PRIZONIERA IN LIBERTATE continuare partea a III-a

 Operația “Pace în Galilea”

În urma unui alt scandal, care era la fel de neîntemeiat ca şi cele pe care le trăiam veşnic, Mahmud mi-a acordat o graţie, şi anume, să le spun părinţilor să vină în primăvară la noi. Am acceptat şi l-am iertat încă o dată.

La începutul lui februarie, Eta mi-a dat cea mai rea veste pe care o primisem în ultimul timp:

-Nora, într-o lună de zile am să plec definitiv de aici, mi-a spus într-o zi.

M-am uitat la ea lung şi m-am aşezat încet pe scaun, ştiam că era o hotărâre definitivă şi irevocabilă, o cunoşteam acum pe Eta şi nu mă îndoiam că nu ar fi acesta adevărul.

-Eu am să plec prima, iar Mohamed rămâne până vinde casa şi mă urmează şi el apoi, ca să facem cerere de emigrare undeva. Nu vreau să-mi dau băiatul aici la şcoală...

-Dacă puteţi să emigraţi este păcat  să stai aici mereu nervoasă şi nemulţumită.

-Îmi pare rău că ne despărţim, mi-a spus cu o voce calmă şi cu ochii umezi de lacrimi.

-Eu mă bucur, i-am răspuns, încercând să mă mint şi să o mint, pentru că în felul acesta îţi vei realiza visul şi voi avea şi eu prieteni în străinătate, cine ştie, poate într-o zi mă veţi ajuta şi pe mine să scap de aici, şi, în mod deosebit de Mahmud.

Eta m-a privit curioasă ca să vadă cât de convinsă eram de ceea ce-i spuneam şi m-a întrebat:

-Dacă ne vom aranja în Suedia, vii?

M-am uitat la ea cu o licărire de bucurie în privire; ştiam că Eta nu glumea cu lucrurile serioase.

-Ce întrebare? Aş pleca cu voi de acum şi pe jos dacă aş putea.

Am început să ne facem planuri, şi încet, am devenit mai vesele decât cei care aterizau în momentul acela pe aeroporul “Orlando“.

În mai puţin de o lună de zile o conduceam pe Eta la aeroport cu speranţa că într-o zi ne vom regăsi, departe de aici, aşa cum ne făcuserăm planul. Mohamed era trist, iar gândul că într-o zi va fi şi el obligat să plece îl enerva. Când am ieşit din aeroport mi-a spus:

-Toate au acceptat situaţia, numai Eta nu a vrut; de când a venit a fost obsedată că i se va întâmpla ceva aici. Prostii!

Şi nervos s-a îndreptat spre maşină. Nu am vorbit nimic tot drumul, fiecare se gândea la problemele lui, numai eu aveam o admiraţie pentru hotărârea Etei de a nu rămâne, şi mai ales, pentru înţelegerea lui Mohamed de a nu o supăra şi de a nu-i impune o situaţie de care ea nu era convinsă.

După câteva zile primeam o scrisoare de la Gina. Regreta deja Beirutul şi nu mai spera să reuşească să-şi strângă bani ca să se poată întoarce într-o zi aici. Una pleca de aici plină de speranţă, iar cealaltă, după mai puţin de două luni, îmi trimitea disperarea ei prin cele câteva rânduri scrise în grabă.

Numai eu eram mereu aceeaşi, fără nicio direcţie, iar toate proiectele şi visele pe care le făcusem cu Eta ştiam că sunt încă departe de a se realiza şi până atunci trebuia să-mi trag bucuriile din micile mizerii de zi cu zi, ca să nu mă las  doborâtă.

La sfârşitul lunii am vizitat-o pe măicuţă Bibian la şcoală, cu o oarecare jenă. Îmi era teamă că mă uitase şi mai ales pentru că veneam să-i cer să-mi facă mai multe servicii. M-a primit fericită pentru că nu o uitasem şi , după ce m-a îmbrăţişat ca şi cum eram persoana pe care aştepta să o revadă, m-a luat de mână şi am intrat în biroul directoarei:

-Este tânăra de care ţi-am vorbit, este româncă, o soră mai mică, aşa că trebuie să o tratăm ca pe o rudă de-a mea.

Eram aşa de mişcată în fata emoţiei ei că nu mai auzeam şi nu mai înţelegeam nimic. Răspundeam cu “da“ şi “nu“. Tot timpul, măicuţa Bibian mă ţinea de mână şi mă mângâia din când în când. Mă simţeam  ca un copil abandonat, pe care dintr-o dată cineva îl trage de mână de pe stradă şi îi oferă un cămin unde, pentru prima oară, are senzaţia că este la el şi se simte în securitate. Directoarea era o călugăriţă libaneză, mai tânără decât noua mea protectoare, dar cu acelaşi zâmbet şi cu aceeaşi bunăvoinţă în privire ca şi ea. Măicuţa Regine, aşa se numea, rămânea singura femeie care m-a impresionat cu inteligenţa şi diplomaţia ei, încât, de multe ori mă gândeam cu regret că nu putea deveni într-o zi un preşedinte de stat. Între ele mă simţeam fericită pentru prima dată de când eram în Beirut, şi, încet, am început să mă trezesc din emoţia care pusese stăpânire pe mine şi să fiu eu însămi.

În mai puţin de 20 de minute îmi completam cererea pentru a preda istorie şi, în acelaşi timp, cea de înscriere pentru Raya la grădiniţă, ca viitoare elevă a colegiului. Am părăsit şcoala într-o stare de euforie şi mă miram singură de norocul care-mi venise din cer, ca să o pot da pe Raya la acest colegiu şi în special, ca să pot lucra şi eu într-una din cele mai bune şcoli din oraş. În ziua aceea mi-am spus: D-zeu a avut timp să se gândească la mine şi mi-a trimis în cale un înger pământesc prin persoana măicuţei Bibian, ca să nu mă lase să mă pierd în acest loc, departe de ai mei.

Mahmud a fost mulţumit, pentru că în felul acesta obţinea o reducere de 50% la taxele de şcolarizare şi obţinuse un lucru pe care nu-l spera niciodată în altă situaţie: să-şi dea fata într-o şcoală unde aveai nevoie de mari relaţii pentru a obţine un loc. Dragostea cu care m-au înconjurat toate călugăriţele mi-a hrănit convingerea în cuvântul “a spera“, şi mai ales, “a suporta” ce Dumnezeu ne-a dat, cu aceeaşi demnitate cu care Isus a suferit când ne-a luat păcatele şi ne-a iertat. Pentru mine, familia mică care o formau călugăriţele din colegiul “Sfântul Iusef de la Apariţie“ a rămas specială. Toate măicuțele pe care le-am întâlnit cu timpul au fost întotdeauna unice, în felul lor, poate datorită simplităţii, şi mai ales, a spiritului social care domina în mica comunitate. La ele avea să fie şi “la mine“, poate singurul loc din Liban pe care mi l-am atribuit că ar fi şi al meu, şi dacă câţiva ani, dimineaţa, ele îmi vor căuta zâmbetul, eu aşteptam în secret să-mi spună: “ieri m-am rugat pentru tine“. Atunci respiram uşurată şi aveam convingerea că Dumnezeu le-a auzit şi le primise rugăciunea pe care au făcut-o în numele meu. Ce senzaţie plăcută de încredere îmi dădea dragostea lor!

Nici confortul, nici căldura sau securitatea fizică nu-ţi pot fi utile sufletului mai mult decât iubirea. Numai acest cuvânt poate face minuni în fiecare persoană şi numai datorită  călugăriţelor am înţeles că acest cuvânt poate înlătura, prin prezenţa lui, toate bogăţiile de pe pământ pe care D-zeu ni le-a dat expre ca tentaţie, să ne vadă ce preferăm.

Ştiam acum că peste câteva luni aveam locul meu sigur, acolo unde mă puteam simţi ca “la mine”. Era un optimism pe care voiam să mi-l manifest în faţa părinţilor în mai puţin de două luni, ca şi cum toate problemele mele trebuiau să se termine odată cu începutul viitorului an şcolar.

Într-o după amiază a sunat soneria. M-am grăbit să deschid uşa, şi în câteva secunde mă aflam în faţa unei tinere, cam de aceeaşi vârstă cu mine, care, în plus, mi s-a adresat într-o limbă pe care nu am înţeles-o. Văzând nedumerirea de pe faţa mea mi-a vorbit în engleză.

-Scuză-mă, mi-au spus că eşti poloneză, dar s-au înşelat.

-Nu-i nicio problemă, intră, dacă nu sunt poloneză nu vrei să mă cunoşti?

-Mă numesc Anna şi locuiesc la câteva blocuri mai sus de tine şi sunt prietenă cu o vecină de a ta, care locuieşte la scara cealaltă. Repede, mai mult ca o scuză, a adăugat: pentru că ai părul blond te-a crezut poloneză.

Anna era frumoasă, înaltă, blondă cu ochii verzi şi fină. Avea o distincţie pe care mai târziu, după ce a plecat şi ştiam totul despre ea, am ştiut că venea de undeva dintr-un adânc al sufletului, unde îşi ascundea o revoltă şi o nemulţumire împotriva destinului. Revoltă ce nu se mulţumea numai să fie  o resemnare aparentă, dar care îi emana încet, pierzând controlul, conturându-i durerile viitoare.

-Ce bine că ai doi copii, mi-a spus înainte de plecare; eu am numai o fetiţă de şapte ani şi îmi doresc din tot sufletul încă un copil, mi-a spus tristă.

-Şi ce te împiedică? am întrebat-o mirată.

-Cauza este soţul meu. Şi pe fetiţă am făcut-o cu tratament, după doi ani, acum este aproape imposibil.

-Daca ai deja un copil, este foarte bine. De ce suferi că nu poţi avea altul, gândeşte-te că Dumnezeu a făcut, poate, imposibilul ca să te mulţumească. Eu am o prietenă care nu are şi acceptă ideea fără nicio problemă, i-am răspuns mai mult ca să-i ridic moralul.

-Eu sufăr, nu ştiu de ce, dar sufăr, mi-a răspuns ca şi cum niciun argument nu o putea convinge.

-Luna viitoare îmi vine mama în vizită, mi-a spus mai mult ca să schimbăm subiectul.

-Şi părinţii mei, peste două luni, i-am răspuns şi eu veselă. Părinţii mei nu l-au văzut încă pe băiat, iar pe fetiţă de doi ani. Şi dintr-o dată mi-am amintit de zvonurile care circulau, de la o ureche la alta, şi am continuat:  Să sperăm că Israelul nu ne va face vreo bucurie să ne bombardeze.

-În Beirut, cartierele civile libaneze, niciodată. Poate sudul, s-a grăbit Anna să mă convingă.

-Cine ştie?

Ne-am despărţit târziu, cu promisiunea din partea mea de a trece să o vizitez, şi că în vară să mergem împreună cu copiii la plajă.

După ce a plecat, m-am gândit că Anna era nefericită aici, dar nefericirea ei era diferită de a mea, care izvora din preocuparea continuă a lui Mahmud ca să-mi facă rău. La noi era un conflict de personalităţi, pe când la ea refuzul la adaptare şi-l impunea, avea aceeaşi presimţire continuă, pe care o trăise şi Eta, că i se putea întâmpla ceva rău. Era ceva care o măcina în interior şi căreia îi găsise ca justificare imposibilitatea de a mai putea avea un al doilea copil. Ne-am revăzut de mai multe ori şi de fiecare dată o găseam pe Anna şi mai agitată sufleteşte şi veşnic nemulţumită, cu toate că viaţa ei de familie era una dintre cele mai normale, ca să nu spun chiar de invidiat. Tăceam şi nu îndrăzneam să-i povestesc nimic de mine şi în special faptul că acum, Mahmud se obişnuise cu ideea că avea şi băiat şi îşi reîncepuse cu mai multă forţă crizele de gelozie şi pentru faptul că încă mai existam, şi mai ales, că nu reuşise să-mi strivească capul ca la un şarpe, cum îi plăcea să-mi spună. Devenise gelos şi pe copii, pentru că eram mereu ocupată cu ei şi în plus, tot ce făceam critics din teamă să nu-i cresc copii alintaţi, aşa cum am fost eu. Motivul pe care-l putea invoca ca să facă scandal era faptul că mi se întâmpla  să  vorbesc româneşte, în special cu Raya, care găsea mult mai uşor să mi se adreseze în română decât cu puţinele cuvinte pe care le ştia şi ea în arabă. Toţi încercau să-l convingă că este mai bine să vorbească arabă cu cei care ştiau, decât cu mine, care abia reuşeam să spun câteva fraze, şi acestea prost pronunţate, dar el refuza să admită că au dreptate, pentru că în felul acesta i-ar fi fost mai greu să-şi găsească un motiv când ar fi vrut să facă scandal. Trăiam într-un dispreţ continuu pentru el şi, din ce veneam în contact cu mai mulţi libanezi, aveam convingerea că era “dracul pe pământ“, cum îi spunea mama când îl vedea în criză.

Pe Tarek nu încercam să-l mai văd. Îmi plăcea să mă gândesc la el dar nu vroiam să-mi complic existenţa, în special pentru că nu aveam de gând să-i accept prietenia mai mult decât o făcusem. Ştiam că trăisem cu Alex apogeul iubirii, de la o extremă la alta, îl aveam în mine şi nu mai era loc pentru nimeni, în plus, nu eram femeia aventurii, iar acum dragostea copiilor îmi umplea toate golurile pe care le trăiam şi ştiam că nu mai era loc pentru nimeni în viaţa mea, şi aşa destul de zbuciumată.

Cu o seară înainte să-mi ajungă părinţii, Karim a trecut pe la noi, şi când a auzit că a doua zi veneau, m-a privit semnificativ şi a profitat când Mahmud a intrat la bucătărie ca să-mi spună:

-Să dea D-zeu să fie totul bine, dar situaţia este foarte încordată între palestinieni şi evrei. În mod sigur, vor fi bombardamente, evreii nu mai ameninţă, au mai repede aerul că se pregătesc pentru un atac care de data aceasta le va întrece pe celelalte. Nu-mi place că vin tocmai acum, trebuia să le spui să mai întârzie.

-Nu vorbi prostii, i-am spus repede, dacă te aude Mahmud o să-mi facă alt scandal. Şi i-am repetat ceea ce Anna îmi spusese la rândul ei. În orice caz, nu văd de ce să bombardeze cartierele de civili, pe ei îi interesează taberele de palestinieni.

-Cine ştie ce vor face, mi-a răspuns gânditor, şi, ca să mă convingă şi mai mult a continuat: tu nu asculţi ştirile? Creştinii sunt convinşi că vor intra ca să-i ajute şi pe ei, în special că la toamnă trebuie să aibă loc alegerile prezidenţiale…

-Karim, termină, l-am oprit cu bruscheţe. Aveam impresia că vorbea mai mult ca să mă sperie şi să-mi strice plăcerea pentru că ai mei veneau. De cinci ani de când eram aici mă obişnuisem cu felul  lor de a fi, fiecare îşi luase obiceiul să interpreteze situaţia politică ca şi cum ideile lui a fi fost singurul adevăr valabil în ţară şi şi le susţinea cu atâta tărie, că nu le trebuiau mai mult de 10 minute ca să se ia la ceartă. Am refuzat categoric să mă sperii de speculaţiile lui Karim, şi, mai fericită ca niciodată, am aşteptat ca noaptea să treacă cât mai repede.

-Cred, a continuat Karim, că şi Yasser Arafat se aşteaptă la o operaţiune din partea lor… Nu vezi că pentru cel mai mic incident Israelul ţipă mai mult decât trebuie, toate astea sunt pretexte ca să-şi justifice invazia de mâine. Numai pe noi, libanezii, dacă ţipăm că ne bombardează populaţia civilă şi ne ocupă sudul, nu ne aude nimeni. Tu ştii de ce?

-Nu ştiu nimic şi nici nu vreau să ştiu, i-am răspuns puţin agitată pentru că discuţia lui o găseam nepotrivită.

Karim a plecat târziu, nu înainte de a încerca să-l convingă şi pe Mahmud de pericolul iminent care se crease la frontiera cu Israelul.

A doua zi, împreună cu copiii, am plecat la aeroport. Raya era foarte tandră pentru vârsta ei faţă de Talal, căruia îi spunea cu o plăcere protectoare “habibi Titinel“ (drag). Cu Titinel în braţe şi cu Raya pe care o ţineam de mână cu forţa pentru că vroia să se joace, părinţii m-au regăsit după doi ani, dar, pentru prima dată, resemnată că trebuia să-mi accept prezentul. Mi-am impus să nu plâng, voiam să le las impresia că sunt veselă şi sigură pe mine, în special, că în toamnă urma să-mi încep noul meu job. Nu eram convinsă că va dura această siguranţă, dar cel puţin la început voiam să fie siguri că totul era normal de data aceasta.           

Tata plângea mai repede decât mama, de la care învăţasem să-mi ascund emoţiile, în special atunci când trebuia să-i protejez pe ceilalţi, aşa că el era cu ochii plini de lacrimi când ne-am îmbrăţişat. Tata mă ţinea pe mine strâns în braţele lui, iar mama, cu Raya agăţată de gâtul ei încerca să mi-l ia pe Titinel, care, speriat de atâta agitaţie din jurul lui, începea să se mişte şi să-mi atragă atenţia ţinundu-şi mâinile înfipte în gulerul  bluzei mele.

În acelaşi timp, şi mama şi tata au spus:

-Cum ai putut să faci un băiat aşa de frumos? Îţi seamănă perfect când erai mică, nu are nimic din Mahmud.

-Vă aude Raya, le-am spus cu regret.

-Şi ea este frumoasă, dar are şi din taică-su; părul, culoarea mai închisă a ochilor, pe când băiatul, absolut nimic. Eşti tu, când erai mică, şi cu toate acestea este, totuşi, ceva care nu este al tău, a căutat mama să mă convingă.

-Taci din gură, a oprit-o de data asta tata, dacă te aude Mahmud îşi face alte idei şi nu-i trebuie mult ca să aibă motiv de scandal. Am început să râdem toţi trei şi ne-am îndreptat spre ieşire unde ne aştepta Mahmud, în maşină. Raya făcea totul ca să le atragă atenţia părinţilor şi privea cu gelozie spre Titinel, pe care mama îl ţinea în braţe, şi cu o curiozitate care mă distra, îl examina încet, mângâindu-i părul blond, tăiat de curând din cauza căldurii care începea.

-Este cuminte? m-a întrebat tata care se juca cu Raya.

-Care dintre ei? l-am întrebat şi eu.

-Cel mai mic şi mai voinic, mi-a spus, uitându-se spre Titinel cu regret, pentru că mama nu vroia să-l dea.

-Este mai calm decât Raya, ca şi cum ar ştii că nu l-am vrut, cu fiecare zi care trece îi mulţumesc lui D-zeu că mi l-a dat, şi ce  bine a fost că nu am ştiut când eram gravidă în primele luni. Ce păcat ar fi fost dacă aş fi făcut un chiuretaj!

Mama mi-a făcut semn cu cotul să tac pentru că, între timp, Mahmud închisese radioul ca să poată auzi ce vorbeam şi, întorcând capul spre mine, m-a întrebat:

-Ce spune mama ta?

Ca să nu se enerveze m-am grăbit să-i răspund:

-Nimic deosebit, că Talal îţi seamănă, numai că el este blond, ca mine, în rest te vede pe tine cum ai fi putut să arăţi când erai copil.

Mulţumit, a întors capul şi noi ne-am putut continua discuţia.

-Mi-a scris Doina? - i-am întrebat nerăbdătoare.

Au început să râdă amândoi.

-Nu mi-a scris? - i-am mai întrebat încă o dată.

-Doina a plecat în America săptămâna trecută. A invitat-o prietena mamei ei, ţi-a lăsat o scrisoare care este în valiză. Am condus-o la aeroport. A fost trist, a fost ca şi cum plecai tu a doua oară, în special că nu se va întoarce, şi în mod sigur că nu o vom mai vedea. Cel puţin noi niciodată, mi-a povestit tata.

Atunci mi-a îndreptat privirea spre mama, ca şi cum voiam să-mi confirme, dar am văzut că o lacrimă îi lucea în colţul ochiului şi am tăcut. Ştiam că, în sfârşit, îşi realizase visul.

-Ne obişnuiserăm cu ea, a continuat tata cu o undă de regret în voce,  în fiecare zi ne telefona său trecea pe la noi când pleca de la mama ei, o să ne fie şi nouă foarte greu fără  ea şi i-am promis că vom avea grijă de mama ei.

-Mi-a spus că o să te ia la ea când se va aranja, mi-a şoptit mama. Cine ştie, tot răul spre bine, căci în ţara asta, dacă nu mori de boală, mori de frica războiului.

Am ajuns acasă tristă pentru că Doina nu va mai fi niciodată acolo ca să mă primească. Cu cine aveam să mai vorbesc aşa cum o făceam amândouă, şi poate faptul că-mi pierdeam singura punte între mine şi Alex mă întrista şi mai mult. Ştiam ce înseamnă să lupţi cu tine însăţi când eşti în afară ca să rezişti şi ca să te adaptezi. Îmi era dor de ea şi mă îndoiam că ne vom mai vedea vreodată. Simţeam că un capitol al vieţii mele, în care Doina era eroina principală, se pierduse undeva în mine. Ştiam că şi Doina va regreta într-o zi că s-a dezrădăcinat şi îi va fi greu să uite totul.

-Îmi pare rău că a plecat…

-Nora, a început mama după ce m-a privit cu atenţie, ca şi cum voia să-mi citească gândurile, nu fii tristă din cauza ei, că-i porţi ghinion. Las-o, asta şi-a dorit de când era copil, nu s-a căsătorit ca să poată pleca, nu a încercat să intre la facultate ca să nu aibă probleme pentru studii, nu are decât 30 de ani, până la 40 o să uite să vorbească şi româneşte. Ea este o fată robustă şi cu simţul practic mai bun decât îl ai tu. Sunt sigură că o să reuşească şi o să fie fericită. Ea e liberă, nu o compara cu tine, care nu puteai să ieşi nici pe stradă la început, şi, pe urmă, nu compara unde eşti tu şi unde este ea. Cum se va aranja, o va lua pe mama ei, mai ales că este bolnavă, nu văd de ce nu ar lăsa-o?

Mama vorbea şi eram convinsă că avea dreptate, şi deodată am început să râd. Amândoi m-au privit miraţi:

-Imaginaţi-vă că într-o zi comunismul o să cadă, aşa cum au căzut atâtea regimuri în istorie, care se vor întoarce primii, cei tineri sau cei în vârstă?

-Cred că mulţi o vor face, numai că asta este imposibil, mi-a răspuns mama. Cine are curaj să se gândească la așa ceva? Să ştii că dacă ai fi fost într-o altă ţară, nici noi nu ne-am mai fi întors, mi-a spus tata. Nu ne mai leagă nimic de “acasă” dacă nu mai eşti tu, casa ta este unde eşti cu familia, cu copilul tău, cu nepoţii.

Mă uitam la el mirată; nu bănuisem niciodată că tata şi-ar fi putut lăsa totul în urmă ca să înceapă o viaţă nouă.

-Tu îl crezi? - m-a întrebat mama râzând.

-Mergem la ţară şi nu acceptă să dormim o noapte acolo. Este grăbit să se întoarcă la el. Acum la plecare, m-a avertizat că nu poate să reziste aici o lună. Ce-o să-i facă florile de pe balcon? Vorbeşte acum pentru că este fericit că suntem împreună, dar întreabă-l dacă acceptă să stea aici câteva luni, sau în altă parte, şi pe urmă vom vedea cât este de curajos.

Mă uitam la tata, care, prins cu minciuna, nu vorbea nimic şi se uita la mama ca şi cum îi reproşa pentru că-l divulgase.

-Ce ştiţi de Alex? i-am întrebat de data aceasta fără nicio jenă şi nicio emoţie.

-Ce ţi-a scris Doina, în rest, nimic, cred că nu ştie că ai al doilea copil. Doina nu a vrut să-i spună, atâta timp cât nimic nu e clar.

            Eram toţi trei acum, familia noastră, cum îi plăcea mamei să spună, Mahmud era la magazin, iar seara  trebuia să treacă să şi-o vadă pe a lui. Din prima seară când a intrat ca să-i salute pe ai mei, Rania mi-a spus pe ton misterios, ca şi cum îmi divulga un secret de stat:

-Nora, situaţia este foarte periculoasă, toţi se aşteaptă la o invazie israeliană, în sud, de data aceasta, o să fie foarte grav, chiar palestinienii sunt în alertă, iar Yasser Arafat, care acum este în Beirut, are reuniuni zilnice cu şefii din partea noastră.  Creştinii sunt fericiţi, abia aşteaptă ca să ne masacreze evreii.

-Rania, vorbeşti prostii, i-am răspuns cu reproş. Nu cred că vor bombarda aici.

-Ai să vezi, ştiu din sursă sigură că acum va fi pe viaţă şi pe moarte, mi-a răspuns şi ea enervată pentru că refuzam să o cred.

Mahmud ne privea zâmbind, ascultase cu calm şi chiar cu o anumită satisfacţie, m-am uitat spre el şi nu am rezistat să nu-l întreb:

-Tu ce crezi?

-Rania ştie mai bine decât mine, pentru că soţul ei este palestinian şi, în plus, Mohamed mi-a telefonat astăzi ca să ştim de el că a fost mobilizat ca să lucreze într-un spital la Saida în caz că va fi ceva, pentru că acolo vor fi spitalizaţi răniţii.

-Ce? am ţipat fără să-l las să-mi povestească restul. Şi într-o fracţiune de secundă m-am gândit la Eta. Dacă, Doamne fereşte, i se va întâmpla ceva, tocmai lui, cel mai pacifist dintre pacifişti? Atunci am ştiut că presimţirea Etei se putea materializa într-o nenorocire.

-De ce te-ai speriat? m-a întrebat Mahmud. Nu este singurul, a continuat, majoritatea sunt libanezi, în plus, spitalele nu se bombardează, iar el este palestinian, este războiul lor, mai mult decât al celui din urmă libanez.

Abia acum eram îngrijorată. Nu ştiu dacă eram mai mult de ce-mi povestise Rania, sau de faptul că Mohamed era plecat din Beirut şi că, în mod sigur, Eta era informată de el. Mă gândeam la Eta, cât putea să fie de neliniştită şi câte reproşuri îi făcea pentru că nu a acceptat să plece cu ea. 

Mama ne privea pe rând şi aştepta un pic de calm ca să mă întrebe ce se întâmplă.

-Se vor bate iar? m-a întrebat încet.

-Ipoteze, i-am răspuns indiferentă. Dar, în orice caz, nu în Beirut, am continuat, în sud, departe de aici.

Şi întorcându-mă spre Mahmud l-am întrebat îngrijorată:

-Ce vom face?

-Nimic, ca de obicei, vom sta aici ca toată lumea. Dacă încep ceva va fi scurt, câteva zile, nu are rost să plecăm şi, în special, să lăsăm casa şi magazinul. Şi râzând, a continuat: Trebuie să le cumperi medicamente pentru inimă la ai tăi.

-Noi nu o să avem nevoie?  l-am întrebat cu ironie.

-Tu trebuie să fii obişnuită, mi-a răspuns cu o voce care semăna mai mult unui ordin.

Am tăcut pentru că era inutil să-i mai răspund, în mod deosebit că nimic nu era sigur şi Beirutul îl vedeam în afară de orice pericol. Locuiam într-un cartier destul de departe de tabere, nu vedeam de ce ar trebui să ne fie frică, aşa că încercam să mă conving că sunt departe de orice pericol.

A doua zi ne-am dus în vizită la Anna; mama ei se pregătea de plecare sâmbătă, deci peste câteva zile, şi era foarte îngrijorată pentru că Anna nu o putea acompania. Am stat până târziu la ea, ne-au povestit de Polonia şi le-am povestit de la noi. Aveau totuşi mai multă libertate decât noi.

Seara când a intrat, Mahmud era nervos.

-Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

-Astăzi, la Londra, terorişti de-ai lui Abou Nidal au comis un atentat împotriva ambasadorului israelian care este grav rănit.

-Ce avem noi cu atentatul lor? i-am spus cu vocea sugrumată, pentru că realizam că israelienii vor face din acest atentat un pretext.

-Noi nu avem nimic cu ei ,în ochii lor şi ai americanilor orice palestinian este un terorist şi cum la noi este plin vor intra ca să cureţe Libanul de terorişti .Este simplu !Şi fără ca să-mi  dea alte explicaţii a început să schimbe canalele de la T V  pentru a prinde cât mai multe informaţii.

Începeam să regret că-mi chemasem părinţii în această perioadă, dar eram aşa de obişnuită cu speculaţiile lor politice că nu mă gândisem că s-ar putea ca, într-adevăr, situaţia să devină dramatică. Eu mă aşteptam să fie conflictul local, între ei. Seara, am încercat să-i calmez pe ai mei. Ne-am culcat convinşi că nimic grav nu se putea întâmpla în Beirut, sau cel puţin în cartierul în care locuiam, dar ne-am sculat într-un zgomot înfundat care se auzea de la distanţă, şi cu radiourile urlând: “Astăzi, 4 iunie, tot sudul Libanului este bombardat cu toată forţa de care este capabilă armata israeliană“.

Bombardamentele au durat toată ziua şi toată noaptea. Nimeni nu îndrăznea să ridice vocea sau să asculte altceva în afară de ştiri. Eram toţi şocaţi şi vorbeam pe şoptite, ca şi cum ne-ar fi fost frică să nu fim descoperiţi de inamic. A doua zi, pe 5 iunie, în jurul prânzului, armata israeliană avansa în teritoriul libanez sub pretext oficial că vor să demilitarizeze o fâşie de 40 de kilometri, începând de la frontieră spre interior, pentru a-şi proteja zona nordică a frontierei lor. Operaţia militară purta numele de “Pace în Galilea”. Israelienii lansau mesaje la radio pentru locuitorii satelor pe unde traceau. Cei care erau pacifişti trebuia să-şi pună pe acoperişuri sau garduri cearşafuri albe, astfel puteau să-şi asigure securitatea. Mulţi locuitori din sud au depăşit avansarea ocupantului şi au fugit spre Beirut, unde sperau să-şi găsească refugiul. După amiază au bombardat aeroportul.

Eram speriaţi toţi şi urmăream derularea evenimentelor cu sufletul la gură. Încet, localitate după localitate cădeau sub şenilele tancurilor israeliene iar numărul răniţilor creştea cu fiecare oră. Când au ajuns în Şaida mi-am amintit de Mohamed, care trebuia să fie într-un spital. Am început să mă rog pentru el, ştiam că avea nevoie de D-zeu mai mult ca niciodată. Mai târziu am aflat că a fost făcut prizonier printre primii, imediat ce Saida a fost ocupată, şi transportat într-un lagăr de prizonieri în Israel. Timp de un an de zile după aceea, Eta, cu ajutorul Crucii Roşii Internaţionale, se va lupta să-l poată scoate din acest lagăr şi au reuşit, poate doar datorită faptului că era doctor şi nu combatant.

Fuga la Damasc

Ne-am trezit într-o dimineaţă agitaţi, toţi ai casei. Aeroporul era deja închis de două zile, iar situaţia părea iremediabilă. La mai mult ne aşteptam, dar la o încetare sau la un acord nici vorbă. Mama Annei nu a mai putut pleca.

Cum am deschis fereastra şi Rania a simţit puţină agitaţie la noi, a sunat la uşă.

-Nora, să-ţi dau o veste rea?

-Ce poate fi mai rău decât este? am întrebat-o.

-Yasser Arafat este lângă noi, în faţa blocului polonezei pe care o cunoşti. Are o reuniune. Eram la mama când a intrat, cred că l-am văzut, el este. În plus, pe stradă au oprit circulaţia până a coborât din maşină.

-Şi ce se poate întâmpla? am întrebat-o cu naivitate.

-Nu vezi avioanele cum ne dau târcoale de dimineaţă, parcă ar fi nişte corbi care aşteaptă să se năpustească asupra cadavrelor?

-Fii serioasă, i-am spus, cum să bombardeze civilii libanezi, te sperii şi mă sperii degeaba. Mai bine hai să bem o cafea şi să ne rugăm lui D-zeu să ne scape de tot balamucul ăsta. Şi fără să o mai las să continue, am pus ibricul pe foc.

-Nora, nu vreau cafea. Trebuie să ne facem provizii, în special lapte pentru copii.

Mă gândeam la părinţii mei, eram conştientă că trebuiau să plece, dar tot mai speram că poate totul se va aranja. Rania a plecat repede, m-am uitat după ea, ca şi cum aşteptam să-şi întoarcă capul şi să-mi spună zâmbind: “am făcut o glumă, să nu-ţi fie frică!” Din păcate, nu a întors capul şi pentru prima dată reuşise să mă sperie.

Talal dormea, iar Raya se juca cu mama, care, şi ea, cu un aer îngrijorat se uita la mine lung şi aştepta să-i dau o veste mai optimistă.

            -Unde este tata? am întrebat-o mai mult ca să schimb subiectul.

-Pe balcon, se uită pe cer şi numără avioanele...

Am ieşit pe balcon la tata. Cerul era mai senin ca niciodată şi ne uitam după dunga lăptoasă pe care o lăsau avioanele în urma lor. Erau prea sus ca să se poată trage în ele.

-Astea cred că sunt fără pilot! i-am spus tatei.

-Nu prea cred, mi-a răspuns el cu un aer convingător, de specialist; prea se duc şi se întorc, parcă ar mirosi ceva.

Mama îndrăznise şi ea să iasă afară pe balcon și, după ce a privit puţin cu teamă în sus, ne-a spus: intraţi înăuntru ca să nu aveţi vreo surpriză. Şi fără ca să mai aştepte răspunsul nostru a fugit în casă. M-am uitat în curtea blocului şi l-am văzut pe Mahmud. Era cu mai mulţi vecini. Stăteau de vorbă şi îşi mai ridicau capul, din când în când, să privească cerul. Am intrat în casă după mama, dar nu înainte ca să-i amintesc lui tata că nu ar fi rău dacă ar intra și el.

-Nu-i nimic tată, m-am plictisit şi în casă, mi-a răspuns tot privind spre cer.

-Mă simt nervoasă, i-am spus mamei.

-Şi eu la fel, mi-a răspuns şi ea.

Am început să frunzăresc o revistă şi să-i povestesc mamei câte cevadar simţeam că asta mă enerva. Trecuseră mai bine de cinci minute de când ne evitam privirea, când, deodată, am auzit un zgomot infernal, de nedescris, care venea spre noi cu o viteză uluitoare. Suflul ne-a trântit toate uşile şi ne-a împiedicat chiar să ne ridicăm de pe canapea. L-am văzut pe tata, care, de-afară se chinuia să deschidă uşa ca să intre şi nu mai putea şi în acelaşi timp am auzit o explozie puternică urmată de altele. Zgomotul avioanelor, ne-a paralizat orice mişcare. Am reușit să ne sculăm de pe canapea iar tata a intrat şi el în cameră. Ne-am repezit cu toţii spre dormitor unde Talal şi Raya ţipau speriaţi. Mai mult prin semne, ne-am înţeles că trebuie să coborâm la subsol.

Când am ieşit pe scară, Rania, desculţă, cu un copil în braţe şi cu cel mare târându-l după ea, se grăbea, la fel ca şi noi, să coboare. M-a privit ca şi cum vroia să-mi spună: “ai văzut că am avut dreptate?!“ La câteva etaje mai jos ne-am întâlnit cu Mahmud şi cu ceilalţi vecini, care, la fel de speriaţi ca şi noi, se grăbeau spre apartamente lor să-şi găsească familiile paralizate de frică şi neîndrăznind să iasă din casă. Când am reuşit să ajungem în curtea blocului avioanele coborau iar în picaj. Atunci, împinsă de tata şi de mama, m-am decis să fug spre subsol a cărui intrare era la scara cealaltă. Când am ajus în dreptul primei trepte, o bombă a căzut în apropierea noastră, iar suflul ei ne-a aruncat pe toți peste cele câteva trepte care duceau spre subsol.

Toţi aveam picioarele zgâriate, dar nu mai simţeam durerea; în subsol, femeile plângeau şi îi blestemau pe israelieni. Numai bărbaţii, sobri din cauza fricii care pusese stăpânire şi pe ei, nu aveau nici o reacţie. Încet, avioanle s-au îndepărtat.

Am ieşit toţi în curtea blocului cu teamă şi încercam să nu ne îndepărtăm prea mult de intrarea subsolului, ca să putem fugi imediat ce-am fi auzit cel mic zgomot de avioane. Plângeam. Tata mă mângâia, iar mama, ca de obicei în momentele critice, ne ţinea moralul cu câte o glumă.

Un vecin s-a întors alergând şi ţipând. Toţi au alergat spre el. Femeile au început să bocească, şi unele şi-au trântit basmalele pe jos. Ştiam că au bombardat lângă noi, dar nu realizam cât de grav putea să fie, eram prea speriată ca să mă întreb pe cine căzuse nenorocirea.

Rania s-a apropiat de mine, era galbenă şi tremura:

-Au bombardat blocul polonezei.

-Ce? Nu se poate! Am început să ţip și am îzbucnit în plâns.

Într-un târziu m-am calmat şi am vrut să ştiu amănunte:

-Blocul ei are cinci etaje, mi-a explicat Mahmud. Parterul şi primul etaj nu au nimic, în rest totul este o grămadă de moloz. Mai jos de noi au bombardat un bloc de două etaje (îl ştiam), acolo au murit toţi locatarii...

Deci Anna şi familia ei erau morţi. Găseam că era imposibil. O cunoscusem, devenisem prietene, ne făcusem planuri pentru vară, mă consolase când i-am spus că-mi era frică de o eventuală invazie.

După ce ne-am mai liniștit, ne-am urcat să ne luăm câte ceva cu noi, în special pentru copii, şi să ne refugiem la familia lui Mahmud. Ei erau aproape de linia de demarcaţie, iar în partea cealaltă, la mai puţin de un kilometru, se găseau trupele terestre israeliene şi ne gândeam că poate avioanele nu vor îndrăzni să bombardeze aşa de aproape.

Eram distrusă de frică. Probabil nenorocirea Annei îmi agravase starea de şoc. Am ajuns la Maha galbenă şi tremuram din toate încheieturile. Ai mei aveau aerul mai puţin speriat chiar şi decât libanezii, probabil că din teamă pentru mine îşi uitaseră propria frică.   

Noaptea nu am dormit. Tremuram și tata s-a apropiat de mine:

-Nora, cui îi clănţăne dinţii? Nu cumva ţie?

I-am răspuns “da” şi am continuat, cu toate că-mi ţineam barba cu amândouă mâinile. Atunci m-a luat în braţe, mi-am pus capul pe umărul lui şi am început să plâng până când m-am calmat. M-am încălzit în braţele lui şi nu am mai auzit nimic, am adormit.

Ce-ţi poate da siguranţă mai mare decât căldura şi dragostea părintească!? Suportasem singură atâtea primejdii în Beirut, şi niciodată nu mă speriasem aşa de tare, dar de data aceasta curajul meu se topise ca un strop de ploaie în prezenţa părinţilor, devenisem un copil care avea nevoie să fie protejat.

A doua zi s-a instaurat un calm care te speria la fel de mult ca şi zgomotul armelor grele. Am profitat ca să mergem acasă, ca să-şi strângă părinţii valizele şi Mahmud să-şi vadă magazinul. Cum am ajuns în faţa blocului am întâlnit-o pe Cornelia care cobora de la noi.

-Unde aţi fost? ne-a întrebat speriată.

-Stăm la familia lui, i-am răspuns cu jumătate de voce, dar fericită că vedeam pe cineva de-al nostru.

-Ne-am speriat şi ne-a fost frică pentru voi când am auzit că au bombardat aici, portarul nostru mi-a spus că a murit o străină cu familia ei, ne-am gândit la voi, dar după ce am telefonat la cei pe care-i cunoşteam şi prin împrejurimi am ştiut că nu era blocul vostru. Şi fără ca să mai aştepte vreun  comentariu din partea noastră a continuat:

-Trebuie să plecaţi, şi, întorcându-se spre părinţii mei le-a spus: să nu speraţi că se va aranja ceva! Mai rău, da, dar mai bine, nu. Cu cât plecaţi mai repede, cu atât aveţi şanse să găsiţi un loc la avion în Damasc. Noi vom pleca cel mai târziu mâine dimineaţă, dacă este calm, chiar astăzi după amiază.

-Am să-i trimit mâine, i-am spus ca şi cum hotărâsem totul dinainte.

Mama s-a uitat la mine cu regret, ştiam că nu avea inimă să plece, să mă lase singură. Cornelia ne-a sărutat pe toţi, şi, îndreptându-se spre maşină mi-a făcut semn să o urmez. Pe şoptite mi-a spus:

-Lasă-l dracu’ aici să-şi păzească averea, căci şi aşa nimic nu este pentru noi, la o adică, totul este al lor şi vino şi tu cu copiii căci o să fie iadul pe pământ.

Am strâns pleoapele în semn că da, pentru că de la distanţă Mahmud ne urmărea fiecare gest şi ne-am mai îmbrăţişat încă o dată.

Rania ne-a văzut de sus şi ne aştepta cu uşa deschisă.

-Am venit să-mi iau câte ceva pentru copii şi mă întorc la mama, îmi este frică la noi, mi-a spus ca şi cum voia să-şi justifice prezenţa acasă.

-Şi noi la fel, în special că părinţii mei trebuie să părăsească cât mai repede  Libanul, i-am răspuns şi eu.

-Dar tu ce-ai să faci? m-a întrebat încet, ca să nu audă Mahmud care intrase deja în casă.

-Nimic, i-am răspuns sec. Până nu pleacă ai mei, nu îndrăznesc să-i propun să plec eu cu copiii!

-Dacă te ţine aici pe tine şi pe copii este un criminal. Eu nu am nici bani şi nici unde să merg.

-Rania, ce ştii de Anna? - am întrebat-o, pentru că ştiam că ea era singura care-mi putea da informaţii.

Am simţit că a devenit mai palidă decât era şi, după o mică ezitare, mi-a răspuns:

-Anna este în spital, i-au amputat piciorul stâng şi...

-Şi ce? am întrebat-o grăbită, pentru că ezitarea ei mă enerva.

-Fetiţa ei a murit, şi mama ei la fel, în plus, şi cumnata ei cu doi copii care erau în vizită la ea. Soţul ei era în magazinul din faţa blocului, nu are nimic.

Am intrat la mine şi m-am aşezat încet pe scaun, la bucătărie: ”Mama şi fetiţa au murit“, îmi suna ca un ecou. Simţeam că urechile îmi vâjiau: deci Anna trăieşte, este la spital, cu un picior mai puţin şi fără fetiţă. Am tăcut şi nu le-am spus nimic părinţilor. Aveam impresia că uitaseră şi nu mai voiam să-i necăjesc cu durerea altora. Ne-am strâns bagajele în linişte, dar cu oarecare grabă. Odată ajunşi jos, Mahmud ne-a propus să trecem şi pe la magazin, pentru că se bombardase destul de aproape de el. Totul era în ordine, dar a coborât ca să deschidă şi să-şi ia câteva hârtii. Deodată am văzut o siluetă pe care o cunoşteam grăbindu-se să treacă strada. Fără să realizez prea bine ce fac, de frică să nu dispară, am deschis fereastra şi am strigat :

-Simona, Simona!

Toţi au întors capul şi m-au privit curioşi. Am deschis uşa maşinii şi am fugit spre ea. Simona, uluită, stătea pe loc, ca şi cum visa. Îi era teamă să se mişte, să nu se trezească din vis.

-Nora, am venit expre pentru tine aici ca să te caut...

Uitasem toate problemele şi pentru câteva secunde m-am simţit fericită. Nu ştiam de ce, dar din prima clipă m-am simţit atrasă de această fată.

-Nora, te-am căutat de fiecare dată când am venit, dar soţul tău nu vrea să cunoşti românce. De fiecare dată s-a purtat arogant, în speranța că nu mai trec altă dată, dar eu tot am făcut-o, mai ales că eram sigură că nu-ţi spunea că voiam să te văd.

-Ştiu că nu vrea să cunosc pe nimeni, i-am răspuns jenată.

Între timp, mama şi tata coborâseră din maşină şi se îndreptau spre noi. Atunci mi-am amintit şi i-am spus:

-Sunt părinţii mei.

Simona i-a luat în braţe şi i-a îmbrăţişat ca şi cum se cunoşteau de ani de zile.

-Nora, am venit să vă spun că astăzi ajunge un vapor francez ce îmbarcă străinii de aici care vor să plece. Transportul este gratis până în Franţa, dacă vrei să pleci şi tu cu copiii...

Am izbucnit în râs:

-Simona, tu visezi, cum ai putut să crezi aşa ceva, că mă lasă să plec, şi, în special, prin Franţa.

-Mama pleacă mâine cu copiii mei, mi-a spus cu un aer uşurat.

            Mahmud se apropia de noi. Atunci am vrut să-l prezint, dar Simona m-a depăşit şi, zâmbindu-i, i-a spus:

-Sunteti cel mai frumos cuplu pe care l-am întâlnit. I-am povestit şi mamei mele ce băiat drăguţ eşti şi cât trebuie să fie de fericită Nora cu tine. Se vede pe faţa ei.

Ne uitam când la ea, când la Mahmud, dar îi spusese aşa de natural, că nu ne îndoiam nici noi că nu ar putea fi acesta adevărul. Trăsăturile lui Mahmud s-au relaxat dintr-o dată şi un zâmbet i-a acoperit toată faţa.

-Ştii, i-am spus Norei că o cauţi, dar a fost ocupată cu copiii, a început, timid, să se scuze.

-Nu-i nimic, Mahmud, a reînceput Simona. Eu înţeleg pentru că şi eu sunt mamă, principalul este că sunteţi bine şi, mai ales, să scăpăm cu bine şi de data aceasta.

Simţeam că îi atinsese punctul slab şi că Mahmud o privea acum cu oarecare respect şi admiraţie.

-Nora, dă-mi numărul de telefon de la socrii tăi, mi-a spus Simona. Am să te sun eu, şi întorcându-se spre Mahmud a continuat: la voi în cartier s-ar putea să fie mai periculos decât pe Hamra, unde locuiesc, să nu-mi fac griji din cauza voastră.

Mahmud a părut satisfăcut de explicaţia pe care i-a dat-o şi chiar a insistat să ne dea şi ea pe al ei, în cazul că s-ar putea ivi ceva şi în zona ei. După alte complimente pe care Simona i le-a făcut cu multă naturaleţe şi bun simţ, după ce ne-am îmbrăţişat toţi de mai multe ori, ne-am despărţit de ea cu regret.

Eram fericită că Simona se gândise la mine, şi în special că acum nici măcar Mahmud nu ne putea împiedica  să fim prietene. Ştia cum să-l ia şi nu aveam de ce să-mi fie frică că se va opune vreodată prieteniei noastre.

Ne-am întors la Maha. La TV trasmiteau imagini din sectorul creştin. Ascultam ştirile cu speranţa că poate vreun acord se întrevedea la orizont, astfel ca să nu-mi las, totuşi, părinţii să plece. Mă durea despărţirea şi mă înspăimânta ideea să rămân aici, de teamă să nu mi se întâmple vreo nenorocire ca cea care o lovise pe Anna.

Chiar şi a doua zi, când taxiul care trebuia să-i conducă la aeroportul din Damasc era în stradă, m-am repezit să întreb pe cei din jur dacă nu care cumva exista o mică speranţă de pace. Ne-am îmbrăţişat fără să plângem. Când maşina se pregătea să demaraze: “să nu vă fie teamă pentru mine, dacă situaţia continuă aşa am să plec, chiar dacă o să fie necesar să fug de-aici”. Mama mi-a zâmbit încurajată puţin de ideea mea, numai tata a dat din cap, ca şi cum i se părea imposibil de realizat.

M-am întors în casă, tristă, abia reuşeam să-mi stăpânesc plânsul, când fratele lui Mahmud m-a luat pe balcon, şi după ce mi-a turnat puţină cafea în ceaşcă şi mi-a întins o ţigară, mi-a spus încet, ca să nu ne audă nimeni:

-Nora, am să încerc să-l conving să te lase să pleci la Damasc, nu are sens să stai aici sub bombe cu doi copii mici, care se pot îmbolnăvi la orice oră, mai ales că vor fi lipsuri şi să nu uităm de căldura care se apropie.

Îl ascultam cu sufletul la gură; ştiam că nu aş fi rezistat eu, în primul rând, numai când auzeam avioanele că se apropiau începeam să tremur şi să ţip. Dacă nu ar fi bombardat lângă noi, dacă nu aş fi cunoscut situaţia Annei, poate aş fi continuat să mă gândesc că nu mi se putea întâmpla nimic rău, dar acum nu mai găseam nicio rezervă în mine. Refuzam să mă gândesc la tragedia pe care o trăiau părinţii mei datorită faptului că au plecat fără mine. Singura consolare care îmi dădea un pic de linişte era ca ambasada noastră nu-şi părăsise localul. Copiii nu erau trecuţi pe paşaportul meu pentru că Mahmud refuza categoric, pe motiv că niciodată nu-i va pune pe un paşaport românesc, de comunişti săraci, cum îi plăcea să repete la toată lumea.

După amiază m-am gândit, totuşi uşurată, că părinţii trebuiau să fie deja la Damasc, în afară de orice pericol, când deodată am auzit avioanele israeliene coborând în picaj și aruncându/și bombele nu departe de hipodrom. Mi-a fost imposibil să mă reţin şi am început să urlu de frică. Eu mă rugam la D-zeul meu, ei la al lor care, undeva, departe, nu putea să fie decât acelaşi pentru toţi, numai cel care ne conducea spre el diferea.

Seara au început să tragă de pe mare; îmi era mai puţin frică pentru că acum începusem să calculăm clădirile care erau lipite de a noastră şi ne consideram la adăpost faţă de alţii. Într-un târziu, când toţi stăteam cu sufletul la gură pentru că aveam impresia că se apropiau de noi, a sunat telefonul. Maha a alergat repede, fiind convinsă că erau fraţii ei din afară, dar s-a întors dezamăgită şi mi-a spus “este pentru tine, Nora“. Am alergat, crezând că poate era Simona, dar dintr-o dată am simţit că mi se înmuiau şi mai mult picioarele şi m-am aşezat încet pe canapea.

-Nora, am auzit vocea Doinei în aparat.

-Doina, te aud, chiar mai bine decât dacă ai fi fost aici, i-am spus cu o voce sugrumată de emoţie.

-Nora, eşti bine? - vorbeşte, de ce taci? Unde sunt părinţii tăi şi de ce mai sunteţi încă în Beirut?

-Părinţii au plecat, dar eu am rămas; şi am început să plâng încet şi să prind puţin curaj ca să-i explic exact situaţia mea.

-Nora, ascultă-mă, a continuat Doina. Alex mi-a dat telefon acum o oră şi trebuie să-l sun eu înapoi, mi-a spus să-ţi spun că trebuie să părăseşti oraşul, şi pe jos, dacă este necesar. Era foarte îngrijorat şi de la el am ştiut că nu a ajuns încă nimeni la Bucureşti; eu m-am gândit că nu mai sunteţi acolo.

-De unde îţi ştie numărul de telefon, am întrebat-o mai mult ca să fiu convinsă că nu mă minţea.

-A fost la mama acasă, ea i l-a dat. Şi eu am fost surprinsă când m-a sunat. Am crezut că mă sună de aici, în primul moment am crezut că a fugit şi el.

-Şi tu ce faci acum acolo? am reuşit să o întreb.

-Am probleme cu azilul, dar mi-am pus un avocat. Nora, am să te sun în fiecare zi, mi-a spus nervoasă, şi mai mult ca pentru ea a continuat: dacă am să pot rămâne aici. Singura mea dorinţă este să te pot scoate din ghearele idiotului tău de bărbat. Şi pe urmă, ceva mai veselă, m-a întrebat:

-Nora, ce vrei să-i transmit lui Alex din partea ta?

-Spune-i să-l ia dracu’ şi pe el şi pe ăştia care ne bombardează. Dacă am să scap de aici nici nu vreau să mai aud de el.

Doina nu vroia să audă nimic şi ca o concluzie, înainte să închidă mi-a spus:

-Să ştii, cred că plângea la telefon şi scopul lui a fost să-i dau numărul tău să te sune. Nu-ţi fie teamă, nu o să ţi se întâmple nimic, rugăciunile lui te vor proteja! Nora, te iubim  amândoi, să nu crezi că el nu suferă ca şi tine, fii curajoasă. Pe curând!

Am închis. Trăiam un vis bizar, nu mai ştiam care era realitatea pe care trebuia să o accept: pe cea de-afară, unde semnul morţii plutea în aer alături de aviaţia israeliană, sau pe cea de la Bucureşti, unde tot un evreu tremura pentru mine, şi care era sinonimul cuvântului “fericire”. Nu reuşeam să mă scol şi să mă întorc în coridor alături de ceilalţi. Eram convinsă că Mahmud îşi imagina că vorbeam cu Simona şi din cauza acasta nu se mişcase să mă controleze să vadă cu cine vorbeam. Dacă ar fi ştiut că Doina era la telefon ar fi fost cea mai mare tragedie.

Pe 11 iunie Siria a acceptat să înceteze focul împotriva armatei israeliene. Ieşea învinsă, dar altă soluţie nu exista, era ca şi cum îşi trimitea soldaţii la sinucidere colectivă, nimeni nu rezista în faţa technologiei americane.

Teama noastră a crescut şi mai mult: rămâneam noi, civilii. În mai multe reprize avioanele israeliene au aruncat hârtii în care cereau populaţiei civile să părăsească   partea de vest cât mai repede.

Pe 24 iunie toată lumea era convinsă că nimeni nu putea să scape cu viaţă. Timp de două zile am fost bombardaţi de pe mare, din aer şi de pe uscat, nici nu mai puteam să distingem de unde veneau bombele. Ne refugiaserăm într-un subsol şi eram într-o stare de deprimare că nu mă mai interesaabsolut nimic. Plângeam tot timpul şi eram convinsă că-mi trăiam ultimele  clipe din viaţă.

Pe 26 iunie situaţia s-a mai calmat şi am putut ca să ieşim din întunericul subsolului, unde, timp de 48 ore nu îndrăznisem să ne gândim că vom mai vedea strada şi blocurile din faţa noastră. În mai puţin de-o jumătate de oră Raya a început să vomite şi să aibă temperatură. Farmaciile erau închise, iar spitalele erau pline de răniţi, încât nimeni nu-ţi dădea din timpul lui ca să consulte un copil care voma.

În noaptea aceea nu am mai coborât la subsol, am tremurat şi am plâns tot timpul cu Raya în braţe în coridor, împreună cu fratele lui Mahmud. Cu toate medicamentele de care făcusem rost, starea Rayei nu se ameliora. Doctorul a ţipat la noi pentru că nu părăseam oraşul cu fata care avea nevoie de tratament şi de legume proaspete, ceea ce nu se mai găsea şi, în plus, nu putea suporta aerul închis de la subsol. “O suspectez de astm“, veți fi responsabili dacă i se întâmplă ceva fetei”.

Împins de fratele lui şi de vecini a acceptat ca să mă lase să plec în Siria. Într-un calm relativ am plecat spre ambasadă ca să-mi pună copiii pe paşaport. Altă soluţie nu exista. De două ori am ajuns până la jumătatea distanţei care ne despărţea de ambasadă şi de două ori ne-am întors acasă. Ţipa şi mă insulta ca şi cum eu aş fi fost responsabilă de ce era în oraş. A treia oară am reuşit să ajungem. Era deja trecut de ora prânzului. Îmi era teamă să nu ne spună  să venim a doua zi, pentru că eram convinsă că dacă Raya s-ar fi simţit mai bine şi-ar fi schimbat părerea, dar, din fericire consulul, în mai puţin de 10 minute ne-a rezolvat problema şi eram deja plecaţi. Eram mulţumită că aveam copiii pe paşaport, un lucru pe care nu l-ar fi  acceptat niciodată; atunci, în sufletul meu i-am mulţumit lui D-zeu, pentru că, totuşi, nenorocirea altora mi-a adus un lucru pe care nu-l visam şi am început să privesc cu alţi ochii invazia israeliană.

Spre seară, cum situaţia în Beirut era destul de calmă, ne-am hotărât să o vizităm pe Anna în spitalul unde era internată, care se găsea la colţul străzii noastre. Spitalul semăna unui focar de agitaţie. Răniţii erau întinşi pe paturi pliante pe coridoare iar pe feţele tuturor erau gravate  durere şi tristeţe. Am găsit-o repede pe Anna, era într-un salon cu mai mulţi răniţi. Era rasă în cap, o cicatrice mare îi traversa capul de la o ureche la alta, mâinile ei albe erau roşii şi zgâriate, cu câteva copci. M-am apropiat de ea şi am sărutat-o. Şi-a deschis ochii. Erau sticloşi şi parcă uscaţi. Nu ştiam ce să-i spun, nu numai că nu-mi găseam cuvintele, dar era aşa de dramatică situaţia că orice cuvânt era de prisos. Anna a simţit jena mea şi a deschis ea conversaţia.

            -M-am gândit la tine şi am crezut că ai plecat.

-Nu încă, i-am răspuns timidă.

-Astăzi a venit un grup de ziarişti americani, m-au filmat şi mi-au luat un interviu.

Tăceam mereu pentru că nu îndrăzneam să o întreb nimic.

-Eram în salon, a început să-mi povestească, fetiţa mea se juca pe covor cu verii ei. Fotoliul în care eram aşezată venea pe colţ. Îţi aminteşti? Am auzit zgomotul, ca toată lumea, nu am avut timp nici să ne ridicăm şi nici să ne strigăm, că în aceeaşi clipă am simţit că blocul se mişcă şi nu am mai văzut nimic. Am strigat-o pe mama dar ea nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns nimeni, am ştiut că au murit, atunci cred că mi-am pierdut cunoştinţa şi eu; m-am trezit la spital, cu piciorul tăiat

Anna vorbea calmă, rece, absentă, ca şi cum nu ar fi fost povestea ei. Ştiam că erau calmantele pe care i le dădeau şi care o lăsau, pentru moment, fără reacţie, dar ştiam că în ziua când va trebui să iasă din spital va începe adevăratul coşmar.

Am plecat de la spital tristă, copleşită de frică şi de milă pentru ea şi pentu cei dragi pe care-i pierduse. A doua zi, ca şi cum Dumnezeu lucra în favoarea mea, dimineaţa a fost calmă, și am putut ieşi la taxiurile de Damasc. În mai puţin de-o jumătate de oră aşteptam ca să ne verifice actele la pasajul trecerii spre creştini. Numele meu de familie era sirian, dar paşaportul şi datele de pe el nu aveau nicio legătură cu numele, dar cu toate acestea, un tânăr din Forţele libaneze atât l-a sucit şi l-a învârtit, că a terminat prin a mă întreba:

-Unde pleci?

-Acolo de unde am acest paşaport, am răspuns nervoasă, şi ca să-l intimidez am continuat: cred că ştii să citeşti că sunt din România.

S-a uitat la mine lung şi mi-a întins paşaportul, totuşi, nedumerit. Nu se aştepta să găsească pe un paşaport românesc un nume sirian, pentru că în Liban, o fată când se căsătoreşte îşi păstrează numele de fată la care se adăugă numele soţului.

Imediat ce a demarat maşina, şoferul şi ceilalţi pasageri mi-au atras atenţia că dacă ne vor mai opri la baraje trebuie să vorbesc mai calm şi cu mai mult respect, dacă nu vreau să am probleme.      

Din fericire nu ne-a mai oprit nimeni…

Nu! Nu o voi ierta niciodată!

Eram de mai bine de două săptămâni în Damasc şi cu fiecare zi care trecea situaţia se complica şi mai mult în Beirut. Locuiam la sora lui şi încercam să suport căldura infernală din Damasc. Copiii erau fericiţi, dar cel mai mic zgomot le amintea de Beirut şi se inhibau pentru câteva minute. Părinţii îmi telefonau destul de des şi de fiecare dată îmi cereau să vin acasă. Nu îndrăzneam să le spun că nu am bani cu mine şi că depind de sora lui Mahmud.

Într-o dimineaţă, tata mi-a telefonat devreme ca să-mi spună că îmi vor trimite ei biletele de avion, aşa că trebuie să mă pregătesc să ajung la Bucureşti în mai puţin de 3-4 zile. Am pus receptorul jos şi am început să plâng. Îmi era jenă de sora lui, mai ales că primisem deja mai multe mesaje prin şoferii de taxiuri care veneau din Beirut că nu trebuie să părăsesc oraşul şi să mă pregătesc să mă întorc imediat ce situaţia se va calma. Nu ştiam ce să fac, mai ales că pentru prima dată tata îmi vorbise pe un ton categoric care nu-mi lăsase nicio posibilitate de a negocia cu el. Într-un fel, hotărârea lui îmi făcuse mult bine, îmi crease o stare de încredere în mine însămi.

Indiferent care avea să fie răspunsul familiei, eram hotărâtă să plec. Am ieşit pe balcon şi m-am aşezat la masă lângă cumnatul meu.

-Ce s-a întâmplat? m-a întrebat mirat, simţind că era ceva deosebit în convorbirea pe care am avut-o cu tata.

-Tata mi-a spus că îmi va trimite în câteva zile biletele de avion pentru Bucureşti. Am făcut o pauză şi am ridicat privirea spre el: sau aici sau acolo, este acelaşi lucru, în plus, tu mă înţelegi, i-am spus ca şi cum eram sigură că eram de aceeaşi părere, fiecare se simte mai bine la el.

-Cum vrei, Nora, s-a grăbit să-mi răspundă. Nu este nevoie ca părinţii tăi să-ţi trimită biletele de avion, te împrumut şi când te întorci la Beirut, Mahmud o să-mi restituie banii.

Eram tare emoționată. Nu mă aşteptam să găsesc atâta înţelegere. Sora lui Mahmud a intrat şi curioasă s-a uitat spre noi. Nu am înţeles ce i-a spus în arabă, dar ea, spre deosebire de soţul ei s-a înroşit şi şi-a acoperit gura cu amândouă palmele. Era ca şi cum aflase că Beirutul nu mai există. Începusem să-mi fie frică că soţul ei se va lăsa convins de argumentele ei. Atunci, ca împinsă de cineva de la spate, m-am ridicat şi ca şi cum nu observasem nimic m-am adresat cumnatului meu într-o engleză cât mai simplă posibil, de teamă că ar fi putut să nu mă înţeleagă:

-Dacă îmi împrumuţi tu, atunci putem să cumpărăm  biletele chiar astăzi şi să-l sun pe tata. Cel mai bine este să plec cu primul avion, de exemplu, mâine seară dacă sunt locuri.

După ce a ţipat la soţia lui, timp în care tremuram mai mult chiar decât aceasta, mi-a spus să mă pregătesc să ies cu el în mai puţin de 10 minute. Am alergat ca o nebună să mă îmbrac şi am luat-o pe Raya în braţe, explicându-i cât am putut de clar şi mai ales de repede:

-Raya, o să plecăm la mamaie şi la tataie, te rog să fii cuminte şi mai ales să ai grijă de fratele tău până mă întorc. Mâine plecăm.

Cum m-am urcat în maşină, cumnatul meu a deschis singur discuţia de care-mi era teamă:

-Cred că ai observat că soţiei mele îi este frică de ce-o să spună Mahmud când va afla că ai plecat?

Nu i-am răspuns nimic, ca şi cum nu auzisem nimic. Atunci el a continuat:

-I-am spus că este o decizie care te priveşte, nu eşti un copil ca să ne impunem, şi, în definitiv, nu ştiu ce te-a făcut să te măriţi cu el şi mai ales să vii în la Beirut, unde nici peste cinci ani, îţi garantez, nu va fi pace.

De data aceasta m-am uitat la el mirată. Nu ştiam dacă era într-adevăr sincer sau pur şi simplu mă testa, pentru că îl bănuisem de la început că era un tip inteligent, cu toate că nu avea studii. Reuşise, însă, în câţiva ani să-şi facă o situaţie demnă de invidiat de oricine din familie.

-Am crezut că dacă au intrat sirienii va fi pace, i-am răspuns, pentru că îi remarcasem ironia din privire când vorbea despre Mahmud.

-Cred că îţi trebuia puţină bătaie acasă, de la părinţi, mi-a spus pe un ton vesel, şi încântat de ideea lui a început să râdă. Când am auzit că Mahmud s-a însurat cu o străină, şi frumoasă, şi educată, am crezut că este o glumă, dar după ce te-am cunoscut am rămas mirat şi de ani de zile mă întreb ce probleme ai avut de ai făcut pasul ăsta...

-Aşa a vrut destinul, cui i-ai fi împrumutat tu bani acum dacă nu aş fi fost eu? Râdeam amândoi, de data aceasta el mai puţin mulţumit de răspunsul meu şi eu mai fericită, pentru că reuşisem să-i închid orice poartă spre un răspuns care l-ar fi satisfăcut.

Am ajuns la birou şi în mai puţin de de 10 minute îmi ţineam biletele în mână, cu rezervarea pentru a doua zi. Nu păream convinsă şi mă uitam la bilete cu neîncredere. În mai puţin de o oră aveam şi viza pentru România. Abia acum începusem să mă gândesc cu teamă la Mahmud şi mai ales la scandalul pe care-l va face când ne vom reîntâlni.

Cum am intrat în casă i-am cerut voie cumnatei mele ca să pot telefona la Bucureşti.

Şi ea, ca şi mine, era foarte agitată, dar nu îndrăznea să-mi spună nimic, din teamă ca să nu-şi supere soţul.

Ultima noapte în Damasc a fost un coşmar, era foarte cald şi am profitat de ocazie ca să stau până târziu pe balcon cufundată în gânduri, şi, în special, în teama ca nu cumva în mai puţin de câteva zile situaţia să  se calmeze şi să mă întorc repede  la Beirut, şi atunci nu aş mai fi avut nicio scuză în faţa lui Mahmud pentru plecarea mea la Bucureşti. Abia atunci mi-am confirmat mie însămi ceea ce îmi era frică să recunosc cu voce tare: “trăiam într-o teroare pe care Mahmud mi-o plantase bine în subconştient”. Când am plecat spre aeroport, a doua zi, sora lui a început să plângă, eram convinsă că şi ea, ca şi mine, o făcea tot din frică, dar după o frază şoptită încet şi în treacăt de soţul ei, s-a oprit şi s-a uitat cu regret după mine. Ştiam că era supărată că nu-i respectasem voinţa fratelui ei şi se gândea că în felul acesta va fi blamată de cei din Beirut, că nu m-a convins  să rămân.

La aeroport mi-au cerut aprobarea soţului ca să pot părăsi ţara. Nu cunoşteam această lege, dar imediat mi-am dat seama că dacă nu reuşesc să-l impresionez pe funcţionar, risc să mă întorc de unde plecasem cu o jumătate de oră înainte. Disperată de insistenţa lui, am ţipat şi am cerut să vină şeful. Un domn care-şi aştepta rândul a intervenit şi i-a explicat ceva în arabă. Mă uitam îngrijorată şi aşteptam verdictul, şi numai când mi-a pus ştampila pe paşaport am înţeles că situaţia era clarificată în favoarea mea.

-Este tâmpit, nu are dreptul să-ţi ceară aşa ceva, din moment ce nu ai paşaport sirian, mi s-a adresat într-o română perfectă cel care intervenise în favoarea mea. Mă uitam la el mirată, şi fără să am timp să-i pun vreo întrebare sau să-i mulţumesc, ca şi cum îmi ghicise gândul, mi-a răspuns el:

-Mă numesc Vincenti, sunt căsătorit cu o româncă şi locuiesc între Beirut şi Bucureşti.

Am respirat uşurată, găsisem pe cineva cu care puteam discuta, şi mai ales, care să mă descurce pe aeroport şi să mă ajute cu copiii. În mai puţin de 10 minute, Raya mi-a cerut să bea apă şi atunci mi-am amintit că nu aveam nicio liră cu mine, şi mai ales că uitasem să iau o sticlă cu apă de acasă. Eram jenată în faţa noii mele cunoştinţe care îmi indicase direcţia în care se găsea restaurantul, şi cu toate asigurările pe care mi le dădea că se va ocupa de Talal nu înţelegea pentru ce întârziam ca să mă ridic de pe scaun. Atunci, uitându-mă spre el i-am povestit că am uitat să-i cer bani cumnatului meu, nu prevăzusem că s-ar putea să ne fie sete.

-De ce nu mi-ai spus de la început? m-a întrebat râzând,  şi fără să mai aştepte răspunsul meu mi-a propus să mergem să bem o cafea şi să le cumpărăm copiilor apă.

Am stat pe aeroport cinci ore, avionul a ajuns din Kuweit la ora la care trebuia să fie deja pe Otopeni. Eram fericită că-l întâlnisem pe domnul Vincenti şi pentru că mă creditase în privința micilor cheltuieli și pentru că îmi asigura un fel de gardă în fața privirilor curioase ale numeroșilor bărbați care se aflau în aeroport. Timpul a trecut repede şi numai în avion mi-am amintit iar de Mahmud. Mi-am spus: În definitiv, fratele lui a avut dreptate când mi-a spus să plec la Bucureşti, nu merita niciun regret.

Era târziu când avionul ateriza la Otopeni. Părinţii mei ne  aşteptau de mai bine de câteva ore şi erau îngrijoraţi mai mult decât mine, de teamă că în ultima clipă să nu fi intervenit ceva şi să-mi fi schimbat programul:

-Cu tine nimic nu este sigur, mi-a spus mama printre lacrimi când mă îmbrăţişa.

Avea dreptate, era un adevăr la care nu mă gândisem niciodată, motiv pentru care, odată ajunsă acasă, am realizat scandalul pe care mi-l va rezerva Mahmud la întoarcere, şi dintr-o dată l-am văzut pe tata singurul responsabil de gafa pe care am făcut-o în clipa când m-am hotărât să-i urmez sfatul şi să vin la Bucureşti. Mama, ca de obicei, a simţit că începuse să-mi fie frică după felul cum le povesteam despre reacţia surorilor lui şi mi-a spus că trebuia să-i telefonez eu prima, ca să cunoască adevărul de la mine. Lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţa. Spre fericirea mea, cum Mahmud nu era prezent, am vorbit cu Maha, care în afară de-o simplă aluzie, că nu trebuia să fi plecat din Damasc, s-a abţinut să-mi menţioneze eventuala criză pe care mi-o va face fratele ei când va afla că refuzasem să ţin cont de ordinul lui.

După câteva zile m-am obişnuit cu ideea că nu putea să fie chiar atât de rău că părăsisem Damascul, din moment ce în Beirut erau zilnic bombardamente, iar situaţia era departe de a se calma. Copiii erau fericiţi şi în fiecare zi petreceam ore întregi cu ei în parcul de lângă casă. Într-o după amiază, când am ajuns acasă, mama mi-a spus că se pregătea să vină după mine:

-De ce? am întrebat-o îngrijorată. A dat telefon Mahmud?

-Îl vezi tu să cheltuiască bani? mi-a spus râzând.  Doina te-a căutat la Damasc şi i-au spus că ai plecat la Bucureşti, aşa că te-a sunat acasă. Era fericită că eşti bine şi că ai reuşit să ajungi aici cu copiii. O să te sune iar, vrea să vorbească cu tine în seara aceasta.

Absenţa Doinei mă durea, refuzam să discut cu mama despre ea. De multe ori, în parc, involuntar, întorceam capul să o văd venind după noi, dar imediat îmi aminteam de miile de kilometri care ne despărţeau şi de fiecare dată evitam să merg la mama ei în vizită, de teamă că nu eram încă suficient pregătită din punct de vedere sentimental să vorbim despre ea. Îmi era dor de ea, şi mă simţeam abandonată, 15 ani din viaţa mea trebuiau puşi într-un sertar secret. Prietenia noastră era ca o reacţie chimică în care două substanţe combinate dau cel mai perfect amestec, dar fără ca vreuna dintre ele să-şi schimbe proprietăţile.

Îmi făceam de lucru prin casă ca timpul să treacă mai repede şi Doina să sune iar. Am lăsat-o pe mama să se ocupe de copii, şi dintr-un impuls nervos mi-am luat cărţile pe care le aveam de când eram copil şi am început să le învârtesc în  pasenţa pe care  o dădeam cu Doina în timpul vacanţelor, de sute de ori pe zi. Într-un târziu, telefonul a sunat. Nu era ea, era pentru tata telefonul. Mă uitam la el nerăbdătoare, încât după câteva cuvinte, simţindu-mi nerăbdarea, a închis. Abia după miezul nopţii Doina a sunat iar. M-am ferit să-i spun că îmi era un dor nebun de ea, ştiam că şi ea suferea şi prin prezenţa mea acasă, ea trăia acelaşi amintiri la care eu refuzam să mă gândesc.

-Nora, am fost îngrijorată din cauza ta.

-Ce am să fac fără tine? Doina a simţit că eram abătută, și a continuat, ca şi cum nu auzise nimic.

-M-ai costat o avere, cât am plătit la telefoane. Şi râzând, a continuat: am să-i trimit factura Napoleonului tău, poate o să-mi ramburseze banii de frică să nu-l blestem.

Râdeam amândouă, nu pentru bani, ci pentru cuvântul “Napoleon”, pentru că Doinei îi plăcea să-l numească aşa sau “d-l Goe“ când “conspiram în ilegalitate“, adică vorbeam despre el.

-Doina, am întrerupt-o din râs, spune-mi ce faci acolo? Poţi să rămâi? Nu mi-ai spus nimic despre situaţia ta!

-Mă aranjez, mi-a răspuns râzând, mă ajută... Şi râzând şi mai tare decât la început, a continuat: mi-am pus un avocat şi, după o pauză, a continuat pe un ton serios: mă ajută un evreu care a fost coleg în liceu cu Alex, el mi-a dat adresa lui când m-a sunat pentru tine. Este greu, pentru că nu am ştiut, trebuia să cer azil politic când am ajuns la New-York. Dar mă voi descurca. În plus...

-În plus, ce? am întrebat-o grăbită, de teamă să nu se întrerupă legătura.

-Este divorţat, are un copil şi îmi place, mi-a continuat calmă. Mi-a propus să ne căsătorim, dacă nu-mi reuşesc hârtiile oficial.

-Îţi place?

-Cred că da, mi-a răspuns, şi fără să-mi lase timp ca să-i pun altă întrebare mi-a spus: Alex te roagă să-l suni imediat cum ajungi. M-a sunat tot timpul ca să afle veşti despre tine. Nu i-am spus nimic despre Talal, cred că se întâmplă ceva la ei.

Tăceam, era o altă poveste la care refuzam să mă gândesc de când eram acasă. Acum Doina insista să-l sun. Nu ştia ce greu îmi era ca fără ea să fac faţa unei noi întâlniri.

-Am să mă gândesc, i-am răspuns. Şi deodată am întrebat-o: de ce nu mă sună el? Dacă te mai sună, spune-i să mă sune el. Este cel mai bine.

-Cum vrei, mi-a răspuns Doina.

După alte câteva fraze fără importanţă am pus receptorul jos, şi am rămas tăcută.

Într-un târziu, mama m-a întrebat, timid:

-Care sunt veştile despre Doina?

M-am uitat la mama zâmbind, şi aţâţându-i curiozitatea întârziam expre să-i răspund.

-Cine crezi că o ajută ca să-şi aranjeze actele?  am întrebat-o când se pregătea să-şi repete întrebarea.

-Vreun arab?

-Glumeşti, i-am răspuns amuzată, pentru că nu se gândise la vreun român, ci la un arab.

Se uita la mine şi mai nedumerită, dar nu îndrăznea să mai facă altă supoziţie.

-Un evreu, pe care i l-a recomandat Alex.

Simţeam cum curiozitatea mamei creştea şi i-am povestit tot ce aflasem de la Doina şi chiar despre faptul că Alex voia să-l sun.

-Ce fac? am întrebat-o repede.

-Tu o cunoşti pe Doina acum, în mod sigur o să-l sune, nu o să aibă răbdare să aştepte să sune el. Îşi cheltuie fata toţi banii pe telefoane, mi-a răspuns mama cu reproş.

Avea dreptate, dar acum era deja prea târziu, nu mai puteam să-mi repar greşeala.

-Mâine am să-l sun, i-am spus mamei, şi după ce am sărutat-o am intrat în dormitor cu convingerea că trebuia să dorm fără să mă gândesc la nimeni şi la nimic.

Cu cât îmi doream să adorm cât mai repede posibil, cu atât gândurile mele se îngrămădeau ca să-mi iasă la iveală. Nu puteam să cred că numai cu cinci ani în urmă eram eu aceea care dormeam singură în acea cameră, fără adevărate griji, ca cele pe care le aveam acum. Mă gândeam la libertatea pe care o aveam şi la care renunţasem pentru o altă libertate care suna a sclavie  modernă, la toate bucuriile şi emoţiile tinereţii pe care le împărţeam cu mama în fiecare zi. Acum îmi plăcea să visez, ce bine ar fi fost dacă aş fi avut forţa şi curajul moral să mă refugiez în braţele ei şi să-i spun:  “mami, iartă-mă şi apără-mă şi nu mă mai lăsa să plec de lângă tine!” Dar eram prea slabă şi laşă, în acelaşi timp, ca să mă hotărăsc să fac asta. Refuzam să recunosc public că plecasem pe un drum care nu era al meu, şi acum îmi era teamă să iau cea mai mică decizie. Nu ştiam de ce! Mahmud reuşise să-mi implanteze frica faţă de reacţiile lui în aşa măsură încât, şi la distanţă când mă gândeam la viaţa noastră, eram paralizată mintal şi nu puteam lua o hotărâre.

Mi-a fost imposibil să dorm. Toată viaţa mea mi-a trecut, ca un film, prin faţa ochilor şi ştiam că dacă Doina ar fi fost acasă nu mi-ar fi fost aşa de greu. Gândurile mi-au dispărut numai când am auzit vocea mamei şi a lui Talal. Era deja ora 6,00. M-am ridicat din pat cu convingerea că eram mai pierdută decât trebuia şi că-mi era frică acum când eram acasă să mă gândesc chiar la Alex. Nu puteam să iau nicio hotărâre, aşa că-l lăsam pe Dumnezeu să aranjeze totul. Am ieşit încet din cameră şi m-am îndreptat direct spre bucătărie ca să pregătesc cafeaua şi laptele lui Talal. Imediat ce m-a văzut, tata mi-a spus:

-Nora, nu ai dormit, de ce eşti aşa de palidă?

Nu i-am răspuns nimic pentru că ar fi trebuit să mint şi mă săturasem să o tot fac. M-am uitat la el, ca şi cum ăsta era adevărul şi aş fi vrut să-i strig: “De ce nu ai fost un tată rău, ca să-mi fie frică de tine?! Dacă ai ştii că dragostea voastră mi-a făcut cel mai mare rău care mi se putea întâmpla...” Tata mi-a luat tava din mână, cu ceştile de cafea, dar gândurile mele nu se opreau: “când veneai acasă şi îţi spuneam că mama mă certase, iar tu o certai pe ea ca să nu-ţi supere fata, nu ştiai că într-o zi fata ta o să plece şi o să te lase.” Uitându-mă după el, aş fi vrut să mă ia în braţe şi să mă lase să plâng şi să mă facă iar copil.

Nu este nimic mai greu decât să trăieşti veşnic cu o frică  netratabilă şi cu un viitor în care nu întrevezi nimic bun, şi, mai ales, fără speranţă.

-Nora, să scoţi copiii în parc să se joace puţin înainte de prânz, mi-a spus mama imediat ce m-a văzut şi mi l-a dat pe Talal în braţe.

-Este prea cuminte, faţă de Raya, nu-i aşa?

-Are stofă, mai mult de român, mi-a răspuns mama râzând, şi veselă, a continuat: seamănă cu tine când erai mică, de multe ori te ciupeam ca să plângi, îmi era teamă că eşti mută. Când i-am spus lui tăticu’, m-a certat şi m-a spus la toată lumea.

Mama mă uluia ca întotdeauna. Știam că era supărată pentru mine, poate mai mult decât eram eu însămi, dar găsea mereu forţa să râdă şi să ne povestească câte-o glumă.E a reținea numaoi partea bună a lucrurilor. Cu ea, orice tragedie se termina cu zâmbetul pe buze: câtă forţă de caracter avea! Era motorul care ne punea mereu în mişcare şi nu ne lăsa să dramatizăm nimic, ştiam că suferea, dar avea propria ei deviză: “să nu te laşi niciodată doborât, căci destinul ţi-l faci singur!”

Dimineaţa a trecut destul de repede, şi spre prânz am plecat cu mama şi cu copiii în parc; Raya era aşa de fericită că îmi era greu să ţin pasul cu ea. Mama venea încet, cu Talal care, fericit că ştia să meargă refuza să-l mai poarte în braţe.

Eram chiar la intrarea în parc şi o aşteptam pe mama să ajungă cu Talal, care făcea doi paşi înainte şi alţii în urmă, vesel, când deodată, o voce pe care o cunoşteam mai bine chiar decât pe mea, m-a pironit locului. Am respirat profund şi mi-am întors capul încet, Alex se uita la noi zâmbind. Cred că în clipa aceea aş fi fost un caz disperat pentru orice doctor. Numai vocea lui Raya m-a trezit la realitate:

-Mami, mi-ai spus că ne vom juca.

-Nora, treceam cu maşina, te-am văzut şi am bănuit că veneaţi spre parc şi v-am depăşit. Eşti singură cu Raya? m-a întrebat, şi am observat că se uita discret, să vadă dacă nu cumva Mahmud era cu noi.

Nu aveam forţa să-i răspund, am dat afirmativ din cap.

-Atunci să intrăm în parc, mi-a propus Alex, găsind că era cel mai normal lucru pe care-l puteam face.

În cap mi se învârteau toate ideele la care nu avesesem timp să mă gândesc înainte.

-Nu putem, i-am răspuns sec.

-Nora, te-am şocat, mi-a spus Alex cu regret în voce, şi fără să mai aştepte un răspuns, s-a apropiat de mine şi m-a luat în braţe.

Mi-am pus capul pe umărul lui şi am închis ochii. Ce ciudată este viaţa, şi pentru o secundă m-am gândit că totuşi mama se înşela, întotdeauna depindem de alţii. Când mi-am ridicat privirea, mama se apropia de noi, şi cum Talal nu mai voia să meargă, îl aducea în braţe. În acelaşi timp cu mine a văzut-o şi Alex, şi puţin jenat de prezenţa lor m-a îndepărtat încet. El a salutat-o timid, mama i-a răspuns cu o voce obosită de efortul pe care-l făcea, dar veselă:

-Al cui este băieţelul ăsta aşa de frumos? m-a întrebat Alex cu o voce care-i trăda admiraţia.

Eu cu mama râdeam şi ne uitam una la alta, ca în faţa unei enigme pe care el trebuia să o dezlege.

-Să nu-mi spui că este al tău! mi-a spus Alex vesel şi pe un ton care lăsa să-i simţim regretul dacă nu ar fi fost acela adevărul, a întins braţele şi l-a ridicat. Tatal era fericit și râdea.

-Mami, vreau şi eu în braţe, mi-a spus Raya, geloasă,  privind şi ea scena la fel de mirată ca şi noi. Atunci m-am aplecat şi am ridicat-o în braţe şi ne-am îndreptat toţi spre intrarea parcului.

-Nora, nu mi-ai confirmat dacă, într-adevăr, este băiatul tău, m-a întrebat încă o dată Alex, emoţionat de afecţiunea pe care i-o manifesta Talal.

-Bineînţeles că este al meu, nu vezi că-mi seamănă?

Atunci şi-a dezlipit obrazul încet de al lui şi ţinându-l la mică distanţă a început să-l examineze.

-Cred că da, îţi seamănă, îţi seamănă prea mult şi nu are nimic de arab, nu cumva ai tăi au mai făcut un copil?

Mama, care era aproape de noi a început să râdă şi i-a răspuns.

-Daca aş putea aş înghiţi-o pe Nora şi aş face-o a doua oară, cu condiţia să mă asculte, dacă nu, aş lăsa-o în burtă.

Ne-am apropiat de o bancă şi ne-am aşezat. Atunci mama l-a luat pe Talal, cu oarecare greutate din braţele lui Alex şi pe Raya de mână şi s-au îndreptat spre nisip. Eram singuri şi împreună, mai repede chiar decât ar fi prevăzut Doina.

-De ce nu eşti la servici? l-am întrebat.

-Pentru că mi-am dat demisia, mi-a răspuns calm, ca şi cum era cel mai normal lucru pe care-l puteam auzi.

Nici nu aveam curajul să-l întreb de ce, pentru că deja o voce îmi suna în ureche: “o să plece şi el, ca şi Doina.” Într-un târziu am reuşit să-l întreb:

-Plecaţi şi voi? De ce? Alex fuma calm, a aruncat ţigara şi mi-a răspuns cu o întrebare:

-Vii cu mine?

Era greşit pusă întrebarea, m-am gândit, sau poate era corectă pentru el, dar trebuia să mă întrebe: “veniţi cu mine?” Noi eram trei, nu mai eram singură. Am dat din cap negativ şi mi-am aprins o ţigară. Mă uitam la copii ce fericiţi erau, iar râsul Rayei putea fi auzit de la distanţă şi atunci am ştiut: erau singurii care nu aveau să mă lase niciodată, singurii care nu aveau să mă decepţioneze… mă gândeam, când vocea lui mi-a amintit că şi el făcea parte din viaţa mea.

-Nora, te-am căutat, cred că ţi-a spus Doina.

Am dat din cap afirmativ.

-Nora, te implor, vino cu mine, a reînceput Alex.

Eram hotărâtă să nu spun nimic de copiii, voiam să o facă  el.

-Când pleci? l-am întrebat, aparent indiferentă.

-În mai puţin de două luni plecăm toţi în SUA, la fratele lui tata. Nu mi-ai mai scris, dar dacă vii cu mine rămânem amândoi, undeva în Europa şi emigrăm în Australia sau plecăm undeva în America de Sud.

Ştiam că ai lui iar nu mă voiau cu ei.

-Şi soţia ce va face, vine cu voi? l-am întrebat ca şi cum eram sigură de răspuns că era afirmativ.

-Până ieşim din ţară, da, pe urmă este liberă să meargă unde vrea. Poate o să rămână în Franţa, la rudele ei. Nu înţelegi că totul este terminat între noi?

Atunci l-am întrerupt cu mâna, ca şi cum nu mai voiam să ştiu nimic, pentru că bănuiam că aveam să ascult aceleaşi cuvinte pe care le purtam cu mine ca un ecou: “Nora, tot te mai iubesc!”

Mama se îndrepta spre noi, era târziu, trebuia să ne întoarcem acasă, era cald şi copiii erau transpiraţi Atunci Alex mi-a spus repede şi încet:

-Nora, vreau să te văd astăzi, să nu spui nu!

-La două, copiii dorm, m-am trezit că i-am răspuns şi eu, la fel de conspirativ cum m-a întrebat şi el.

Şi fără să mai aştepte răspunsul meu s-a aplecat şi l-a luat iar pe Talal în braţe, care, obosit de joacă şi de căldură s-a aşezat confortabil şi până când am ajuns la ieşirea din parc dormea deja.

-Niciodată nu am avut o atracţie aşa de mare pentru un copil, mi-a spus zâmbind, şi a adăugat, poate pentru că îţi seamănă.

-Pentru că este băiat, i-am răspuns cu agresivitate pentru că mi-o uitase pe Raya.

-Când eram copil aveam o carte cu rugăciuni în ebraică. Cred că a fost a lui tata. Pe coperta era un copil cu trăsături fine şi cu acelaşi zâmbet şi ochi mari ca ai băiatului tău; de multe ori când eram singur, stăteam în faţa oglinzii şi încercam să-i imit zâmbetul, până într-o zi când m-a găsit mama şi a înţeles că eram gelos şi a ascuns cartea.

Mă uitam la el şi zâmbeam.

-Nu mă crezi? - m-a întrebat cu bruscheţe.

-Bineînţeles, am răspuns şi am întins mâinile să-l iau pe Talal.

-Vă conduc până acasă, mi-a răspuns şi a făcut un pas înapoi ca să nu i-l pot lua şi l-a sărutat pe frunte ca să nu-l trezească. Spre casă, căutam să mergem cât mai mult pe unde era umbră de la copaci, el îl purta cu grijă pe Talal, mama, înaintea noastră cu Raya care, geloasă, ne arunca din când în când câte-o privire, iar eu tăceam şi mă gândeam: “ce frumos ar fi fost dacă am fi fost o familie!”

În dreptul blocului ne-am despărţit. Abia după ce am ajuns sus mi-am amintit că nu îl invitasem să  urce, era prea târziu şi oricum aveam să ne reîntâlnim peste mai puţin de două ore. Imediat ce am închis uşa în urma noastră, mama s-a grăbit să îmi spună:

-I-am văzut maşina când am ieşit din bloc, am fost sigură că o să te vadă şi pe tine şi o să oprească.

Tata a înţeles imediat că inevitabilul a avut deja loc, aşa că nu ne-a pus nicio întrebare, şi, curios, aştepta restul conversaţiei.

-Pleacă, le-am spus cu bruscheţe. Nu ştiam dacă trebuia să le spun şi restul, ştiam că şi-ar fi făcut probleme, aşa că am tăcut şi am aşteptat să-mi pună restul de întrebări.

Amândoi tăceau şi am înţeles că erau mai şocaţi decât mine.

-Îţi pare rău? m-a întrebat mama într-un târziu.

-Nu ştiu, m-am grăbit să-i răspund. Şi cum nimeni nu vorbea, am continuat. Cred că da, dar la ce bun să regret, sau aici sau în altă parte, este aproape acelaşi lucru, credeţi că peste 10 ani, când voi veni, o să fie interesat să mă vadă?

-Dacă o să te lase nebunul tău să mai vii, s-a grăbit tata  să-mi răspundă.

Mama s-a uitat lung la el, ca şi cum nu trebuia să-mi amintească de Mahmud şi a ieşit din cameră să pregătească masa.

Voiam să plâng, îmi simţeam inima grea şi dintr-o dată am ştiut că totul se oprea în loc: timpul, viaţa şi mai ales cuvântul “speranţa“.

-Nora, ca să ai în viaţă ce vrei, trebuie....

N-am lăsat-o pe mama să continuie. Am întrerupt-o cu brusc:

-Nu trebuie nimic, mamă, decât puţin noroc, eu l-am ratat de la început.

            Am tăcut şi am intrat în baie. Dintotdeauna, baia era singurul meu loc unde mă puteam simţi singură. Şi la Beirut   baia era locul meu preferat, unde plângeam, şi după care speram. Am închis uşa încet şi am dat drumul la duş. Eram hotărâtă că trebuia să plâng. M-am aşezat pe marginea căzii şi m-am trezit că mă întrebam singură, cu care dintre problemele mele să încep: cu Alex, pe care-l pierdeam iar şi pe care-l iubeam cu aceeaşi disperare ca în ziua în care ne-am despărţit, cu viaţa mea  grea, de galere, pe care o trăiam cu Mahmud cel rău şi ignorant, cu situaţia grea din Beirut, sau cu durerea continuă pe care o trăiau părinţii mei din cauza mea. M-am ridicat şi m-am uitat în oglindă: mi-am desfăcut părul şi mi-am şters faţa cu puţină apă rece; Deodată mi-am văzut ochii, erau încă mari şi verzi, cu toate lacrimile care îi udaseră de atâţia ani şi culoarea mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată. ”Nu arăt rău deloc“, mi-am spus veselă şi, în acelaşi timp, un gând drăcesc mi-a trecut prin cap: ”Alex este pierdut, de ce să-i rămân o amintire tristă, plânsă, cu ochii umflaţi şi încercănaţi. Trebuie să fiu veselă, spirituală, frumoasă, şi, mai ales, sexy, ca să nu mă uite şi să mă regrete cât mai mulţi ani, aşa cum o voi face şi eu.” Am intrat în cadă râzând, eram fericită. Era cea mai bună armă a răzbunării, nu numai pe el, dar şi pe viaţă. Ştiam că în ziua când va pleca voi plânge, dar  voiam să ştiu că şi el va suferi ca şi mine, pentru că îmi repeta: “te iubesc!” dar nu vedea că după fiecare cuvânt era un abandon. Am ieşit din baie veselă, dar plină de idei sadice, şi am strigat că nu vreau să mănânc pentru că am să ies în oraş.

Nu mi-au pus nicio întrebare, era inutil, au bănuit că mă întâlneam cu Alex. Am petrecut restul timpului în faţa oglinzii şi, ca de obicei, am îmbrăcat şi dezbrăcat toată îmbrăcămintea pe care o aveam cu mine, m-am machiat şi pieptănat până în ultima clipă, când, grăbită pentru că întârziasem, mi l-am ridicat repede în cocul cel mai simplu pe care ştiam să-l fac şi am fugit pe scări, fără să mai am cel puţin timp să-mi pun ruj.

Pe stradă mi-am amintit şi m-am trezit râzând, şi lăsându-mi privirea în jos am văzut că, tot din grabă, plecasem în papucii de casă. M-am oprit pentru o secundă în loc şi m-am întors repede spre casă, am deschis uşa râzând şi mi-am pus sandalele şi m-am aşezat pe scaun la bucătărie.

-Am întârziat, m-am trezit vorbind, dar puţin îmi pasă, nu are decât să mă aştepte, dacă nu-i place, nu are decât să nu mă mai vadă.

Mama s-a uitat la mine zâmbind, mi-am dat seama că atunci când eram tristă o întristam şi pe ea, şi i-am mulţumit în gând lui Dumnezeu că m-am întors ca să mă vadă zâmbind şi să rămână fericită. Am sărutat-o din mers şi am ieşit, de data asta calmă.

Alex era pe trotuar, mă aştepta lângă maşină; de la distanţa părea mai frumos decât era şi mă întrebam cât timp îşi va mai aminti de mine când va ajunge în SUA. Avea clasă, aşa cum le plăcea libanezilor să spună despre cineva care-i impresiona; nu văzusem mulţi evrei în viaţa mea, nu ştiam cum arătau restul, dar el era frumos, avea ceva care impresiona şi care te ţinea la distanţă până când îţi zâmbea. Atunci, ca după un examen, respirai uşurat şi îl lăsai, tot pe el primul, să înceapă discuţia. Mă apropiam de el şi ştiam că niciodată nu voi mai întâlni un al doilea ca el, şi totuşi, eram fericită că cel puţin sufeream pentru cineva unic, în felul lui.

-La ce te gândeşti? Ai aerul aşa de absent, că mă întrebam dacă vezi bine la distanţă.

-Mă gândeam la mine, i-am răspuns veselă.

Şi fără  să mă lase să continui m-a luat în braţe.

-Voiam să o fac când ne-am întâlnit, dar mi-a fost ruşine de Talal, mi-a spus pe un ton vesel, căruia voia să-i dea un aer serios.

Ne-am urcat în maşină şi când m-a întrebat unde vreau să mergem, am ridicat din umeri şi i-am răspuns:

-Acolo unde vrei, dar să ştii că nu am mâncat de prânz.

-Mergem la Snagov şi pe urmă la mama, acum stă la sora ei. Şi întorcând capul spre mine m-a întrebat: Tu ai pe cineva în Beirut?

-Eşti nebun, i-am strigat râzând şi am continuat: ce te face să gândeşti aşa? Poate faptul că ţi-am spus că nu vreau să plec cu tine? Câte şanse ţi-ai acordat când mi-ai pus întrebarea ca să plec cu tine? Te-ai aşteptat să cad pe jos şi să plâng de bucurie, nu?

Nu mi-a răspuns. Ştiam că ţintisem bine, aşa că am continuat:

-Ştii ce, Alex, puţinul pe care-l mai avem, să-l trăim din plin, să fie cele mai frumoase zile din viaţa mea. Să nu ne gândim la mâine, numai la ce este astăzi, s-ar putea ca în 24 de ore totul să se termine în Beirut şi să fiu obligată să plec, chiar înaintea ta; lasă-mă să fiu puţin fericită şi să uit cine sunt şi de unde vin. Deja sunt fericită că am putut să fug din Beirut şi pentru mine, dar mai mult pentru copii; nu vreau niciun reproş şi, în special, să nu-mi spui: “astăzi este ultima zi”.

Alex tăcea, eu simţeam că-mi făceam curaj singură, era bine.

-Avem atât de multe de povestit...

-Nu-mi spune nimic, fă-mi curtea pe care nu mi-ai făcut-o niciodată şi încearcă să vezi dacă îţi cad în plasă. Şi, în special, te rog să nu uiţi că acum sunt o femeie matură, cu doi copii, care s-ar putea să-ţi cadă în braţe mai greu decât prima dată.

Râdea, mă uitam la el şi încercam să rămân serioasă, dar eram fericită pentru că-l vedeam pentru câteva secunde râzând, fără nicio grijă, pe cel care era unic, în felul lui, şi mai ales, în viaţa mea. A oprit maşina în faţa unui magazin de jucării.

-Vreau să alegi câteva jucării pentru copii, mi-a spus.

Şi fără să-mi aştepte răspunsul s-a dat jos din maşină şi a venit în dreptul uşii mele. Am coborât şi am intrat în magazin, ca cel mai fericit cuplu, eram de invidiat, în aparenţă, dar nimeni nu bănuia că eram cei mai nefericiţi şi poate singurii care încercam să ne purtăm blestemul cu cât mai multă demnitate.

-Alege ce vrei, mi-a spus, şi fără să aştepte să mă decid a început să ceară el. În mai puţin de 10 minute, tot ce se putea cumpăra era deja în faţa noastră. Deodată am observat că majoritatea erau pentru Talal. Eram fericită, dar dintr-o dată m-am simţit vinovată că i-am ascuns atâta timp că mai am un copil. Cu câtă ironie îşi bate joc viaţa de noi. Eu mă frământasem atâta la gândul că Alex se va supăra când va auzi de Talal și acum nu știa ce să-i mai cumpere!

-Crezi că o să le placă?

Am ieşit din magazin cu braţele pline, şi văzându-l cât era de fericit nu m-am putut reţine să nu-i spun:

-Ce păcat că nu ai copii, şi repede am adăugat, dar nu este încă târziu,  poate la anul vei avea un american. Este cel mai uşor lucru, să faci un copil.

S-a uitat la mine  peste umăr şi mi-a răspuns:

-Îmi pare rău că nu ţi-am făcut ţie, îţi dai seama ce copil frumos am fi avut, poate la fel ca băiatul tău, sau poate şi...

A tăcut, şi după ce s-a gândit puţin a adăugat:

-Să ştii, Nora, că ai copii foarte frumoşi. Băiatul are trăsăturile tale, dar are ceva care nu este în tine, ţi-am spus.

Așteptam să continue  dar a tăcut şi i-am observat o undă de tristeţe care i-a trecut pe faţă. S-a întors înapoi la mine, m-a luat de mână şi m-a urcat în maşină. Mergeam spre Snagov şi aveam o senzaţie de durere vagă în stomac şi nu ştiam de ce. Dintr-o dată mi-am amintit că îmi era foame. Alex tăcea şi el. Când ne-am apropiat de Snagov, mi-a spus:

-Nora, vreau să fim serioşi, măcar o dată, vino cu mine. Lasă copiii la părinţii tăi până când ne vom aranja undeva, şi, inconştient, a adăugat: Le las bani. Când vom fi aranjaţi, peste un an sau mai devreme, vii să-i iei la noi. Îţi promit că am să-i iubesc la fel ca tine.

-Nu, imposibil, i-am răspuns încet. În primul rând risc ca Mahmud să vină să-i ia de la părinţii mei, care nu au niciun drept să-i păstreze, iar în al doilea rând, nu este cinstit să-i lipsesc de tatăl lor şi pe el de copiii lui.

-Dar noi? - m-a întrebat mirat.

-Noi suntem trecutul, Alex. Nu avem dreptul să decidem pentru destinul nimănui, din moment ce de al nostru ne-am bătut joc.

-Nora, termină cu filosofia, m-a întrerupt cu bruscheţe, ce viitor au în Liban cu un tată nebun - asta din ce am înţeles de la Doina. Că nu accepţi niciun risc este altceva, dar cu mine copiii pot avea un viitor.

De data asta am tăcut. Era o discuţie care ne depăşea şi intram pe o pantă periculoasă.  Nu voiam ca să-l contrazic cu nimic, pentru că voiam să ne despărţim prieteni. Eram deja o dată abandonată de el, nu aveam curajul să-i spun că îmi era frică de promisiunile lui şi, în special, că nimic nu conta când era vorba de copiii mei.

Am coborât din maşină şi am intrat în restaurant, am mâncat, am râs tot timpul, ne-am plimbat prin pădure şi spre seară ne-am întors la mama lui acasă.

-Vrei să-ţi dau cărţi? m-a întrebat şi mi-a arătat grămezile care zăceau pe jos la intrare.

-De ce, v-aţi hotărâţi să plecaţi? l-am întrebat, ca şi cum nu auzisem întrebarea lui.

M-a tras de mână şi m-a aşezat pe un fotoliu. Casa era aproape goală, acum înţelegeam de ce mama lui nu mai stătea la ea, nu mai erau nici tablourile şi nici pianul. Numai covoarele erau strânse într-un colţ. Mă uitam la ele şi îmi aminteam ce mult ţinea la ele mama lui şi cum îi plăcea să povestească cum şi-l cumpărase pe fiecare. Alex mi-a ghicit gândul şi mi-a răspuns la întrebarea mută.

-Sunt vândute.

-De ce plecaţi? m-am trezit că-l întrebam încă o dată.

Evita să-mi răspundă. Atunci l-am privit ca şi cum aşteptam mereu răspunsul la întrebarea mea.

-De data aceasta, mama a hotărât, pentru că toată familia ei pleacă...

Era exact ce bănuiam. Tot mama lui hotărâse şi de data aceasta, şi în glumă i-am răspuns:

-Cred că într-o altă viaţă mama ta a fost mareşal. Toţi faceţi cum vrea ea.

-A fost prea iubită de tata, care a lăsat-o mereu să facă ce vrea ca să nu o supere, mi-a răspuns distrat de observaţia mea, dar cred că de data aceasta, a continuat, are dreptate. Alţii se omoară ca să fugă şi noi să rămânem, în special că toţi verii mei paternali sunt născuţi în America. Mai rău decât aici nu poate să fie. Nu-i aşa, tu care eşti deja capitalistă trebuie să ştii mai bine decât mine?

Iar nu i-am răspuns, dar în mine însămi le-am dat dreptate. Deodată Alex m-a întrebat:

-Vrei să știi de ce mama s-a opus atât de mult să  ne căsătorim? Nu ştiam dacă eram curioasă, într-adevăr, să cunosc adevărul.

-Pentru că...

-Nu te gândi la lucruri ca rasă sau religie. Şi cu tristeţe în voce a adăugat: îmi pare rău că nu v-aţi acceptat, sunt convins că v-aţi fi iubit, dar mamei i-a fost teamă că dacă într-o zi ne vom hotărî să plecăm, să nu te considere o piedică pentru mine, cum nu erai evreică, şi să nu ne lase. Prostii, nu?

Pentru cât de puţin ne-a distrus atâta fericire! mi-am spus în gând. Nu i-am spus ce gândeam, am păstrat pentru mine. Oricum, Alex o iertase. Dar eu? Nu. Eu nu o voi ierta niciodată. Nu avea dreptul să decidă pentru noi. Poate că nici Alex nu credea în poveştile ei, dar era mama lui.

Inelul bunicii

Am revenit târziu acasă, mama nu dormea, mi-a deschis uşa încet şi aştepta să-i povestesc despre plecarea lor. Eram obosită şi mai ales tristă, dar nu voiam să simtă nimic din tristeţea mea. M-am aşezat pe scaun la bucătărie “turceşte”, cum îmi plăcea să stau, şi, zâmbindu-i, am început să-i povestesc despre tot ce ştiam de la Alex. Deodată mi-am amintit de jucăriile pe care le-a cumpărat şi pe care le-am uitat în portbagajul maşinii.

-Au destule jucării copii, mi-a răspuns mama cu o voce care semnifica “o nimica toată”.

M-am uitat la ea mirată şi cu toate că vroiam să-i spun că pentru mine faptul că s-a gândit cu atâta dragoste la copiii mei însemna foarte mult, m-am trezit filosofând:

-Dacă toţi cei care se iubesc rămân împreună, cum s-ar mai scrie tragediile? Totul ar fi perfect în viaţă. Sunt persoane ca mine care nu pot trăi fără emoţii, fără senzaţii tari. M-am oprit să-mi caut restul cuvintelor şi am început să râd.

-Râzi de prostia ta, mi-a răspuns mama râzând și ea. Dacă îţi plac emoţiile pe care ţi le dă Mahmud şi astea îţi menţin frumuseţea, atunci stai, mamă, la Beirut, că ai ştiut pe cine să alegi.

-Pe Napoleon, am întrerupt-o râzând şi mai tare.

Îmi amintisem de Doina, care în prezenţa lui, de multe ori îl alinta  “Napy”, fără ca acesta să ştie. Continuam să râdem. Ştiam că mama se antrena cu mine la glume, de teamă să nu mă vadă tristă din cauza plecării lui Alex. Ce bine ne simulam amândouă tristeţea! Am sărutat-o şi am plecat să mă culc, dar nu înainte să-i spun:

-Mami, să ştii că am fost o elevă destul de silitoare, am învăţat foarte mult de la tine.

M-a privit cu un aer serios şi s-a grăbit să-mi răspundă:

-Suferi, nu-i aşa?

Am simţit că barba îmi tremura, voiam să plâng, dar în acelaşi timp voiam să mă aşez pe genunchii ei şi să-i povstesc totul. Atunci mi-am amintit că nu mă putea ajuta cu nimic şi nu puteam să-i fac decât rău, şi ezitând, i-am zis:

-Sunt supărată pentru ce se întâmplă la Beirut. Astăzi au fost bombardamente.

Mama continua să mă privească cu neîncredere şi mă lăsa să-mi termin minciuna. Stăteam încurcată în propriile mele minciuni şi necazuri, în faţa uşii de la bucătărie, şi nu mă înduram nici să plec şi nici să stau, de frică să nu ajung să-i spun adevărul. Aşteptam să facă un gest ca să ştiu cum să reacţionez, dar ea întârzia expre. Tata, somnoros, a apărut şi el lângă noi şi cum nu ştia despre ce eram îngrijorată, dar bănuind că din cauza  lui Alex, ne-a spus:

-Pentru asta nu dormiţi până acum, mâine o să ajungă milionar în America şi voi îmi consumaţi curentul la ora asta ca să-l plângeţi. Dacă eu cu mama ne învârteam în jurul subiectului, tata, din greşeală, căzuse chiar pe el. Ne-am uitat la el amândouă, mirate, şi i-am răspuns în acelaşi timp:

-Îl plângeam pe Mahmud.

Atunci cu un aer grav ne-a răspuns:

-Şi mai rău, mai bine mergeţi şi vă culcaţi...

M-am dus la mine în cameră. Talal dormea în patul meu. M-am apropiat încet şi l-am sărutat. Mă uitam la el şi zâmbeam şi mi-am adus aminte de mama lui Alex. “Poate şi ea a făcut de atâtea ori acelaşi gest pe care-l făceam şi eu cu copiii mei, şi, cine ştie, poate peste câţiva ani voi face şi eu aceleaşi greşeli pe care le-a făcut şi ea cu băiatul ei.”

Dimineaţa am încercat să fiu calmă, şi mai ales să-mi feresc privirea de a mamei, care mi-o căuta cu o curiozitate intensă, până în clipa când mi-a spus că în ziua aceea eram singură până spre prânz. M-am bucurat, şi profitând de neatenţia ei am pus mâna pe telefon, şi cu o nerăbdare nervoasă am făcut numărul de telefon al lui Alex. Nici nu a sunat o dată că imediat am auzit o voce calmă de femeie. Fără să realizez că s-ar putea să fie soţia lui i-am spus “bună ziua” şi l-am cerut.

După o scurtă pauză m-a întrebat:

-Cine îl caută? Şi fără să-mi dea răgaz să-i răspund şi-a continuat întrebarea:

- Nora, tu eşti?

Eram prinsă în plasă. Cu o voce reţinută i-am răspuns:

-Da, eu sunt.

-Îmi permiţi să-ţi pun o întrebare, şi după ce am simţit că a tras un fum din ţigară a continuat: de ce ai refuzat să pleci cu el?

-Ca să nu vă stric căsnici...

Am auzit în aparat un râs care nu se mai termina. Stăteam calmă şi aşteptam să termine. Deodată s-a oprit, şi pe un ton trist mi-a spus:

-S-a stricat înainte s-o începem, dar nu este vina ta. Eu sunt vinovată pentru că am știut povestea voastră.

-Eu nu am să mai fiu, i-am spus încet. Dacă plecaţi departe de aici, totul o să facă parte din trecut.

Nu m-a lăsat  să continui că mi-a răspuns grăbită:

-Niciodată n-o să mai iubească pe alta ca pe tine. Să nu-l laşi să plece fără speranţa că într-o zi ai să-l urmezi.

Uimită de sinceritatea ei i-am răspuns, ca să-i dau curaj:

-Nu cred că voi putea să-i spun aşa ceva, pentru că ar însemna să-l mint. Am doi copii.

Discuţia noastră părea că nu se mai termină. Voiam să închid dar nu aveam forţa să-i spun. Mi-am imaginat că Alex nu era acasă, din moment ce conversaţia noastră dura atât.

-Am vorbit prea mult, te rog să nu-i povesteşti lui Alex de discuţia noastră!

Credeam că ne spusesem totul și voiam să închid, dar m-a întrebat:

-Vrei să ne întâlnim într-o zi înainte să plecăm?

Nu ştiam ce să-i răspund, eram pusă într-o situaţie delicată.

-Am să te sun, i-am spus uşurată că totuşi conversaţia trebuia să ia sfârşit. Poate într-una din zile săptămâna viitoare. Dar de ce?

-Nici eu nu ştiu de ce, dar sincer vorbind, nu te urăsc. Cine ştie, poate într-o zi vei veni în Franţa şi ne vom revedea... Aştept telefonul tău? m-a întrebat încă o dată ca să se asigurem şi fără să aştepte răspunsul meu a continuat: Alex nu este acasă, este la ambasada SUA şi pe urmă, ca de obicei, mi-a spus că petrece restul zilei cu tine.

Am pus receptorul jos şi pentru prima dată mă simţeam vinovată. Mama se uita la mine mirată, nu ştia cu cine am vorbit şi mai ales, nu înţelegea de ce aveam aerul aşa de răvăşit.

-Am vorbit cu soţia lui Alex. Şi fără să aştept să-mi pună vreo întrebare i-am povestit totul.

-Ai să te întâlneşti cu ea, pentru ce, Nora?

-Atunci vin la tine în 30 de minute, pentru că am uitat jucăriile şi trebuie să mergem în parc să ne jucăm, mi-a spus cu un glas fericit.

A venit peste o oră şi, spre bucuria copiilor, cu braţele încărcate. S-a aşezat pe covor şi împreună cu Raya au început să le aranjeze. Talal era prea mic ca să înţeleagă şi nu-l interesau decât cele care făceau zgomot. Deodată, Raya s-a repezit la el şi l-a sărutat pe obraz. Apoi l-a întrebat:

-Pentru mami nu este nimic? Am râs amândoi. Atunci s-a sculat în picioare, cu Raya, în braţe şi a întrebat-o:

-Tu ştii cine sunt?

Raya a ridicat din umeri în semn că nu ştia şi s-a uitat la mine mirată, ca şi cum trebuia să răspund în locul ei.

Eu tăceam pentru că eram blocată şi am realizat pentru prima dată că Raya putea să-şi amintească odată ajunşi acasă şi să-i povestească lui Mahmud. Speriată, m-am ridicat și m-am dus în bucătărie. Alex a venit după mine:

-Nora, trebuie să discutăm serios. Vreau să vorbesc şi cu părinţii tăi. Nora, trebuie să vii cu mine. Am vorbit ani de zile de ziua când voi pleca, a sosit momentul!

-Unde, şi copiii? l-am întrebat.

A rămas descumpănit, după care a continuat ceva mai calm:

- Noi vom pleca şi în orice caz, la jumătatea lui septembrie vom fi în SUA. Cum ajung îţi fac formalităţile pentru viză, nu trebuie să pleci de aici. Poate în octombrie vii cu viza turist şi nu mai pleci. La fel ca Doina, şi îţi pun un avocat. Principalul e, accepţi?

Într-o secundă de nebunie, am dat din cap afirmativ şi în aceeaşi clipă mă învârtea în braţe în mijlocul bucătăriei.

-Şi copii? l-am întrebat.

-Copii rămân aici până te aranjăm pe tine, mi-a răspuns ca şi cum asta era cea mai uşoară problemă.

-Şi dacă nu am să pot rămâne, l-am întrebat îngrijorată.

-Dacă nu poţi, mi-a răspuns râzând, atunci plecăm amândoi, indiferent unde, chiar şi în Africa, dar nu înainte ca să revii să-ţi iei copiii.

Atunci m-a dat jos din braţe şi m-a aşezat pe scaun şi în genunchi, în faţa mea, a început să-mi sărute mâinile şi să-mi spună:

-Iartă-mă, pentru că nu ţi-am făcut decât probleme, este pentru ultima oară. Când vom fi împreună, nu ai să regreţi niciodată toată suferinţa pe care ai trăit-o. Ai să fii cea mai fericită dintre fericite, nici nu-ţi pot spune cât de mult mi-a fost dor de tine în aceşti ani, fiecare zi a fost un regret! Ştii de ce îţi spun toate acestea? Pentru că nu vreau la bătrâneţe să te caut printre amintiri şi să te regret. Am ajuns la 40 de ani şi ştiu că numai cu tine am fost fericit şi numai lângă tine nu am să îmbătrânesc niciodată...

-Alex, i-am strigat, acum vorbește egoismul din tine...

-Mami, mergem în parc? m-a întrebat Raya, care, între timp, cu mult calm şi răbdare, reuşise să demonteze majoritatea jucăriilor care zăceau acum în bucăţi, pe covor...

-Da, mergem în parc, a hotărât Alex şi fără ca să mai aştepte răspunsul meu mi-a spus să-i urmez.

Am strâns jucăriile de pe jos şi m-am îmbrăcat încet, ca şi cum aveam nevoie de timp ca să mă conving că răspunsul meu de a-l urma era real. În definitiv, de ce să nu încerc, poate reuşeam. De ce să-mi reproşez o viaţă că nu am încercat?! Nimeni, niciodată nu va vedea în mine cu răbdare şi perseverenţă ceea ce Alex a văzut. Ştiam că-l puteam iubi pentru tot restul vieţii mele cu aceeaşi pasiune cu care-l iubim pe Dumnezeu. 

Când am plecat de acasă aveam senzaţia că eram anesteziată. Nu simţeam nimic, sau poate îmi era teamă. După câţiva paşi, mama m-a ajuns din urmă, era îngrijorată pentru că m-a văzut singură. După ce i-am spus unde erau copiii şi cu cine, i-am continuat:

-Mami, Alex îmi cere să plec după el. Apoi i-am povestit totul, cu amănunte, era, poate, pentru prima dată după atâţia ani când îi spuneam adevărul, pentru că eram sigură că o bucuram.

-Nora, a început tristă, nu te juca cu copiii. Să nu-i pierzi pentru că atunci ne pierzi şi pe noi. Cred că aş muri să-l văd pe Mahmud plecând cu ei de aici.

-Vom vedea, i-am răspuns.

...Eram confuză, şi cu toate că bucuria îmi dădea târcoale, nu ştiam de ce nu puteam visa că într-o zi vom reuşi să fim împreună.

În fiecare după-amiază ne plimbam de mână prin Cişmigiu sau la şosea, ore întregi, mână în mână străbăteam kilometri pe jos  şi, în special, ore în şir îl ascultam vorbind. Era fericit, râdea, îmi povestea cum vom petrece fiecare zi şi fiecare clipă din anii ce vor veni şi, mai ales, nu uita să menţioneze după fiecare frază “Nora, am să te iubesc mereu!”

Seară ne întorceam la mama lui acasă, unde încă o dată, până târziu, mă lăsam pierdută în şoaptele lui pline de tandreţe şi de promisiuni. Într-o seară, înainte să mă conducă, Alex m-a întrebat pe un ton grav care nu-mi permitea decât să-i răspund cu aceeaşi seriozitate cu care mi se adresa:

-În curând vom pleca, nu reuşesc să mă asigur de entuziasmul tău, şi mai ales, să mă conving că nu-ţi vei schimba părerea când vei rămâne singură.

M-am uitat surprinsă la el, pentru că adevărul era între noi. Şi fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns:

-Am suferit atât de mult de când ne-am despărţit, că am uitat cum se bucură o persoană, şi mai ales, ce simte şi cât de sigur trebuie să fie că bucuria de astăzi nu devine într-o zi cea mai tragică deziluzie.

Aşteptam să mă oprească, să mă certe pentru pesimismul pe care-l trăiam în fiecare zi, aşteptam orice frază care să-mi schimbe convingerea, dar Alex tăcea şi aştepta ca să-mi golesc toată durerea pe care o trăiam sub un calm aparent. M-am trezit într-un târziu cu capul pe umărul lui. Plângeam. Alex plângea şi el şi lacrimile noastre ne udau unul altuia obrajii.

Aveam impresia că o voce îmi şoptea continuu în urechi: “Nora, va pleca în curând şi vă minţiţi, nu-l vei mai vedea niciodată!” După un timp mi-a şters lacrimile încet şi mi-a spus:

-Intr-o săptămână vom fi plecaţi; în două zile trebuie să predăm casa...Mi-ai promis, mi-a şoptit încet la ureche, şi fără ca să-mi dea răgaz să-i răspund a continuat, mai mult pentru el: am să te aştept până în ultima clipă a vieţii şi dacă nu vei veni, am să te caut, şi dacă nu ai să mă primeşti, tot am să te iubesc.

-De ce ne iubim? m-am trezit că l-am întrebat.

Mi-a zâmbit printre lacrimi, şi a ridicat din umeri, fără ca să-mi răspundă. Ne-am ridicat, într-un târziu, şi am ieşit din casă.

Am deschis uşa încet şi am văzut-o pe mama care venea spre mine cu un aer speriat:

-Ce s-a întâmplat? am întrebat-o îngrijorată.

Mama s-a aşezat pe scaun şi privindu-mă, mi-a spus încet:

-Mahmud a telefonat de mai multe ori. Mă uitam la ea ca şi cum auzeam pentru prima dată de numele acesta.

-Si?

-I-am spus că ai plecat cu tăticu’ la ţară cu copiii. Nu ştiu dacă a înţeles şi pe urmă nu am mai răspuns la telefon.

O ascultam pe mama. Era speriată.

-De ce îţi este frică?

M-am ridicat de pe scaun şi m-am aşezat pe genunchii ei. După ce am sărutat-o mi-am pus capul pe umărul ei şi am început să-i povestesc totul, în cele mai mici amănunte. I-am simţit mâna care-mi mângâia părul tot timpul. La sfârşit mi-am ridicat capul şi mi-am trecut degetele încet pe obrajii ei. I-am şters încet lacrimile şi înainte să mai am timp să-i spun ceva, mama mi-a spus:

-Vai, Nora, cât poţi să suferi, mamă!

M-a ridicat încet, s-a ridicat şi ea şi m-a tras de mână spre bucătărie.

-Să nu-l trezim pe tata, mi-a spus cu o voce calmă.

Ne-am aşezat pe scaune şi mama a desfăcut o sticlă de apă minerală, şi după ce a umplut două pahare mi-a întins unul şi mi-a luat mâna într-a ei:

-Nora, dacă poţi, urmează-l. În toamna vor fi cinci ani de când ai plecat. Am discutat şi cu tăticu.  Alex te iubeşte cum nu am văzut pe nimeni în viaţa mea capabil să o facă, iar de tine nu mă îndoiesc. Ce bărbat poate să iubească aşa ca el?

Şi convinsă că avea dreptate a tăcut, ca şi cum aştepta ca să-i confirm. Mă uitam la ea şi aşteptam să continue, lucru pe care l-a şi făcut.

-Ultimele zile să fie cele mai frumoase şi dacă ai să pleci după el şi copiii rămân, o să facem schimb de locuinţă şi Mahmud nu o să ştie unde ne-am mutat. Ce părere ai?

M-am ridicat de pe scaun şi am strâns-o în braţe. Pentru o clipă m-am gândit cât de dureros trebuie să fie pentru acei care nu au ştiut niciodată cât de importantă este în viaţa dragostea de mamă. Acum eram capabilă să accept despărţirea de Alex, chiar dacă era pentru totdeauna. Ştiam că am unde să-mi găsesc refugiul. Era pentru prima dată de când ne despărţisem că mama se manifesta în favoarea lui Alex: ne înţelegea şi respecta iubirea şi mă încuraja să nu ne abandonăm încă odată.

În noaptea aceea ne-am culcat spre ziuă, am făcut planuri şi numai în prezenţa mamei am îndrăznit să visez la ziua când voi fi cu Alex până la sfârşitul vieţii. Dimineaţa ne-a trezit devreme telefonul lui Mahmud, ca să-mi reamintească să mă întorc în Siria imediat ce situaţia se va calma puţin în Beirut.

-Nu am bani, i-am spus la sfârşit.

-Să-ţi dea părinţii tăi, pentru că ei te-au chemat, mi-a răspuns sec şi a închis telefonul.

Nu ştiam ce să fac. Eram încă cu aparatul în mână când soneria a sunat. M-am ridicat încet şi am deschis uşa.

-Cine este? Am auzit vocea mamei din bucătărie unde le dădea la copii  să mănânce.

Eram chiar mai şocată decât de telefonul lui Mahmud. Alex era în faţa uşii cu braţele pline de flori, şi printre ele ochii lui veseli aşteptau un cuvânt.

-Iar ai violat o ţigancă, i-am spus şi i-am sărit în braţe.

Mama şi copiii au ieşit afară din bucătărie, şi fericiţi au început să strângă florile căzute pe jos.

-Peste 10 zile o să fie ziua ta de naştere şi nu am să fiu aici; m-am gândit să ţi-o sărbătorim astăzi. Ce zici, eşti de acord? Mă uitam la el şi priveam în sufletul lui aşa cum priveşti în undele unui pârâu de munte: totul era limpede. Alex se gândea la toate, numai ca să fiu fericită. Unde mai putea să existe un al doilea ca el? De unde îi venea atâta forţă să mă iubească? L-am mângâiat cu privirea şi m-am aşezat la masă lângă el.

-Întîi vrem cafea, a strigat vesel după mama, şi fără să mă privească, m-a întrebat: când vii îţi schimbi religia? Şi grăbit,  a adăugat. Nu pentru mine, mă înţelegi?

Fericită, i-am răspuns fără să mă gândesc:

-Pentru tine îmi schimb şi numele şi religia şi inima dacă trebuie. Atunci am simţit că îmi alunecă ceva pe deget.

-Nu spune nimic, mi-a spus încet, ca şi cum trebuia să rămână secretul nostru. Este o bijuterie de familie, să nu te despărţi niciodată de ea. A fost a bunicii mele, şi parcă puţin intimidat că îmi divulga un secret, a continuat: nici ea nu a fost evreică, dar a devenit din dragoste pentru bunicul, şi fericit, a adăugat: când o să fim împreună am să-ţi dau şi restul care i-au aparţinut.

Era un inel  din platină cu un rubin mic înconjurat de patru briliante.

...Ştiam că ziua plecării lui Alex era fixată demult dar la insistenţa mea nu mi-a menţionat-o niciodată. În ultimele zile îi citeam pe faţă îngrijorarea şi cel mai adesea avea un aer absent; de fiecare dată mă ţinea la curent cu evoluţia situaţiei din Beirut.

Într-o zi a venit, spre seară, într-un taxi şi cum a intrat m-a luat de mână şi mi-a expus în amănunt tot ce auzise la radio “astăzi guvernul libanez a cerut oficial ca Franţa, Italia şi SUA să trimită observatori că să controleze plecarea combatanţilor palestinieni”.

-Ce înseamnă asta? l-am întrebat cu respiraţia oprită.

-Asta înseamnă, că cel târziu la 1 septembrie totul se va termina şi îţi va cere să te întorci acasă. Nu i-a spus numele şi nici calitatea pe care o avea faţă de mine. Să invoci orice şi să nu pleci!

-Şi dacă nu pot? l-am întrebat şi mi-am ferit privirea.

-Nora, s-a răstit la mine că am tresărit fără să vreau: nu fii copil, să pierdem această ocazie. Îţi dai seama că din Liban nu ai să poţi ieşi niciodată. Intră în spital, plăteşte un doctor să te trateze de orice, numai ca să treacă timpul.

Şi fără să pot să-i răspund a pus pe masă un teanc de bani.

-Şi dacă nu am să pot rămâne?

Simţeam că înnebuneam şi o singură întrebare îmi trecea prin cap: dacă nu am să reuşesc?

Alex a simţit cât îmi era de frică.

-Îţi las banii ca să-ţi poţi cumpăra biletul de avion şi să ai de cheltuială.

El vorbea şi eu încercam să-mi imaginez câte zile i-au mai rămas. Mi-a promis că nu trebuia să-i ştiu ziua plecării şi urma să mă sune când ajungea în Paris.

-Şi dacă nu am să pot veni, ce fac cu banii, cum ţi-i restitui

-Le dai foc, mi-a răspuns sec şi s-a sculat de pe scaun şi a intrat în camera unde copii se jucau. L-a luat pe Talal în braţe şi s-au aşezat pe pat. Alex a început să-l sărute cu o duioşie care depăşea înţelegerea mea.

-Niciodată nu l-am văzut pe Mahmud să-l copleşească cu atâta dragoste, nici pe el şi nici pe Raya, i-am spus.

Fără să mă privească, mi-a răspuns:

-Da’ nu te întrebi dacă tipul ştie ce înseamnă cuvântul “iubire“, ca să-i poţi cere aşa ceva?! Dacă te-ar fi iubit şi dacă ai fost fericită, sunt convins că din mândrie nu te-ai mai fi întors la mine.

Îl priveam şocată. Niciodată nu m-am gândit că Alex putea să bănuiască că pe undeva acesta era adevărul. Am ieşit din cameră şi i-am lăsat singuri...

După un timp a vrut să plece:

-În seara asta vreau să fii frumoasă şi să ieşim în cel mai bun restaurant din Bucureşti, să dansăm şi să petrecem până la ziuă.

Şi după ce mi-a făcut o reverenţă m-a luat în braţe şi m-a dus în camera copiilor. Era gălăgie, dar am auzit telefonul care suna. M-am repezit și am răspuns. Era Rami, care după 6 săptămâni de când eram la Bucureşti ne suna pentru prima dată. Îmi transmitea mesajul lui Mahmud să mă pregătesc să plec prin Siria.

-Nu pot să vin până nu se deschide aeroportul din Beirut, pentru că Raya vomită în maşină şi îmi este greu cu doi copii în taxi. Vorbeam şi mă miram singură de ideea care îmi venise. Ne-a stricat toată veselia, i-am spus lui Alex cu regret, în timp ce trânteam receptorul.

-Dimpotrivă, este un început bun. Vezi că poţi, dacă vrei?

M-am apropiat încet de el, şi ne-am ţinut strânși în braţe până când telefonul a sunat iar: erau părinţii mei care-mi spuneau că în mai puţin de 15 minute vor fi acasă. Atunci am fugit să mă îmbrac şi l-am lăsat iar pe Alex cu copiii. M-am pieptănat repede, mi8-am pus puțină pudră pe față și m-am îmbrăcat cu o rochie neagră. M-am uitat în oglindă şi m-am văzut mai palidă decât eram cu 10 minute înainte.  Am ieşit din casă şi deodată m-am gândit că s-ar putea să fie pentru ultima dată când Alex venea la noi.

-Ce facem? l-am întrebat când am ajuns în stradă.

-Luăm un taxi până în centru şi, aşa cum ţi-am spus, mâncăm, dansăm, vorbim, planuri şi visăm. Seara aceasta este...

-Ultima, m-am grăbit să completez.

Nu mi-a răspuns nimic şi a strigat după un taxi care trecea în viteză.

Am venit acasă spre ziuă şi am dormit până spre prânz. Restul zilei a trecut repede şi spre seară am realizat că telefonul lui Alex se lăsa aşteptat. Imediat mi-a trecut prin cap ideea că Alex reţinuse propunerea mea să nu ştiu ziua când. Am plâns până când am adormit. M-am trezit într-un târziu că suspinam şi mama mă mângâia încet pe mână şi mi-o săruta.

-A plecat, i-am spus pe şoptite.

-Ştiu, mi-a răspuns încet, ne-a spus ieri când te îmbrăcai. Te va suna în seara asta...

La câteva zile după plecarea lui Alex, palestinienii au început să evacueze Beirutul sub supravegherea contigentelor  franceze, americane şi italiene. Pe 30 august, Alex era încă în Paris iar Mahmud îmi telefona ca să plec din România cu primul avion la Damasc, unde mă aştepta. Dacă palestinienii părăseau Beirutul victorioşi, eu mă pregăteam să-l regăsesc mai deprimată ca niciodată şi fără nici o urmă de speranţă pentru viitor.

-Nu pleca, ce-o să se întâmple? mi-au spus  părinţii.

-Va veni după noi, i-am răspuns mamei, şi dacă vine să ne ia, nu mai am nicio şansă să trăiesc în linişte până la sfârşitul vieţii mele.

M-am îmbrăcat, şi într-o oră mă întorceam cu tata din oraş cu trei bilete de avion pe care le cumpărasem pe banii lăsaţi de Alex.

-Peste două zile plecăm, i-am spus mamei.

Pentru prima dată mama nu a putut să-şi reţină lacrimile în faţa mea. S-a aşezat încet pe scaun şi lacrimile îi alunecau încet pe obraz. M-am apropiat de ea şi am luat-o în braţe. Am respirat profund de mai multe ori şi după ce mi-am spus în gând, “Doamne, ajută-mă!“ am început să-i vorbesc:

-Mami, să nu fii supărată, este mai bine aşa, cum să plec şi să-ţi las copiii, dacă Mahmud vine să-i ia nu-i vom mai vedea niciodată. Cine ne garantează că Alex îmi poate obţine viza în 15 zile? Și apoi,  dacă nu-l ascult pe Mahmud altă dată nu mă va mai lasa să vin. Şi nu veţi putea nici voi să mai veniţi la mine. Știi că în octombrie încep şcoala, o să am un salariu bun şi vă pot ajuta să veniţi.

-Dacă aşa te simţi liniştită şi tu crezi că este mai bine, eu nu mai sunt supărată, mi-a răspuns mama. Daca sună Alex îi spunem că mâine ajunge Mahmud la Bucureşti ca să vă ia.

A doua zi, când Alex m-a sunat. L-am lăsat pe tata să-i spună că sunt la aeroport, ca să-l aştept pe Mahmud. Nu am mai avut ocazia să vorbim a doua oară. Fără să vreau m-am trezit în mai multe rânduri repetându-mi: “Nu o să moară, pentru că nici eu nu am murit când el m-a lăsat!”