SPERANTA

TU SI PLOAIA, versuri MICHAELA ARBID STOICA, montaj RODICA ELENA LUPU

PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE partea a IV-a - ultima parte

Suedia, un rai refuzat

Simona era îngropată şi eu încă nu-mi terminasem problemele. Deja prima săptămână trecuse şi nu mai ştiam de ce plângeam: pentru Simona sau pentru sadismul cu care Mahmud mă trata.

Într-o după-amiază am luat copiii de mână şi am ieşit să ne plimbăm până la Maha, cu intenţia să trec să-l văd pe Tarek. Cuvintele Simonei îmi rezonau în minte: “nu trebuie să trăiesc numai pentru Mahmud”, iar ale lui Tarek, slab, ca un ecou, dar nu fără oarecare teamă, “când vei avea nevoie de mine, am să fiu  prezent şi fericit să te invit la o cafea”.  Nu cunoşteam pe nimeni acum pe care să mi-l consider numai al meu, şi, în special, să-mi dea puţină atenţie şi afecţiunea de care aveam nevoie. 

Eram plânsă şi obosită, şi tristeţea mi se aşternuse pe faţă ca un voal care îmi schimbase chiar culoarea ochilor. Era pentru prima dată când mă gândeam la el, după atâţia ani, dar fără emoţie. Era ca şi cum mă îndreptam spre un prieten pe care nu-l văzusem de câteva ore. Am deschis uşa magazinului fără să privesc de afară dacă era înăuntru, şi fără să mă gândesc dinainte ce aveam să-i spun. Era ocupat şi la început nu a fost atent să vadă cine a intrat. Aşteptam în picioare să-şi ridice privirea. Vorbea cu o clientă şi probabil îi calcula preţul. După câteva secunde, care mi s-au părut o eternitate, şi-a ridicat privirea şi dintr-o dată magazinul a răsunat de râsul lui. Nici nu am avut timp să-mi revin, pentru că era deja lângă noi şi aplecat pe vine  o îmbrăţişa pe Raya ca pe o veche cunoştinţă.

-Nora, astăzi este cea mai importantă zi din ultimii ani. Nici nu mai speram că vei trece. Credeam că nu mai eşti aici, mi-a spus într-un entuziasm greu de reţinut.

Mi-a sărutat mâna şi a trecut înapoi în spatele biroului, grăbit să se elibereze de clienta pe care o avea. În mai puţin de cinci minute rămâneam singuri, iar vânzătorul se întorcea cu tava încărcată de cafea şi de dulciuri pentru copii.

-Am venit să întreb dacă invitaţia la cafea rămâne valabilă şi după atâta timp?

Nici n-am terminat fraza că deja Tarek râdea în cascade. Mă uitam la el mirată şi nu reuşeam să-i descifrez sensul râsului, care părea că nu se mai termină. Deodată s-a oprit, şi cu cea mai mare simplitate mi-a spus:

-Cred că visez, te rog repetă-ţi întrebarea. Şi grăbit a adăugat: eu te așteptam, nici nu mă îndoiam că va veni ziua aceasta.

Il priveam mirată pentru că nu înţelegeam care era răspunsul, cu toate că  privirea lui deborda de bucurie.

-Nu ai înţeles răspunsul meu? m-a întrebat mirat.

Zâmbeam, nu ştiam ce să-i răspund.

-Bineînţeles că invitaţia este valabilă, chiar dacă ai fi revenit şi peste 10 ani, mi-a răspuns.

Abia atunci am respirat uşurată şi am realizat că, inconştient, aveam o strângere de inimă, şi după ce am respirat profund i-am povestit de Simona. O cunoscusem împreună la magazin cu patru ani în urmă.

-De ce nu ai trecut în toată această perioadă, aş fi venit cu tine la spital şi aş fi fost prezent ca să te mângâi când plângeai, mi-a spus cu reproş. Şi ca să facă o glumă a continuat: sunt responsabil pentru viaţa ta şi nu vreau să o trăieşti în mizerie sau să-ţi baţi joc de ea, în special că cel mai uşor lucru care ţi se poate întâmpla este să  mori. De ce să nu profiţi de fiecare clipă ca să fii fericită?

Tarek avea dreptate. Erau ani de când îmi băteam joc cu durere şi cinism, în acelaşi timp, de viaţă. De multe ori aveam impresia că mă bucuram pentru că sufeream, era ca o  răzbunare pe mine însămi. Mi-am impus să-mi uit frica pe care o aveam pentru Mahmud şi cu cea mai mare indiferenţă i-am propus să ne vedem peste două zile, cum era sărbătoare şi şcolile erau închise, într-un mic restaurant pe malul mării unde aveam obiceiul să merg cu Simona. Era un local calm şi discret şi ştiam că nu ne  putea vedea nimeni.

L-am lăsat fericit şi am ieşit la fel de indiferentă cum intrasem, fără să-mi pun întrebarea cum aveam să mă descurc să plec de acasă. De la Maha am sunat-o pe Meme şi i-am promis că cel mult într-o săptămână voi trece pe la ea, şi aşa aveam să o cunosc şi pe fosta prietenă creştină a Simonei care urma să vină să-i prezinte condoleanţe.

Raya avea deja cinci ani, era cel mai discret copil; ca şi cum înţelegea totul, nu mi-a pus nicio întrebare. Decât seara, târziu, înainte să doarmă, după ce Mahmud şi-a făcut criza obişnuită mi-a şoptit:

-Mami, tu lucrezi, de ce nu-mi cumperi alt tată frumos şi bun cum are colega mea de la şcoală?

Nu i-am răspuns nimic. Am sărutat-o şi am mângâiat-o şi i-am spus “noapte bună”. Ştiam acum că Raya vedea şi înţelegea totul şi, poate, înainte să adoarmă, se gândea în fiecare seară că-şi dorea alt tată, care să nu mă supere, şi înţelegeam de ce îi spunea lui Mahmud în ultimii ani pe nume, iar în prezenţa lui îşi găsea câte ceva de făcut ca să nu stea cu el în aceeaşi cameră. Deci, inconştient, şi ea începea să-l urască

A doua zi am intrat la Rania şi i-am spus că vroiam să ies şi aveam nevoie să las copiii la ea pentru cel puţin o oră. Nu mi-a pus nicio întrebare şi a acceptat bucuroasă că-mi putea face un serviciu, pentru că ştia cât de mult suferisem în ultimul timp.

Începeam să mint şi realizam că nu-mi era frică aşa cum bănuiam la început, încât a doua zi, când am lăsat copiii, am plecat la întâlnire cu acelaşi sentiment cu care aş fi plecat până la colţul străzii să arunc gunoiul. Tarek mă aştepta, şi îndreptându-mă spre el am observat de la distanţă cât era de elegant şi cât de uşor putea să fie confundat cu un slav, sau poate un nordic, dar în niciun caz cu un libanez. Ne-am aşezat la masa la care stăteam cu Simona, şi în mai puţin de câteva minute îi povesteam cu vocea tremurând de revoltă, toată mizeria pe care mi-o făcea Mahmud de când eram în Liban. Mă privea mirat, dar bănuiam că nu se îndoia de nimic. Într-un târziu mi-a spus absent:

-Nu mi-a povestit nimeni că ar exista aşa ceva la noi şi mă îndoiesc că ar mai fi un al doilea exemplar.

M-am uitat la ceas şi am realizat speriată că trecuseră mai bine de două ore de când eram aşezaţi şi vorbeam. Îi povestisem şi de Alex şi de planul nostru care eşuase şi de ultima scrisoare trimisă de Doina. Nu i-am ascuns nimic, nu mai aveam cu cine să vorbesc acum dacă Simona nu mai era şi voiam să ştie totul, aveam încredere în el şi voiam să-mi fie prieten, înainte să devenim mai mult decât atât.

Am ajuns acasă puţin îngrijorată şi încercam să-mi găsesc o scuză în cazul în care Mahmud ar fi descoperit ieşirea mea, dar nu am avut nevoie, iar Rania nu mi-a pus nicio întrebare, aşa că totul s-a petrecut mai bine decât mă aşteptam şi mi-am amintit de sfaturile Simonei: “dacă vrei poţi să faci orice, doar eşti mai inteligentă decât el şi ai nevoie de cineva care să te ajute.” Nu aveam nici un sentiment bine definit pentru Tarek: aveam nevoie de un prieten aici, şi în al doilea rând, eram prea traumatizată de tot ce mi se întâmplase din iubire.

La câteva zile m-am înţeles iarăşi cu Rania şi am ieşit în ascuns să o văd pe Meme. Am ajuns târziu, îşi pierduse speranţa că aş mai fi putut trece ca să o cunosc pe Lily, prietena Simonei, care mă aştepta şi ea mai mult împinsă de curiozitate, în special pentru că Meme îi povestise câte ceva despre mine. Ne-am plăcut de prima dată. Era frumoasă şi cochetă şi cu aceleaşi idei ca ale noastre despre viaţă şi familie. Locuia în est şi avea doi băieţi. Mi-a dat numărul ei de telefon când ne-am despărţit şi mi-a spus să contez pe ea în situaţia ca voi avea nevoie. De la şcoală o sunam aproape săptămânal, şi de fiecare dată mă asigura de prietenia ei. Deci tot datorită Simonei aveam o relaţie în zona creştină, în cazul în care mă hotăram într-o zi să fug. Era ceva la care nu visasem niciodată. Mă gândeam dacă nu cumva, de Sus, Simona nu continua să aibă grijă de mine, aşa cum ar fi făcut dacă ar mai fi fost printre noi.

Începusem să-mi aplic terapia pe care mi-o indicase tot ea; îl lăsam pe Mahmud să ţipe şi mă concentram, în acelaşi timp, pe cel mai frumos lucru care mi se întâmplase în viaţă sau adesea visam la ce-mi doream din tot sufletul. Cu timpul, aveam să reuşesc să mă detaşez de prezent şi nu mai auzeam nimic din ce urla, până în clipa în care vocea îi era aşa de puternică,încât, pur şi simplu mă speriam. Atunci, mirat, mă întreba: “de ce te-ai speriat?”, la care îi răspundeam cu indiferenţă: “pentru că mă gândeam la altceva!”

Îmi treceau zilele mai uşor, ştiam că există cineva care cel puţin câteva minute în fiecare zi se gândea la mine şi pe care puteam să contez. În special, ca din întâmplare, aflasem că Gina nu mai era în Arabia Saudită. Plecase pentru câteva zile în România să-şi vadă mama iar soţul ei i-a anulat viza fără ca să ştie. Doar câteva rânduri puse în valiză au lămurit-o când a ajuns în ţară că “regretă că şi-a pierdut atâţia ani cu ea şi vrea să se purifice pentru aceşti ani petrecuţi cu o creştină şi s-a hotărât să-şi ia o musulmană”. Fata rămânea cu el în Saudia. Eram şocată şi mă gândeam cu teamă la nesiguranţa în care trăiam, şi îmi era teamă şi pentru viitorul meu. Gina era într-o situaţie disperată şi în acelaşi timp ştiam că era imposibil să se poată reîntoarce într-o zi în Saudia, deci câţiva ani îi va fi imposibil să-şi revadă fata, şi mă rugam pentru ea ca D-zeu să-i dea forţa şi curajul necesar ca să reziste. “Aşa i-a trebuit, dacă nu şi-a schimbat religia!“ mi-a răspuns Mahmud fericit; şi ca să mă sperie a adăugat: “supără-mă tu, şi ai să păţeşti mai rău decât ea!” Ştiam la ce se referea, de multe ori mă ameninţa că religia lui îi permitea să se căsătorească cu o altă femeie şi pe mine să mă ţină închisă într-o cameră în aceeaşi casă cu ei. În opinia lui avea dreptul şi asupra vieţii mele. Nu i-am răspuns nimic, dar în sinea mea mi-am spus: “trebuie să nu-mi fie frică de el şi să fug cu orice preţ, indiferent unde, chiar şi înapoi acasă.”

Cu fiecare zi care trecea îmi impuneam să fiu indiferentă la toate mizeriile lui Mahmud şi să rezist, până în ziua când voi reuşi să plec de aici. Ştiam că Doina era supărată pentru că  soţul ei suferea de-un cancer la plămâni, iar de Alex nu îndrăzneam să o mai întreb, trebuia să contez pe mine. Trecuseră câţiva ani de când nu mai plecasem acasă. Îmi era dor de părinţi şi numai minciunile pe care le scriam mă calmau puţin, pentru că le scriam cu atâta convingere, că încet, începeam să cred şi eu că totul este perfect. Eram obosită, dar refuzam să admit, de teamă  să nu mă las copleşită şi să nu abandonez ideea  plecării. Nu mă întrebam “unde?“. Trebuia să am curaj suficient ca să plec cu doi copii, fără bani şi fără adresă, dar să plec. Nicăieri nu putea să fie mai rău decât era la Mahmud. Aflasem  că pentru Suedia, ca româncă, nu aveam nevoie de viză, aşa că începusem să visez ziua plecării, şi, în special, să-mi strâng bani pentru biletele de avion. Din salariul meu îmi era imposibil, pentru că Mahmud mi-l calcula până la ultimul bănuţ, nu-mi rămânea decât să accept cadourile lui Tarek.

Dacă la început îmi era jenă, cu timpul le evaluam singură şi calculam de câte mai aveam încă nevoie ca să pot fugi. De multe ori îmi era milă de Tarek, pentru că el mi le oferea cu  plăcere, iar eu le acceptam, şi pe el şi restul, numai din dorinţa de a supravieţui. Aveam nevoie să mă ştiu iubită, şi acum descopeream că aveam nevoie şi de bani, în aceeaşi măsură. Îmi plăcea să visez că eram liberă şi mă puteam trezi dimineaţa fără teama că ziua putea să se termine rău. Îmi doream să-mi trăiesc copilăria încă o dată cu copiii mei, care, terorizaţi de prezenţa lui Mahmud, seara refuzau să se culce dacă nu stăteam cu ei până când adormeau. Amândoi mă ţineau de mânâ, iar Raya îmi cerea să-i promit, că indiferent ce îmi va spune Mahmud, eu nu voi plânge.       

La câteva luni de la moartea Simonei, într-o dimineaţă, Meme mi-a telefonat la şcoală.

-Nora, să nu spui nimănui, astăzi fugim din Liban.

-Ce? am întrebat-o mirată.

-Plecăm în Franţa şi nu trebuie să ştie nimeni, pentru că ne este teamă că ne iau copiii. Dacă situaţia se calmează, ne  întoarce.

Nu mai auzeam nimic, o pierdeam şi pe Meme. Vocea destinului râdea cu sarcasm în urechi: “nu ai parte de cei pe care-i iubeşti.”

-Meme, să ştii că şi eu am să fug cât de curând, i-am spus pe şoptite. Nu ştiu unde, dar nu trăiesc decât pentru asta. Mai am nevoie să-mi strâng bani şi aştept momentul prielnic.

-Fii curajoasă, cine luptă, câştigă, mi-a răspuns cu o voce vioaie, şi, grăbită a adăugat:  “ai grijă de tine şi de copii”.

La mai puţin de-o oră Meme era la aeroport cu copiii. Lăsa în urma ei atâtea amintiri dureroase, şi, în special, mormântul Simonei, care singur, într-un mic cimitir, ortodox pe o colină în apropiere de mare, se pierdea prin mulţimea atâtor nume necunoscute, majoritatea străini uitaţi de restul lumii sau plânşi undeva, de un necunoscut. Meme, fără voia ei, devenise şi ea o victimă a libertăţii pe care şi-o alesese cu ani în urmă Simona. La vârsta ei se vedea obligată să fugă de sub jurisdicţia libaneză cu doi copii minori, cu convingerea că numai ea poate să fie capabilă să le dea afecţiunea de care erau lipsiţi prin moartea precoce a părinţilor lor. Îşi lua, poate, cea mai grea responsabilitate din viaţa ei, dar dragostea pentru nepoţi era  deja pecetluită de sufletul Simonei înainte să moară, care sub formă de glumă o rugase în repetate rânduri să jure că nu se va despărţi de ei niciodată.  

În ziua aceea am fost tristă, ca şi în restul lunilor care au urmat după plecarea lui Meme, şi mă gândeam adesea la mine cât de mult mă schimbasem în toţi aceşti ani în Liban. Încet, începeam să uit ce înseamnă bucuria şi erau ani de când nu mai râdeam că atunci când eram “acasă la mine”. Mă căsătorisem cu toată convingerea că trebuia să-l uit pe Alex şi să-mi reclădesc viaţa aici, unde trebuia să fie pentru totdeauna “la mine”, dar nu reuşisem, nici în căsătorie, şi nici să-l uit pe Alex.

Cu toate că sufeream, simţeam că fiecare zi care trecea îmi strecura în sânge un strop de beton care îmi întărea convingerea că trebuie să profit de oricine şi de orice, ca să pot scăpa din mâinile lui Mahmud.

Devenisem uscată sufleteşte şi eram conştientă că numai prietenia lui Tarek mai reuşea să mă ajute. Trebuia să profit de el. M-am hotărât să îi scriu Doinei, să mă ajute ea sau Alex să fug de aici.

La un an de la moartea Simonei am simţit că ziua plecării mele se apropia; nu-mi rămânea decât să mă hotărăsc.

Doina îşi trăia şi ea drama la distanţă, aşteptând cu înfrigurare ca soţul ei să se stingă, dar în ultima scrisoare, cel mai important lucru pentru mine era menţionat: ”Alex nu mai credea în planurile mele şi aşteaptă ca atunci când sunt în afară de Liban să-l sun, şi oriunde am să fiu mă va ajuta, dar până atunci nu mai voia să ştie nimic de mine. Voia fotografia copiilor, şi atâta tot.” Pentru mine era enorm. Scandaluri erau mereu, dar îmi lipsea curajul să hotărăsc plecarea, în plus, nu era uşor să fug. Rania era la curent cu planul meu, şi de fiecare dată mă încuraja.

După o noapte în care a urlat ca un nebun şi m-a bătut, a doua zi mi-a fost rău şi nu am putut să plec la şcoală. Imediat cum a ieşit cu Raya să o ducă la şcoală, Rania a sunat la uşă și mi-a spus hotărâtă:

-Trebuie să pleci, astăzi sau niciodată!

-Cum? am întrebat-o uimită.

-Cu un taxi poţi să treci în partea cealaltă, la prietena ta, şi de acolo, prin Junieh ajungi în Cipru, cu vaporul. M-am îmbrăcat repede, am aruncat în prima valiză lucruri pentru copii şi pentru mine, mi-am pus diploma, banii şi bijuteriile pe care le aveam şi pe care trebuia să le vând, l-am luat pe Talal de mână şi am ieşit repede din casă.

-Nu ştiu nimic de plecarea ta! mi-a spus Rania când mă ajuta să cobor pe scări cu valiza şi cu Talal în braţe. Nu mai aveam forţa să-i răspund, am dat numai din cap afirmativ. Ajunşi la parter, Rania a ieşit în stradă şi mi-a trimis un taxi la scara blocului. M-am urcat repede, şi tremurând de frică i-am dat numele şcolii unde trebuia să ajung. În mai puţin de 20 de minute Raya era cu noi în maşină.

În ziua aceea situaţia era calmă, aşa că trecerea în est s-a făcut fără nicio problemă, şi fără să realizez prea bine ceea ce facem, eram deja în primul cartier creştin cu valiza pe trotuar şi cu copiii de mână.

Am intrat în primul magazin şi i-am telefonat lui Lily. Ea era la birou şi m-a întrebat unde eram. În mai puţin de-o jumătate de oră eram la ea acasă şi aşteptam emoţionată ca soţul ei să-mi pregătească o cafea.

Raya era veselă, iar Talal, care nu înţelegea ce se întâmplă, stătea cu un aer grav aşezat lângă mine şi îşi plimba privirea mirată de la unul la altul.

-Unde vrei să pleci? m-a întrebat Toni curios.

-În Suedia, i-am răspuns sigură pe mine, şi fără să mai aştept să-mi pună şi alte întrebări i-am povestit că era singura ţară care m-ar primi fără viză. Nu voiam să mă întorc “acasă”, îmi era teamă să nu vină după mine şi să am probleme pentru copii. Nu i-am spus că nu-mi acceptam propriul eşec faţă de ai mei. Eram hotărâtă să-mi croiesc alt drum; nimeni nu trebuia să ştie câte lacrimi vărsasem până atunci şi de câte ori îmi dorisem moartea. Lily cu Toni s-au ocupat imediat de noi; era pentru a doua oară când ne vedeam, dar deja în ochii ei eram o soră care avea nevoie de ea. Eram liniştită şi nu vroiam să mă gândesc că peste trei zile trebuia să plec spre Suedia. Îmi vândusem toate bijuteriile, îmi cumpărasem biletele pentru vapor şi pentru avion şi eram mulţumită că îmi mai rămâneau bani pentru mici cheltuieli.

Vaporul pleca spre Cipru seara. Lily mi-a pregătit o geantă cu dulciuri şi mâncare pentru drum, şi nu a uitat să-mi pună şi ţigări. Îmi era teamă să nu mă oprească la ieşirea din vamă poliţia de frontieră, în cazul în care Mahmud anunţase fuga mea.

-Nu-ţi fie teamă, mi-a spus Toni, am aranjat cu responsabilul de la Forţele Libaneze, nimeni nu va îndrăzni să te întrebe ceva, în plus, imediat ce ieşi din Liban îţi vor şterge numele, ca şi cum nu ai fi plecat.

În cele trei zile petrecute la Lily, nu făceam decât să aştept noaptea, când toţi dormeau, ca să mă pot ascunde în bucătărie, şi cu pachetul de ţigări lângă mine, să plâng până spre ziuă, întrebându-mă ce-mi rezervă D-zeu pentru a doua zi. Îmi era teamă că plecasem de  acasă fără să fiu sigură unde ajung, dar îmi lăsasem viaţa demult în mâna lui D-zeu, şi de fiecare dată îl rugam să mă conducă aşa cum credea el că ar fi mai bine.

După trei zile am plecat în port. Lily trăia aceleaşi emoţii ca şi mine. O simţisem ca pe o soră: nu ştiam cum ar fi trebuit să fie o soră, pentru că nu aveam, dar îmi imaginam că în asemenea situaţie s-ar fi comportat la fel.  Toni îmi vorbea tot timpul,  cum să am grijă de copii şi să fiu atentă la valiză şi la puţinii bani pe care îi mai aveam şi ce trebuie să fac odată ajunsă în Suedia. Tremuram şi încercam să par curajoasă.

Toată noaptea pe vapor nu am închis ochii, îmi făceam planuri, şi în special mă gândeam la Alina, care, cu o lună de zile înainte, după ce mi-a privit ceaşca de cafea mi-a spus: “ai să faci un drum, dar ai să te întorci de unde pleci“. Nu mă gândeam la Mahmud decât cu teamă, chiar dacă cineva mi-ar fi confirmat în clipa aceea că nu-l voi mai revedea niciodată, tot mi-ar fi fost frică şi nu m-aş fi putut bucura. Mă gândeam deja speriată la clipa când va trebui să cobor din avion şi aveam să mă îndrept spre poliţie să le cer azil. Nu aveam niciun motiv precis în mintea mea, în afară de nebunia şi răutatea lui Mahmud. Dimineaţa am ajuns la Larnaca. Avionul pentru Suedia era  după-amiază, copiii erau obosiţi, nu ştiam ce trebuie să fac. Aveam mai mult de 10 ore de aşteptat, aşa că m-am hotărât să caut un hotel unde să petrecem ziua, şi, în special, să-i odihnesc şi să-i spăl. Cea mai entuziasmată dintre noi era Raya: radia  de fericire şi spera că la capătul călătoriei părinţii mei o vor aştepta. Mi-am petrecut ziua plângând ascunsă în baie şi în mai multe reprize am fost tentată să o sun pe Doina sau să-mi sun părinţii. Trăiam o teamă care-mi paraliza orice gest care era în afară de preparativele pentru călătorie. Am plecat la aeroport într-un taxi. Aveam impresia că toată lumea mă privea cu suspiciune, ca şi cum mi-ar fi cunoscut secretul. Îmi era teamă să nu mă oprească poliţia de pe aeroportul din Larnaca, şi odată ajunsă în avion, nu mi-am putut ţine lacrimile şi le-am lăsat să-mi curgă pe obraji. Raya mă privea mirată şi, încet, i-am explicat că eram fericită că plecăm dar vom fi obligate să mergem în Suedia şi pe urmă la bunici. Zborul a fost lung şi obositor, am făcut escală şi am schimbat avionul la Viena. Copiii erau deja plictisiţi şi nervoşi, în special pentru că, indirect, tensiunea mea nervoasă li se transmitea şi lor. Raya refuza să mănânce ce ni se servea în avion, iar Talal, la rândul lui. nu vroia decât să bea. Îmi era teamă să nu se îmbolnăvească vreunul dintre ei. Avionul a aterizat la miezul nopţii pe aeroportul Orlando. Tremuram de frică mai mult decât în faţa morţii. L-am luat pe Talal în braţe şi pe Raya de mână şi m-am îndreptat spre primul post de poliţie pe care l-am văzut pe aeroport.

-Cer azil, le-am spus cu o voce pe care abia am putut să mi-o aud singură.

Ofiţerul s-a uitat la mine, mi-a luat paşaportul din mână şi mi-a făcut semn să-l urmez. Simţeam privirea celorlalţi pasageri că mă urmărea cu curiozitate, şi numai când am intrat într-un birou am simţit că respiram mai uşurată. A început interogatoriulL de unde veneam şi care era  motivul pentru care ceream azil.

-Am fugit din Liban pentru că am un soţ nebun şi este singurul loc unde puteam să ajung fără viză, le-am spus cu timiditate. Deodată am auzit un râs puternic şi i-am privit mirată pe cei trei funcţionari. Nu ştiam cum să interpretez râsul lor, semn bun, sau îşi băteau joc de mine.

-Vino să-ţi recunoşti valiza, şi începând cu clipa asta până când Comisia Guvernamentală îţi hotărăşte soarta eşti în stare de arest.

Am respirat profund, şi cu copiii de mânâ i-am urmat după ce le-am predat paşaportul românesc şi am iscălit procesul verbal. Eram liniştită, mai bine închisă la suedezi decât la Mahmud acasă. Ne-au urcat într-o maşină a poliţiei şi am plecat în noapte pe un drum care probabil că ducea la ieşirea din capitală. Aici ningea şi era foarte frig. Cu toată ora târzie şi cu oboseala pe care o aveam, Raya şi Talal erau fericiţi şi se mirau de fulgii mari care cădeau pe geamurile maşinii. Am mers, poate mai mult de-o oră, când ne-am oprit  în faţa unei clădiri în genul cabanelor de la noi, dar  păzită de soldaţi. Era într-o poiană, nicio clădire în jur, numai câţiva câini lupi se plimbau la pas cu câte un soldat. Cei doi poliţişti au luat copiii în braţe de la maşină până în interiorul clădirii, iar valiza i-au dat-o unui soldat care a lăsat-o în primul birou de la intrare. Gardienii de servici mi-au spus să-mi scot toate lucrurile şi numai după ce ne-a percheziţionat în amănunt pe mine, pe copii şi valiza, ne-au lăsat să-i urmăm pe ofiţerii care ne acompaniaseră. Ne-au condus într-o cameră cu două paturi şi mi-au arătat aparate de supravegheat până şi în baie. Ne-am aşezat pe paturi obosiţi şi în mai puţin de câteva minute copiii adormeau îmbrăcaţi.

Am ridicat pătura şi am văzut ca cearşafurile erau din hârtie. Ştiam că nu aveam voie să fumez în cameră şi că la cel mai mic zgomot suspect, paznicii aveau dreptul să intre. Abia acum realizam unde eram şi încercam să-mi imaginez harta, şi mental, localizam cele trei ţări: Libanul, Suedia şi România. Îmi era dor numai de “casa mea” şi de părinţi, şi începeam să regret că nu încercasem să ajung, totuşi, la ei. Aş fi vrut să-mi smulg  din sânge orgoliul care mă împiedicase în toţi aceşti ani să mă întorc. Mă simţeam, pentru prima dată, acoperită de ruşine şi de umilinţă, eram într-o închisoare de femei străine, şi, cum aveam să constat a doua zi, majoritatea erau curde din Iran sau din Irak. Eu care mă născusem şi crescusem într-o ţară europeană, cu atâta istorie şi cultură demne de respect şi din care îmi hrănisem atâtea visuri de adolescent şi mă formasem ca adult, eram acum privită cu dispreţ, sau poate cu milă, de nişte străini, pentru simplul motiv ca nişte legi absurde mă împiedicau să mă folosesc de dreptul meu de a mă întoarce de unde plecasem, fără  să dau socoteala nimănui. În noaptea aceea şi în restul zilelor petrecute în Suedia mi-am întărit convingerea că oricât ar fi de mare umilinţa la tine acasă, este tot mai uşor de suportat decât printre străini.

Ziua ne-o petreceam în salonul comun, unde era şi sufrageria. Eram veşnic păziţi şi nu aveam dreptul să intrăm în cameră decât după prânz. Imediat m-am împrietenit cu gardienii care erau întotdeauna doi, o femeie şi un bărbat. Aveau profesii diferite şi acesta era al doilea, sau poate al treilea servici pe care-l făceau. Erau revoltaţi de numărul mare de străini care se refugiau la ei, în special împotriva celor care proveneau din ţări arabe. Pe mine m-au tratat diferit, eram româncă şi deja toţi erau la curent că eram educată şi au încercat să-mi uşureze condiţiile. După amiază am fost chemată într-un alt birou: era  interogatoriul pentru Comisia Guvernamentală.

Traducătoare era o egipteancă. Când m-am aşezat pe scaun mi-a şoptit în arabă: ”gândeşte-te bine ce vorbeşti”. Cei doi comisari au început să-mi pună întrebări pe rând. În final mi-au cerut un motiv politic.

Nu aveam niciunul, în Liban nu mă deranjase nimeni şi ceea ce ştiam eu despre situaţia de acolo, ei cunoşteau mai bine decât mine. Îmi puneau întrebări şi eu le repetam într-una: “am fugit ca să scap de un nebun”. La un moment dat, cel mai în vârstă a ieşit din birou, atunci colegul lui i-a spus traducătoarei să-mi găsesc un motiv în ce priveşte România. Am bănuit că nu aveam nicio şansă să rămân.

-De ce nu te întorci în România? m-a întrebat colegul lui când s-a întors.  Ai probleme cu Securitatea? Spune, nu-ţi fie teamă, nu o să ştie nimeni, m-a încurajat.

-Nu am nicio problemă cu nimeni în România, eu am plecat legal cu aprobare de la stat. Vreau să rămân aici ca să-mi protejez copiii de un tată nebun şi periculos, să nu ne găsească niciodată.

Au insistat să-mi găsesc un motiv. Nu aveam niciunul. Pentru ei, România nu însemna acelaşi lucru: ei confundau politica statului cu ceea ce era adevărata mea patrie. Într-un târziu, le-am răspuns;

-Nu am nimic de spus despre România.

-Atunci de ce nu te întorci acolo? m-a întrebat cel mai vârstă.

L-am privit cu durere şi i-am răspuns cu o voce tristă:

-Poate că am să mă întorc, cine ştie?

Interogatoriul s-a repetat a doua zi. Simţeam că erau plini de bunăvoinţă ca să-mi facă un raport bun pentru comisie, dar nu aveam ce să le spun decât adevărul, şi acesta era aşa de naiv, că abia atunci realizasem că nu aveam niciun fundament pentru a mi se acorda azil.

Afară ningea şi în fiecare zi copiii plângeau să se joace în zăpadă. Era pentru prima dată când erau aşa de aproape de ea şi nu o puteau atinge. După două, zile un gardian a cerut să-mi se permită să ies în fiecare zi 15 minute cu copiii la aer. Eram acompaniaţi de doi soldaţi şi de un câine lup şi nu ni se permitea decât să ne plimbăm în jurul clădirii. Într-o zi mi s-a spus că am dreptul la o convorbire în afară de Suedia, indiferent de ţară, pentru cinci minute.

-În România, le-am răspuns fără să mă gândesc prea mult.

Seara vorbeam cu tata. A insistat să mă întorc acasă din Suedia, şi ca să mă convingă mi-a spus că de supărare mama era bolnavă în pat şi nu putea să-mi vorbească. L-am crezut şi după ce mi-am terminat convorbirea am plâns, aşa cum nu o făcusem niciodată până atunci. Începând cu ora aceea, timp de-o săptămână, ochii nu mi s-au mai uscat nicio clipă. Mi-o imaginam chiar  moartă, sau în cel mai fericit caz paralizată. Voiam să telefonez dar nu mai aveam dreptul, pentru suedezi eram în stare de arest şi deja mă bucurasem de prea multă înţelegere din partea lor. La câteva zile, într-o vineri după-amiază, am primit răspunsul din partea comisiei pentru “Drepturile omului”. Nu aveam niciun motiv de ordin politic ca să primesc azil în Suedia, şi ca atare, trebuia să părăsesc teritoriul suedez cu primul avion spre destinaţia de unde venisem, acompaniată de doi poliţişti care urmau să mă predea organelor de securitate din ţara de unde plecasem. Singura favoare de care mă bucuram era că Suedia îmi plătea biletele de avion la întoarcere. Toţi gardienii erau supăraţi pentru mine şi mă încurajau să mint şi să-mi găsesc un motiv politic. Era deja prea târziu, Comisia nu avea apel, şi de fapt, nu aveam nici conştiinţa şi nici curajul să inventez ceva plauzibil pentru ei. Eram, ca oricare altă femeie printre atâtea altele, care fugea de sub opresiunea unui tiran, care pierduse limita dreptului matrimonial şi, fără să-şi dea seama, prelungise spaţial conflictul musulmani-creştini. Am plecat de la închisoare într-o după-amiază, de data aceasta eram mai păzită decât cel mai mare traficant de droguri. Am înţeles că le era teamă să nu fug în oraş; i-am privit zâmbind şi, cu ironie, le-am răspuns:

-Din prea mult zel, confundaţi criminalii cu păsările care nu au învăţat încă să zboare, pentru că toată viaţa şi-au trăit-o într-o colivie.

Atunci, puţin jenaţi şi-au întors capul, iar unul mi-a răspuns:

-Pentru noi nu este nicio diferenţă, şi tu şi altul, aţi comis o infracţiune împotriva legilor noastre.

Aveau dreptate, nu era vina lor, era vina noastră, a celor care nu ştiam ce însemna libertatea, credem că totul se rezumă la faptul că te poţi deplasa fără nicio îngrădire, refuzam să recunoaştem că pentru asta trebuia să ne lipsim de atâtea daruri pe care le moştenisem fără niciun merit anume. Crescusem cu convingerea că libertatea era în Occident, dar nu ştiam că te puteai considera liber numai atunci când dispuneai numai de conştiinţa ta.

Abia acum realizam de ce ne uitam peste “cortina de fier” cu gelozie. Poate aveam de ce, dar nu ştiam că dacă vroaiam să ajungem acolo, sau să rămânem, trebuia să ne renegăm până şi ultima piatră pe care am mers când eram copii   şi să devenim un număr, în loc de o persoană, în evidenţa lor, care, cu milă, cu dispreţ sau poate cu ură, acceptau umilinţa cu care-i rugai să devii unul de-al lor.

Avionul a decolat seara, mi-au spus că vom face escală la Copenhaga. Încet, cei doi poliţişti au început să-mi pună întrebări. Ştiau că vorbeam binişor arabă şi rusă, bine franceză şi engleză şi, bineînţeles, română, aşa că la prima escală întrebarea lor era aruncată:

-Daca nu vrei să te întorci în Liban, accepţi să lucrezi pentru noi în Larnca?   

Pentru prima dată creierul meu reacţiona cu o viteză uluitoare: ”dacă accepţi sau termini ca o persoană dispărută sau ajungi să te prostituezi pentru ei“. Răspunsul era nu, nu eram o aventurieră, eram o mamă care nu vroia decât binele şi liniştea copiilor ei. Atâta tot.

-Eu sunt fricoasă, le-am răspuns imediat, şi în plus, am responsabilitatea a doi copii. Nu sunt capabilă să lucrez pentru voi.

-Ai timp ca să te gândeşti până în Larnaca, propunerea noastră rămâne valabilă, aveam nevoie de tinere ca tine, educate, cu un aer respectabil, ca să lucreze în agenţiile noastre din afară.

Fără să vreau am zâmbit în mine însămi: “fugisem de la Mahmud şi acum mi se propunea să fac pe Mata-Hari”.

Am ajuns la trei dimineaţa în Larnaca. Aici trebuia să mă ia în primire poliţia cipriotă şi să stau închisă până a doua zi seara, când vaporul pleca spre Liban. Am început să plâng şi, după o jumătate de oră, i-am convins că nu am să fug şi să mă lase să-mi plătesc din ultimii bani pe care-i mai aveam o cameră la hotel. Nu puteam să rămân pe aeroport închisă cu doi copii. Pentru ce? - singura mea infracţiune era ca de bunăvoie mă prezentasem pe aeroport  poliţiei suedeze şi le-am cerut azil. Nu părăsisem aeroportul singură, cu toate că aveam dreptul, nu aveam nici droguri, nici arme, nu eram căutată nici de Interpol. Atunci, de ce acest tratament de criminal?

În final au acceptat şi am plecat împreună. A doua zi mi-au spus că situaţia era critică în zona creştină. Noaptea începuseră lupte între cei doi şefi creştini, Geagea şi Hobeia. Vaporul nu putea să plece până când situaţia nu se calma. Am servit micul dejun şi le-am promis că nu am să mă îndepărtez de hotel, nu voiam să fiu închisă în cameră, ca să nu traumatizez copiii mai mult decât erau. Au acceptat şi ştiam că eram urmărită când am părăsit hotelul; un tânăr, probabil cipriot, a mers în spatele meu tot timpul şi se oprea la câţiva metri de fiecare dată când ne opream şi noi. Primul gând a fost să-mi calculez banii care-mi rămâneau pentru cameră şi pentru mâncarea  copiilor. Nu mai aveam decât pentru o noapte. Dacă situaţia nu se calma nu-mi rămânea decât să dorm la staţia de poliţie, de pe aeroport. Mi-am scos  banii pentru mâncarea mea şi trebuia să mă mulţumesc numai cu micul dejun ca să telefonez acasă. Nu o uitasem pe mama şi mă opream din plâns numai când trebuia să vorbesc cu cei care mă păzeau.

În hotel toată lumea ştia că eram, într-un fel, o deţinută şi mă priveau toţi cu teamă şi cu o curiozitate. M-am îndreptat spre prima cabină de telefon şi imediat am auzit vocea lui tata:

-Nora, unde eşti şi de ce nu te întorci acasă?

Nu i-am răspuns la întrebare, nu aveam nici forţa ca să-i povestesc şi în plus, eram nerăbdătoare să aflu veşti despre mama.

-Vreau să vorbesc cu mama, i-am cerut grăbită.

-Ti-am spus că este grav bolnavă din cauza ta, s-a speriat şi nu-ţi poate vorbi, mi-a răspuns nervos pentru că nu-şi primise răspunsul la întrebare.

-Este paralizată? l-am întrebat aiurită de cum îmi ieşise fraza din gură.

-Da, mi-a răspuns sec. Nu a mai avut timp să-mi pună altă întrebare pentru că uitasem să mai pun monede. Am agăţat receptorul în furca aparatului, m-am aşezat pe vine în cabină şi am început să plâng. În gând, deja îmi trecea ca un ecou, “poate mama era deja moartă şi asta numai din cauza mea.”

M-am ridicat de jos şi am intrat cu ei în primul Snak, le-am cumpărat de mâncare şi ne-am aşezat pe-o bancă. Într-un târziu, probabil că lui D-zeu I-a fost milă de mine şi dintr-o dată mi-a venit în cap ideea să sun la o prietenă a mamei. M-am sculat grăbită şi am tras-o pe Raya cu forţă după mine. Când a înţeles că vreau să telefonez iarăşi în România a început să plângă.

Am format încă o dată numărul pentru România şi la fel de repede am auzit vocea Elenei.

-Ce s-a întâmplat cu mama? - am întrebat-o grăbită fără să-i ascult sau să-i răspund la ploaia de întrebări pe care mi le punea.

Într-un târziu, cum aveam aerul nervos şi nu o ascultam, s-a hotărât să-mi spună:

-A fost la mine, acum a plecat. Este îngrijorată pentru tine.

-Nu este bolnavă, paralizată? am întrebat-o cu timiditate.

-Nu, de unde ai mai scos aşa ceva? mi-a răspuns mirată.

Am închis repede telefonul, şi ştergându-mi lacrimile cu mai mult curaj, am băgat mâna în buzunar şi mi-am scos ultimii bani, aceştia erau pentru ţigări şi-am sunat iarăşi la mine acasă.

De data aceasta mi-a răspuns la telefon mama.

-Nora, unde eşti? m-a întrebat emoţionată.

-În Cipru şi mă întorc în Liban, poate la noapte sau poate mâine.

-De ce nu vii acasă? Mahamud a sunat de două ori şi vrea să te întorci, recunoaşte că a greşit.

Nu am lăsat-o să-şi continue fraza şi am întrebat-o cu bruscheţe:

-De ce m-aţi minţit că eşti bolnavă, nu v-a fost milă de mine, chiar dacă paralizaţi amândoi acum, nu mă mai interesează. Şi plină de revoltă şi indignare am închis telefonul. Mi-am şters lacrimile, şi pentru prima dată după atâtea zile am respirat uşurată. Nu-mi rămânea decât să mă întorc de unde plecasem, ştiam cel puţin că Mahmud îşi recunoscuse greşeala şi ne primea acasă.

Mai târziu aveam să aflu că mama nu ştia nimic despre istoria inventată de tata, care, mizând pe dragostea noastră a considerat că era singurul motiv pentru care m-aş fi întors acasă.

A treia noapte la hotel mi-au plătit-o suedezii. Abia a patra zi situaţia s-a calmat în zona creştină. Speriaţi de imaginile de la TV au renunţat să mă acompanieze până în Liban şi m-au predat comandantului de vas, care înainte să ajungă în port, trebuia să-mi dea paşaportul. Le-am cerut să mă lase să plec în  România, dar au refuzat, legea trebuia respectată, trebuia să revin la destinaţia de unde plecasem. În definitiv, era absurd, dar era legea lor şi nu aveam altă soluţie. La plecare, unul dintre ei mi-a întins cartea lui de vizită şi mi-a spus:

-Dacă te hotărăşti să revii, caută-mă ca să te ajut!

Le-am mulţumit şi m-am urcat pe acelaşi vopor cu care  plecasem, la fel de decepţionată ca acum, la întoarcere. În orice caz, cei care m-au acompaniat au fost umani şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-au lăsat să zac trei zile în detenţie pe aeroportul din  Larnaca.

Când am coborât de pe vapor am răsuflat uşurată. Trecusem prin atâtea emoţii fără rost ca să mă întorc din nou la mizeriile mele. Şi ca o adiere de vânt, mi-a trecut prin cap: “îmi este scris să mor aici, nu am să scap niciodată de soarta care mi-a fost scrisă”.

Am luat un taxi şi i-am dat adresa lui Lily. Nu mai aveam bani şi vroiam să se ştie de mine. Am ajuns la ei la 7,00 dimineaţa. Străzile erau pustii şi pe alocuri puteam să văd urme ale ultimelor lupte dintre cei doi şefi creştini. Populaţia era speriată şi cei care aveau curajul să circule erau foarte rari, sau o făceau din obligaţie. Acum înţelegeam de ce suedezilor le-a fost frică să mă însoţească până în Liban.

Când Lily a deschis uşa cu teamă, s-a speriat când m-a văzut, mai mult decât dacă ar fi văzut o fantomă.

-M-au întors suedezii, i-am spus cu o voce slabă. Şi nu mai am bani să plătesc taxiul, am continuat jenată. Toni a coborât şi mi-a luat valiza şi a plătit şoferul, iar Lily, cu respiraţia întreruptă de emoţii, asculta aventura mea. La sfârşit mi-a spus pe un ton categoric:

-Rămâi aici şi îţi căutăm un servici.

Am izbucnit în râs şi i-am răspuns:

-Mahmud regretă că nu s-a comportat bine cu mine şi vrea să mă întorc, şi în plus, m-am săturat să am statutul de fugită. Nu am parte ca să scap de el, am traversat toată Europa şi m-am întors, dar de aici mă întorc şi mai repede.

Toni m-a condus până la demarcaţie, pentru că drumul era încă periculos şi le-a fost teamă să mă lase să plec iarăşi în taxi, aşa că în mai puţin de 20 minute după ce ne-am despărţit, sunam la mine la uşă. Eram indiferentă la ce mi se putea întâmpla şi la cât ar fi ţipat Mahmud. Acesta era încă acasă şi s-a bucurat când ne-a văzut. Curios cum era din fire, a luat-o imediat pe Raya într-alta cameră şi a început să o interogheze.

Teroarea cea mai mare la întoarcere a trăit-o Raya, pentru că luni de zile nu făcea decât să-i pună întrebări, încât, până la sfârşit, nu mai ştia nici ea ce era bine să spună ca să-l mulţumească şi să scape de el.

Paşaportul mi l-a luat imediat şi când a văzut stampilele de intrare şi de ieşire din Suedia mi-a rupt foaia şi mi l-a închis într-un sertar la magazin unde numai el avea cheia. La fel de speriată ca Lily a fost şi Rania, pentru că, într-un fel, era instigatoarea morală a plecării mele şi se temea ca acum, de frică, să nu-i spun lui Mahmud că m-a ajutat. Bineînţeles că aşa ceva nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap...

Rugă la Sfântul Sarbel

A doua zi am plecat la şcoală. Absentasem 20 de zile şi eram, oarecum, jenată. Spre mirarea mea am fost primită ca o  eroină. Deja toată şcoala era la curent de fuga mea şi sperau cel puţin să-i servească de lecţie lui Mahmud şi în viitor să fie mai mai calm şi mai  “civilizat”, cum îmi spunea măicuţa Bibian. La prima recreaţie eram fericită, îmi regăsisem elevele şi mă rugam lui Dumnezeu să-l îmblânzească puţin pe Mahmud şi să avem o viaţă de familie normală, căci teama de a fi obligată să fug iarăşi mă îngrozea.

După câteva zile, care totuşi nu trecuseră prea calme, m-am hotărât să-l vizitez pe Tarek.

            -Este un mirocal că te-ai întors, mi-a spus când m-a văzut.

            -Nu este niciun miracol, mai repede ghinion, sau dacă vrei, lipsa de motive sau o tactică prost aplicată.

I-am povestit totul de la început; în timp ce vorbeam mă miram singură de calmul pe care-l simţeam în mine însămi. Era ca şi cum îi citeam un articol, care nici nu mă impresiona, dar nici nu mă plictisea.

            -Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau să fiu trist pentru tine!?

-Nici una, nici alta; consideră că nimic nu s-a întâmplat, i-am răspuns indiferentă. Nu i-am povestit că îmi vândusem bijuteriile, iar el, din prea mult tact a evitat să mă întrebe de unde am avut banii necesari.

            -Dacă  Dumnezeu vrea, poate ai să-ţi aranjezi ceva în viitor! 

            -Dumnezeu vrea, de ce să nu vrea, numai să-mi găsesc curajul şi voinţa de care am nevoie, i-am  răspuns cu convingere. Şi fără niciun gând preconceput, i-am reamintit citatul din Biblie: “ Dumnezeu va da celui care va ştii să-i ceară”. Şi eu am să-i cer dacă am să continui să fiu nefericită, să mă ajute să plec de aici, dar niciodată fără copii.       

            -Niciodată nu m-am gândit că eşti religioasă.

            -Ai crezut că sunt atee, pentru că m-am născut într-un regim unde religia nu prezintă importanţă şi pentru că m-am măritat cu unul de altă religie? l-am întrebat râzând.

            -Mă uimeşti, mi-a răspuns şi el râzând.

            -Nimic nu este dificil pentru Dumnezeu. De multe ori mă gândesc că Dumnezeu mi te-a scos în cale.

Tarek tăcea, și fără să clipească, mi-a făcut semn cu privirea ca să continui.

            -În afară de faptul că ne-am cunoscut într-o situaţie deosebită, eram, poate, două persoane care aveau nevoie să comunice, cărora ne lipsea acel “ceva” dulce şi straniu care-ţi deschide sufletul fără să vorbeşti şi fără să analizezi fiecare etapă sentimentală. Fără suportul tău afectiv, poate aş fi căzut într-o stare depresivă din care nu aş fi reuşit să ies vreodată; faptul că ştiu că pot conta pe prietenia ta, pe afecţiunea ta, îmi crează o stare de securitate morală, şi chiar dacă într-o zi am să fug iarăşi, faptul că las pe cineva în urma mea pentru care am însemnat ceva, îmi va da forţa necesară să merg înainte fără să privesc în urmă şi fără să-mi fie frică. Ştii de ce?

Tarek a ridicat din umeri ca un copil care recunoştea că nu şi-a învăţat lecţia:

            -Pentru că tu mi-ai redat încrederea în mine, ca femeie, ca valoare, respectul de care aveam nevoie.

            -Este aşa de interesant ce povesteşti, că abia acum realizez că nu te-am cunoscut decât superficial, eşti o comoară, mi-a spus pe un ton calm şi foarte emoţionat. Ai lipsit numai 20 de zile şi te-ai întors schimbată, îmi place că nu mai plângi. Aşa te vreau, în special, să nu ajungi niciodată să-ţi pierzi încrederea în capacitatea ta. Ştii, din cauza aceasta Mahmud te persecută: este incapabil să ajungă la nivelul tău şi cred că asta îl complexează.

Tarek râdea.  Ştiam că se bucura că mă vedea, cu toate că nu îndrăznea să mi-o spună. Intrasem confuză la el în magazin, dar vorbind mi-am dezvăluit singură ceea ce poate Dumnezeu îmi sufla mereu în ureche, dar eu, refuzam să ascult. Am descoperit că pot avea încredere în mine.

...Primul an după ce m-am întors din Suedia a trecut mai uşor.

De multe ori regretam că nu avusesem curajul să inventez ceva şi să fi rămas acolo, dar așa fusese dat să fie. Important era că nu îmi pierdusem curajul. Speram că odată și odată tot am să reușesc. Asta m-a făcut să mă gândesc cu mai multă încredere în viitor. Și pentru că tot era vorba despre noua evadare, mi-am zis că nu e rău să-mi pun actele în regulă. Copii mei aveau nevoie de certificate de naștere, iar eu, trebuia să îmi scot un alt pașaport, cel vechi, confiscat de Mahmud era cu foi rupte de el...

Într-una din zile, când am putut să plec de acasă, m-am dus direct la ambasadă. Era singurul loc unde puteam să găsesc o cale să-mi rezolv ambele probleme. În mai puţin de 10 minute, consulul îmi punea în ordine toate incertitudinile şi în special, grijile

-Te ajutăm cu plăcere, nu-ți face probleme

În primul rând, trebuia ca tata să intre în posesia unei procuri,  ca să mă reprezinte într-un proces în ţară, prin  care ceream statului să-mi recunoască copiii ca români şi să le acorde certificate de naştere; bineînțeles procesul trebuia să aibe loc în țară și nu punea niciun fel de probleme. Dacă ar fi fost copiii mai mici, problema o putea rezolva chiar consulul. În privința pașaportului, lucrurile erau mai simple, dar formalitățile mai plictisitoare.

Am plecat de la ambasada mai îmcrezătoare ca oricând.

Situaţia în Liban se degrada pe zi ce trece, dacă nu erau conflicte între musulmanio și creștini, se băteau shetii cu druzii.

După câteva zile  extrem de agitate, profitând de o clipă de acalmie am ieșit în oraș. Copiii îi lăsasem la Rania. Mergeam fără să privesc în jur, mai bine zis nu aveam curajul să o fac.  Eram absentă; voiam să ajung la Tarek pentru că aveam nevoie de bani ca să-mi legalizez actele.

M-am apropiat de magazinul lui, şi am văzut afişe lipite care anunţau moartea unei persoane. Ştiam că aici aşa se procedează când  cineva moare. Am observat că magazinle lui erau închise. M-am oprit mirată şi fără să-mi fac vreo grijă specială am intrat în primul care era deschis în apropiere. Am întrebat de ce era închis.

-De ce? Nu am avut timp să-mi termin întrebarea că deja celui căruia i-o adresam era palid:

-Aveţi ceva la el? m-a întrebat.

-Da, da, i-am răspuns grăbită pentru că mi-am amintit de afișele care erau lipite chiar pe obloanele magazinelor lui. A murit cineva în familia lui? l-am întrebat puţin aiurită din cauza gândurilor care-mi treceau în viteză prin minte.

Omul se uita la mine, şi privindu-l cu atenţie am văzut că barba îi tremura uşor şi ochii îi erau plini de lacrimi. Ne uitam unul la altul; eu aşteptam un răspuns iar el vroia să-l ghicesc singură ca să-i evit o durere în plus.

-A murit prosteşte, mi-a spus încet. A întârziat mai mult decât trebuia şi a căzut o bombă pe maşina lui când parca în faţa casei.

-A murit? A murit el sau tatăl lui? l-am întrebat aiurită.

Simţeam că deveneam ridicolă, şi încet, îmi pierdeam controlul, nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic.

-Doamnă, dacă aveţi lucruri la el, nimic nu se pierde, familia o să vi le restituie după perioada de doliu.

Am ieşit din magazin năucă, nu vedeam nimic, nu ştiu cum am ajuns acasă, decât într-un târziu mi-am dat seama că plângeam şi Rania îmi ştergea fruntea şi obrajii cu un prosop ud.

-Ce ţi s-a întâmplat?  

-Nu ştiu, i-am răspuns încet, dar de fapt voiam să-i ascund adevărul; mi-a fost rău pe stradă şi cred că a fost de la inimă.

M-am întors cu copiii acasă sub privirea nedumerită a Raniei şi ca un automat, m-am ocupat de ei, după care am intrat în baie, am umplut cada şi am început să plâng încet.

Zile şi luni de-a rândul am trăit în rezonanţa cuvintelor lui: “ţi-am salvat viaţa o dată şi sunt responsabil ca să ţi-o trăieşti fericită.” Pe a lui nu şi-a putut-o salva!

Eram iarăşi singură, fără cineva care să-mi poarte de grijă, iarăşi fără iubirea după care tânjisem ani de-a rândul. Când îmi făceam socoteala, observam că numărul celor pe care-i pierdeam  creştea din an în an. Nu puteam să vorbesc cu nimeni numai cu Dumnezeu, împotriva căruia mă răzvrăteam adesea şi pe care îl acuzam că nu oprea lanţul crimelor care aveau loc în fiecare zi aici. În fiecare seară închideam ochii, şi pentru câteva secunde aveam impresia că-l vedeam pe Tarek; îmi aminteam până la amănunte ultima noastră conversaţie. Eram  supărată, iar el, ca de obicei, fericit, pentru că mă vedea.

            -“Trăiesc numai ca să te văd zâmbind.”

            -Glumeşti sau minţi frumos.

Tarek avea mereu acelaşi aer serios şi părea că nu ar fi auzit răspunsul meu.

            -Nn ştiu de ce, dar în ultimul timp trăiesc o teamă inexplicabilă, probabil mă obsedează ideea că mai târziu te voi pierde, starea asta de nelinişte îmi dă insomnii şi de multe ori mă trezesc transpirat, visez că sunt undeva departe, îţi aud vocea ca un ecou şi nu pot să vin spre tine. Cred că am să devin nebun în ziua când voi ştii că nu te voi mai vedea niciodată.

            -Ai să vii la mine în vizită, am să te sun şi ai să mă suni, aşa vom rămâne prieteni pentru restul vieţii, i-am răspuns râzând și deodată l-am întrebat: “De ce mă iubeşti atât de mult?!”

            -Te iubesc pentru că în sufletul meu eşti idealul cu care aş fi vrut să-mi trăiesc viaţa, cu tine nu aş fi îmbătrânit niciodată, în plus, suferi prea mult din toate părţile, că de multe ori mă întreb dacă mai am şi eu loc în sufletul tău, şi care este locul pe care îl ocup. Aş vrea să fac ceva pentru tine. Să nu mai pleci a doua oară fără să-mi spui, am să-ţi dau bani ca să-ţi cumperi biletele de avion, nu de altceva, dar trebuie să-mi păstrezi o amintire frumoasă...

            În ziua aceea Tarek se forţa să fie vesel şi pentru prima dată mi-a cerut să-i dau o fotografie de-a mea. I-am promis râzând şi m-am gândit că poate presentimentul lui era întemeiat şi în curând voi avea ocazia să plec de aici. Nu am mai avut timp să-i dau fotografia, pentru că a doua zi au început iar confruntările. 

Tarek nu mai era, îmi pierdusem echilibrul sufletesc, dar prin absenţa lui îmi consolidase convingera că am dreptul, dacă nu la fericire, cel puţin la linişte ca să-mi continui viaţa, linişte pe care nu o puteam găsi decât departe de Mahmud.

Într-o zi am vorbit cu tata În privinţa cerificatelor pentru copii totul urma să se rezolve, avea nevoie numai de puţin timp. Atât vroiam să ştiu.

Pentru paşaportul meu aveam nevoie de mai multe formalităţi; în primul rând un raport de la poliţia libaneză că l-am pierdut şi un anunţ în ziar. Nu ştiam cum să procedez, până într-o zi, când Lily mi-a aranjat cu Poliţia din apropierea şcolii, unde trebuia să-l declar pierdut. Urmau să facă o anchetă şi le-am dat un număr de telefon de la şcoală şi adresa unde locuiam. Timp de două săptămâni am tremurat mai mult decât o frunză în vânt de teamă că vreun poliţist prea sârguincios să nu treacă să-mi verifice adresa şi din întâmplare să dea peste Mahmud. Când mi-am luat confirmarea de la ei că nu a fost găsit, am respirat uşurată.  

Abia de acum încolo aveam nevoie de bani pentru tradus procesul-verbal din arabă în franceză, pentru anunţ şi pentru paşaport. Salariul meu era controlat de Mahmud, deci era exclusă posibilitatea să-mi plătesc singură formalităţile. Cum eram mai hotărâtă ca niciodată să plec, i-am scris Doinei toată povestea mea şi pentru prima dată i-am cerut să mă ajute; i-am dat numărul de telefon al lui Lily, pentru că rămânea singura care mă putea ajuta.

Rania, care era martoră la toate nebuniile lui Mahmud, mă instiga să plec, singură de data asta, şi să las copiii. Era imposibil să fac așa ceva: în primul rând, Mahmud era un tată rău şi în al doilea rând, pentru mine ar fi însemnat să nu-i mai revăd niciodată. Ce mamă aş fi fost dacă îi abandonam? Sau cu ei sau îmi aşteptam sfârşitul lângă ei, era singura deviză pe care o purtam în suflet.

După 20 de zile, Lily mă suna la şcoală la prima oră: Doina îi telefonase seara şi urmă ca în cursul zilei să-mi trimită  prin bancă, în numele ei o sumă de bani, ca să-mi pot plăti formalităţile, aşteptând să găsească o soluţie pentru viitorul meu proiect de a părăsi Libanul...

Trecuseră  deja trei ani de la moartea Simonei şi câteva luni de când îl pierdusem şi pe Tarek. Într-o seară, Mahmud a venit acasă pentru prima dată după luni de zile, calm. Eram surprinsă şi aşteptam cu indiferenţă să-mi povestească motivul care-l bine dispunea. Nu a întârziat prea mult şi fără niciun fel de introducere, a intrat în subiect:

            -Mâine nu ai şcoală, aşa că ai să pleci în partea de est, la  creştini, pentru că am nevoie de marfă.

            -Cum să o aduc? l-am întrebat surprinsă.

            -O aduc ei, tu numai o alegi. O să te aştepte cineva în partea cealaltă din partea lor, am vorbit la telefon.

Mă uitam la el şi mă întrebam dacă bănuia că, într-adevăr, fără să ştie, îmi făcuse o bucurie.

            -Pot să o sun pe colega mea de la şcoală, Jeanne, ea trece în fiecare sâmbătă în partea de est, la ea acasă, ea cunoaşte drumul, şi în plus, vorbeşte araba. Cum am să-l găsesc pe cel care mă aşteaptă!?

            -Da, este o idee bună, încearcă să o găseşti.

Nu am mai aşteptat să-şi continue fraza că eram deja la intare cu cheile în mâna şi mă grăbeam să cobor la magazinul de pe stradă ca să o sun pe Jeanne. Era învăţătoare cu mine la şcoală, şi creştină, iar de puţin timp îşi cumpărase o casă în partea de est. Era o prietenă bună, inteligentă şi în plus, o persoană de încredere. Cu ea îmi aminteam în fiecare zi de toţi prietenii pe care îi pierdusem, de cei plecaţi pentru totdeauna şi de cei pe care speram să-i revăd într-o zi. Nu avea prejudecăţi, şi din prima zi când ne-am cunoscut mi-a povestit despre ea cu o simplitate şi sinceritate care m-au determinat să-mi deschid inima şi eu, la rândul meu.

Mergeam spre telefon şi mă gândeam la ea. “Gândește-te la mine şi consideră-mă sora ta”, îmi spunea de câte ori mă vedea supărată; “mulţumeşte lui D-zeu că eşti bine şi tu şi copiii, şi lasă totul în grija lui“.

Am vorbit cu ea şi în mai puţin de cinci minute mă întorceam liniştită acasă: aveam întâlnire a doua zi la punctul de trecere în apropiere de noi. Speram ca a doua zi să fie calm.

Dimineaţa la ora 8,00 eram deja la locul fixat. A ajuns şi ea în mai puţin de cinci minute după mine.

            -Ai ascultat ştirile? m-a întrebat gâfâind din cauza grabei cu care traversase strada.

            -Nu, i-am răspuns mirată.

            -Soţul tău trebuia să o facă. Şi enervată, m-a luat de mână şi ne-am îndreptat spre trotuarul din faţă, unde erau deja adunaţi mai mulţi trecători.

            -De ce sunt opriţi? am întrebat fără să-mi fac prea multe griji.

            -Au tras cu luneta, mi-a răspuns grăbită pentru că asculta conversaţia celorlalţi.

            -Acum este calm, în cinci minute trecem tot grupul.

Îmi pierise pofta să traversez şi începea să-mi fie frică. “Dacă mi se va întâmpla vreo nenorocire? Ce îmi vor face copiii?” mă întrebam. Fără să mai am timp să iau vreo decizie, deja Jeanne mă trăgea de mână şi încet, mi-a șoptit la ureche: “intră în mijlocul grupului şi mergi mai aplecată!”.

            -Mai mă întorceam acasă, i-am spus pe şoptite.

            -Te-ar fi înjurat al tău toată ziua că nu ai fost capabilă să-i faci un serviciu, mi-a răspuns cu un aer serios.

Avea dreptate, cred că toată vara m-ar fi înjurat că nu are marfă din cauza mea, şi fără să mă mai gândesc prea mult am încercat să ţin pasul cu ceilalţi, transpiraţi de la soarele deja puternic pentru o oră destul de matinală,  dar mai ales, din cauza emoţiei continue pe care o trăiau. Aveam aproape 1 kilometru de mers pe jos. După ce trecuserăm de jumătatea distanţei am auzit gloanţe care vâjiau pe la urechile noastre. Nu ştiam din care parte se trăgea. Ne-am înghesuit şi mai mult, şi cum un grup venea din sens opus, adică dinspre creştini, am fugit unii spre alţii, şi într-o isterie colectivă ne-am aruncat pe jos. Fiecare căuta să se adăpostească în spatele celuilalt. La un moment dat, un bărbat a ţipat.

            -S-au oprit, trebuie să fugim! Jeanne m-a tras de mână şi a început să fugă mereu cu capul aplecat. Alergam după ea ca într-un vis. Pantofii îmi erau plini de nisip. Eram transpirată şi-mi simţeam bluza lipită de spate şi părul ud pe frunte. Degetele îmi erau amorţite în mâna lui Jeanne, şi, pentru o clipă, mi-a trecut prin cap ideea că ar trebui să mă opresc, să-mi trag puţin sufletul. Tocmai atunci am auzit-o pe Jeanne spunându-mi gâfâind:       

-Am ajuns!” M-a împins pe trotuar și cu un aer protector m-a tras lângă ea şi am rămas aşezate pe marginea bordurii mai mult de 10 minute, fără să ne vorbim. Când mi-am ridicat privirea, majoritatea din grupul cu care trecusem erau rezemaţi, sau de gard sau aşezaţi pe bordura trotuarului din faţa noastră. Cei mai curajoşi  stăteau de vorbă cu cei care se pregăteau să treacă.

-Astazi nu trebuia să trecem, nu este calm, am făcut o imprudenţă, mi-a spus Jeanne, de data aceasta cu zâmbetul pe buze.

-Cum am să mă întorc?  am întrebat-o deodată speriată.

-Ce, eşti nebună să te întorci? Mulţumeşte lui Dumnezeu că poţi să petreci două zile cu creştinii şi te întorci luni cu mine.

            -Unde dorm?

            -La mine, şi hai să vedem dacă te aşteaptă cineva.

-Stai calmă, știu unde este fabrica; îl aşteptăm pe băiatul meu care trebuie să vină și mergem împreună; îţi rezolvi problemele şi pe urmă vii la mine.

Așa-zisa fabrică, de fapt, era un atelier la subsolul unui bloc.

            -Trebuia să mă aştepte cineva, i-am spus proprietarului în loc de bună ziua.

            -Nu am crezut că treci astăzi, doar au spus dimineaţă la ştirile de la ora 7,00 că trecerea nu este sigură. Mahmud nu mai ştie arabă, sau vrea să scape de tine? Şi, ca să facă şi el o glumă, a continuat: dacă vrea să scape te păstrăm.

Nu i-am mai răspuns nimic, şi după ce am ales ce credeam eu că ar fi mai frumos m-am îndreptat spre telefon:

            -Nu-l suna, ne va strica ziua; îl suni mai târziu, de la mine, s-a grăbit Jeanne să-mi spună.

Am ajuns la ea spre prânz, am trecut întâi pe la mama ei, şi cum am intrat în casă soţul ei ne-a spus:

            -Pe demarcaţie au început să bombardeze, ce imprudenţă  să treci tocmai astăzi!

Puţin îmi păsa acum, copiii erau la Maha, iar Mahmud avea cea mai bună justificare să nu mă aştepte în ziua aceea.

            -Astăzi stai cu noi şi mâine faci ce vrei. Dacă Lily este liberă te poţi duce la ea, mi-a spus Jeanne cu un aer mulţumit.

În ziua aceea m-am plimbat cu Jeanne până târziu, am vizitat Junieh şi pentru prima dată m-am urcat la Harissa. Junieh se întinde pe malurile celui mai frumos golf din Liban, străjuit de un lanţ de munţi pleşuvi dar falnici. Jos, marea, iar sus, munţii care stau ca un paravan în faţa soarelui, ca să nu-l uimească şi pe el de atâta frumuseţe. Pe cel mai înalt vârf se afla biserica maronită “Sfânta Maria”, care este şi locul de pelerinaj al tuturor libanezilor în luna mai, şi unde o statuie imensă a Sfintei Maria domină tot oraşul.

A doua zi la ora 10,00 Lily suna la uşă. Era cu soţul şi cu copiii. Veneau să mă ia să petrec ziua cu ei.

Am plecat cu ei fericită.

            -Mergem la Jbeil, mi-a spus Lily fericită de entuziasmul meu.

Mă uitam pe fereastra maşinii ca un copil în faţa unui spectacol inedit. Aici totul era curat, cu şosele largi şi îngrijite, case cu etaj cu grădinile pline de flori.

În mai puţin de 20 de minute ne opream la 1.200 de metri altitudine în faţa celei mai celebre mănăstiri din Liban “Sfântul Sarbel”.

            -Mănăstirea poartă numele preotului sihastru care şi-a petrecut viaţa aici; este celebru pentru minunile pe care le face; dacă ai vreo dorinţă, roagă-te, s-ar putea să ţi-o îndeplinească, cu condiţia să crezi.

Credeam! Eram nerăbdătoare să ajung cât mai repede la mormântul lui, pentru că voiam să mă rog. Aveam atât de multe dorinţe că nu ştiam cu care dintre ele să încep. Tremurând de emoţie şi trezită  la realitate mea de zi cu zi, am îngenunchiat pe piatra rece în faţa mormântului Sfântului Sarbel, cu convingerea că Dumnezeu îmi pregătise anume această plimbare, ca să fiu cât mai aproape şi El şi să mă asculte. Mi-am strâns pleopele și am început să mă rog: ”Nu mă cunoşti, nu sunt de aici, dar cred în Dumnezeul nostru, aşa cum ai crezut şi încă mai crezi şi tu. Amândoi sunteţi în viaţă: tu, ca să-l serveşti pe El, şi El, ca să ne ajute pe noi, oile Lui rătăcite. Iartă-mă, în faţa Lui pentru toate necazurile pe care le-am făcut părinţilor, şi ajutaţi-mă să ajung printre ai mei, dar niciodată să nu mă despart de copiii mei.” Nu am mai putut continua pentru că de data asta plângeam fără reţinere, fără jenă. Plângeam şi îmi simţeam încet sufletul uşor. Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei, şi pentru o secundă am respirat un miros de tămâie amestecat cu parfumul greu al unei lumânări aprinse.

            -Dumnezeu să-ţi îndeplinească dorinţa, mi-a spus Lily, şi încet mi-a strâns mâna, m-a tras spre ea şi m-a sărutat pe frunte.

Mă simţeam ca un copil când îşi trece cu bine primul examen. Nu primisem nicio promisiune imediată din partea Sfântului Sarbel, dar îmi trăiam cu naivitate speranţa că aveam să fiu printre cei care în ziua aceea vor beneficia direct de graţia lui D-zeu, cu ajutorul Sfântului Sarbel.

Am plecat de la mănăstire târziu, eram fericită şi mulţumită. Restul zilei nu amai contat. Înţelesesem că în familii există  armonie când ambii soţi îşi ridică în acelaşi timp privirea spre Dumnezeu. Trebuiau să-l cunoască amândoi, în acelaşi timp, şi mai ales, drumul spre el să fie acelaşi.

M-am întors la Jeanne târziu, epuizată de emoţiile pe care le trăisem în decurs de câteva ore.

Dimineața, situaţia la demarcaţie a fost calmă. Am trecut cu Jeanne devreme, aşa că la ora 7.30 plecam spre şcoală. Mahmud era mulţumit de serviciul pe care îl făcusem, nu s-a interesat prea mult cum îmi petrecusem sfârşitul de săptămână.

            Prindeam curaj. Cu fiecare zi care trecea, simţeam că Doina era mereu aceeaşi prietenă din copilărie. În mai puţin de 10 zile aşteptam prima sâmbătă ca să trec în partea de est, fără ca Mahmud să ştie, să-mi iau banii de la Lily. Între timp, situaţia se  degradase, trecerea nu se mai făcea decât cu un permis special, pe undeva pe la periferia oraşului, printr-un cartier sheiit, unde numărul combatanţilor din Amal şi partidul extremist Hizballah era mai mare decât al locuitorilor. Trebuia să merg în jur de doi kilometri pe jos între cele două baraje; la un capăt, musulmanii, la celălalt, creştinii. Lily mă aştepta în partea lor. Am trecut spre creștini fără nici o teamă, grăbită, ca să nu-mi descopere Mahmud plecarea. În mai puţin de 10 minute  mă despărţeam de Lily şi mă întorceam pe acelaşi drum, printre trecătorii grăbiţi în ambele direcţii, cu feţe grave şi cu buzele strânse din cauza fricii.

Când am ajuns în faţa primului baraj din partea musulmanilor, un combatant s-a repezit spre mine, mi-a pus mitralieră în piept, mi-a smuls geanta din mână şi m-a împins într-o maşină care staţiona la câţiva metri. Am început să strig şi să-i spun că sunt româncă. Cu cât strigam mai tare în arabă că sunt măritată cu un musulman, cu atât rânjea la mine.

Tremuram şi plângeam. Nimeni nu s-a oprit, toţi treceau ca şi cum nimic nu se întâmpla, le era teamă chiar să privească spre noi. Singura certitudine era că se credeau martorii unui scene în care o străină era ridicată.

În mașină mai erau încă doi sau trei combatanţi tineri, care vorbeau între ei şi rânjeau la fel de hidos ca şi primul. Ştiam ce mi se putea întâmpla; violată şi pe urmă, dacă nu prezentam interes mă  puteau omorî. Din fericire, traseul a fost scurt. M-au tras din maşină într-un birou la parterul unui bloc; cel care avea aerul de a fi şeful lor era tânăr şi ceva mai îngrijit decât ceilalţi. Mi-am dat seama că nu i-a făcut plăcere că mă bruscau în văzul lumii şi i-a scos imediat din birou. Mi-a întins pachetul lui de ţigări şi mi-a dat înapoi geanta. Tremurând de frică, primul gând a fost să-i dau banii, dar mâna mi-a nimerit legitimaţiile, cea care-mi ţinea loc de buletin şi pe cea de la şcoală.

A urmat un răcnet și imediat focoşii combatanţi au intrat în birou şi au rămas drepţi în faţa şefului. Nu înțelegeam ce discutau; știam că îi înjura și cu toate că cel mai în vârstă încerca să se justifice, tânărul șef nu i-a dat nici o clipă de răgaz.

-Ăsta nici nu a auzit de România, te-a văzut blondă şi te-a crezut din occident, mi-a spus mai mult să-l scuze. După care a continuat: am să le spun să te conducă până acasă.

-Nu, am sărit iar speriată, iau un taxi. Nu vreau nimic, nici scuze, nici să mă conducă şi nu am să mai pun piciorul aici în viaţa mea.

Am ieşit din birou năucă. Cei care mă ridicaseră se uitau după mine stupefiați. Norocul meu că o rudă a șefului cel tânăr își făcea studiile în România și le vorbise despre prietenul lor Ceaușescu.

Rania ştia unde eram plecată. Când m-a văzut în dreptul uşii, galbenă şi tremurând cu respiraţia oprită m-a întrebat:

-Ti-au furat banii?

-Putea să mi se întâmple şi mai rău, i-am răspuns emoţionată. A fost şi ea speriată pentru mine şi m-a rugat să-i promit că nu am să mai fac niciodată o asemenea imprudenţă.

...Anunţul în ziar l-am făcut pentru o altă sâmbătă. Mi-am găsit de lucru şi l-am însoţit la magazin pe Mahmud şi pe furiş m-am dus la librăria de unde el îşi cumpără ziarul. Pentru orice eventualitate, am cumpărat toate ziarele, spre mirarea şi bucuria celui de la chioșc şi le-am aruncat în primul coş. Câteva zile am  stat iar pe ghimpi, de frică că vreo cunoştiinţă să nu-mi fi văzut numele în ziar...

                                        

Mami, plecăm sau fugim

Încă o vacanţă  de vară se apropia şi Mahmud înnebunise  mai mult ca niciodată. Îşi luase obiceiul să mă scoată noaptea pe scară; atunci Rania îmi deschidea uşa discret şi, după ce-mi făcea o cafea şi îl blestema de mama focului îmi spunea să o sun pe Lily.

Câteodată copiii nu dormeau, şi atunci plângeau ca să mă lase să intru în casă.

Într-o zi i-am spus Raniei:

-Dacă nu reuşesc să fug în timpul vacanţei, să ştii că-l omor.

-Ce, ai înnebunit, mi-a răspuns, pentru 200 de dolari o face orice vagabond de pe stradă.

Asta o ştiam şi eu, dar nu aş fi putut să o fac mai bine să-l pedepsească Dumnezeu. Deja mă ameninţase în mai multe rânduri: “Dacă întârziai în Suedia sau dacă mai pleci, să ştii că în a două săptămâni sunt însurat.”

-Vreau divorţul, i-am spus o dată.

-Gândeşti ca o stricată, în loc să încerci să te corijezi, mi-a răspuns nervos şi m-a plesnit peste faţă.

Într-una din zile m-am trezit cu o libaneză la uşă:

-Gina este în Liban, vrea să-şi fure fata şi vrea să te vadă.

“Asta mai îmi lipsea”, mi-am spus şi am aranjat cu ea unde să o întâlnesc. Trecuseră deja cinci ani de când alerga pe la toate porţile oficiale să-şi ceară dreptul să-şi vadă fata. Nimeni nu şi-a pierdut timpul să o ajute, de altfel, pe cine interesa că o străină îşi cerea dreptul, când legea în Coran era clară. În mai puţin de-o săptămână Gina reuşise să o fure şi pleca spre zona ocupată de Israel, în sudul Libanului. Afacerea o costase în jur de 10.000 de dolari plătiţi la diverşi libanezi care îi aranjaseră totul, iar eu, mai disperată ca niciodată, mă pregăteam să fug în est. 

Rania şi Lily mă încurajau iarăşi să fug, după fiecare scandal, dar eu încercam să rezist până  primeam “semnalul” de la Doina.

Într-o zi, Lily i-a dat numărul de telefon al Raniei, care imediat mi-a făcut semn de la fereastră să intru la ea. Cu mare dificultate am reuşit să-mi găsesc un pretext să ies din casă. Am luat liftul până la un etaj mai jos şi pe urmă, cu pantofii în mână, m-am întors la Rania, unde m-am furişat pe uşa lăsată deschisă.

Doina îmi cerea să vorbesc mai tare, dar eu de frică, ca să nu mă audă Mahmud, vorbeam şi mai încet:

-Alex este în Brazilia cu o echipă de cercetători, s-ar putea să stea mai mult de un an, mi-a spus ca şi cum trebuia să ştiu de la început că nu mă aşteptau prea multe veşti bune. Numai când eşti afară din Liban, a continuat, va fi sigur că nu glumeşti şi te va ajuta.

-Şi eu ce trebuie să fac? am întrebat-o speriată.

-Pleacă la prietena ta, şi cum pentru moment nu rişti să te găsească nimeni la ea, aşteaptă să încerc să-ţi rezolv singură toate problemele de viză.

Am închis telefonul şi am rămas pe gânduri, fără să-mi dau seama că Rania stătea cu respiraţia oprită ca să afle ultimele veşti din America.

            -Mi-a spus să plec şi să aştept la Lily până când îmi va da ea semnalul să plec mai departe. Şi, mirată, am întrebat-o pe Rania:

            -Tu ce crezi? Să nu ajung pe drumuri cu doi copii.

Rania nu m-a lăsat să-mi exprim incertitudinea şi grăbită a continuat:

            -Tu crezi că prietena ta, dacă nu ar fi serioasă, te-ar căuta? În plus, ai trimis toate actele pe care ţi le-a cerut pentru  viză. Esta normal să dureze. Eu am încredere în prietena ta şi sunt convinsă că îţi rezervă vreo surpriză, din moment ce ţi-a spus să aştepti semnalul ei la Lily. Trebuie să pleci.

Mi-am hotărât plecarea pe 14 august: îmi lăsasem noul paşaport la Rania. Îmi era frică să-l ascund în casă pentru că Mahmud se trezea noaptea şi de multe ori cotrobăia prin toate colţurile ca să descopere dacă ascundeam ceva. Cu două zile înainte de plecare, Lily mi-a trimis un permis de trecere în partea de est pe drumul militar, printr-un şofer de taxi care urma că în ziua de 14, începând cu ora 10,00 să stea în faţa blocului meu. În ultima noapte nu am închis ochii nici cinci minute. La 4,00 dimineaţa Mahmud s-a trezit şi mi-a spus:

-Am visat că astăzi fugi.

Am înlemnit de frică şi pe ascuns mi-am făcut semnul crucii: “ăsta este prieten cu dracul”, şi cu un aer somnoros, i-am răspuns:

-Mâine vreau să gătesc fasolea verde pe care ai adus-o aseară şi să le pregătesc copiilor o prăjitură; şi mai calmă ca niciodată m-am întors cu spatele şi am închis ochii. Chiar dacă aş fi vrut să-i spun mai multe nu aveam forţa necesară, eram  epuizată de atâtea emoţii.

Dimineaţă m-am sculat cu aerul cel mai preocupat: am schimbat cearşafurile, am pus maşina de spălat, am pregătit mâncarea; aşa că Mahmud a plecat mulţumit la magazin. Taxiul era deja jos. Cum am rămas singură, mi-am luat o valiză, am pus grăbită îmbrăcăminte pentru copii, am tras câteva rochii de pe umeraş, mi-am luat o pereche de pantofi, am sunat-o pe Rania şi iarăşi ajutată de ea am coborât scările şi urcat în taxi.

-Am uitat să ne sărutăm, mi-a spus când maşina demara.

-Mi-a purtat ghinion prima dată, i-am strigat grăbită şi destul de tare să mă audă.

Raya era tăcută şi încercase să mă ajute atât cât putea să ne strângem puţinele lucruri pe care le-am luat cu noi. Numai după ce taxiul s-a îndepărtat de strada noastră, m-a întrebat, încet, ca şi cum fratele ei nu trebuia să cunoască adevărul:

            -Mami, plecăm sau fugim?

În altă împrejurare aş fi râs, dar în clipa aceea eram prea emoţionată, aşa că am luat-o în braţe şi am strâns-o uşor, şi cum ea aştepta răspunsul meu, într-un târziu i-am spus:

            -Cred că le facem pe amândouă deodată.

Am ajuns la Lily cu întârziere din cauza aglomeraţiei. Ne aştepta pe balcon şi imediat ce ne-a văzut a coborât pe scări să ne ajute.

            -Ăsta-i tot bagajul? m-a întrebat surprinsă.

M-am uitat mirată în jurul meu şi abia acum realizasem că nu luasem mai nimic: cea mai mică valiză din casă şi asta era aşa de uşoară că avea aerul că ar fi goală. Am râs amândouă şi pentru prima dată am realizat că nu voiam nimic din cei 10 ani pe care i-aş fi încheiat peste două luni. Nu voiam nici lucruri, nici amintiri, şi, în special, eram hotărâtă să-mi las coşmarurile în partea de vest îngropate sub praful atâtor bombe care timp de atâţia ani m-au speriat şi pentru care am tremurat de atâtea ori.

            -Înainte să pleci, mi-a spus Lily imediat ce-am intrat în casă, trebuie să mergem la Sfântul Sarbel. S-a împlinit de curând un an de când am fost la mănăstire. Îţi aminteşti?

Bineînţeles că îmi aminteam, mă rugam lui în fiecare seară. Deci  încă o minune de-a lui se împlinea.

Ne-am dus a doua oară împreună cu copiii. Raya o ţinea pe Lily de mână şi îi asculta foarte atentă toate explicaţile. În final a întrebat-o:

            -La voi pot să fac semnul crucii, aşa cum îl face măicuţa Rene la şcoală, fără să se supere nimeni?

            -Începând de astăzi poţi să-l faci de câte ori vrei şi aici şi acolo unde o să plecaţi.

            -La mamaie, s-a grăbit să-i răspundă.

Am tăcut şi eu şi Lily şi ne-am uitat una la cealaltă, ca şi cum o altă destinaţie ca ceea pe care o cunoştea bine Raya îi va cauza o deziluzie.

După mai puţin de o săptămână Lily ne conducea iarăşi la vaporul de Larnaca.

            -Să nu ne mai faci vreo surpriză că am să mor de inimă, mi-a spus Toni.

Eram emoţionată şi îngrijorată.

            -Stai liniştită, mi-a spus Lily, nu ştiu de ce, dar am presimţirea că prietena ta nu va ajunge mâine, ci deja este în Larnaca.

            -Ar fi un vis! sau poate o graţie de la D-zeu.

Şi dintr-o privire am simţit că Lily cu Toni au schimbat un surâs complice

În ultimul moment a apărut pe chei şi Jeanne, care, ca de obicei era în criză de timp. M-a luat în braţe şi cu ochii plini de lacrimi de bucurie mi-a şoptit la ureche, “meriţi toată fericirea din lume”.

            M-am urcat pe vapor cu copiii de mână, pentru prima dată după luni de zile am simţit nevoia să-mi desfac părul şi să-l las în adierea vântului. Mi-am scos agrafele din păr şi le-am aruncat în mare. Nu voiam nicio parte din corpul, din sufletul meu, din gândurile mele să fie prizoniere, nici măcar unei simple agrafe. Ne-am grăbit să ajungem afară la cea mai înaltă pasarelă a vaporului ca să-mi privesc pritenii rămaşi pe chei. Ne făceam semn cu mâna şi ne trimeteam săruturi cu vârful degetelor de la distanţă. Raya mă ţinea de rochie cu o mână, iar cu cealaltă îşi flutura eşarfa primită cadou de la Lily expre pentru ultimul adio. Talal, la mine în braţe, plicitisit de adio de la distanţă, şi-a încolăcit braţele în jurul umerilor mei şi după ce m-a sărutat mi-a spus să-l las să coboare; şi aşa cum făcea Raya, s-a agăţat şi el de poalele rochiei mele. Am rămas cu braţele goale, şi cum vaporul începuse să se îndepărteze, mi-am şters faţa de stropii aruncaţi de valuri şi fericită, mi-am luat adio de la Liban. Am stat pe punte până târziu, când copiii, obosiţi mi-au cerut să intrăm. De data aceasta nu am mai călătorit pe bănci, Doina ne trimesese banii cu condiţia expresă “să nu ajungi cu copiii obosiţi“. I-am culcat şi m-am întors iar pe punte. Am stat toată noaptea şi am privit stelele. Cerul era senin iar marea destul de calmă. Am vrut să trăiesc primul meu răsărit de soare în libertate. L-am privit cum s-a ridicat devreme, încet și calm. Primii pescăruşi au început să dea târcoale vaporului. M-am uitat la ceas, în mai puţin de două ore trebuia să ajungem în portul din Larnaca. Ştiam că trebuia să iau un taxi şi să-i cer să mă ducă la hotelul pe care mi-l indicase Doina.

Aveam bani, nu-mi era teamă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu-mi rămânea decât să mă întorc “acasă” la mine, acolo unde în mod sigur nici părinţii mei nu dormiseră, travesaseră marea cu mine în gând şi aşteptau ca să-i sun astăzi. Am coborât în  cabină, mi-am trezit copiii, i-am îmbrăcat şi ne-am întors pe punte cu valiza lângă noi. Voiam să coborâm primii, eram grăbiţi să ne trăim prima zi de libertate şi de fericire.

            -Astăzi facem plajă şi mâncăm pizza! a declarat Raya fericită

Nu mai auzeam nimic, m-am simţit cuprinsă de emoţii şi, inconsient, mi-am împreunat amândouă mâinile în dreptul inimii. Nici eu nu ştiam de ce trăiam atâtea emoţii. Eram fericită şi nu ştiam dacă fericirea se manifestă prin emoţiile pe care le trăiam. Uitasem  semnificaţia acestui cuvânt cu ani în urmă, dar cu naivitate încercam să mă conving că aşa trebuia să o simt. Imediat ce vaporul a ancorat am văzut o mână care flutura o batistă . Nu am privit cu atenţie, ştiam că pe noi nu avea cine să ne aştepte, şi preocupată ca să coborâm printre primiii, l-am luat pe Talal de mână, pe Raya am împins-o în faţa mea şi în cealaltă mână valiza, pe care aş fi aruncat-o demult în mare dacă nu aş fi avut nevoie de puţină îmbrăcăminte pentru copii, şi împingându-i pe ceilalţi ca o fugară am ieşit din vapor. Pe chei, la prima vedere nu erau decât hamalii şi şoferii de taxi. Eram hotărâtă să merg până la ieşirea din port. Voiam să merg, să-mi simt libertatea. Trăiam un vis! Aş fi vrut să mă opresc în loc şi să spun trecătorilor: “Știţi cum arată o femeie liberă? Ei, bine, priviți-mă!”

La un moment dat Raya s-a oprit în loc şi a fugit de lângă mine. Am vrut să o strig dar nu mi-a ieşit din gură nici un sunet. Eram blocată. I-am lăsat mâna lui Talal să alunece dintr-a mea şi m-am aşezat pe valiză, încet, şi cu mâinile împreunate în dreptul inimii, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu o pierd, am început să plâng:

            -Îţi fac o surpriză, nu un şoc, mi-a spus Doina cu obrajii deja uzi de lacrimi.

Ne-am luat în braţe spre distracţia şi mirarea celor din jur, am stat îmbrăţişate şi am plâns până când copiii, plictisiţi şi jenaţi de privirea trecătorilor ne-au despărţit încet.

Eram fericite. Deci promisiunea noastră din vara lui 1982 începea să se realizeze.

            -Nora, în sfârşit ai avut curajul să pleci, mi-a spus Doina printre suspine.

Nu i-am răspuns pentru că ar fi trebuit să mint; ştiam că fără Rania, Lily şi Jeanne nu aş fi reuşit niciodată.

            -Nora, mi-a spus Doina pe şoptite, să nu întorci capul, este un tip care mă urmăreşte de când am plecat din hotel.

M-am uitat la ea speriată, dar împinsă de curiozitate şi de frică am întors capul automat. Deodată am ţipat cu disperare, ca acela care vede o fantomă de care îi este frică. Era Alex!