PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE

PARTEA ÎNTÂI

Deruta

14 octombrie 1977! Ce dată lipsită de importanţă pentru  milioane de locuitori ai planetei pline de suferinţă şi totuşi, locul preferat al lui Dumnezeu pentru a materializa orice gând şi experienţă, meticulos preparate în grădina adevărului şi aruncate la întâmplare asupra noastră.

Nu am să uit niciodată această zi, a fost data plecării mele pe un drum pe care în aparenţă se circulă într-un singur sens, spre o destinaţie pe care o ştiam doar din manualul de geografie şi, în special, cu un om pe care-l cunoşteam mai mult din scrisori... Lăsam în urma mea părinţii trişti, durerea despărţirii şi o iubire spulberată şi, mai mult ca niciodată, fără speranţă.

În dimineaţa aceea de toamnă, anesteziată de durere, trezită parcă la realitate de lacrimile celorlalţi şi de zgomotul din aeroport mă  întrebam dacă sunt eu aceea care plec, şi ceea ce mă durea cel mai tare era că luam cu mine, fraudulos, pe cel care şi astăzi, după 20 de ani, rămâne singurul pe care l-am iubit până la frontiera morţii.

Nu mi-am putut aminti detaliile despărţirii niciodată, cu tot efortul pe care l-am făcut mai târziu. Îmi amintesc numai că  mergeam ca un automat în urma unui om care acum, în faţa lumii era soţul meu şi îmi mai amintesc de o voce care-mi şuşotea în ureche “întoarce-te“!

Unde plecam!? Eram un pumn de praf ţinut de hainele de pe mine, ca să nu se împrăştie  pe  drumul pe care mi l-am ales singură, un drum pe care vroiam să reuşesc cu orice preţ; era drumul rău ales, al răzbunării pe  mine însămi şi, poate, drumul căutării.

Ce puteam fi la acea vârstă de 25 de ani decât un amestec de lume şi de cele lumeşti, în care iubirea şi ura se luptau sau se uneau după bunul lor plac, dar întotdeauna în dezacord cu ce aş fi dorit şi ce mi-ar fi trebuit.

Cât de mult a trebuit să sufăr, dacă mi-am pus diploma în valiză ca pe orice altă hârtie fără valoare şi cât am putut să fiu de egoistă în durerea mea, dacă i-am uitat pe cei care mă iubeau!

Mă căsătorisem cu un om pe care l-am cunoscut mai mult din scrisori şi din ce mi-a povestit el, timp de patru ani. Vacanţele  pe care le petrecea la noi ar fi fost singura ocazie ca să ne cunoaştem, dar nu aveam timp şi nici nu mă simţeam atrasă de el. Pentru mine era un prieten de la distanţă care mă distra cu scrisorile lui.

În avion m-am simţit stingheră şi aveam impresia că toţi pasagerii îmi cunoşteau secretul. Îmi doream ca soţul meu să mă lase să-mi pun capul pe umărul lui şi să plâng încet, fără speranţă. Sufletul îmi era plin de durere şi în mintea mea refuzam să cred că peste două ore avionul mă va duce la Beirut, locul de care în ultimii ani aflam zilnic amănunte la televizor, datorită războiului civil ce acum cunoştea o scurtă perioadă de acalmie.

Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Contrar bunelor maniere, Mahmud a înghiţit repede mâncarea servită şi, cum era deja ora prânzului, şi-a scos pantofii din picioare, ochelarii de la ochi şi cu cea mai mare indiferenţă mi-a întors spatele. În mai puţin de cinci minute nu se auzea decât sforăitul lui pe o distanţă de câteva scaune.

Eram impresionată şi mă întrebam tot timpul dacă nu cumva trăiam un coşmar sau dacă nu cumva era o simplă “ironie a sorţii“.

Mă gândeam cu regret la dragostea părinţilor şi a prietenilor şi mă acuzam singură că într-un moment de slăbiciune şi de nebunie m-am hotărât să mă mărit cu un musulman, pentru că unui evreu i-a fost teamă să rupă barierele familiei şi ale religiei lui.

L-am acceptat pe cel care dormea fără jenă lângă mine, pentru că vroiam să-mi dovedesc că religia nu mai avea importanţă în zilele noastre şi pe Alex nu trebuia să-l iert niciodată.

Vocea căpitanului l-a trezit pe Mahmud cu 10 minute înainte de aterizare. Fără să se intereseze prea mult de prezenţa mea mi-a spus că intrăm în Beirut, dinspre Junieh.

M-am uitat pe fereastra avionului şi am crezut, pentru un moment, că din greşeală avionul se pregătea să aterizeze pe una dintre pistele paradisului. Niciodată nu văzusem un peisaj mai frumos, era cea mai maiestuoasă contopire între mare şi munte care-ţi oprea respiraţia pentru un moment şi fără voia ta îţi îndreptai gândul plin de admiraţie spre marele Creator.

Am simţit o căldură care-mi învăluia sufletul şi am fost convinsă că acest paradis în miniatură a fost creat de Dumnezeu  special pentru mine. Nu am bănuit atunci că într-un paradis poţi să o duci mai rău decât în Infern şi că de multe ori te gândeşti la moarte că la singura cale spre vastul deşert al singurătăţii fizice şi sufleteşti.

La aeroport totul s-a terminat repede, nu erau prea mulţi pasageri, iar localul avea aerul prea calm pentru un aeroport internaţional. Mai târziu am aflat că numai musulmanii îl foloseau: datorită divergenţelor pe care le aveau cu creştinii, aceştia nu se aventurau decât foarte rar, când erau escortaţi de armată sau de diverşi membri ai partidelor musulmane.

După elanul pe care l-am simţit când am privit Junieh de la înălţimea avionului am revenit cu picioarele, nu pe pământ, ci câţiva metri sub asfaltul fierbinte pe care mergeam la ieşirea din aeroport. Afară mă aştepta un mozaic de oameni şi de veşminte, în plus, copii murdari trăgeau de tine ca să-ţi vândă gumă de mestecat şi ţigări sau să te ajute să-ţi duci bagajul.

Uluită de această imagine de bazar mi-am oprit privirea de om pierdut, şocat, asupra unei tinere acoperite de un cearşaf imens,  negru, care mai târziu am aflat că se numeşte “sador”. Zâmbetul ei naiv m-a încurajat şi m-am aşezat cu mai multă încredere lângă valizele noastre, aşteptând ca Mahmud să-şi încheie tocmeala asupra preţului cu un şofer de taxi.

-Trebuie să ne grăbim! - mi-a spus fără ca să remarce că valiza pe care o purtam depăşea cu mult forţa mea. Pentru o secundă mi-a trecut prin cap ideea “ce mi s-ar întâmpla dacă m-aş pierde de el?!“ dar la fel de repede vocea lui şi mirosul de transpiraţie m-au trezit la realitate. Ce bine ar fi fost dacă în ziua aceea m-aş fi pierdut, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat, nu ar fi putut fi mai rău decât ceea ce a urmat. 

-Să ştii că întâi mergem la mine, adică unde o să fie la noi, şi pe urmă la părinţii mei. Îl ascultam fără să-i răspund şi începeam deja să-mi fac reproşuri pentru uşurinţa cu care am acceptat să mă mărit cu un tip pe care-l cunoşteam atât de puţin. Am simţit în mine furia unei isterii ascunse şi am ştiut imediat că existau doi vinovaţi: în primul rând, Alex, care m-a iubit timp de un an dincolo de limitele realităţii, uitându-mă după aceea  într-o clipă, ca şi cum aş fi fost un obiect din lut, fără sentimente şi valoare. Al doilea vinovat l-am găsit în mine. Din dorinţa de a mă perfecţiona în franceză am purtat corespondenţă cu acest Mahmud, pe care de la distanţă îl găseam simpatic şi agreabil, şi pe care acum, după câteva ore de călătorit împreună, îl vedeam  că pe o persoană insensibilă, ca să nu spun un “prost crescut “. Mă întrebam unde i-au dispărut tandreţea şi bunăvoinţa cu care mă încuraja să mă căsătoresc cu el.

Eram aşa de absorbită de gândurile mele că nu remarcasem că maşina se strecura cu dificultate din cauza aglomeraţiei, îmi doream ca ajungând acasă, mama să-mi deschidă uşa şi coşmarul pe care simţeam că-l trăiesc să ia sfârşit. Nu bănuiam că atunci trăiam doar preludiul coşmarului şi că în locul manierelor europene va apărea, cât de curând, arabul descris în cărţile de poveşti, cel care-i speria nu numai pe copii, dar şi pe adulţi. Odată ajunşi în faţa blocului am fost surprinsă de numărul mare de copii care se jucau printre maşini. Am coborât din maşină şi am observat că Mahmud era fericit când a descoperit că liftul funcţiona.

După aspectul exterior, blocul avea aerul de a fi  popular, în schimb apartamentul era frumos, iar ce m-a impresionat era panorama spre munte. Mai târziu, am remarcat că oriunde te afli în Liban, natura este frumoasă şi calmă în acelaşi timp, încât privind-o te laşi copleşit de vechimea acestor peisaje şi le îndrăgeşti fără să vrei.

După ce ne-am lăsat bagajele şi mi-am schimbat îmbrăcămintea, pentru că aici era foarte cald, am plecat la familia lui. Nimeni nu era la curent cu sosirea noastră, de aceea surpriza a fost plăcută. Contrar multor familii de musulmani, unde o creştină şi străină, în plus, este greu acceptată, pe mine m-au primit cu căldură şi chiar cu oarecare mândrie. Franceza ne-a ajutat să comunicăm din prima clipă, de-o parte ei, o familie numeroasă, iar de cealaltă parte eu, care din ziua aceea îmi începeam pribegia. O pribegie voită, dar pe care o regretam chiar înainte de a o începe şi pe care învăţam să mi-o port încet, nu fără durere, contopindu-mă de multe ori cu acest popor veşnic în căutarea propriei identităţi. Aveam să mă simt de multe ori înecată de nostalgia dorului de acasă, dar întotdeauna copleşită de nebunia unui om bolnav de gelozie.

În prima seară departe de acasă am socotit că petrecusem cea mai lungă zi din viaţa mea şi mi-am promis că nu o voi uita niciodată. Obosită de atâtea emoţii trăite în decursul unei singure zile, trecută de la o tristeţe fără margini la curiozitate şi speranţă, eram silită să-mi las trecutul să se conjuge singur la imperfect şi m-am culcat cu dorinţa ca în vis să-mi apară părinţii şi cu speranţa că a doua zi va fi mai calmă decât cea pe care o încheiam.

Prima noapte a fost şi primul coşmar dintr-o serie care abia începea şi care nu avea să se termine decât după zece ani. Spre ziuă, o voce puternică ce provenea de la un difuzor dându-ţi impresia că anunţă sfârşitul lumii, m-a trezit cu brutalitate din somnul meu, şi aşa destul de agitat. Mahmud, fără să-şi deschidă ochii, m-a asigurat că nu era nimic deosebit:

-Culcă-te, este ora la care se face apelul pentru prima rugăciune, moscheea este în faţa noastră, din cauza asta se aude aşa de puternic. Şi fără să dea prea multă importanţă primei rugăciuni şi-a tras şi mai bine pătura pe cap înainte să-mi spună: ”Nu-i nimic, te vei obişnui cu timpul!” Vorbele lui nu m-au  liniştit, aşa cum ar fi fost normal, şi, puţin îngrijorată şi contrariată m-am strecurat uşor din pat. Odată ieşită din cameră am fugit pe balcon să mă conving că totul era în ordine, de teamă ca nu cumva să fie vreo alarmă, pentru că războiul nu era încă terminat.

Afară era o linişte deplină. Priveam blocurile de lângă mine şi aşteptam ca uşile de la balcoane să se deschidă şi să observ puţină agitaţie în urma apelului de la moschee. Aveam impresia că nimeni nu ascultase, în afară de mine, disperarea cu care cel de la moschee îşi făcuse apelul atât de matinal. Mai târziu am înţeles că, de fapt, cei care se trezeau îşi încheiau obligaţiile religioase lângă patul în care dormeau, pe un covoraş  special adus de la Mecca sau pur şi simplu cumpărat pe stradă, de la vreun vânzător ambulant.

Cu toate că era încă devreme nu m-am întors în casă. M-am acoperit cu capodul şi m-am aşezat pe un scaun. Eram  uimită de frumuseţea răsăritului de soare. Deodată m-am gândit, cu dorul cel mai sălbatic posibil, la părinţi şi într-o fracţiune de secundă am simţit o durere care mi-a cuprins tot abdomenul iar gura mi s-a umplut de un lichid amar, pe care nu-l puteam nici înghiţi şi nici scuipa. Speriată, mi-am amintit că un necunoscut, cu câteva minute în urmă, mi-a amintit de existenţa Celui care ne-a creat şi cu o forţă sfâşietoare m-am prins cu mâinile de metalul de la balcon, şi atunci inima, gândul şi ochii mi s-au îndreptat spre cer şi toate, unite într-o simfonie a durerii, au strigat: ”Unde eşti, Doamne, să nu mă laşi niciodată!”

Era primul răsărit de soare pe care-l vedeam în Orient, un soare calm şi cald care mi-a ridicat privirea spre Cel pe care-l purtam în suflet de când eram copil, Cel  care avea să nu mă lase niciodată şi pe care aveam să-l simt lângă mine, chiar şi în puţinele clipe de fericire şi-n nenumăratele de amărăciune.

Pierdută în rugăciuni, pentru prima dată în viaţa mea, nici nu am auzit uşa care s-a deschis iar prezenţa lui Mahmud, în loc să-mi dea siguranţa de care aveam nevoie a trezit în mine sentimentul de suspiciune şi teamă de a mă fi angajat la un drum ce mi se părea deja destul de greu.

-Vino să bei cafea, te-am strigat, nu ai auzit? - m-a întrebat încă somnoros.

-Nu te-am auzit, am crezut că dormi încă - i-am răspuns şi am încercat să-i explic ce frumos era răsăritul de soare pe un cer de toamnă senin şi calm.

-Prostii! - mi-a răspuns. Şi fără să-şi manifeste cel mai infim interes a intrat înăuntru şi a închis uşa de la balcon.

Deodată am prins curaj şi fără nicio urmă de îndoială i-am spus că trebuie să-mi sun părinţii, care, desigur, trebuiau să fie foarte îngrijoraţi. Fără să mă aştept la vreo reacţie din partea lui am tresărit când l-am auzit ţipând:

-Cum să suni astăzi în România, abia ai venit? Ce, crezi că-ţi mor părinţii dacă nu ştiu câtva timp de tine? Unde puteai să ajungi decât în Beirut? Speriată, nu  reuşeam să leg nicio frază. Nu spuneam decât:

-Mahmud, asta nu este motiv să ţipi.

Din ce căutam să-l calmez, el ţipa şi mai tare.

-Este devreme să dai telefon, şi încă ceva ce nu trebuie să uiţi: la noi, o fată când se mărită nu mai are nimic de împărţit cu familia ei, stă în familia soţului ei şi-l ascultă pe acesta orbeşte. Ştiu că eşti singură la părinţi şi alintată, dar cu mine nu-ţi merge. Şi mulţumit că-şi marcase punctele a ieşit din cameră.

-Ce? - am ţipat în urma lui. Ai început din prima zi să faci pe tiranul? Ce crezi, că m-ai cumpărat şi sunt una de la voi care se mărită la 14 ani şi nu ştie să scrie şi să citească?

-Te-am cumpărat, pentru că te-am adus într-o ţară liberă, cu alte cuvinte te-am scos din închisoare, te-am făcut o doamnă,  în România erai o servitoare la stat.

Eram aşa de şocată de scena la care asistam, încât pentru câteva secunde nici nu am putut deschide gura, nu-l mai recunoşteam în el pe cel din România. Erau două persoane diferite: primul, cel care-mi promisese dragoste şi respect, al doilea, cel care-mi cerea supunere şi umilinţă. Nu ştiam ce trebuie să fac; câteva momente am stat în picioare, cu ceaşca de cafea în mână, pe urmă, ca împinsă de cineva de la spate am intrat în baie direct sub duş, aşa îmbrăcată cum eram şi înainte ca apa de la duş să curgă, obrajii mei erau deja scăldaţi de primele lacrimi ale umilinţei.

Epuizată de plâns am ieşit din baie cu o voinţă fermă, hotărâtă că trebuie să ajung la familia lui şi să redeschid subiectul. Nu voiam  să-i arat că renunţ uşor, în plus, nu eram o femeie orientală supusă unor norme de educaţie depăşite şi ipocrite, acelea de a te supune bărbatului orbeşte, din simpla consideraţie că D-zeu l-a creat înaintea femeii. Am început să mă îmbrac încet, cu un calm care mă depăşea cu mult, dar vroiam să nu mă pierd cu firea: “zarurile erau aruncate”, trebuia să-mi port singură de grijă de-acum încolo, pentru că viaţa cu Mahmud nu dădea semne că va fi uşoară. Am ieşit din casă fără să ne vorbim, dar odată ajunsă în stradă mi-am uitat toate necazurile.

Strada era animată şi fără să simt, am început să privesc totul cu ochiul turistului care era pentru prima dată în Orient. O adevărată imagine de bazar, în care mi-a atras atenţia simplitatea oamenilor dar mai ales uşurinţa cu care comunicau între ei chiar dacă nu se cunoşteau, zâmbetul deschis pe feţele tuturor, care, chiar dacă era comercial, era ceva nou pentru mine. Am ajuns la părinţii lui cu ochii umflaţi de plâns dar pe faţa mea se putea citi încântarea şi curiozitatea.

Tatăl lui Mahmud era cu 25 de ani mai în vârstă decât mama lui. Avea un aspect plăcut, cu părul alb şi cu trăsături fine; era potrivit de statură şi se ţinea drept, în pofida celor 80 de ani de care se apropia. Am avut o simpatie pentru el de la început, fără să bănuiesc atunci că-mi va fi singurul sprijin în conflictele pe care Mahmud mi le rezervase pentru viitor. L-am respectat pentru că era printre puţinii, în acel timp, în Beirut care nu era influenţat de războiul civil şi care respecta tot ce D-zeu a creat, pentru el nu era nicio deosebire între creştini şi musulmani, motiv pentru care îl va obliga pe Mahmud să-mi respecte religia şi voinţa.

După cinci minute, deja toată familia era la curent cu discuţia pe care am avut-o acasă. Cum nu înţelegeam araba, încercam să descifrez reacţia lor după gesturi şi după tonul cu care vorbeau. Îmi amintesc că în mai puţin de câteva minute, lacrimile au început să-mi alunece pe obraz şi doar în momentul în care una dintre surori s-a repezit şi m-a luat în braţe, mi-am dat seama că familia era de aceeaşi părere cu mine. “Baba” (aşa se spune la tată în arabă) l-a certat pe Mahmud şi ceilalţi la fel.

-Bineînţeles, Nora, că trebuie să-ţi chemi părinţii la telefon, mi-a spus sora lui.

M-a luat de mână şi m-a tras după ea în salon şi fără ca să aştepte un cuvânt din partea mea, mi-a făcut numărul centralei şi mi-a întins aparatul  să- mi fac singură comanda.

-Acum ştii, când vrei, vii şi telefonezi singură fără să-i ceri permisiunea lui Mahmud. Aceasta era Maha, cu care am devenit prietenă şi care în viitor se va interpune între noi,  întotdeauna în favoarea mea .

Centrala a fost promptă şi în mai puţin de 10 minute ascultam vocea nerăbdătoare a mamei mele. Am făcut un efort supraomenesc ca să par calmă şi mai ales fericită şi veselă, ca  să-mi pot trece examenul cu bine în faţa părinţilor şi să nu  bănuiască că lacrimile îmi dădeau târcoale. M-au crezut fără să bănuiască nimic, şi astfel mi-am îmbogăţit caracterul cu o nouă calitate, aceea de a minţi frumos, devenind o soţie model care îşi va disculpa soţul de caracterul murdar şi egoist în faţa părinţilor şi al prietenilor din ţară.

Am pus receptorul jos şi am respirat uşurată, dar în acelaşi moment mi-a trecut prin cap ideea “ce aş fi făcut dacă şi familia lui ar fi gândit la fel ca el!?“ Între timp, fetele au aranjat masa în camera de zi pentru micul dejun. Erau toţi veseli pentru că prima scenă de menaj se terminase cu bine şi Mahmud era calm.

După  ce am mâncat şi am mai băut cafea încă o dată, unul dintre fraţii lui mi-a propus ca împreună cu Maha să facem o mică plimbare până la ora prânzului, deoarece Mahmud se  hotărâse să treacă pe la banca la care lucra.

Ne-am îndreptat spre munte şi astfel am traversat pentru prima dată cartierele periferice şi în special cele care se găseau pe linia de demarcaţie, adică între cele două sectoare: est, la creştini şi vest, la musulmani. Era ca şi cum un film, pe viu, mi se derula sub ochi: străzi întregi, unde datorită prezenţei câte unui perete suspendat deasupra munţilor imenşi de moloz, îţi creau imaginea că acolo a fost cândva o clădire, şi acest gen de secvenţe se înşirau de-o parte şi alta a drumului. Altele, mai puţin dărâmate, care mai ţineau încă câţiva pereţi sau etaje dar şi acestea găurite de obuze, adăposteau familii întregi de refugiaţi din zonele în care încă nu se circulă. Am trecut prin sate care erau locuite înainte de război de creştini şi care erau abandonate, fiind ocupate acum de refugiaţi, dintre care un mare număr erau palestinieni. Cu toate că aceştia erau combatanţii cei mai înverşunaţi împotriva creştinilor, erau detestaţi de majoritatea populaţiei civile din vest şi mulţi recunoşteau că prezenţa lor în Liban a provocat declanşarea acestui război odios, care se va termina abia în 1990 - după 17 ani de lupte intercomunitare.

La data aceea, teritorul libanez era ocupat de trupele armatei siriene, care în calitate de vecin era direct interesat în restabilirea echilibrului de forţă între comunităţile creştină şi musulmană. Siria intervenise în favoarea creştinilor, care erau pe punctul să fie învinşi de palestinieni şi musulmani şi s-a interferat ca un tampon între combatanţi, asigurând astfel securitatea populaţiei civile. Deci aceasta era explicaţia simplă  că la data când am venit în Liban m-am putut deplasa în ambele sectoare, fără niciun pericol şi am putut, mai ales, constata cât poate fi de dezastruos şi dramatic un război civil pentru o naţiune. Erau înfiorător de sinistre cartierele prin care treceam, iar viaţa celor care locuiau printre aceste ruine mi s-a părut cumplit de nedemnă, poate cea mai umilitoare condiţie umană, încât pentru câteva minute m-am întrebat “pentru ce am luat o hotărâre aşa de pripită, lăsându-mi în urmă o viaţă pe care acum o regretam şi pe care o găseam că a fost una dintre cele mai normale şi mai ales civilizate?

Maha m-a trezit din noianul de regrete ce începuse deja să-mi dea târcoale, întrebându-mă ce impresie mi-au făcut cartierele prin care treceam. Fără  să o privesc şi cu ochii plini de imaginea florilor de la noi, i-am răspuns:

-Te rog, să ne întoarcem, am senzaţia că mă deplasez pe un front şi că orice clipă poate fi începutul unor noi lupte.

-Nu, totul s-a terminat, mergem spre normalizare, a încercat  să  mă asigure  Rami, fratele lui Mahmud. Şi ca să-mi dovedească că totul era bine a continuat: după ce ieşim de aici, vreau să mergem să vezi cele mai frumoase magazine, poate din întreg Orientul şi cele mai cochete cafenele.

-Nu pot să cred că în afară de cartierul unde locuim şi ruinele printre care trec mai poate exista altceva în Beirut, i-am răspuns în glumă, totuşi uşurată, la ideea că în afară de banalul cartier în care locuiam mai putea exista ceva ce ar putea să-mi trezească curiozitatea în acest colţ de lume, pe care doar cu 24 de ore în urmă l-am crezut cel mai minunat proiect al lui D-zeu.

Într-adevăr, pe măsură ce ne apropiam de cartierele îndepărtate de zona de demarcaţie, viaţa devenea normală. Străzile erau mai mult sau mai puţin curate, vitrinele magazinelor erau frumos decorate, clădirile mari şi ultra moderne  concurau, pe ici, pe colo, cu câte o clădire de arhitectură orientală sau cu alta care se chinuia să îmbine  modernul cu autohtonul. Era pentru prima dată când aveam ocazia să văd o mare varietate de fructe frumos etalate, aproape la fiecare colţ de stradă, dar majoritatea lor îmi erau necunoscute şi în viteza maşinii mă chinuiam să-mi fac o listă  cu numărul celor pe care le aveam la noi; fără să vreau mă gândeam cu o bucurie ascunsă că, în sfârşit, găsisem ceva cu care  aveam să-i impresionez pe cei de acasă.

În maşină, în afară de muzica lor arabă s-a aprins o discuţie între Maha şi Rami, lăsându-mi impresia că se certau. Mai târziu aveam să realizez că limba arabă are un fel mai dur  de a pronunţa consoanele, iar arabii vorbesc destul de tare şi de repede în raport cu noi. Ascultând conversaţia lor mă întrebam dacă într-o zi am să fiu capabilă să decupez dintr-o frază cuvintele între ele. Pentru moment, urechea mea nu putea descifra decât o înşiruire rapidă de sunete care pe alocuri erau accentuate de gesturile rapide ale mâinilor.

Aşteptam să ajungem la Hamra, care devenise noul centru al zonei musulmane, cel vechi fiind acum distrus din cauza războiului. Dar cum străzile erau înguste, maşinile se mişcau greu şi se asemănau cu o colonie de furnici ce se deplasa în şir indian pe o distanţă de câţiva kilometri. Începusem să mă plictisesc în maşină, era cald şi-mi pierdusem interesul de a privi, vedeam atâtea contraste pentru o singură zi şi trecusem prin atâtea stări sufleteşti, încât mă simţeam obosită, când am auzit vocea lui Rami ce semăna mai mult unui ceas deşteptător:

-Bine că am găsit un loc să ne garăm: ştii, Nora, una dintre problemele libanezilor este parcarea maşinilor.

-Da? Nu ştiam, i-am răspuns, mai mult din politeţe, dar mi-am simţit tonul fals cu care am rostit  silabele.

Nu ştiam atunci că problema garatului va fi cea mai minoră grijă a libanezilor în anii care urmau să treacă peste ei şi peste mine...

După ce am coborât din maşină, Maha m-a luat de mână şi încet ne-am îndreptat spre primul magazin de pantofi .

-Nora, pe străduţa asta de 200 de metri sunt peste 20 de magazine de pantofi şi toţi sunt fabricaţi în Beirut, de armeni; se numeşte Pavillon. Maha vorbea, dar eu nu mai auzeam nimic, eram pierdută în faţa vitrinelor; era pentru prima dată când vedeam atâţia pantofi frumoşi şi în momentul acela mi-ar fi fost imposibil să mai pot asculta amănunte. Eram deja cuprinsă de febră cumpăratului şi cu nerăbdarea unui copil ce îşi caută o jucărie, am început să grăbesc pasul de la o vitrină la alta. Magazinele erau goale iar vânzătorii pironiţi în faţa uşii te invitau să intri, văzând în fiecare trecător un cumpărător posibil. În graba de care eram cuprinsă, nici nu am privit tarabele de pe trotuar. Rami îmi explicase că majoritatea erau ale comercianţilor care îşi pierduseră magazinele din cauza războiului iar acum încercau să supravieţuiască, practicând comerţul ambulant, şi aici, de cele mai multe ori, puteai găsi lucruri mai ieftine decât în magazine. Odată ajunşi la capătul străduţei am intrat pe faimoasa Hamra, unde, într-adevăr, magazinele se concurau unele pe altele iar în vitrine ultimele colecţii de toamnă şi de iarnă îţi stimulau  imaginaţia şi uitai că la mică distanţă de aici unii îşi întindeau rufele printre dărâmături sau alţii îşi mai plângeau încă morţii.

Ce contrast bizar pentru o străină ca mine şi cât de greu mi-ar fi fost să-i explic unuia de la distanţă că Libanul există încă cu toate rănile pe care le avea, şi mai ales că oamenii de aici se luptau cu toată forţa să supravieţuiască de ambele părţi ale baricadei. Erau obişnuiţi cu imaginile de la TV, cu fumul bombelor, cu praful de la dărâmături şi cu feţele bărboşilor, care, încărcaţi de muniţii traversau câte-o stradă alergând sau, după colţul unui zid aşteptând câte un trecător care se aventura să treacă prin faţa lor, vânătorii de suflete umane.

-Nora, ne întoarcem spre maşină? Ne-am plimbat destul pentru astăzi, mi-a spus Maha în clipa în care examinam lungimea hainelor care se purtau în iarna aceea. Vroiam să-i scriu prietenei mele din ţară, Doina, câteva amănunte cu privire la modă şi astfel să o conving că nu trăiam în cort, cum  îi plăcea să mă tachineze, şi nici într-o ţară ruptă de restul lumii datorită războiului, pe care mulţi făceau imprudenţa - impresionaţi de prezenţa siriană, să-l creadă terminat. Până acasă, Maha şi Rami au profitat de tăcerea mea, şi cu gândurile cine ştie unde au lăsat să se aştearnă liniştea între noi.

Dacă astăzi, după 20 de ani, cineva m-ar întreba care era  adevărata mea stare de spirit, cred că nu aş putea să-i răspund. Eram confuză, mă durea despărţirea de părinţi, mă îngrijora ideea că ar trebui să-mi termin viaţa cu Mahmud cu care deja simţeam - cu întârziere, desigur, că nu voi putea comunica; toată această bandă de tineri înarmaţi până-n dinţi de pe străzi nu mă liniştea nici atât, dar frivolitatea femeii din mine începea să se trezească, gândul la magazinele pline de lucruri frumoase mă ispitea şi, fără să vreau, îmi dădea un calm aparent, singura consolare pentru restul grijilor.