Dorul, ca un blestem
Trecuse aproape o
lună de când nu mai îndrăzneam să ies pe stradă singură. Realizam că
există un risc, mai ales din cauza incidentelor care aveau loc aproape zilnic
între miliţii. Tot timpul erau cauzate de membri a două partide diferite care
se găseau la o distanţă de câţiva metri, pe acelaşi trotuar sau vis-a-vis, iar
ca motiv era veşnica poveste cu garatul maşinilor. În acel timp, tinerii
musulmani aveau la dispoziţia lor peste 20 de partide în care puteau să intre.
Aveau un salariu, dar cel mai interesant pentru ei era că fiecare era un mic
arsenal ambulant, câştigând astfel în
mod obligatoriu respectul celor din jur. Căci cine ar fi îndrăznit să contrazică un
mucos care cântărea mai puţin decât Kalaşnicov-ul pe care ţi-l plimba pe sub
nas, sau mai mult decât grenadele pe care le purta agăţate la curea.
Fiecare după convingerile
lui politice sau după cum era interesat, sub pretext că apără populaţia civilă
de miliţia creştină, se înscria într-unul din aceste partide care se înmulţeau
pe zi ce trecea, mai ceva ca ciupercile după ploaie. Fiecare partid era
înfiinţat şi susţinut financiar de câte un stat arab. Puterea partidului era direct legată de interesul
statului care îl înfiinţase şi mai ales de cantitatea de petrol pe care acesta
o exporta, căci astfel aveau şi ei partea lor. Şefii de partide răspundeau de
actele lor direct statului care-i finanţa, ordinele le primeau direct din Iran,
Libia, Irak sau de la sirieni . Aceştia
din urmă erau mai slabi din punct de vedere financiar - cum Siria nu are
petrol, dar erau cei mai influenţi pe plan politic, ceea ce le atrăgea gelozia
celorlalţi. Blocul socialist era şi el reprezentat prin fosta URSS care, pe
lângă faptul că acorda burse sau arme, avea întotdeauna un cuvânt de spus, şi,
cum în acea perioadă se confrunta cu americanii pentru a-şi lărgi zona de
influenţă în Orient, nu făcea decât să complice situaţia politică din Liban. Pentru cea mai neînsemnată decizie,
şefii se urcau în avion şi fiecare alerga la Protectorul său, de unde se
întorcea, cel mai adesea, cu câteva cargouri de armament şi muniţii.
Populaţia era nemulţumită
şi, de cele mai multe ori, chiar şi astăzi după 20 de ani, aud libanezi spunând
că nu fost războiul lor, alţii l-au provocat şi tot alţii l-au manipulat. În
principiu aş fi de acord cu ei, dar asta numai în cazul în care combatanţii ar
fi fost toţi mercenari şi dacă nu ar fi auzit niciodată de cuvântul patriotism…
Citeam ziarul în fiecare zi şi urmăream cu atenţie ştirile la TV, ştiri care erau aşa de
diferite de la o zi la alta, încât încet, mi-am întărit convigerea că dacă nu
mă înarmez cu puţin curaj şi fatalism, nu am să reuşesc să mai ies singură pe
stradă. Ideea de a sta toate dimineţile acasă mă speria mai mult decât gândul
la ce s-ar putea întâmpla.
Aşa că, într-una din
dimineţi, înarmată cu curaj, m-am hotărât să
o vizitez pe vecina mea româncă, Alina.
Pentru prima dată mergeam
pe stradă fără teamă, mai ales că acum portarul mă saluta de la distanţă şi
privirea de om curios îi dispăruse din ochi, lăsând locul unui respect pe care
în general majoritatea libanezilor îl au pentru o străină, cu condiţia să nu faci parte din
familia sa.
Pe Alina am găsit-o
spălând, avea un aer trist şi părea obosită. La început m-am jenat, gândindu-mă
că poate o deranjez ştiind că are doi copii şi am vrut să mă întorc altădată.
-Stai, nu este nicio
problemă, aşa mă voi odihni cu tine, de la ora 6,00 nu fac decât să muncesc. Să
mă scuzi ca nu intrăm în salon, o să stăm la bucătărie pentru că soacra mea are
nişte prietene în vizită. Îmi vorbea şi îşi ştergea mâinile de prosopul ud pe
care şi-l desfăcuse din talie.
-Cum, locuiţi cu soacra?!
- mi-a ieşit fraza din gură cu viteza sunetului.
-Acum nu, este în vizită,
au plecat la Tripoli de şase luni, într-o altă casă, pe asta i-au lăsat-o soţului
cu condiţia ca surorile lui să stea la noi până se căsătoresc. Am locuit cu ei şapte
ani şi şase luni, au fost cei mai grei ani din viaţa mea, mai ales că sunt foarte religioşi.
Eram mirată, nu de ce
auzeam, ci mai ales de simplitatea cu care mă punea la curent de micile ei
mizerii familiale.
Ca un copil ce încearcă
apa fierbinte cu degetul de la distanţă, tot aşa şi eu încercam să deschid
discuţia ce mă interesa, fără să-i dau de bănuit prea mult de mizeriile mele...
-Sunteţi fericită aici mai
mult decât la noi? - am întrebat-o curioasă.
-Înainte de război viaţa
era frumoasă, cu toată mizeria pe care mi-o făceau socrii, dar acum nu mai este
nimic de care să te bucuri. Ne distruge nervii războiul, asta în situaţia că am
scăpa cu viaţă până la sfârşitul lui.
Auzind cuvântul “viaţă”, fără
să vreau mi-am făcut semnul crucii şi am bătut în lemn.
-Doamne fereşte!
-Vezi să nu te miri de
ceva şi să-ţi faci semnul crucii pe stradă, că dacă te vede vreunul mai
fanatic, nu este bine.
-Nu-mi spuneţi ce mi s-ar
putea întâmpla, şi aşa sunt foarte
speriată. Nu mi-aş fi putut imagina cum ar arată o ţară în timpul unui război
civil. Altfel nici nu aş fi venit.
-Acum este prea târziu ca
să mai regreţi, mâine vei avea copii şi ai să uiţi că viaţa ar putea fi altfel
decât aici. Eu de exemplu, (simţeam
că avea nevoie să vorbească, aşa că am stat calmă cu aerul interesat ca să-i
câştig încrederea şi astfel să-şi deşerte sufletul de ceea ce, probabil, o
apăsa demult - a continuat după ce a tras la repezeală câteva fumuri din ţigara
aproape terminată)...Sunt inginer
agronom sau poate am fost, nici nu ştiu ce să mai spun; m-am căsătorit la 32 de
ani. La început am fost fericită, mai ales datorită faptului că scăpasem de 35
de kilometri de navetă pe care îi făceam zilnic la dus şi încă 35 la întors,
deci 70 în total, ca să ajung la un
C.A.P. Era greu, divortaseam de primul soţ de trei ani din cauza alcoolului;
veneam seara acasă obosită şi deprimată, singură, în garsonieră. Îmi petreceam
timpul mai mult pe drum sau dormind. Nici nu visam să cunosc un străin şi să mă
căsătoresc. La început am fost fericită, era o viaţă nouă pentru mine şi ce îmi
plăcea cel mai mult era că scăpasem de transportul de fiecare zi. Dar nu se
sfârşiseră primele şase luni că deja regretam şi dacă ar fi fost posibil m-aş
fi întors; şi de data aceasta aş fi fost capabilă să parcurg cei 70 de km pe
jos. Dorul de acasă, de viaţa pe care ai dus-o, de părinţi, de natură, de
muzică, de tot ce nu ţi-ar trece prin cap dacă ai fii acolo, este ca un blestem
al pământului pe care îl luăm cu noi.
Mă uitam mirată
şi încercam să apreciez cât de profundă este şi rana ei.
-Ştii, tu eşti încă prea
tânără ca să mă înţelegi. Cu cât timpul trece, cu atât rana despărţirii de ai
tăi se infectează mai mult. În ultimul timp mă gândesc adesea la mormântul
bunicilor aşa cum era când l-am văzut ultima oară, plin de cârciumărese, în cimitirul de la marginea satului, pe malul
unei bălţi unde totul este aşa cum nu poate fi decât la noi, cu acel românesc
specific în care timpul s-a oprit în
loc.
A tăcut. Era foarte
emoţionată; deodată am văzut nişte boabe mari de cristal care îi coborau de sub
pleope şi îi alunecau încet pe pielea albă a obrajilor; erau lacrimi, dar nu
semănau cu lacrimile obişnuite, erau acelea pe care numai cei care sunt departe
de “la noi” le cunosc. Acestea sunt lacrimi adevărate, pe care nu-ţi permiţi să
le împărţi cu nimeni, pentru că fiecare îşi poartă dorul în felul lui.
Nepremeditat, m-am sculat
de pe scaun şi i-am înconjurat cu braţele umerii care tremurau uşor, poate sub
povara dorului sau poate de nemulţumirea vieţii de aici.
-Scuza-mă, Nora, mi se
întâmplă destul de rar să am ocazia să vorbesc cuiva care poate simţi la fel ca
mine. Am învăţat să tac.
Îşi ştergea ochii şi nasul
cu o mână, iar cu cealaltă punea ibricul
pe aragaz. Mă uitam la ea cu durere şi mă vedeam pe mine peste câţiva
ani. Deodată mi-am scuturat capul ca şi cum aş fi avut un coşmar şi mi-am spus
singura “eu am să plec, nu am să ajung
niciodată aşa”.
Restul conversaţiei a fost banal, ne-am înveselit
puţin. I-am povestit despre aventura mea la Basta şi ne-am despărţit ca două
prietene de-o viaţă, cu promisiunea fermă din partea mea că nu voi lăsa să
treacă o perioadă aşa mare de timp până la următoarea vizită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu