PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE partea I continuare

Să fii fericit când voi fi și eu!

Zilele următoare am fost ocupaţi cu primitul musafirilor care veneau să ne felicite ca tineri căsătoriţi ce eram şi, fiecare după posibilităţile lui sau după gradul de rudenie, ne ofereau câte-un cadou. În alt context, aceste vizite mi-ar fi făcut plăcere şi în mod sigur aş fi fost fericită să primesc atâtea felicitări şi urări de bine, chiar dacă veneau de la străini, dar în situaţia în care eram şi cu problemele pe care le trăisem din prima zi, mă lăsau indiferentă, ca să nu spun că erau un calvar pe care trebuia să-l suport în fiecare zi.

 Apartamentul lor se găsea într-o clădire veche, de trei etaje, într-un cartier ce se învecina cu zona de demarcaţie, dar spre fericirea tuturor ne aflam la începutul cartierului, deci la o distanţă remarcabilă de linia roşie ce despărţea combatanţii celor două comunităţi aflate în conflict.

Baba avusese înainte un magazin în centrul comercial al oraşului care a fost distrus din primele zile ale războiului; acum, o parte din marfă se găsea depozitată acasă, într-unul din cele două saloane pe care le aveau, aşa că bărbaţii intrau în salon iar femeile veneau şi stăteau în camera de zi. La început am crezut că din lipsă de spaţiu ne aşezam separat de bărbaţi, dar după câteva vizite am avut certitudinea că era un obicei la musulmani ca femeile să nu stea în aceeaşi cameră cu bărbaţii. Întotdeauna  uşa era deschisă de unul dintre bărbaţii din casă, iar cafeaua, pregătită de fete, era servită tot de unul dintre ei. Am înţeles repede că erau o familie conservatoare, destul de rare în Beirut la acea dată, unde deja războiul care izbucnise de aproape trei ani simplificase obiceiurile locuitorilor, singura grijă fiind să-şi salveze viaţa şi avutul.

Fiecare vizită însemna un nou coşmar. Trebuia să zâmbesc tot timpul ca să pot răspunde privirilor iscoditoare şi curioase ale femeilor, ceea ce-mi dădea un aer tâmp sau absent. Femeile mă priveau cu o indiscreţie ce pur şi simplu mă jena, în plus, comentariile cu privire la fizicul meu le simţeam adesea după aerul satisfăcut al soacrei şi după privirea binevoitoare a interlocutoarei. Cu tinerele era mai plăcut, majoritatea vorbeau franceza sau engleza şi timpul vizitei trecea mai repede, şi nu aveau aerul acela curios ca şi cele în vârstă, dar şi ele, după comentariile de rigoare, uitau pur şi simplu de prezenţa mea şi astfel, până la sfârşitul vizitei lor eram obligată să stau pregătită cu un zâmbet binevoitor, în cazul în care din întâmplare îşi mai aminteau de mine.

Întrebarea care m-a uimit cel mai mult a fost în legătură cu religia mea, şi cel mai adesea era pusă de femeile în vârstă care nu uitau niciodată să mă sfătuiască înainte de a ieşi pe uşă, că ar trebui să devin musulmană. Numai cuvântul ortodox le mai mulţumea puţin şi nu înţelegeam de ce. Mai târziu am aflat că ortodocşii au fost mai puţin implicaţi în timpul războiului, erau singurii din categoria “creştini” pe care musulmanii îi tolerau, motiv pentru care au rămas în zona de vest, părăsindu-şi casele  doar în perioadele de criză puternică sau de bombardamente violente.

Acasă nu mă întrebase nimeni, timp de 25 de ani, din ce religie şi rit fac parte, aşa că întrebarea lor mă mira, şi încet, fără să-mi dau seama, ideea că eram creştină şi ortodoxă a început să mi se cimenteze în conştiinţă şi în suflet şi, fără să realizez, cu fiecare zi ce trecea, gândul mi se îndrepta tot mai mult spre marele Creator şi, inconştient, ideea de confesionalism care plutea pe buzele tuturor a început să-mi pătrundă în conştiinţă. La început nu am avut nicio idee preconcepută despre musulmani şi creştini, dar încet, încet realizam că deveneam partizană şi conchideam de fiecare dată că singurii care aveau dreptate  erau creştinii .

Adesea, când una dintre musafire pleca, cumnata mea avea obiceiul să-mi spună: aceasta este de familie bună, iar cealaltă foarte bună. Eram contrariată şi nu înţelegeam în funcţie de ce anume punea superlativul!? Pentru mine nu exista nicio diferenţă între ele: nici una nici alta nu vorbeau decât arabă, îmbrăcămintea era tipic musulmană, acoperite pe cap erau amândouă şi vorbeau şi gesticulau ca şi cum nici una dintre ele nu întârziase prea mult prin şcoli. Atunci, care era deosebirea? Mai târziu am înţeles că superlativele erau în funcţie de valoarea bunurilor şi a banilor pe care îi aveau. Fără să mă gândesc prea mult, cu puţină ironie în glas i-am răspuns într-o zi, Mahei:

-Am înţeles. La voi, fără bani nu poţi fi de familie bună!

-Atunci eşti o familie obişnuită, s-a grăbit să-mi răspundă.

Pe bărbaţi îi vedeam rar, în special când veneau prietenii lui baba ca să-l felicite pe Mahmud. Ei stăteau întotdeauna în salon şi adesea mă chemau pe mine pentru câteva minute, ca să mă prezinte, după care ieşeam. Suficient ca să le satisfac curiozitatea. Numai o singură vizită nu am uitat-o niciodată. Într-o seară, sehul din cartier ne-a onorat cu prezenţa lui. Cum era o personalitate religioasă importantă, am fost chemată în salon. Mi-a făcut o impresie bună şi plăcută şi l-am clasificat de prima dată în categoria oamenilor rezonabili, iar din ce mi-a explicat am înţeles în ziua aceea “că nimeni nu trebuia, niciodată, să-mi impună să-mi schimb religia dacă eu nu eram convinsă.“ Sfatul lui mi-a întărit convingerea, care deja era conturată fragil în mintea mea, că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată şi m-am simţit aproape de Dumnezeul meu, pe care mi L-am ascuns în suflet alături de celelalte doruri şi L-am purtat cu mine ca pe un frate, ca pe un părinte, ca pe o prezenţă invizibilă, mereu îngrijorată de mizeriile mele familiale, terminând prin a micşora sfera de activitate numai la persoana mea.

Odată terminate vizitele de rigoare am început aşa zisa  viaţă normală a unui cuplu de tineri căsătoriţi. E drept, ceva mai ieşiţi din comun decât ceilalţi şi cu mai multe crize, în care rolul principal era jucat de Mahmud. Timp de 10 ani se va chinui cu toată forţa să mă distrugă moral, obsesie care-l va conduce până  la pierderea contactului cu realitatea şi cu cele mai elementare noţiuni de bun simţ şi respect uman.

La câteva zile, Mahmud a început să meargă la bancă în fiecare zi până în jurul orei 15,00. În prima zi, cum încă dormeam când a plecat, nu am observat că încuiase uşa cu cheia pe dinafară. Eram ocupată cu aranjatul şifonierului şi al bucătăriei şi numai într-un târziu, când am deschis frigiderul,  am descoperit că era aproape gol, având în el doar câteva roşii şi banane. Când s-a întors, l-am întrebat:

-De ce m-ai închis în casă?

-Aşa este la noi, ce, nu-ţi place? - mi-a răspuns nervos.

-Bineînţeles că nu-mi place, am senzaţia că sunt prizonieră în propria-mi casă, în plus, am văzut că toată dimineaţa femeile din bloc au circulat.

-Problema asta o discutăm mai târziu.

L-am lăsat. Nu aveam poftă să încep o discuţie inutilă, mai ales că ştiam că statul major nu era aici, ci la părinţii lui. După ce a deschis şi el uşa de la frigider şi l-a văzut gol s-a întors spre mine şi mi-a spus:

-La părinţii mei se găteşte, nu are rost să facem două cheltuieli inutile, am hotărât să mâncăm la ei în fiecare zi începând de astăzi.

-Cum vrei, i-am răspuns absentă.

Era pentru prima dată de când eram în Liban când încercam să-l aprob fără să mai fac vreun comentariu.

Ajungând în stradă m-am simţit uşurată. Soarele de noiembrie era plăcut, oamenii aveau aerul că opriseră timpul în loc, special ca să-şi termine discuţiile. Un du-te, vino în care o parte dintre femei, îmbrăcate destul de bizar în rochiile lor lungi şi cu eşarfă pe cap, cu câte un copil în braţe şi mai trăgând câte unu sau mai mulţi după ele, aveau timp pentru a se opri în faţa vitrinelor sau să intre în magazine. Indiferente sau cu un aer preocupat, nu erau niciodată grăbite. Era un cartier popular, în care trotuarele erau pline de cărucioare încărcate de marfă, de la dulciuri până la cele mai fanteziste nimicuri, în dreptul cărora se oprea adesea şi câte o tânără îmbrăcată frumos, ca după ultimul jurnal de modă, şi care, nederanjată de privirile insistente ale bărbaţilor îşi plimba privirea, prea machiată pentru timpul zilei, asupra lor.

Deodată mi-a atras atenţia pe o tarabă, susanul, şi fără să mă gândesc prea mult m-am întors spre Mahmud:

-Te rog, vreau un susan, nu am mâncat de când eram copil. Fraza îmi ieşise involuntar din gură şi eram atât de fericită ca şi cum întâlnisem un prieten din copilărie şi pentru o fracţiune de secundă l-am văzut pe tata cum intra iarna în casă plin de zăpadă şi-mi scotea din buzunar câte un susan şi câte o roşcovă.

-Ce, ai început ca un copil? s-a răstit dintr-o dată la mine.

-Cât costă? - l-am întrebat mirată.

-Ce importanţă are cât costă, nu este momentul ca să cumperi un susan şi nervos, mi-a întors spatele.

Am rămas blocată, mâinile mi-au alunecat încet pe lângă corp şi cu o voce care-mi tremura de supărare l-am mai întrebat încă o dată. Nu mi-a mai răspuns. Pentru mine, refuzul lui de a-mi cumpăra o lamă de susan a fost o altă umilinţă pe care nu o trăisem până atunci. Ce puteau însemna câţiva bănuţi? Într-o secundă ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mirată că nu ar putea fi adevărat, mi-am mai îndreptat încă o dată privirea spre el, ca să văd dacă şi-a dat seama de greşeala enormă pe care o comisese. Nu a vrut să observe nimic, era nervos, mi-a întors spatele şi-a lăsat capul între umeri şi ca un animal care te priveşte dar nu te poate devora, lăsându-mă în faţa tarabei, speriată. Până când m-am dezmeticit era deja înaintea mea cu câţiva paşi şi mergea repede ca unul care vroia să-şi piardă urma. Speriată de scena care se petrecuse destul de repede, împinsă de trecători, mi-am amintit că, totuşi, depind de el şi ca atare trebuia să-l urmez. Privirea celor care au asistat la scenă fără să înţeleagă nimic mă ardea de ruşine şi, de teamă am început şi eu, la fel de repede ca el, să-mi fac loc printre trecători ca să nu-l pierd.

Înainte de a intra în clădirea în care locuiau părinţii lui era un magazin mic de fructe pe care-l ţinea un bătrân. Acesta, de fiecare dată îmi zâmbea de la distanţă şi-mi făcea semn cu mâna, gest care ţinea loc de “bună ziua”. De data asta, văzând că mă apropii de magazinul lui şi că-mi poate vorbi s-a repezit, a luat câteva banane şi mi le-a întins. Îmi vorbea în arabă,  insistând să le iau. Eram  terorizată de povestea mea şi nu ştiam cum să reacţionez, dacă trebuie să le iau sau numai să-i mulţumesc şi să-mi continui drumul. Aveam lacrimi în ochi şi aş fi vrut mai mult să mă ascund în spatele acestui bătrân, aşa cum făceam când eram mică şi-mi găseam refugiu la bunicul meu. În locul bucuriei, încet, pe faţa lui se aşternuse tristeţea; atunci, repede le-am luat, i-am zâmbit printre lacrimi şi am plecat mai departe.

Prin el am descifrat aici pentru prima dată cuvântul ospitalitate şi omenie, iar gestul acestui bătrân, care, inconştient în simplitatea lui, a vrut să-şi manifeste simpatia pentru mine mi-a rămas sculptat în inimă ca cel mai de valoare cadou pe care aveam să-l primesc în Beirut.

M-am urcat pe scări încet, cu bananele în braţe, nu mă grăbeam să intru în casă. Era gălăgie şi am sunat puţin timidă, Mahmud ţipa şi gesticula, ceilalţi încercau să-l calmeze. Era o criză de nebun şi ce mă durea cel mai tare era că nu-mi realizam greşeala. Eram aşa de nedumerită, că pur şi simplu uitasem că plângeam, şi calmă încercam să aflu ce se întâmplase aşa de grav, căci din acuzatoare devenisem în opinia lui acuzată.

După 15 minute, poate cele mai lungi pe care le trăisem până atunci, am auzit soneria de la uşă. Atunci, ca la un semnal, toţi au tăcut iar Maha a ridicat degetul la gură şi a spus:

-Baba! iar Rami a fugit şi a deschis uşa.

Am înţeles imediat că la toţi le era frică de baba, deci clopoţelul lacrimilor mele a simţit semnalul şi a început să le lase să curgă singure una după alta. M-am sculat în picioare ca să-l salut şi atunci a observat că plângeam şi după felul cum m-a întrebat am înţeles “de ce ?” Plină de curaj i-am spus lui Maha să-i traducă.

-Mahmud a refuzat pe stradă să-mi cumpere un susan, a ţipat la mine şi m-a lăsat singură şi dacă nu alergam, mă pierdeam de el. Acasă nu este nimic de mâncare, frigiderul este gol, în plus mă închide cu cheia când pleacă la bancă; dacă sunt bombardamente cum pot să ies din casă?

Nu ştiu cât de corect i-a tradus Maha din tot ce-i cerusem, dar a fost suficient pentru că imediat l-a luat cu el în salon “în camera de deliberat”, cum o numeam eu, şi în mai puţin de 10 minute au ieşit. Mahmud era roşu la faţă şi cu un aer vinovat m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la cumpărături. Am simţit că partida era câştigată de mine, aşa că acum era rândul meu să mă las rugată, dar baba i-a spus, probabil, să mă sărute pe obraz - era un fel de a-şi cere scuze, şi am acceptat să ies cu el. Când am ajuns în stradă, primul lucru pe care l-a cumpărat a fost susanul, obiectul discordiei...

Ce păcat, cu toate că pentru prima dată de când eram în Liban aveam senzaţia de foame, nu mi-a plăcut gustul susanului, simţeam că-l mănânc cu duşmănie, în primul rând îmi crease atâtea neplăceri şi pe urmă susanul pe care-l doream era acela îngheţat de frig, pe care tata mi-l scotea din buzunar amestecat cu urmele de tutun de la pachetul lui de ţigări. Erau de fapt amintirea şi nostalgia copilăriei, pe care vroiam să le retrăiesc şi pe care Mahmud mi le strivise cu brutalitate şi răutate.

După atâtea emoţii trăite, mâncarea pregătită de mama lui nu mi-a spus prea mult, în primul rând untura cu care era pregătită avea un miros deosebit de mâncărurile noastre, iar orezul fiert oferit garnitură lângă ea era la fel de gras şi la fel de mirositor. Nu am reuşit să înghit decât câteva linguri, mai mult forţată de gândul la mâncărurile mamei, atât de bune şi de rafinate, în plus mă simţeam sufocată de ideea că trebuia să mănânc în fiecare zi la ei. Acum era prea târziu ca să deschid subiectul, nu mă simţeam capabilă să-l înfrunt la fiecare pas şi-mi era teamă să nu-mi pierd creditul în faţa lui baba. Presimţeam că de acum încolo viaţa mea trebuia să accepte multe renunţări.

Întorcându-ne spre casă, atmosfera dintre noi era mai calmă şi, probabil dintr-un elan de culpabilitate, Mahmud mi-a propus să mergem să vedem un film la Hamra. M-am bucurat şi mi-am impus să uit incidentul, cu convingerea fermă că la început peste tot sunt probleme şi în special în cazul nostru, în care se întâlneau două educaţii şi culturi diferite. Trebuia să încerc să evit problemele care ne-ar fi putut conduce la conflict,  în special pentru a asigura liniştea familiei lui şi pe a noastră.

La intrarea în sala de cinematograf era un mic bufet care pe lângă băuturi răcoritoare şi dulciuri vindea şi floricele. Mirosul era aşa de puternic, încât fără să vrei îţi simţeai gura plină de apă, dar m-am uitat lung şi am întors capul. Ştiam că tot ce venea de la mine putea declanşa un scandal, aşa că am uitat repede că se vindeau floricele şi cu aerul cel mai satisfăcut am încercat să-l iau de braţ.

-Ia-ţi mâna! - mi-a spus repede pe şoptite. Aici nu suntem în România ca să mergem la braţ.

-Mahmud, şi alţii merg la fel, am încercat să-l conving.

-Da, dar aceştia nu sunt de familie bună şi, apropos, să nu le spui mâine că am fost la cinema, pentru că baba se supără. Noi, băieţii venim fără ca să ştie el, este împotriva convingerilor lui religioase.

Nu am făcut nici un comentariu, la ce bun, eram mulţumită că ieşeam puţin din ambianţa banală în care o trăiam de-o săptămână şi pe urmă, chiar dacă aş fi vrut să-i spun lui baba, nu vedeam nici o modalitate în care s-o fac, căci el înţelegea franceza la fel de bine cum ştiam eu araba .

Până să înceapă filmul mă gândeam dacă în toate familiile bune, cum spunea Mahmud, soţii se purtau la fel ca el cu soţiile lor. Ideea de a nu merge de braţ era poate una dintre cele mai vechi, când bărbaţii mergeau înaintea femeilor ca să marcheze superioritatea pe care o aveau faţă de ele .

Filmul s-a terminat târziu, era miezul nopţii când ne-am întors acasă, eram obosiţi şi singurul lucru pe care mi-l doream era să dorm cât mai repede... Când am ieşit din baie şi vroiam să mă culc Mahmud m-a anunţat să mă “pregătesc“.

-Pentru ce? - l-am întrebat mirată.

-Cum pentru ce, să facem dragoste, mi-a răspuns.

Când am auzit şi cuvântul ăsta am simţit că mă cuprinde ameţeala şi mai ales, voma. Ştiam ce însemna pentru el să faci dragoste, era ca şi cum ai fi violată, cu singura deosebire că de data aceasta nu erai de un străin, ci de unul pe care-l cunoşteai.

Ce însemna pentru el cuvântul “pregăteşte-te”, nu am înţeles niciodată, dar eu îmi trăiam momentul supliciului. Ne-am dus în dormitor şi am vrut să sting lumina, dar nu a acceptat şi cu o forţă de nebun a început să-mi tragă cămaşa de noapte  de pe mine şi în special, chiloţii.

-Mahmud, ce înseamnă asta? - am început să strig.

-Desfă-ţi picioarele şi taci, mi-a răspuns.

De teamă, ca la un ordin imperial, m-am executat şi până să am timp să-mi revin eram pătrunsă cu brutalitate, dar abia m-am dezmeticit ca să-i spun că mă doare, că deja era în picioare, lângă pat, cu ochii excitaţi ieşiţi din orbite, cu părul ciufulit şi cu un zâmbet diabolic pe buze. Nu i-am auzit decât vocea:

-Gata. De ce ai făcut atâtea ifose?

M-am întors cu spatele. Eram şocată, mă simţeam la fel ca una care a fost violată, murdară şi fără valoare şi bănuiam că în complexul lui va căuta neîncetat să mă distrugă cu răutatea şi cu răzbunarea omului nebun. Nu am mai intrat la baie să mă spăl, tot corpul îmi tremura, şi convinsă că nu trebuie să mă las distrusă de el am început să mă gândesc la Alex;  după câteva minute însă mi-am amintit de răul pe care mi-l făcuse şi el, şi printre dinţi, înainte să închid ochii i-am spus: “Să fii fericit atunci când voi fi şi eu“!