GLORIE COPILARIEI capitolul XVI

Capitolul XVI

DOUĂ ROCHII CU BUCLUC

  În fiecare dimineaţă mă aşezam cu Nuţa şi cu Cameluţa pe bordure trotuarului şi le povesteam aşa de multe din tabără, că adunate la un loc, cred că ar fi trebuit să stăm cel puţin un an la Topoloveni. Aveam o imaginaţie inepuizabilă, care se hrănea mai mult din dorinţa mea de a fi deosebită de ele, cu scopul de a la domina şi a fi ascultată ca o “şefă”.

  Într-o zi plictisită de insistenţele lor de a continua şirul întâmplărilor din tabără, le-am propus să le citesc din “Păţaniile lui Păcală”. Totul a început ca o idee, care să continuie cu un fel de “Bună ziua ţi-am dat, de tine nu am mai scăpat!”

  Timp de o săptămână am citit despre “Păcală” pe nerăsuflate. Cum erau atât de multe cuvinte noi pentru mine şi cum nu acceptam să mă bâlbâi în faţa lor din cauza prestigiului meu de “fată mare”, în fiecare seară citeam în pat cu mami şi le reciteam a doua zi în faţa prietenelor mele.

  Nuţa stătea pe vine în faţa mea, iar Cameluţa lângă mine pe trotuar şi curioasă, îmi urmărea degetul, care se plimba sub fiecare cuvânt. Mi se întâmpla să ajung la cuvânt mai greu de citit şi încercam să-l sar, dar ochiul ei expert mă trimitea înapoi şi numai după ce îl silabisam în gând sau îl înlocuiam cu altul de la mine, citeam mai departe.

  Într-o sâmbătă am plecat la ţară. Îmi era dor de mamaia şi poate un pic mai mult de tataie. Cu o vară înainte îi promisesem “Orfanei” să o duc la păscut. Dacă în tabără plecasem cu inima cât un purice, la ţară plecasem cu ea plină de bucurie şi mai ales cu nerăbdare să-i povestesc totul lui tatatie, cu cât mai multe înflorituri şi luasem cu mine faimoasa carte primită premiu. Mami mă pregătise aşa cum se cuvenea pentru o vizită după o lipsă îndelungată, cosându-mi două rochii, una albă cu flori de muşeţel şi alta bleu, cu nişte cocoşii roşii. Mergeam aşa de “fudulă”, după spusele lui tataie când am întrat în curte, că am acceptat complimentul ca cel mai bun semn; într-adevăr crescusem mare cum mă vroiau toţi. Ciobănel, mai jegarit ca niciodată de bătrâneţe, s-a aprpiat de mine, dar cum nu m-am aplecat să-l mângâi, de frică să nu mă murdărească, resemnat s-a aşezat la umbră. Orfana devenise, din viţeaua fragilă, o vacă mare şi spre deosebire de Buna, era nervoasă şi îşi mişca în toate direcţiile coarnele, atunci când te apropiai de ea. Mă plimbam  prin curte  cu mîinele la spate şi nu-mi găseam locul pe care îl lăsasem cu o vară în urmă. Stăteam cu nasul strâmb şi totul mi se părea că miroase urât. Tataie mă privea cu coada ochiului şi aştepta să fac eu primul pas spre invidiata noastră complicitate. Ştiam că era nerăbdător să-i povestesc totul despre mine, dar în sinea mea interpretam viclenia lui ca o răceală apărută între noi datorită absenţei mele îndelungate. Mai mult decât atât, îmi imaginam că mă uitase, sau poate altă verişoara din sat îmi luase locul. Începeam să-l privesc cu reproş şi revoltată să-i număr defectele. Erau aşa de multe în ochii mei că, în mai puţin de cinci minute, apărea mai negru decât oaia lui Sica din fundul grădinii.

  -Ce face tac-tu-mare? m-a întrebat când şi-a adus târnele şi s-a aşezat pe prispă.

  “Am câştigat“ mi-am spus în sinea mea şi fericită că aveam un subiect, m-am aşezat lângă el, dar cu grijă să nu-mi murdăresc rochia de praf.

  -Ce faci cu târnele? l-am intrbat fără să-i răspund la întrebare.

  -Repar nuielile care s-au rupt de atâţia ani, pentru că, în curând, trebuie să cărăm cartofii de pe câmp.

  M-am uitat la degetele lui noduroase şi mirată de abilitatea lor, mi-am amintit de tata-mare.

  -Ce poate să facă tata-mare?! mă iubeşte şi este mândru de mine! i-am spus convinsă că nici nu ar fi putut fi altul adeavărul.

  -Şi eu te iubesc şi sunt mândru de tine! mi-a răspuns tataie la fel de promnt.

Am respirat uşurată şi m-am aşezat lângă el pe prispă, fără teamă că mi-aş putea murdări rochia şi fără să-i dau răgaz, am început să-i povestesc de la prima zi până la ultima, din tabăra de la Topoloveni. Din când în când, tataie scotea câte o exclamaţie şi ca să-mi întăresc vorbele, îi aminteam mereu de cartea primită, pe care scria cu litere mari ”Premiul inatai la recitat”. În mai puţin de o oră eram aceiaşi prieteni ca în vara trecută, dar cu singura diferenţă că de data aceasta tataie nu mă mai tachina şi vorbeam amândoi, cum îi plăcea lui să spună, “ca doi bătrâni”.

  Duminică seara, ne-am culcat devreme pentru că a doua zi, trebuia să plecăm la munte. Îmi era dor de vântul cald, care adia în plin câmp şi de ecoul lăsat de vocile noastre. Am plecat pe jos de data aceasta; primăria îi rechiziţionase lui tataie calul pentru colectiv. Norocul nostru că tarlaua cu cartofi era peste gârlă, la marginea pădurii, aşa că nu aveam prea mult de mers pe jos. La cel mai mic zgomot, în zori am deschis ochii; tataie se îmbrăca pe întuneric, iar mamaia îl certa să nu mă trezească. Am sărit din pat ca un titirez şi am fugit să-mi iau din camera de la drum rochiţa albă.

  -Nu te duce, mamă, cu rochia asta bună la câmp, las-o pe când te duci la tuş-ta! mi-a spus mamaie cu părere de rău, când mă chinuiam să mă îmbrac repede.

  -Lasa-mă, mamaie, că nu m-a văzut nici Veta, nici Moacşa şi nici astea de peste drum; vrei să mă vadă tot mică şi proastă! i-am răspuns grăbită când stăteam cu palmele întinse să-mi toarne apă să mă spăl pe faţă.

  -Gogule, adu tu vaca! i-a strigat mamaie când mă chinuiam să-mi închid cataramele sandalelor pe care mi le cumpărase mami, înainte să plec în tabără.

  -Du-te, maică, în teneşi! mi-a spus mamaia cu părere de rău.

  Nu i-am răspuns nimic, dar în sinea mea eram supărată pe ea că îmi făcea atâtea observaţii cu noaptea în cap; ce, eu nu eram ţărancă la fel ca ea, doar veneam de la oraş şi, în plus, după atâtea premii, nu eram “oricine”.                 

Am  ieşit din curte mai bine îmbrăcată decât ”doctoriţa de la dispensar”, după spusele lui tataie şi fericită că aveam să fac o impresie bună ţărăncilor care nu mă văzuseră din toamna trecută, am luat-o pe Orfană de lanţ. Mergeam amândouă în urma lui tataie, care ducea cele două târne. Numai că, la fântână, când să dăm cotul, Sica de peste grădini, când ne-a văzut, în loc de “bună-dimineaţa”, i-a spus lui tataie:

  -Unde o iei, bre, pe nepoată-ta aşa înţolită? Pământul este moale de la rouă şi fără nădragi pe ea, o să se urzice şi o să se zgărîie. Ce ţaţa Susana are timp de spălat cu atâta muncă?!

  M-am uitat la ea să o înghit, iar tataie, simţindu-mi jena, s-a făcut că nu aude şi a întrebat-o şi el la rândul lui:

   -Da unde-i fa, Lache?

   -Doarme, dormir-ar lângă mama! a început ea să se văicărească.

Până la taralua de cartofi Sica nu a făcut decât să-i povestească lui tataie despre Lache care, beat, se culcase pe prispă pe la miezul nopţii. “Orfana” era nemulţumită, probabil că nu mă cunoştea, pentru că se oprea în loc şi îşi scutura coarnele în toate direcţiile. Numai când îi auzea vocea lui tataie care o îndruma la drum, începea să meargă.

   -Bre, a început Sica, vaca asta este cam sălbatică! Ai grijă să nu o împungă pe nepoată-ta!

            Tataie se uita când la mine, când la vacă.   

      –Tataie, să nu te apropii prea mult de ea, să stai la distanţă! mi-a spus când ajunsesem în capul tarlalei noastre.

 -Ce vrei, tataie, de la Sica?! i-am spuns fericită că scăpasem de ea, care avea locul mai departe. Tu nu vezi cum critic pe toată lumea cu noaptea în cap?!

-Să stai cu vaca pe marginea pădurii! mi-a spus tataie şi fără să aştepte să mă îndepărtez, s-a aplecat la prima tufă de cartofi.

Era încă devreme; de pe deal vedeam ţăranii, vecini cu locul nostru, cum se apropiau. Copiii veneau somnoroşi în urma lor, iar vacile mergeau singure ca şi cum cunoşteau drumul, fără să fie purtate de lanţ. Numai a noastră părea nărăvaşă şi încăpăţânată. La început copiii nu s-au apropiat de mine; mă priveau de la distanţă cu coada ochiului şi se şuşoteau între ei. Nici eu nu le-am dat prea multă importanţă. Cu mîinile la spate, mă plimbam pe lângă vacă şi o priveam cum mânca.

M-aş fi apropiat de ei, pentru că eram curioasă să ştiu ce puneau la cale, de stăteau toţi şi îl ascultau atenţi pe Marin, dar nu îndrăzneam, pentru că niciunul nu încercase să intre în vorbă cu mine. Îi cunoşteam pe toţi; înainte ne jucam ”faţa ascunselea” şi “leapşa”, dar de data aceasta, ne ignoram reciproc. Poate pentru că eram prea bine îmbrăcată şi nu credeau că eram interesată să alerg prin bolovanii de pe malul gârlei sau să mă ascund prin tufele de la marginea pădurii.

Aşa că, aparent indiferentă, dar cu graţia unei orăşence, m-am aplecat să iau lanţul pe care “Orfana” îl trăgea după ea. Ştiu numai că m-am aplecat, pentru că în următoarea fracţiune de secundă eram luată în coarne de “Orfana” şi aruncată la câţiva metri, cu rochia sfâşiată de sus până jos şi cu o împunsătură în pulpa piciorului. Am căzut fără să am timp să ţip, în schimb din toate părţile se auzea: ”Gogule” sau “nea Gogule!”

Când m-am ridicat de jos, deja tataie era lângă mine cu faţa roşie şi plină de broboane de transpiraţie, cu vocea sugrumată de emoţie şi de alergat şi cu pălăria veche şi arsă de soare, în mână.

-Bine, mai tataie, dacă îţi băga cornul în burtă, mă nenoroceai!

Şi certându-mă din cauza neglijenţei mele, a început să mă scuture de praf. Îmi înghiţeam lacrimile greu; în primul rând mă făcusem de ruşine şi în al doilea, rochia era sfâşiată şi flutura pe mine ca un drapel. Aşa de tare mă azvârlise, că o sanda îmi sărise din picior şi nu ştiam pe unde zăcea, dar cel mai trist era că trebuia să plec acasă să mă schimb. Uitasem că piciorul mă durea, pentru că văicărelile lui tataie adunaseră în jurul nostru toţi copiii de pe malul gârlei şi câţiva ţărani mai curioşi.                                                                                                                                          –Ce te tot vaieţi, tataie, ca o “muiere pe malul şanţului?” Te doare pe tine sau pe mine? l-am întrebat enervată.

 -Bre, da proastă mai este nepoata asta! i-a spus Marin, rânjind ca un dulău înfometat.

-Lasa-ne în pace, măi neică! i-a spuns tataie, poate mai mult la gândul că ştia cât eram de “fudulă”.

–Cum de te-ai băgat, fa, în picioarele ei? insista Marin fără nicio jenă.                                  –Ca să mă întrebi tu, repetentul satului! i-am răspuns şi eu răţoit.

Nu ştiam dacă era repetent sau nu, dar nu-mi trecuse altă răutate prin cap.                 

-Vezi, fa, că eşti proastă! mi-a răspuns Marin fericit. Nu ştii nimic! a continuat de data aceasta râzând ca un nebun! Am luat premiul întâi. Tu ce premiu ai luat, fa, că te ţine mă-ta aşa îmbrăcată?

Am rămas cu privirea pierdută spre el; uitasem şi de rochia ruptă şi de durerea din pulpă, pe care nu îndrăzneam să o frec sau să-i spun lui tataie, pentru că îmi căuta prin iarbă cealaltă sanda.                                                                     

-Spune-i, br, nea Gogule, că doar ştii că …..! i-a spus Marin lui tataie, care nu auzea nimic sau se prefăcea că nu aude.

 -Du-te, măi neică, la treaba ta şi lasă-ne în pace! Se ridică acum soarele şi eu stau după altele, în loc să-mi scot cartofii.

 Ruşinat de indiferenţa lui tataie faţă de meritele lui de la şcoală, Marian le-a făcut semn celorlalţi copii, care, intimidaţi de grija lui tataie faţă de mine, nu au îndrăznit să se apropie prea mult şi se şuşoteau între ei.                                                  

După ce tataie i-a lămurit pe toţi de necazul nostru, ca şi cum îl luase vaca pe el în coarne, nu pe mine, mi-a spus:

 - Du-te, tataie, acasă şi te schimbă, că nu poţi să stai să te ţii de rochie toată ziua!

 Şi după ce s-a gândit puţin, a continuat:

 -Să stai acasă cu mă-ta mare sau du-te prin Caciulati pe la nepoatele alealalte.

 Am plecat ruşinată şi necăjită, încercând să şchiopăt cât mai puţin, de teamă că ceilalţi copii râd de mine. Am aruncat două priviri fugare, una spre “Orfana”, care îmi stricase ziua şi alta spre Marin, care, de data aceasta, mă privea cu părere de rău.

 Când am întratât în curte, mamaie a alergat spre mine îngrijorată. Mai târziu am aflat că vestea despre păţania mea îi ajunsese la urechi, mai repede decât avusese tataie timp să-mi găsească sandaua.

 -Dar-ar boala în ea de vacă, bine că nu ţi-a băgat cornul în burtă! mi-a spus cu aceeaşi jale în voce, pe care o auzisem şi de la tataie.

 -Mamaie, crezi că o să se supere mami că mi-am rupt rochia? am întrebat-o cu toată sinceritatea.

 - Dar-ar în ea de rochie! a început mamaie. Păi bine, mai fată, dacă te schilodea vaca, nu ne nenoroceai?

 De data aceasta nu am rezistat şi cum eram singure, i-am răspuns:                                                                                                                  

         -Vorbeşti ca tataie şi am început să-l imit. Cu ce vă nenoroceaţi? Cine rămânea schiload[, eu sau voi? am întrebat-o curioasă să aflu răspunsul.                             

         Mamaie mă privea de data aceasta mirată, dar nu de întrebarea mea, ci de faptul că nu pricepusem, până atunci, că o nenorocire de-a mea i-ar fi durut şi pe ei la fel de mult.

-Păi noi te iubim! a început intimidat[ de tupeul meu.

-Ei şi ce-i cu asta? i-am răspuns pe acelaşi ton arţăgos.

-Nu vrem să ţi se întâmple nimic şi mai ales la noi! mi-a răspuns apăsând pe ultimele cuvinte.

Nu i-am răspuns nimic şi am intrat în urma ei în odaia de la drum, unde am aşteptat să scoată din şifonier a doua rochie, de care eram la fel de mândră ca şi de prima, care acum zăcea ruptă în două pe prispă.

-Las-o pentru duminică, când mergem la biserică! mi-a spus mamaie cu părere de rău.

Nu i-am răspuns nimic şi grăbită am tras-o pe mine, de frică să nu se răzgândească şi să-mi dea alta din vara trecută.

 -De ce nu ţi le-a făcut mă-ta mai mar? Asta, la vară viitoare, o să-ţi fie mică. Ţoalele se fac mari, că de, mai creşte omul, se mai îngraşă.

 -Sau dă vreo nenorocire peste el şi le lasă la alţii! 

  Mă vedeam mai frumoasă în rochia bleu cu cocoşei roşii.

 -Plec după Mia la vie! Mi-a spus tataie că păzeşte cu Miţa! i-am spus hotărâtă.                                                                                                                                       Mamaie vorbea, iar eu închideam poarta în urma mea fericită că nu-mi văzuse vânătaia de la picior, căci în mod sigur m-ar fi bandajat, cum avea obiceiul, cu o bucată de pâine înmuiată în vin. Nu-mi păsa că îl lasa pe tataie de o gură de vin în plus, ci mai mult că mă vedeau Mia cu Miţa şi pe urmă, trebuia să le povestesc de “nenorocirea noastră”. Aşa că încercând să şchiopătez cât mai puţi, am plecat printre grădini spre vie, făcându-mi o mie de planuri cum să aflu, de la ele, dacă într-adevăr Marin luase premiul întâi sau minţise. Le-am găsit în pătulul făcut de tataie în prunul înalt de la capătul viei. Cântau amândouă de răsuna nu numai via noastră, dar şi grădinile vecinilor din împrejurimi. M-am cocoţat lângă ele şi după ce mi-am făcut loc suficient să nu-mi şifonez rochia, am observant că alegeau mătasea de porumb uscat, pe care o puneau deoparte.

        -Ce faceţi? le-am întrebat curioasă.

        -Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! Mi-a răspuns Mia netezind o  bucată de ziar.

        -Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! mi-a răspuns Mia netezind o  bucată de ziar.

        -Să nu ne spui! a continuat Miţa.

         Mia răsucise deja trei ţigări, le lipise marginele cu salivă şi după ce le-a măsurat cu privirea, ne-a întins la fiecare câte una. De data aceasta îmi era frică la gândul că ar putea să afle mamaia şi am ezitat înainte să întind mâna. Mia a aprins-o prima şi cu aerul unei adevărate fumătoare, a tras din ţigare, care ardea la fel de repede ca şi flacăra chibritului, după care i-a aprins-o şi pe a Miţei. Bănuiam că nu erau la prima ţigară din moment ce ştiau, fiecare, ce avea de făcut. Tot Mia mi-a aprins-o şi pe a mea şi grăbită să profite de a ei din cauza vitezei cu care arde, mi-a spus:

     -Tragi fumul în gură şi pe urmă îl dai afară; dacă te uiţi la mine cu atenţie, ai să vezi că eu pot să-l dau pe nas, pe ochi şi pe urechi.

     Mă uitam mai mult atentă la ea decât la soarta ţigării mele.

         -Nu văd că scoţi fum decât pe nas şi pe gură! Mă minţi că scoţi prin urechi! i-am spus convinsă că mă păcălea.

       -Trage, fa, din ţigare! mi-a spus Miţa îngrijorată pentru ţigara mea, care ardea singură.

Mi-am dus-o repede la gură, cu ochii ficsaţi pe faţa lui Mia şi la fumul pe care îl aşteptam să-l văd ieşindu-i din urechi. Nu ştiu dacă arsura sau dacă nu ţipătul lor m-a speriat aşa de tare că nu a lipsit mult să cad din pătul.                                                                                                                                    

        O altă nenorocire mă lovea din plin în ziua aceea. În poala rochiei bleu cu cocoşei roşii îmi căzuse o bucată din ţigarea aprinsă şi nu-mi făcuse decât două găuri, suficient de mari să-mi treacă degetul. Mia îmi scutură rochia, iar Miţa, tot trăgându-şi nasul şi ştergându-şi ochii de fumul care îi intrase, se văicărea de mama focului.

          -Ce o să zică ţaţa Susana, când se duce acasă?                                                                 -Să nu-i spui, fa, că ai ars rochia de la ţigare. Îi spui că am copt porumb şi ţi-a sărit jar în poală.

        Eram prea necăjită pentru rochie, sau mai bine spus pentru a doua rochie pierdută în mai puţin de câteva ore, că nici nu vroiam să aud ce îmi spunea Mia.                                          Eram convinsă că aveam să-i spun adevărul, pentru că, datorită ţigărilor sau mai bine spus, minciunilor cu fumul, îmi arsesem rochia cu care trebuia să merg duminică la biserică. Am început să plâng necăjită şi printre lacrimi, le-am povestit cum mă luase vaca în coarne şi îmi sfâşiase rochia cealaltă.                               

       -Cine te-a adus, fa, aici, să ne bagi în necaz? mi-a spus Miţa supărată, nu pentru rochia mea, ci mai ales la gândul că s-ar putea afla în sat că fumau şi ele, ca toţi copiii, ţigări din mătase de porumb.

        Mă uitam la ea cu ură şi mi-am spus în minte: ”Oare aşa este la ţară, nenorocirea unuia este şi a celorlalţi sau le este frică să nu-i bagi în vreun bucluc?” Tataie se plânsese că îl puteam nenoroci; mamaie de asemeni; acum Mia şi Miţa gândeau la fel, numai la mine nu se gândeau cât sufeream că îmi pierdusem rochiile. Vroiam să-i aud: 
”Ne pare rău că te doare sau că nu mai poţi să te fuduleşti cu niciuna dintre rochiile tale.
          Am acceptat ziua aceea foarte greu, din cauza necazului care se ţinuse lanţ de mine de când mă sculasem. Singura mea consolare era frica lui Mia la gândul că aveam să spun adevărul acasă. Din acest motiv devenise dintr-o dată foarte atentă cu mine şi ca să-mi uit găurile din rochie, s-a oferit să facă foc şi să-mi coacă porumb. Era mai plăcut jos, decât cocoţate pe scândurile din prumul înalt, care, după cum spunea tataie, în loc să facă fructe, se înalţa ca un salcâm în fiecare an. Îl ţineau mai mult pentru umbra de la capătul locului şi ca punct de observaţie împotriva neinvitaţilor, care se furişau, dinspre calea ferată, să fure struguri şi porumb. Jos, pe pământ, mă puteam mişca fără să privesc vârful aracilor ca nişte suliţe ascuţite, puşi la distanţă mică unul de altul şi pe urmă ne puteam juca fără să le ascult vorbind despre băieţi şi fără să mă ameţească cu mirosul de mătase de porumb, care ardea în foile de ziar furate de acasă.                          

         -O să te bată, fa, mă-ta, când o să te vadă cu două rochii stricate? m-a întrebat Miţa cu un zâmbet apropiat de al lui Marin, de dimineaţă, pe malul gârlei.                

        M-am uitat la ea cu aerul de orăşeancă şi cu toate că era mai mare decât mine cu patru ani, i-am răspuns cu acelaşi zâmbet ironic cu care îmi vorbise şi ea:               

        -Da ce, fa, eu sunt ca tine ţărancă? Să mă bată mama cum te bate mă-ta pe tine? De ce te duci, fa, la şcoală dacă nu ştii să vorbeşti? Ce păzim via amândouă să-mi vorbeşti cu “fa” şi cu “mă-ta”!” Se spune “dragă” şi “mama ta”.                               

        Mi’a s-a uitat mirată la mine şi după ce şi-a tras nasul, când în dreapta, când în stânga, a deschis gura să-i spună ceva lui Mia, dar aceasta, preocupată să aleagă porumb bun pentru copt, s-a făcut că nu ne aude. Miţa, cu buza umflată, a început să strângă lemne uscate pentru foc. Uitasem de rochii; eram mulţumită că îi închisesem gura Miţei care, după spusele lui Mia, “trăncănea tot timpul, numai să se afle în vorbă”.

        Cuvântul “bucureşteancă” îi impresiona pe copiii de la ţară şi cum majoritatea nu călcaseră decât de câteva ori pe asfaltul din Bucureşti, mă priveau ca pe cineva deosebit faţă de ei. Şi cum orgoliul în tine se naşte din naivitatea altora, am început şi eu încet, pe nesimţite, să-mi dau aere şi să cred în superioritatea pe care mi-o dădea cuvântul de “orăşeancă”. Aşa că, fără nici o jenă, m-am aşezat pe un preş sub prun şi, cum le consideram vinovate de a doua nenorocire, le-am lăsat să coacă porumbul singure şi să mă servească.

        Numai seara, când am întratât în curte, mi-am amintit că pe mamaie nu o impresiona domiciliul meu şi riscam să mă certe pentru rochie, aşa că, fără să mă vadă, m-am strecurat în odaia de la drum şi după ce mi-am tras la repezeală un trening pe mine, am aranjat rochia pe un umeraş în şifonier, cât mai puţin la vedere.                                                                                                                                              Am răsuflat uşurată şi am ieşit din casă, nu fără oarecare regret că îmi pierdusem şi a doua ocazie să fiu frumoasă duminică, în biserică.                                                      Tataie mesteca de zor în ceaunul cu mămăligă şi îi povestea mamaiei scena petrecută la prima oră cu Orfana. Şi mulţumit că “Dumnezeu  îl ferise de o mare nenorocire în ziua aceea” îşi ridica  din când în când privirea în sus, ca şi cum în tavanul bucătăriei ar fi existat salvarea lui.

        -Tataie, să nu fii supărată pentru rochie! Am să-i dau Mariei un pol să-ţi cumpere material să-ţi coasă alta! mi-a spus fericit când m-a văzut că intram aşa de calmă.

         -Gogule, a început mamaie, după ce m-a privit cu coada ochiului, cred că are nevoie de doi poli, dacă a îndrăznit să intre singură în odaia de la drum şi…

    Mamaie nu a mai avut timp să-şi termine fraza, pentru că tataie a sărit ca ars:                          -Taci, Susano, cu doi poli, ce eu îi găsesc pe drum?!

        -Pe al doilea o să-l plătească tăticu! le-am spus cu un aer uşurat.                                        În mai puţin de cinci minute tataie şi mamaie erau la current de istoaria din prun. Abia acum li se luminară mintea de ce Mia nu se oprise la ei, ci trecuse val vârtej prin faţa casei?

           Numai mami, când a venit să mă ia acasă, a râs mulţumită că nu m-a împuns vaca şi apoi a râs în hohote, când a aflat povestea cu mătasea de porumb. Cel mai fericit părea tataie, pentru că nimeni nu-i ceruse să mă despăgubească pentru rochia ruptă de vacă.

        La plecare însă, când să ieşim din curte, mamaia, care ne privea zâmbind, l-a întrebat pe tataie când se aştepta cel mai puţin:

        -Ce ai făcut cu polul, Gogule? L-ai dat fetei?!

        -Lasă, tăticule! a început mămica.

        -Hai, dă-mi polul, am sărit repede cu gura, că doar vaca ta mi-a rupt-o;  adică promiţi  şi te faci că uiţi?

        După ce şi-a tras pălăria mai spre ceafa, tataie a băgat mâna în buzunar şi a scos banii, care, în mod sigur, erau pregătiţi şi i-a întins cu un aer nu prea convingător.

        -Ce îţi mai trebuie rochie de vară, că doar o să te duci la şcoală? Eu i-am pregătit să-ţi cumpere Maria altceva pentru frig.                                                                                              -Hai, tataie, nu mă păcăli, că dacă nu-ţi amintea mamaia, nu mi-ai fi dat pentru iarnă şi nici pentru vara! i-am spus cu reproş.

       -Aoleu, ce gură are buzoianca, face omul de ruşine! mi-a spus tataie, după care m-a luat în braţe şi m-a pupat să-i “ţină” până când aveam să mă întorc în vacanţă.

GLORIE COPILARIEI capitolul XV

Capitolul XV

ÎN VACANŢĂ LA TOPOLOVENI

  Eram în vacanţă. Prima vară de elevă mi se părea deosebită faţă de cea cu un an în urmă. Mă simţeam “mare”, poate chiar mai mare deact mă vedea mami.

  Adesea îmi fugea gândul la Matei şi încercam să-mi imaginez cum se descurcă el la ţară. Poate despărţirea de Matei nu ar fi avut nimic deosebit şi nu m-aş fi gândit la eldecât în treacăt, pentru că îmi crease atâtea probleme, dar de când aflasem că era orfan, o punte invizibilă mă lega de el şi îl priveam cu alţi ochi, iertându-i totul.

  Mami devenise principala mea grijă. Îmi era teamă să nu o pierd, aşa cum Matei îşi pierduse mama şi îi iertasem faptul că mă pârâse învăţătoarei şi încasasem cele câteva linii la palmă. Pentru tot ce îmi reproşa când greşeam, îi ceream iertare şi la gândul că era supărată  din cauza mea, mă durea mai mult chiar decât o sută de linii la palmă. Începuse să-mi încolţească în suflet teamă să nu rămân orfană.

  Seara mă rugam la Dumnezeu, dar nu “pentru mintea şi sănătatea mea“, cum mă învăţase mami, ci să-mi apare părinţii de rău, să nu ajung la ţară, ca Matei.

  În sectret Dumnezeu era prietenul şi protectorul părinţilor mei, căruia mă rugam, promiţându-i în schimb, că nu aveam să mai fac prostii nici acasă şi nici la şcoală.

  Devenisem aşa de cuminte că ajunsesem chiar să refuz plata când mă trimiteau la Şosea după cumpărături.

  Chiar şi surpriza mamei, pe care mi-a anunţat-o într-o dimineaţă, am primit-o cu resemnare şi cu o falsă bucurie, nebănuind că sufletul meu se înecase în frica de necunoscut.

  -Peste o săptămână ai să pleci în tabără, la Topoloveni! mi-a spus fericită că reuşise să-mi obţină un loc.

  -Eu vreau să plec la tatatie! i-am răspuns cu jumătate de voce.

  -Nu se poate. Am plătit cincizeci de lei şi abia am reuşit să-ţi fac rost de un loc! mi-a răspuns categoric.

  -Nu cunosc pe nimeni! am continuat.

  -În loc să-i mulţumeşti şi să te bucuri că nu o să mai stai pe stradă, că ai să vezi şi tu alte locuri şi ai să cunoşti alţi copii, în afară mucoaselor astea două, Nuţa şi Cameluţa! m-a certat tanti Oala, care tot freca de zor la o cratiţă.

  Am tăcut şi am ieşit din curte bosumflată. Nuţa sărea într-un picior şotronul, iar Cameluţa, aşezată pe vine, cu degetele răsucite ca să zbârcească, o urmărea atentă, aşteptându-şi rândul.

  -Săptămana viitoare plec în tabără! le-am spus direct, mai mult să le văd reacţia.

  Nuţa s-a oprit din sărit, iar Cameluta, fericită că în sfârşit “Zbârcise” şi îi venea şi ei rândul, a început să sară grăbită în carourile trasate cu cretă albă pe pietrele colţuroase ale străzii.

  -Ce noroc pe tine! mi-a spus Nuţa bucuroasă.

  -Crezi? am întrebat-o fără prea multă convingere.

  -Ai să te joci toată ziua! a început Nuta visătoare. Ai să cunoşti copii mulţi şi o să faci foc de tabără.

  Mă uitam la ea pentru că ştia de foc de tabără; eu ştiam de la Marieta şi încurajată de admiraţia ei, am început să-mi dau aere. Pentru prima dată aveam să fac ce nu putea să facă oricine. Cameluţa, supărată că nu-i dădeam nicio inportanţă, mai ales că după spusele ei nu “zbârcise” niciodată, s-a oprit lângă noi şi cum trăsese cu urechea, a intrat şi ea în conversaţia noastră.

  -Dacă pleci în tabăra, eu am să plec la Botoşani, la bunicii mei.

  -Şi eu ce fac? ne-a întrebat Nuţa.

  -Te duci şi tu undeva! i-am spus convinsă că era cea mai bună soluţie în timpul absenţei noastre.

  -Nu am unde! ne-a răspuns necăjită.

  În ziua aceea nu am vorbit decât despre tabăra mea şi mai ales despre “Topoloveni. Nu auzisesm niciodată de localitatea aceasta, dar cum nici ele nu ştiau mai mult decât mine, ne-am aşezat pe trotuarul cald, sub teiul la fel de bătrân ca strada şi am început să le povestesc:

  -Mi-a spus mama că trece pe acolo un rău. Am uitat numele, dar e aşa de frumos, că te crezi în străinătate. Or să fie copii din toată ţara şi or să fie concursuri multe: la recitat, la cântat, la sport, multe de tot.

Şi după ce mă mai gândeam puţin, continuam cu voie bună din gură pe un fond negru, care îmi îneca inima de supărare.

  -Or să ne dea şi premii!

  -Să vedem dacă ai să aduci şi tu unul? a sărit Cameluţa ca de obicei.

  Simţeam că mă luase gura pe dinainte mai mult decât era nevoie în prezenţa Cameluţei şi pentru a nu ştiu câta oară de când eram prietene, aş fi vrut să o trag de caode şi s-o arunc peste gard. Niciodată Nuţei nu-i trecuse prin cap să-mi pună spusele la îndoială şi să-mi ceară probe că să-mi justifice inteligenţa.

  M-am întors acasă necăjită mai mult din cauza viitoarelor concursuri decât de idea plecatului.

  Săptămână a trecut repede, mai ales că mami, în fiecare zi îmi cumpără câte ceva de pe lista mare cât o pagină de caiet din cele care aveam nevoie în tabără. Trei săptămâni printre străini nu era un lucru uşor de acceptat, mai ales că, pentru prima dată aveam să fiu singură,  fără tataie, fără tata-mare şi mai ales fără mami şi tăticu. În ultima noapte m-am culcat necăjită şi numai când mergeam cu mami de mâna spre şcoală, unde era plecare, mi-am amintit că uitasem să-i spun cât eram de bolnavă.  

  -Mă doare capul! Am început cu voce slabă.

  -Nu te doare niciun cap! mi-a răspuns mami mai mult îngrijorată că rucsacul era prea greu pentru mine.

  -Cred că mă doare burta şi am să vomit! i-am spus de data aceasta destul de tare încât să mă audă şi tanti Oala, care venea în urma noastră.

  -Să ai grijă să nu-ţi pierzi lucrurile! mi-a spuns mami.

  -Dacă mor acolo, să nu mă lăsaţi, să mă  aduceţi acasă!

  -Drac mort, cine a văzut?! mi-a intervenit tanti Oala.

  Am înjurat-o în gând că intră în discuţie fără să o întrebe nimeni şi am grăbit pasul, convinsă că, indiferent de ce aş fi suferit în ultima clipă, mami nu m-ar fi întors acasă pentru nimic în lume.

  Resemnată, după ce am trecut prin braţele mamei şi ale lui tanti Oala, m-am urcat în autobuzul plin de copii gălăgioşi şi cu o căldare de lacrimi, care se înodau în gât, le-am făcut semn cu mâna când uşile autobuzului s-au închis şi după câteva pocnituri la eşapament, s-a pus în mişcare.

  Nu plângea nimeni, numai eu eram tristă. Celalti copii râdeau, ţipau, se împingeau, spre disperarea celor două învăţătoare. Nimeni nu stătea la locul lui. Mi-am strâns dinţii şi pumnii şi fericită la gândul că cel puţin în tabăra avea să lipească linia şi frica de la şcoală, m-am gândit că trei săptămâni vor trece repede şi va fi pentru prima şi ultima dată când plecăm aşa departe de acasă.

  După câteva ore, m-am trezit cu gâtul amorţit din cauza poziţiei în care adormisem, în faţa a două porţi care semănau celor de la unitatea militară pe lângă care trecea trenul, când ne duceam la ţară la tataie.

  Am coborât din autobuz dusă de vârtejul celorlalţi, trăgând după mine rucsacul milităresc conform “regulamentului”, cerut de şcoală. M-am aşezat în rând, sub ochii miraţi ai învăţătoarei, surprinsă mai mult că eram singură pentru care cel puţin nu trebuia să strige.

  Numai fluieratului directorul taberei i-a oprit din alergat pe ceilalţi şi după câteva palme şi ameninţări că vor dormi în curte pe iarbă în noaptea aceea, s-a făcut o linişte deplină. Am întrat în curtea taberei, mai nenorocită decât un deţinut şi după ce am privit speriată în jur, am văzut blestematul de rău despre care îmi vorbise mami şi patru dormitoare, care semănau cu nişte hangare vopsite în alb. Ajunsesem cu ultimul autobuz din ziua aceea, aşa că restul copiilor ne aşteptau aşezaţi pe iarbă la umbră, cu bagajele lângă ei. Nimeni nu vorbea şi mai ales nimeni nu se mişca de la locul lui.

  “Mi-a făcut-o mami iarăşi”, mi-am spus în gând şi, speriată să nu creadă Dumnezeu că sunt supărată pe ea şi să i se întâmple ceva, mi-am dat cu palma peste gură şi mi-am înghiţit pentru a nu ştiu câta oară lacrimile în ziua aceea.

  Ne-am aşezat în rând după cum ne auzeam numele strigat. Încă o dată mi-am tras cu greu rucsacul şi, după ce mi-am pipăit buzunarul, să mă asigur că nu-mi pierdusem cei zece lei pe care îi aveam cu mine, m-am îndreptat spre rândul meu şi m-am aşezat la coadă lângă o fetiţă de vârsta mea. Avea ochii roşii şi după ce am privit-o cu coada ochiului, m-am liniştit puţin la gândul că şi ea venise în tabăra obligată de mama ei.

  Dormitorul era imens, lung şi îngust. De-a lungul pereţilor erau paturile înguste şi joase, acoperite cu cearşafuri albe, bine întinse şi o pătură de culoare gri. Ferestrele erau mari şi prin geamul curat se vedeau copacii de pe malul râului Carcinov, care trecea prin spatele taberei.

  Stăteam dreaptă, cu rucsacul lângă mine şi mă clătinam din când în când, împinsă de către o fată care alerga să-şi ocupe un pat. Eram aşa de tristă că dacă timiditatea nu m-ar fi oprit, aş fi fost capabilă să plâng şi să cer să mă întorc înapoi la Bucureşti. Pentru prima dată m-am întrebat dacă mami mă iubea cu adevărat, sau dacă nu a vrut să scape de mine pentru trei săptămâni. Era cu adevărat primul meu coşmar.

  -Ocupă un pat! am auzit o voce severă în spatele meu.

M-am aşezat pe primul pat de lângă uşă şi fără să mă vadă cineva şi mai ales să mă audă, mi-am tras nasul discret, pentru că lacrimile mi le înghiţise el, spre fericirea mea.

  -Puneţi rucsacul sub pat! am auzit iarăşi vocea care părea hotărâtă să mă urmărească.

  L-am împins cu piciorul sub pat şi am rămas în picioare cu privirea pierdută spre fereastră, fără să incerc să privesc spre tovarăşa instructoare, cum auzisem deja că fetele o strigau.

  Nu ştiu cât am stat, dar numai când am auzit fluierul, mi-am ridicat privirea şi speriată mi-am găsit un loc în faimosul rând, unde toate fetele se împingeau şi vorbeau vesele sperând fiecare să fie remarcată de tovaraşa instructoare.

  Numai fetiţă cu faţa plină de pistrui părea la fel de speriată ca şi mine şi dacă lacrimile mele dispăruseră în nas, pe care mă tot chinuiam să-l trag cât mai discret, ale ei curgeau pe faţă repede în broboane  transparente, că mirată, am început să i le număr.

  “De unde o avea aşa de multe?” m-am trezit întrebându-mă şi, impresionată, am început să mă las împinsă de celelate până când am ajuns lângă ea. Plângea fără zgomot şi din când în când îşi ştergea  numai barba, unde se întâlneau cele două şiroaie, care se prelingeau de pe obraji.

  -Ai batistă? m-a întrebat când nu mă aşteptam să o aud vorbind.

  -Este în rucsac, i-am răspuns încurcată în faţa îndrăznelii ei de a-mi cere o batistă, când nici nu ne cunoşteam. Dacă plângi te vor crede mică, i-am spus mai mult de teamă că ar putea să-şi facă o altă prietenă şi să rămân singură cu “vocea” care părea  că avea ochi numai pentru mine.   

  Am ieşit în curte şi am vizitat baia. Pe un perete erau înşirate chiuvetele, iar în faţa lor cabinele pentru toalete; în fundul sălii erau câteva duşuri. O dată intrată, mi-am amintit că aveam nevoie, dar cum nimeni nu ieşea din rând, mi-a fost ruşine să cer voie, aşa că, obsedată să-mi ţin pipi, nu mai auzeam ce ne explica instructoarea. Eram concentrată să-mi întăresc muşchii şi să mă gândesc la wc-ul nostru de acasă,  când, dintr-o dată, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am ştiut că tot răul mi se trăgea de la mami.

  -Vrei să faci pipi? m-a întrebat noua mea prietenă.

Am clătinat din cap şi mi-am răsucit picioarele.

  -Tovaraşa, a început cu o voce miorlăită, fata asta face pe ea!

  Toate capetele s-au întors spre mine şi astfel, sub presiunea privirilor a treizeci de fete şi a vezicii urinare devenisem galbenă.

  -Cine are nevoie să intre! ne-a spus instructoarea cu o voce indiferentă în faţa necazului meu.

  Nici nu şi-a terminat bine fraza, că un stol de fete sau abătut spre cele câteva uşi. M-am înghesuit şi eu printre ele şi cum una mă împinge mai mult decât se cuvenea, m-am trezit că o împingeam şi eu pe cea din faţa mea cu aceeaşi agresivitate. Când uşa s-a deschis, m-am furişat înăuntru lăsându-le să se certe pentru prioritate. Am ieşit mulţumită; în primul rând scăpasem de un adevărat coşmar şi în al doilea rând, eram mulţumită că “răzbisem” aşa cum spunea tataie Gogu, când vorbea de el şi de viaţa lui. M-am aşezat lângă fetiţa cu pistrui căreia îi eram recunoscătoare şi încet, mi-am lăsat mana în jos şi i-am prins-o pe a ei. M-a privit cu un aer uşurat şi am păşit amândouă în urma instructoarei, convinse că devenisem prietene, cel puţin pe timpul celor trei săptămâni la Topoloveni.

  -Ma cheamă Alina! mi-a spus când ieşeam de la baie. Nu am avut timp să-i spun numele meu că deja am auzit un “sst”… care nu se mai termina.

  Abia în curte i-am şoptit numele meu şi am fost de părere că aici o să fie mai rău decât la şcoală.

  Stăteam în careul taberii, iar în faţa noastră câţiva instructori care ne vorbeau pe acelaşi ton ca la şcoală sau poate ca la armată, despre ce vom face, despre inspecţiile din fiecare dimineaţă, despre gimnastica de înviorare, despre o trompetă care avea să ne trezească dimineaţa şi multe altele. Prindeam frânturi din discursul aprins al directorului taberii, pentru că mă gândeam la Nuţa, care poate sărea şotronul sub privirea invidioasă a Cameluţei, sau poate câştiga capacele atât de valoroase ale lui Nini. “Ce-mi trebuia tabără când abia scăpasem de şcoală?” m-am trezit întrebându-mă. Dintr-o dată am văzut-o pe mami cu zâmbetul ei ştrengar când ascundea ceva: “Vreau să înveţi să te descurci printre străini. Ce vrei să stai numai cu noi şi la ţară? Vreau să văd dacă eşti deşteaptă cum te vedem noi?!” şi până să-şi termine frază, deja biletul de tabără, luat de la şcoală, mi-l flutura în dreptul nasului.

  Nu înţelegeam, de ce mă vedea mare? Era drept că peste două luni împlineam opt ani, dar erau şi alţii mai mari decât mine şi nu fuseseră niciodată într-o tabără. Eram convinsă că numai tăticu mă iubea, pentru că nici el nu fusese încântat de idea să plec singură pentru trei săptămâni de acasă, printre străini.

  -Dac[ o să se îmbolnăvească fata? a întrebat-o îngrijorat.

  -Dac[ nici într-o tabără nu o fi un doctor, atunci nu mai este niciunul în ţara noastră. Parcă ai venit aici din pădure? i-a răspuns mami mirată de întrebarea lui.

  Tăticu a oftat şi fără să-i pună alte întrebări, mi-a lăsat impresia că părea convins de argumentele mamei.

  Acum stăteam la soare şi mă consolam puţin cu idea că poate şi mama Alinei o trimisese cu aceeaşi convingere “că era mare şi îi trebuia, în afară de activităţi şi puţină disciplină.”

  Mergeam în rând ţinându-i mâna Alinei şi numai după mirosul de mâncare am bănuit că intrăm în cantină. Ne-am aşezat la masa noastră, care ne era rezervată şi am ştiut că până în ultima zi, acela îmi va fi locul.

  -Trebuie să mâncaţi tot ce aveţi în farfurii! ne-a spus tovarăşa noastră, pe care acum o priveam cu alţi ochi.

  -Cine nu mănâncă tot nu are dreptul la desert şi în plus, la activităţile de după-amiază! ne-a repetat pe şoptite, pentru că vocea ei se dubla cu a celorlalte tovarăşe instructoare, care repetau aceleaşi fraze la mesele lor.

  Am înghiţit în sec privind la boabele de fasole din farfurie şi mi-am amintit de ciorba lui mami plină de jumări, de care te săturai numai cu mirosul. Mi-am plimbat lingura prin farfurie şi cu cochii mai mult închişi am început să mănânc de frică să nu fiu pedepsită printre străini. Alina mânca şi ea cu un aer grav, altele se strâmbau, dar majoritatea mâncau înfometate.

Odata ajunse în curte, tot cu rândul, am ştiut că eu şi Alina eram cele mai mici din grupa noastră, motiv pentru care restul fetelor nu ne aruncau nici măcar o privire. Eram fericită pentru că nu eram obligată să răspund la întrebările curioase pe care şi le puneau între ele.

  Adevărata disciplină a început a doua zi, când, la şase şi jumătate, în sunetul trompetei alergam în curtea taberei, unde ceilalţi ne aşteptau. Îmi era somn, iar aerul dimineţii, în loc să mă trezească, mă îndemna să mă cocoloşesc în patul meu de “campanie”. Alergam să ne încălzim în ritmul fluierului şi mă gândeam la mami cu răutate: ”să-mi dea mie, singura ei fată, o lovitură aşa de grea!” Şi cu gelozie mă gândeam la Nuţa care, în mod sigur, dormea în ziua aceea până la ora zece. Dacă gimnastica de înviorare a luat sfârşit când începusem să mă încălzesc, abia de acum încolo începea adevăratul sport. În viteză şi fără gălăgie, am trecut pe la baie, după care ne rămânea să ne îmbrăcăm şi să facem patul.

  La ultima probă “patul”, eram terminată moral. Nu-mi ieşea aşa cum trebuia, cearşaful nu stătea bine întins şi pătura nu se îndoia pe jumătate perfect. Toate fetele stăteau deja drepte în faţa paturilor, numai eu nu mi-l terminam pe al meu.

  Pe Alina o ajuta o fată mai mare, dar cea de lângă mine îmi rânjea fericită, pentru că aveam să fiu pedepsită de comisia de control. Furioasă mi-am aruncat privirea pe furiş la celelalte paturi cum erau făcute şi ca o minune dumnezeiască, în clipa în care comisia intra în dormitorul nostrum eu aranjam ultimul pliu. Am respirat uşurată şi i-am întors rânjetul vecinei. Eram umflată ca un balon; ofensată de răutatea ei şi de indiferenţa celorlalte, dar hotărâtă ca trebuie să mă evidenţiez şi să le arăt că, indifferent de vârstă, poţi să fii la fel de capabilă ca una mai mare.

  Controlul a trecut prin drepturile paturilor şi fericită ascultam cum lăsau observaţii în urma lor. Instructoarea nostră mi-a zâmbit cu complicitate, mă urmărise tot timpul şi îmi remarcase tenacitatea cu care vroiam să-mi reuşească patul. Zâmbetul ei a fost semnalul de încurajare de care aveam nevoie. Ştiam că trebuie să-i câştig simpatia, dacă voiam să-mi fie bine.

   În diminaaţa aceea am plecat în excursie în împrejurimile taberei. Mă ţineam numai în preajma instructoarei cu Alina, care, din când în când mai vărsa câte o lacrimă.

  O certam de fiecare dată, dar când eram destul de aproape de instructoare, suficient ca să ne audă convesatia, îi repetam avantajele disciplinei colective, cum mi le explicase mie mami. Alina mă privea mirată, iar instructoarea, dacă la începu nu ne dădea nicio atenţie, încet s-a arătat interesată de discuţia noastră şi m-a întrebat:

  -De la ce şcoală vii?

  -De la Costeasca! i-am răspuns mulţumită.

  -Pari dezgheţată. Ce premiu ai luat?

  Nu mă aşteptasem la o asemenea întrebare, aşa că, după ce m-am gândit dacă să o mint sau să-i spun adevărul, am ales varianta mamei, ”Să nu minţi niciodată, că nu ştii când iese la iveală adevărul  şi cel mai urât lucru e să ţi se spună mincinoasă”.

  -Trei, i-am răspuns cu jumătate de glas.

  Şi, după o mică ezitare, am continuat:

  -Trebuia doi, dar învăţătoarea i l-a dat Elenei, pentru că mama ei este croitoreasă.

  -Poate l-a meritat! mi-a răspuns înstructoarea, după ce s-a gândit puţin.

Stăteam aşezate în iarbă şi cu picioarele în apă; între noi era o mică distanţă, dar vexata de răspunsul ei, mi-am ridicat poalele fustei şi m-am apropiat de ea prin apă.

  -Nu a putut să recite o poezie fără nicio greşeală, citeşte pe silabe, socoteşte mai repede Cartuş decât ea, cum să fie înaintea mea? am întrebat-o şi eu convinsă că nu mai avea ce să-mi răspundă.

  -Tu ştii vreo poezie? m-a întrebat curioasă.

  -Cred că ştiu mai mult de zece poezii! am răspuns sigură pe mine.

  -Recită-mi una, dacă ştii? ,mi-a cerut zâmbind, convinsă că nu eram decât o mică lăudăroasă.

  M-am uitat în jurul meu şi în afară de Alina, care ne privea cu gura deschisă de curajul meu, nu ne dădea nimeni nicio atenţie. Cu picioarele în apa rîului, care îmi ajungea până mai jos de genunchi, am făcut o reverenţă, după regulile învăţate de mami şi am început să recit poezia “Mama lui Ştefan cel Mare.”

  Recitam şi gesticulam, fără să uit intonaţiile necesare. La început instructoarea părea distrată de graba cu care vroiam să-mi arăt talentul, dar pe parcurs, vedeam că îşi ridică sprâncenele, mirată.

  -Mai ştii şi alta? m-a întrebat fără să-şi manifeste impresia.

Am recitat toate poeziile pe care le ştiam şi după fiecare, aşteptam să aud cel puţin “Bravo!”, dar tăcea şi mă privea serioasă.

  Numai când îmi pierdusem vocea şi îmi scăzuse elanul, iar fetele care la început păreau indiferente în faţa talentului meu, mă priveau admirativ, instructoarea mi-a făcut semn să ies din apă şi a mormăit printre dinţi:

  -Cred că meritai premiul doi, dacă eşti la fel de bună şi la celelalte.

  M-am aşezat lângă Alina desumflată din lipsă de laude, dar în sufletul meu plana o undă de nemulţumire. Numai după-amaiza, când alergam prin curtea taberii cu Alina  şi mi-a făcut semn să mă apropii de ea, am înţeles în ce probleme  intrasem de bună voie şi nesilită de nimeni:

  -Ea este fetiţa dspre care v-am vorbit! le-a spus unor instructori.

  Începusem să roşesc de placere şi de emoţie; deci talentul meu o interesase. Nu bănuiam că mă aşteptau alte poezii cu partidul şi cu ţara, pe care trebuia să le pregătesc pentru festivitatea focului de tabără. De învăţat, le învăţam, dar problema era că mami nu era cu mine să mă înveţe intonaţiile. În restul zilelor, până la sfârşitul taberei, toţi copiii se jucau fericiţi şi fără grijă, numai eu cu câţiva ne turmentam cu programul. Ajunsesem să am coşmare şi o vedeam pe mami în vis, dându-mi sfaturi.

  Nu-mi amintesc de restul zilelor, ştiu numai că, în ultima zi, ascunsă după dormitoare cu Alina, singura mea spectatoare, am recitat ore întregi. După-amiaza, când m-a chemat instructoarea la repetiţia finală, nu mai aveam voce, spre disperarea ei, care s-a grăbit să mă ducă la bucătăria cantinei şi după ce mi-a frecat un gălbenuş de ou cu zahăr şi mi-a pus puţin lapte cald peste el, mi-a spus:

  -Bea să-ţi treacă răguşeala şi până îţi vine rândul în program, să nu mai scoţi nici un cuvânt!

  Stăteam cu frica în sân de teamă că nu o să mai am voce să recit poeziile, care îmi stricaseră 19 zile din vacanţă, în prima mea tabără.

  Toţi copiii alergau agitaţi şi fericiţi; unii pentru că a doua zi se întorceau acasă, cum era şi cazul meu, alţii pentru că, în sfârşit era ziua mult aşteptată, a focului de tabără.

În poeniţa din spatele taberii, în formă bradului de Crăciun, se ridica un morman de lemne care trebuia să ardă pe durata programului. După masa de seară s-au aşezat toţi copiii pe jos în formă de semicerc. Numai noi artiştii eram în partea opusă. Odată cu căderea nopţii, după ce s-a cântat “Imnul ţării”, s-a aprins şi mult visatul foc. Ca o minune dumnezeiască mi-a revenit şi glasul. Am recitat pentru prima dată în public, sub o ploaie de stele suspendate deasupra capetelor noastre, la lumina divină a focului care arunca scânteile ca o artificie pe sârmă şi în liniştea atâtor copiii, fermecaţi de decorul feeric, unde se auzea numai cântatul unei păsări rătăcite, acompaniata de lătratul îndepărtat al unui câine.

  Aveam senzaţia că plutesc şi în afară de trosnitul lemnelor care ardeau în spatele meu, nu mai era nimeni. Doar aplauzele de la sfârşit şi vocea şuşotită a instructoarei, m-au trezit la realitate.

  -Bravo! mi-a spus când m-am apropiat de ea şi după ce m-a strâns în braţe, mi-a şoptit:

  -Sunt convinsă că vei avea de data aceasta premiul întâi.

  M-am aşezat moale în iarba umezită, cu privirea orbită de lumina focului şi cu inima exaltată de bucurie. Mă gândeam  că nimeni nu mă va crede că am luat premiu. Cum aveam să-i conving? Numai la sfârşit, când directorul a apărut cu un braţ de cărţi, mi s-a luat o piatră de pe inimă şi într-o secundă, am văzut-o în gând pe deşteapta mea de mami, care îmi surâdea de la distanţă.

  A fost cu adevărat cea mai mare bucurie, prima mea glorie, prima mea realizare fără ochiul critic al mamei şi pentru prima dată mi-am spus: ”Are dreptate mami că poţi să fii mare fără să ai ani mulţi”. Am luat premiul întâi la recitat şi am fost sărutată până şi de directorul taberei. Era a doua carte pe care o primeam cadou în vara aceea şi care avea să-mi deschidă porţile atât de minunate şi fermecătoare ale lecturii.

  A doua zi, la prima oră, după o noapte nedormită din cauza beţiei dulci a succesului, mă urcam în autobuz, convinsă că mami era cea mai deşteaptă mama şi pe care trebuia să o ascult orbeşte.

  Acasă succesul meu a fost sărbătorit aşa cum se cuvenea. Mami îmi cumpărase mingea roşie cu buline albe, pe care i-o cerusem în prima carte poştală pe care o scrisesem în viaţa mea, iar tanti Oala cu prăjitura mea preferată,”cremă de zahăr ars”.

  După trei săptămâni petrecute printre străini mă întorceam acasă cu gustul dulceag al reuşitei, dar cu certitudinea că “nicăieri nu este mai bine decât la tine”.