PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a II a continuare

Rană și trandafiri

  După câteva zile calme, Mahmud s-a gândit că nu ar fi rău să ne facă un scandal ca să ne amintim că trebuie să ne fie frică de el. Într-una din zile, după ce Karim şi Hala au plecat de la noi, şi-a amintit că le-am propus ca a doua zi să vizităm mănăstirea Cernica.

-Ce este rău în asta? l-am întrebat. Este şi o pădure şi copiii se pot juca fără nici o problemă.

-Cum ce este rău în asta? Faci pe naiva ca să ne duci la biserică. Nici tu nu ai dreptul să intri în biserică. Şi dacă te mai prind că-ţi faci semnul crucii când treci prin faţa unei biserici să ştii că am să-ţi rup mâna.

Şi ca să-şi întărească spusele, s-a repezit şi mi-a rupt o iconiţă pe care o aveam pe noptieră. Am vrut să i-o smulg din mână, dar m-a împins cu atâta forţă încât m-am impiedicat de marginea covorului şi am căzut peste oglinda care la rândul ei a căzut peste mine. Toată camera era plină de sticlă, două cioburi s-au oprit pe pleoapă iar al treilea a pătruns în braţ, mai puternic decât lama unui cuţit. Când tata a deschis uşa eram pe jos, plină de sânge şi fără nicio reacţie. Eram blocată. Mă uitam mirată, nici eu nu ştiam cum de s-a spart oglinda în sute de bucăţi. Nu ştiam cât sunt de rănită, vedeam sângele şi  mă durea tot corpul, bluza era pătată. Deodată am simţit o durere în ochi. Nu ştiam dacă am ciob în ochi sau în pleoapă şi din cauza sângelui nu mai vedeam nimic. Tata s-a repezit să mă ridice, era şocat ca şi mine de scena pe care o avea în faţă:

-Nora, imediat la spital, mi-a spus cu vocea sugrumată de frică. Ochiul, să nu pierzi ochiul, repeta neîncetat.

Mahmud era la intrare, cu uşa deschisă şi ţipa ca un nebun. “Dumnezeul lui mă pedepsise pentru că o ţineam pe noptieră pe Sfânta Maria care a fost o c...”

Din fericire, tata nu înţelegea, el a crezut că se speriase pentru mine şi era şi el panicat ca şi noi... M-am urcat în maşină lângă tata şi deja prosopul pe care-l luasem cu mine ca să mă şterg era plin de sângele ce se scurgea de la pleoapă.

-Ce s-a întâmplat? m-a întrebat accelerând maşina ca să ajungem cât mai repede la spital.

-M-am împiedicat de marginea covorului, i-am răspuns încet.

-Şi de ce Mahmud nu s-a repezit să te ajute, în loc să iasă din cameră ca un nebun?

-S-a speriat, i-am răspuns încercând să-i ascund adevărul.

-De ce ţipa ca un nebun când am ieşit? a insistat  cu întrebările, ca şi cum se temea că altul ar fi adevărul.

-Nu ştiu, i-am răspuns rece.

La spital au trebuit să-mi oprească sângele şi pe urmă au încercat să-mi scoată sticla.

-Numai două copci, mi-a spus doctorul cu un aer mulţumit la sfârşit. La mână nu este nevoie, am curăţat şi te-am bandajat. În două zile trebuie să vii la control pentru ochi. Imediat începi cu antibiotice. Este un miracol că nu ţi-ai pierdut ochiul.

            Stăteam tăcută pe scaun, încât dacă aş fi putut aş fi rămas acolo. Nu vroiam să plec acasă. Doctorul se uita la mine. A simţit că eram şocată şi ameţită din cauza anesteziei; atunci m-a luat încet de braţ, m-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat cu mine spre uşă... Tata era afară, galben, şi, uitându-mă spre el am simţit că-i tremura barba. Făcea un efort ca să nu plângă. Atunci m-am gândit la mama, care din fericire nu era acasă în momentul accidentului.

-Nimic grav, i-a repetat doctorul ca să-l liniştească. Cioburile au fost foarte adânc intrate în pleoapă. Ochiul nu are nimic, dar se va umfla şi trebuie să înceapă să ia imediat medicamentele prescrise.

De data asta tata nu a mai putut să-şi ţină lacrimile, de bucurie pentru că ochiul nu era în pericol. M-a luat încet de braţ, ca pe ceva preţios  şi  cu cealaltă mână mi-a înconjurat umerii.

-Nora, tată, să nu pleci, cred că v-aţi certat. Nu este pentru tine şi în plus nu te avem decât pe tine. Ascultă-mă şi tu, măcar acum.

Vorbea cu glas tremurat, îmi era milă de el. Aş fi vrut să-l iau în braţe, să-l sărut şi să-l asigur că totul era normal. Nu aveam putere şi, din egoism, îl lăsam să vorbească pentru că simţeam că aveam nevoie de milă. Când ne-am întors acasă, mama nu venise încă de la servici şi Mahmud a încercat să-şi continue criza începută înainte de a se sparge oglinda. Atunci, cu o forţă pe care nu o cunoşteam, am luat scrumiera de pe masă şi i-am lansat-o spre cap, dar cum nu vedeam decât cu un ochi am greşit ţinta.

-Să ieşi afară din casa mea, acum, dacă nu, te omor eu pe tine, i-am strigat tocmai în momentul când tata apăruse în uşă cu cioburile de la oglindă strânse într-o pungă:

-Ce s-a întâmplat? ne-a întrebat mirat.

Ca de obicei când deveneam mai nebună decât el se speria. Şi-a luat cheile de la maşină şi a fugit pe uşă tocmai în clipa când Doina se pregătea să intre în casă.

Tremuram pe scaun de nervi şi de disperare.

-Te-a bătut, câinele, nu-i aşa? m-a întrebat încet.

Lacrimile îi curgeau și ca să nu i le văd, le-a şters.

-V-aţi bătut, a insistat tata. Dacă-l mai prind în casă îl omor.

-Nu ne-am bătut, a fost un accident. Ne certam şi m-am împiedicat. Asta a fost tot, le-am răspuns nervoasă.

            Între timp, când încercam să-i conving, mama a intrat pe uşă. Auzise totul şi ca să-l protejeze pe tata, ştiindu-l bolnav cu tensiunea, a căutat să-l calmeze:

-Dacă-ţi spune că a fost un accident, de ce nu o crezi? O bate poate la ei, dar nu îndrăzneşte să facă aşa ceva la noi. Stai întinsă pe canapea, mi-a spus mama, şi fără să mai aştepte răspunsul meu mi-a adus o pernă şi luându-mă de mână cu tandreţea pe care numai un părinte o poate avea, m-a ajutat să mă întind.

Doina era tăcută şi tristă, ca şi noi. Numai mama ştia să-şi ascundă tristeţea cel mai bine, şi ca să ne scoată din apatia în care eram toţi căzuţi şi să ne ridice moralul a continuat:

-A fost un accident, să-i mulţumim lui D-zeu că nu ţi-au intrat în ochi şi tot răul are şi o parte bună, aşa nu te mai plimbi cu ei în fiecare zi prin căldură, mai stai şi cu noi. De când ai venit şi nici nu am simţit că eşti acasă, aşa el se va duce cu Karim după marfă şi Hala să stea cu libanezii de la hotel.

Încet, vorbele ei îşi făceau efectul asupra noastră. Doina s-a uitat spre mine cu complicitate, ca şi cum ne gândisem amândouă în acelaşi timp la aceeaşi persoană.

Mama a simţit repede gândul nostru şi ca să pătrundă în complicitatea noastră a continuat:

-Într-o zi, când or să iasă afară din oraş, chemaţi... şi a făcut o pauză cu privirea spre tata, ca şi cum nu trebuie să facă niciun comentariu... pe cine vreţi voi din prietenii voştri şi beţi şampanie împreună.

Am râs toţi. Încet, ameţită de la anestezie şi de la atâta supărare, am adormit. M-a trezit într-un târziu soneria. Erau Karim şi Mahmud.

Când m-am ridicat nu m-am recunoscut. Jumătate de faţă era umflată. Scuze, regrete. Toate erau din partea lui Karim. Deodată am simţit nevoia să fiu rea şi cu  nervozitate i-am  spus acestuia:

-Nu ştii cât este de tiran cu mine la Beirut. Îl apucă criza de două ori pe săptămână şi-mi face scandal, pentru un “da” şi pentru un “nu”, sau cel mai adesea, aşa cum a spus şi Rami  “pentru ce gândeşte el că ar gândi alţii“. Să fie clar, nu mai insista, pentru că nu vreau să mă întorc cu voi.

Când mi-a auzit verdictul a luat-o la fugă pe scări. Karim după el, iar tata, înjurându-l cu ziua când mi-a ieşit în cale, a închis uşa nervos după ei. Mama se uita tristă, fără să fi înţeles prea mult din ce discutasem în franceză.

-Acum este momentul să rămâi, mi-a spus repede.

-Şi ce vrei să fac, să lucrez ca vânzătoare şi să fac declaraţii că-mi cer iertare, că am greşit în faţa unei societăţi unde morala este afişată pe garduri? Crezi că totul va fi ca înainte? Ştii cum ne numesc occidentalii? “Cei din spatele perdelelor  de fier”. Nici la ruşi nu e ca la noi, rusoaicele în Liban sunt cu paşaport turistic şi nu au nevoie nici de viză şi nici să-şi ceară permisiunea dacă vor să rămână la ele acasă.

-Ele sunt mai numeroase decât fetele noastre, a încercat să facă o glumă mama.

-Am să plec şi dacă nu învaţă să fie civilizat, dracu’ o să-l ia. O să mă roage el singur să plec, nu am să mai tac. Dacă este nebun am să-i arăt ca şi eu pot să fiu nebună.

-Aşa te-am crescut eu, mamă, mă doare când te aud vorbind aşa, mi-a spus mama cu vocea stinsă.

-Asta-i problema, că nu ai ştiut să mă înveţi să fiu a dracului şi fără ruşine.

Am tăcut. Simţeam că mă enervam din ce în ce mai  mult. Tata fuma în bucătărie. Când telefonul a sunat, după un slab “alo” pe care l-a spus, mi-a întins receptorul. Era Karim. Mă ruga să mă gândesc până a doua zi când avea să se întoarcă cu Mahmud. În seara aceea rămânea cu ei la hotel, până ne calmam puţin.

Eram mulţumită că scăpasem de el o noapte. Avea dreptate, în seara aceea, pentru prima dată în viaţa mea, simţeam nevoia să mă cert, să fac scandal, să insult şi mai ales să-l zgârii pe Mahmud în suflet şi pe faţă. Doina mi-a telefonat să afle ce s-a întâmplat de când plecase. Eram revoltată şi i-am promis şi mi-am promis că trebuia să profit de ziua de astăzi cât mai mult ca să-i dau o lecţie.

-Este sadic, mi-a spus cu tristeţe.

-Ce sadic, i-am răspuns. Este cel mai nebun şi mai al dracului din tot Libanul.

Şi am început să-i povestesc încet, ca să nu audă mama, tot ce ştiam de la vecina mea din  Beirut. În plus, i-am adăugat: ”cred că este avariţia personificată”.

-Şi fraţii lui cum sunt?

-Cum îl vezi pe Karim, i-am răspuns.

-Am vorbit la telefon, ştii tu cu cine. Nu i-am povestit nimic, dacă vrei îi spui tu. Vrea să te vadă şi i-am povestit de propunerea mamei tale. A acceptat, dar este jenat să vină la tine din cauza părinţilor. Aşa am simţit eu, a adăugat repede ca să  nu-mi lase altă impresie.

-Ştii, Doina, când am probleme şi sunt îngropată în mizerie ca astăzi, nu mă gândesc la el decât ca la ceva rău de care nu aveam nevoie în viaţa mea. Câteodată mă prinde dorul şi atunci sufăr. Singurul meu medicament ar fi fost dacă Mahmud ar fi fost ca ceilalţi şi m-ar fi iubit, am fi putut discuta orice fără să ne certăm, într-un cuvânt, dacă ar fi fost normal şi s-ar fi comportat ca un soţ. Noi trăim ca doi duşmani, este mereu la pândă să mă prindă cu ceva ca să mă jignească şi să mă umilească, chiar şi în faţa familei lui. De multe ori realizez că  este o problemă căsătoria noastră pentru ei.

-Taci din gură, că-l cunosc şi ei că nu este normal, m-a oprit Doina.

-Vecina mea îmi spune acelaşi lucru. 

Am terminat triste convorbirea, nu înainte de a-mi fi promis că a doua zi, de la servici va trece pe la mine.  

            A doua zi  la prima oră Karim era la noi la uşă. Simţind că ambianţa era mai calmă a intrat glumind şi a început să-mi povestească că Mahmud nu l-a lăsat să doarmă toată noaptea.

-Unde este acum? l-am întrebat cu un aer plictisit şi obosit, pentru că printre altele, din cauza durerii nu dormisem toată noaptea.

-În maşină, îi este frică că erai să-l omori cu scrumiera.

-Drac mort ai văzut? i-am completat, la care Karim a râs minute în şir.

-Nora, îmi permiţi să-ţi dau un sfat?

-Te ascult Karim, i-am răspuns mai mult curioasă, pentru că mă îndoiam că în cazul lui Mahmud mai puteau exista şi remedii.

-Fii agresivă cu el, dacă ţipă, ţipi şi tu, dacă sparge, spargi şi tu ceva!

Am început să râd şi i-am răspuns:

-Problema este că nu sparge din avariţie. Într-o zi am spart o farfurie şi a ţipat şi m-a insultat timp de trei ore.

-Sparge tu. Din ce ţipă sparge şi mai mult, de frică o să tacă.

-Păi, asta-i viaţă? l-am întrebat tristă.

-Viaţa nu este aşa, norocul tău nu a fost bun, dar acum este prea târziu, nu-ţi rămâne decât să-l educi şi să-l sperii că  vei divorţa, că moare de frică.

-Cheamă-l, i-am spus.

-Este prea devreme, lasă-l să se frământe cât mai mult. Aşa cel puţin poate învăţa ceva, mi-a răspuns râzând.

După aproape o oră, Karim a coborât să-l cheme. Când a intrat în casă, de la uşă i-am strigat:

-Pentru ce am la ochi din cauza ta, să ştii că începând de astăzi, dacă îţi convine bine, dacă nu la revedere, am să-mi port crucea la gât. În momentul în care ai să-mi insulţi religia, ai să vezi ce ţi se va întâmpla.

-Cum să porţi cruce la gât în Liban, noi suntem musulmani, mi-a răspuns din nou agresiv.

-Nu-ţi intră în cap că eu nu sunt musulmană!? După legea voastră nu ai nici un drept asupra mea, după cum nici eu nu am niciunul asupra ta şi a banilor tăi şi chiar a copiilor, dacă, Doamne fereşte, vom avea într-o zi. Mă îndoiesc că vom rezista împreună mult timp dacă nu devii ca ceilalţi.

Karim se uita la noi şi din când în când mă încuraja ca să continui. Ne-am terminat discuţiile după o oră, sub pecetea lui Karim care a garantat pentru el şi care mi-a promis mie că o să  mă ajute, în caz de eşec, să divorţez dacă nu-şi schimbă felul de a fi. Nu credeam nici una nici alta, dar cum nu exista altă soluţie pentru moment am acceptat ca şi cum garanţia lui Karim ar fi fost singurul lucru care m-ar fi convins.

Karim ştia că singurul lucru pe care trebuia să-l facă în timpul petrecut la Bucureşti era să-l lase să stea cu noi cât mai puţin posibil. Altfel, credea el, risca să se întoarcă fără mine şi asta i-ar fi atras probleme pentru tot restul vieţii. Nu bănuia că nu era nici o şansă ca să rămân.

În fiecare zi pleca dimineaţă şi se întorcea seara, observasem că-i plăcea programul făcut de Karim, mai ales că ştia că nu puteam ieşi din casă.

Într-una din zile, Karim ne-a anunţat că ar fi cazul să ne gândim la plecare. Bombardamentele începeau să se mai rărească şi era posibil ca în curând sirienii să elibereze zona creştină...

Cu Alex vorbeam în fiecare zi la telefon. Eram calmă şi evitam să-i povestesc mizeriile mele. În ziua când i-am povestit că mi-au amintit de plecare s-a revoltat.

-Nu ai vrut sau nu ai putut să ne mai vedem? Mi-ai spus că te doare ochiul, dacă te duci la spital vin cu tine şi petrecem ziua împreună. Eşti de acord? m-a întrebat nervos.

-Am să fac tot posibilul. Trebuie să aranjez cu Karim ca să-l ia undeva în afara oraşului, i-am răspuns cu convingere.

Seara, când s-a întors Mahmud singur mi-a spus, ca şi cum D-zeu lucra în favoarea mea:

-Mâine plecăm la munte, dacă nu avem timp să ne întoarcem, dormim acolo şi ne vom întoarce a doua zi.

-Vreau să ştiu precis, poate plecăm şi noi la ţară ca să-l văd pe bunicul. Nu de altceva, dar să nu întârziem şi să stai pe afară.

-Te sunăm de la munte ca să-ţi confirmăm programul, dar 90% nu ne vom întoarce. Tu o cunoşti pe Hala cum îi place să cheltuiască, mi-a răspuns cu regret.

Imediat ce a intrat în baie i-am telefonat Doinei să-i anunţ evenimentul cel mai frumos planificat de Hala, care, în necunoştinţă de cauză, îmi dădea ocazia să-mi petrec cea mai frumoasă zi din ultimii doi ani.

În aceeaşi seară, Alex era anunţat de Doina de ziua mea de libertate, el nemulţumit numai de câteva ore i-a propus Doinei să-l ajute să petrecem seara într-un restaurant ca să dansăm, iar restul nopţii să dorm la el.

Nu ne-a trebuit mult ca să o conving pe mama să mă lase să dorm la Doina, ceea ce era de fapt o minciună. Cred că-i era indiferent sau poate chiar îşi dorea ca să am probleme cu Mahmud dacă s-ar fi întors şi aşa să rămân definitiv acasă.

A doua zi l-am aşteptat, emoţionată ca un elev în faţa examinatorului. Vroiam să ştiu dacă era la fel de cald şi tandru că la prima întâlnire sau acum, după ce se obişnuise cu prezenţa mea la Bucureşti, îi scăzuse din elan. Ne-am întâlnit, ca de obicei, la colţul străzii. Mergând spre locul întâlnirii m-am gândit cu plăcere la utilitatea colţurilor  de străzi. Era o posibilitate să fii cât mai puţin văzută de vecinii curioşi. De data asta era în maşină şi pentru o secundă m-am gândit că îşi pierduse din entuziasm din moment ce nu era lângă maşină, ca prima dată. Cu inima puţin tristă şi ezitantă m-am urcat în maşină cu o undă de regret că nu am lăsat ca prima întâlnire să  rămână cea mai palpitantă  clipă din viaţa mea.

-Închide ochii şi închide gura, şi fii atentă pe ce stai, mi-a strigat vesel.

Nu ştiam ce să fac, nu vroiam să-i stric surpriza. Atunci, cu ochii închişi, pipăind locul ca să nu stau pe ce m-am aşezat, tot cu ochii închişi, am închis gura aşa cum mi-a spus.

Deodată  mi-am simţit braţele umplute de flori şi am început să strig:

-Pot să deschid ochii?

-Nu încă, mi-a răspuns şi mai vesel decât prima dată, fiind sigur de reuşita surprizei cu florile.

Am simţit că-mi pune ceva în jurul gâtului, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi fără să-mi mai dea răgaz şi fără jenă că eram în plină stradă, m-a sărutat aşa cum numai el ştia să o facă. Am deschis ochii şi primul lucru pe care l-am văzut au fost trandafirii care-mi umpleau poala şi erau şi pe jos la picioarele mele.

-Ce ai făcut, ai furat o grădină? l-am întrebat râzând.

-Nu, am violat o ţigancă şi i-am furat tot coşul, mi-a răspuns râzând. Nu vezi ce ai la gât? m-a întrebat cu reproş.

Uitasem, pur şi simplu, de ce era la gât, imaginea trandafirilor care erau pe mine şi la picioarele mele era mai repede o imagine de film decât una reală pe una din străzile banale ale Bucureştiului. Nu puteam să-mi iau ochii de la ei, cu mâna pe lanţul pe care-l simţeam şi pe care nu reuşeam să-l privesc l-am întrebat:

-Din curiozitate, câte fire sunt, ai idee?

-Păi, a început să se bâlbâie, doi de la prefectură, alţi doi de la nea Fanică, alţii de la primărie.

Râdeam ca doi nebuni.

-Alţii i-ai furat din parc astă noapte, spune adevărul.

-Ai dreptate, asta este sursa principală, mi-a răspuns  grăbit, ca şi cum ideea mea îi plăcuse şi mai mult.

Atunci mi-am îndreptat privirea spre lanţul pe care mi-l pusese  la gât. Era din aur şi de el era prinsă o cruce mare, tot din aur, cu Isus răstignit. Am tăcut de data acesta şi cu ochii aburiţi de lacrimi i-am spus:

-De data asta este prea  mult.

-Pentru tine nimic nu este mult, mi-a răspuns şi el cu o oarecare nostalgie în voce... Ştii, a continuat, mi-ai spus că este Prietenul şi Protectorul tău. Şi El tot evreu, ca şi mine, L-ai iubit înainte ca să mă cunoşti pe mine, şi, cine ştie, poate rădăcinile mele or avea ceva în comun cu El, dacă mă iubeşti la fel de mult.

Am început să râd şi printre lacrimi de bucurie i-am spus:

-Nu-ţi da importanţă până acolo încât să poţi să te compari cu o divinitate, tu, cel mai ingrat dintre ingraţi. Te-aş fi iubit chiar dacă ai fi fost ţigan, era mai bine şi nu ne-am fi despărţit ca doi proşti. Stăm aici restul zilei? l-am întrebat mirată pentru că uitasem pur şi simplu că trebuia să plecăm.

            -Ai dreptate, mi-a spus şi a pornit motorul.

-De când evreii oferă cruci?

Şi fără să mă lase ca să-mi continui ideea mi-a răspuns, nu fără oarecare răutate.

-De când iubesc o ortodoxă şi în mod deosebit când e măritată cu un musulman, ca să nu uite niciodată cine este.

Am tăcut, înţelegeam că din dragoste simţea nevoia să fie răutăcios,  avea dreptate, numai că nu ştia că scandalul şi povestea ochiului erau cauzate de ceea ce lui îi era teamă să nu uit.

Simţind că tăcerea era mai lungă decât trebuia, m-a întrebat:

-O știi pe ţiganca de la care îţi cumpăram flori în fiecare zi?

-Da, i-am răspuns, cum aş putea s-o uit?!

-Mă întreba mereu de tine, ori de câte ori treceam prin faţa ei: “Unde-i, bre, fata aia frumoasă?”  Într-o zi am oprit maşina, eram cu cineva, am vrut să cumpăr flori şi când a văzut că nu erai tu, nu a  mai vrut să-mi vândă.

-Glumeşti... i-am strigat veselă.

-Nu glumesc deloc, astăzi i-am cumpărat tot coşul. La prima oră am fost la ea şi i-am spus că este pentru tine. Mi-a spus că dacă nu te duc să te vadă o să dea cu pietre când am să mai trec prin faţa ei. Şi să ştii că o cred capabilă!

Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred, pentru că-l ştiam cât de mult îi plăcea să mă tachineze în trecut cu poveştile lui pe care adesea le credeam ca să descopăr după aceea că nu erau decât glume.

-Ai să te convingi singură şi să vezi ce-o să-ţi facă dacă te spun că tu ai plecat şi m-ai lăsat singur. Şi fericit că-şi putea  găsi un aliat, râdea de mine şi-mi repeta: Să nu minţi în faţa ei, ca să am probleme cu ea după aceea. Să-i spui: “bre, am fugit cu un arab ca să ştiu ce este războiul“.

-Opreşte-te că mă enervezi şi dacă vrei să glumeşti în faţa ei să ştii că nu merg, pentru că, în definitiv, tu ai nevoie să cumperi flori de la ea pentru frumoasele pentru care m-ai lăsat şi te plimbai cu ele la mare când eu plângeam ca o nebună după tine. Pentru că mămica nu m-a plăcut, pentru că restul familiei nu au vrut decât o evreică ca să-ţi facă copii... pentru că eraţi de familie prea nobilă pentru o muritoare de rând cu origini de la ţară...

-Nora, ajunge! a ţipat deodată nervos. Ştiu că ai dreptate, dar şi tu ai fost de vină, nu ai făcut niciun efort ca să-i placi mamei. Imediat i-ai întors spatele şi ai refuzat să vii la noi. Noi nu suntem ca voi. La noi nu putem să ieşim din nişte limite, avem legile noastre nescrise. Am fugit pentru că sufeream, te iubeam, iar acasă mama făcea presiune ca să te las. Ce puteam să fac? Când le-am dovedit şi m-am convins că nu te vreau decât pe tine, unde erai? Te-am căutat ca un nebun. Erai plecată cu un tâmpit ca să-mi dovedeşti că tu eşti eliberată de ideile religioase. Parcă plecai până la Şosea şi te întorceai înapoi. De ce nu m-ai căutat niciodată şi să-mi spui că sufereai  în loc să plângi singură în casă? 

Tăceam şi mă gândeam că şi el mă blama pe mine aşa cum şi eu îl blamam pe el, şi eram convinsă că şi el avea momente când poate mă ura.

-Terminasem un divorţ. Eram după câţiva ani liber, acasă ai mei mă înnebuneau zilnic și complotau împotriva ta. Ce era să fac?

Am închis ochii, tocmai evitase un accident, şi, speriată că-l simţeam pe punctul să explodeze l-am întrerupt:

-Ce rost mai au regretele? Mai bine să profităm de ziua noastră că nu se ştie dacă vom mai avea alta, cândva.

Mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o, şi încet, mi-a pus-o pe obrazul lui.

-Mergem întâi la spital şi pe urmă la ţigancă.

La spital am terminat repede; doctorul m-a asigurat că în mai puţin de o lună cicatricea se va estompa.    

În schimb, de la florăreasă abia am reuşit să plecăm. A fost  fericită că ne-a văzut împreună şi fără să fie atentă la degetul meu, ne-a urat să nu ne mai despărţim niciodată.

-Sunteţi făcuţi unul pentru altul, ne-a spus râzând, cei mai frumoşi clienţi pe care i-am avut până acum şi domnul cel mai boier. În ultimul timp nici el nu mai trece ca atunci când veneaţi în fiecare zi, împreună.

Şi fără ca să fiu atentă mi-a luat mâna şi mi-a întors palma spre ea.

            -Of, câte probleme ai să ai şi peste câte ape ai să treci.

Mă uitam la ea mirată.

-Ascultă, maică, a continuat, ai să ai doi copii şi cred că târziu, peste ani, ai să te întâlneşti cu un bărbat care nu este însurat, dar peste mulţi ani.

-Cât de mulţi? am întrebat-o în surdină.

-Nu ştiu, dar trebuie să fie foarte mulţi, spre bătrâneţe, poate.

-Nora, termină cu prostiile, mi-a spus Alex şi m-a tras de mână în maşină.

-De ce nu, i-am răspuns, dacă nu ar fi ştiut mi-ar fi spus: “O să vă însuraţi cât mai repede şi o să aveţi o gloată de copii şi o să trăiţi fericiţi ca în poveşti!”

-Şi ce ţi-a spus?

-Că voi avea doi copii şi la bătrâneţe mă aşteaptă unul neînsurat. Bineînţeles, acela nu vei fi tu, tu te vei însura înainte ca să am eu copii.

-Nu mă indispune cu prostiile tale, mi-a tăiat-o scurt.

Mă gândeam fără să vreau la ţigancă, era o certitudine mai mult decât o posibilitate, că nu vom fi niciodată împreună. Pentru el ar fi însemnat un an sau poate mai puţin să iasă din ţară dacă vroia. Unde eram eu? Cum puteam să ajung după el? Niciodată nu ar fi putut să vină după mine nici el şi nimeni altul din partea lui. Eram într-o ţară arabă, iar el era considerat un duşman. Nu cunoşteam pe nimeni în care să am încredere să mă ajute. Nu ştia nici că scrisorile îmi erau cenzurate. Ştiam demult că Mahmud mi le desfăcea şi i le citea unul care ştia româneşte. Totul era controlat de el, până şi ieşirile mele erau ţinute în evidenţă de portar.

-Am ajuns, m-a trezit vocea lui Alex.

-Unde? l-am întrebat ca şi cum îmi pierdusem orice noţiune de orientare.

-Ti-am pregătit şampanie şi ce-ţi place ţie cel mai mult ca să mănânci.

-Peşte, i-am răspuns grăbită.

Am intrat amândoi la el cu braţele pline de trandafiri şi am umplut toate vazele din casă şi tot ce am găsit în bucătărie în care se putea pune apa şi florile. Alex stătea într-un fotoliu şi se uita după mine gânditor.

-Astăzi o să facem dragoste într-o grădină, i-am spus grăbită şi m-am aşezat pe genunchii lui.

-Nora, tu crezi?

-În ce să cred? şi veselă, am continuat: în iubirea ta cred. De a mea sunt sigură, îmi este suficient. În rest, nimic nu mă interesează. Chiar dacă nu ne vom mai vedea niciodată am să fiu fericită de fiecare dată când am să mă gândesc la noi.

-Nu asta vroiam să ştiu, mi-a răspuns aproape pe şoptite şi mi-a lipit capul de pieptul lui.

Tăceam amândoi. Ştiam că se gândise la cele spuse de ţigancă. Şi eu aveam acelaşi gust amar ca şi el, dar nu vroiam să-mi stric fericirea. Vroiam să-l simt şi să-l iubesc şi să mă las iubită de el, dincolo de realitate. Pentru mine, dragostea lui era balsamul pentru tot restul vieţii şi, în special, singura amintire în care mă puteam refugia departe de el şi de tot ce a fost al meu şi nu mai era...Mi-am ridicat capul şi mi-am lipit obrazul de al lui şi încet, ca şi cum cuvintele mele veneau ca un ecou, i-am  spus:

-Nu a fost zi şi clipă de la Dumnezeu să nu mă gândesc la tine. Te iubesc, aşa cum nimeni nu a putut să te iubească vreodată şi nici nu te va mai iubi. Cred că ne-am iubit şi într-o altă viaţă, dacă a existat. “Iubirea mea vine de acolo unde soarele nu moare niciodată şi unde nu există uitarea, unde este izvorul veşnic al iubirii, al celui care ne-a învăţat iertarea. El e lumina şi tu purtătorul, tu eşti departe, pe El îl am în mine”.... şi încet, i-am lipit crucea pe obraz.

-Ale cui sunt versurile astea atât de frumoase?

-Ale tale, de la mine. Acum, în braţele tale le-am simţit, probabil că le purtam în suflet mai demult şi mi-au ieşit singure. Eram emoţionată şi eu pentru că intenţia mea nu era să-i spun numai că-l  iubesc... S-a ridicat repede, a luat un creion şi m-a pus să i le repet.

-Am să le port cu mine întotdeauna, ca un talisman. Nora, cât sunt de fericit că mi-ai trecut prin viaţă, chiar dacă ţiganca va avea dreptate, să nu te îndoieşti vreodată că aş putea iubi altă femeie mai mult decât pe tine. Şi cu o voce înceată, a adăugat mai mult pentru el: “a iubi - un cuvânt pe care ţi-l  spuneam numai ţie, în gând, abia acum realizez că-l gândeam când eram copil, aşteptând să te naşti”, dar nimic nu ne poate împiedica să fim împreună, numai să ai tu curaj şi voinţă să mă aştepţi.

-Să aştept ce? l-am întrebat cu sufletul la gură.

-Să-mi contactez rudele, nu ar fi rău să plec, cu condiţia să vii cu mine, fără tine plecarea nu-mi spune nimic.

-De ce? Nu vrei să fii liber?

-Nu, şi aici sunt liber. Ce-mi lipseşte? Părinţii mei sunt în vârstă, au casa lor de-o viaţă, rudele şi prietenii, de seviciul  meu nu mă pot plânge. Când eram student am văzut toată Europa, chiar şi America, la fratele lui tata, bani avem şi ne trimit mereu din SUA.  Pe urmă eu, m-am născut şi am crescut aici, cu Creangă, când eram copil şi cu Eminescu în braţe, când îmi creştea mustaţa şi alergam pe la colţuri după fete. Tu ştii mai bine decât oricine ce dificilă este acomodarea. (Am dat din cap afirmativ şi l-am lăsat să continue.) Asta nu înseamnă că nu mă gândesc la Israel cu nostalgie, că nu mi-ar fi plăcut să cresc şi să mă plimb pe sub măslini sau pe malul mării şi să nu aud mereu şuşotindu-se în spate după ce-mi spun numele “este un evreu“. Dacă Dumnezeu l-a ales ca să fie locul de pelerinaj şi visul la toţi care l-au urmat şi iubit pe Cristos, aşa cum faci şi tu, înseamnă că ne-a iubit. Atunci de ce nu ne-a dat o ţară care să fie că a ta? Să trăim în pace, de ce să fim împrăştiaţi peste tot!?

-Cred că lui Dumnezeu i-a fost frică de voi.

-Ce? m-a întrebat dintr-o dată râzând.

-Sunteţi un popor foarte inteligent şi capabil. Dacă aţi fi fost toţi uniţi la un loc aţi fi guvernat întreaga omenire. Şi poate v-ar fi pierdut de sub control. Cu toate că nu sunteţi la voi, arată-mi şi mie unul, aici sau în altă parte, care mătură pe străzi. Să nu mai vorbim, că America tot voi o guvernaţi...

-Dacă asta este părerea ta despre evrei, am să-ţi arăt cât sunt de capabili şi în iubire. Şi fără să mai aştepte să-mi continui  restul ideilor, m-a luat în braţe şi am intrat în dormitor.

-Ştii cine m-a luat în braţe înaintea ta? l-am întrebat fericită.

-Ştiu, mi-a răspuns râzând. Cristos, ca să te arunce pe urmă la mine.

-Nu, tata, când eram copil, i-am răspuns cu o jumătate de voce, sufocată de săruturile lui.     

Într-un târziu ne-am amintit că ne era foame şi sete. De data asta ne iubisem cu un calm ca şi cum fiecare venă şi arteră trebuia ajutată să intre în simbioză cu a celuilalt. Eram calmi, vroiam să ne luăm suflul şi energia necesară ca să putem supravieţui cât mai mult, şi unul şi altul din oxigenul pe care ni-l fabricam singuri: ne descopeream cele mai mici senzaţii primitive, poate inexistente la nimeni de pe planetă. Ne iubeam,  că şi D-zeu ar fi putut să fie gelos pe noi! Îl uitasem şi pe El. Nu exista nimic în afară de el şi mine, eram iubirea, eram tandreţea,   poate esenţa vieţii care-şi trăgea seva din disperarea noastră, şi, mai ales, din durerea că nu mai puteam uşor lipi cioburile sparte.

-Nora, îţi spun ceva, să nu zâmbeşti şi mai ales să nu uiţi. Niciodată nu am făcut dragoste aşa, îmi este teamă, parcă nu am fi două persoane reale, cred că Dumnezeu îşi experimentează un proiect pentru a crea o omenire nouă. De multe ori te simt lângă  mine în pat sau în maşină. Am impresia că o prezenţă invizibilă mă urmăreşte peste tot. Din ce-mi doresc ca să te uit, forţa  răului se zvârcoleşte în mine şi-mi aminteşte de tine şi mai puternic şi undeva, în profunzimea sufletului, îmi apari ca în ultima zi când ne-am despărţit. Erai tristă dar demnă, mă aşteptam că ai să plângi şi ai să-mi reproşezi de ce eram vinovat, sau că ai să-mi întorci spatele şi să-mi spui: “bine că am scăpat de tine“. M-ai ascultat cu ochii mari şi uscaţi,  nicio lacrimă nu i-a udat, niciun cuvânt nu ai scos. Erai ca o statuie şi fără să vreau, mi-a trecut prin cap ideea: “nu am meritat-o niciodată“. Era ca şi cum profanam ce trăisem cel mai profund până atunci - iubirea. Când ai plecat mi-ai spus: “Te iubesc mai mult decât orice pe lume, dar îţi respect voinţa“. Ai ieşit şi ai închis uşa, aşa de calmă ca şi cum nimic nu se întâmplase. Am sperat că ai să te întorci până în clipa când am auzit motorul maşinii tale. Dacă te-ai fi întors să-mi spui, de exemplu, “mi-am uitat ochelarii sau cheile“, ţi-aş fi căzut în ghenunchi şi ţi-aş fi cerut iertare ca şi cum am făcut cea mai tâmpită glumă din viaţa mea.

-Taci, i-am răspuns şi i-am acoperit gura  cu obrazul meu. Mai bine că ne-am despărţit, o iubire ca a noastră ar fi ucis pe unul dintre noi, cel puţin aşa putem trăi, chiar dacă suntem departe. Crezi că D-zeu ne-ar fi iertat pentru că-l uităm şi pe El?

-Ştii ce-mi doresc? Să fiu bătrân într-un loc unde sunt copaci înalţi, cu iarbă pe jos şi cu ciripit de păsărele. Să stau întins în mirosul de proaspăt al ierbii, cu capul în poala ta, şi să te ţin legată cu un lanţ greu, ca la ocnaşi, de mâna mea ca să fiu sigur că indiferent ce s-ar întâmpla, nu vei putea fugi.

-Ce? am strigat într-o cascadă de râs. În final, tot eu sunt victima. Nu spun nimic, sunt de acord şi-mi doresc să fiu legată de tine cu toate lanţurile din lume, dar vreau cheia cu mine şi să o arunc undeva în fundul unui ocean, ca să fiu sigură că nu vei mai spune nici măcar în mormânt: “Am greşit, ne-am antrenat într-o relaţie pe care o doresc, dar pe care nu o mai pot continua“. Şi ştii ce mai vreau, am continuat, un bici şi în fiecare zi să ai raţia ta, în felul acesta îţi va fi teamă să te şi gândeşti la ce mi-ai spus în ziua aceea.

-Crezi că ziua când vom fi împreună este departe? m-a întrebat cu un aer nevinovat.

-Depinde încă o dată de tine viaţa mea, sau mai exact spus, iubirea noastră. Eram obsedată să mă sinucid când m-ai abandonat, ca să nu spun când m-ai pus la coşul de gunoi. Părinţii mei au dat dovadă de mult tact de m-au scos din impas. Cu alţi părinţi, eram oale şi ulcele până acum.

-Glumeşti, m-a întrerupt brutal.

-Nu, acesta nu-i un lucru cu care se glumeşte. Voiam să-mi tai venele de la mână în baie. Înainte să mor, voiam să-mi fac rău, pentru că era ceva în mine pe care-l consideram responsabil că nu mă lasă să trăiesc fără tine. Plângeam ore în şir. Ştii ce-mi făceau părinţii? Stăteau lângă mine şi plângeau cu mine. Fără niciun cuvânt, fără niciun reproş. Au aşteptat să mă calmez și s-au rugat pentru mine.

-De ce nu m-ai sunat?

-Cum să te sun, când tu mi-ai dat sentința de condamnare fără apel? Dacă aş fi plâns în faţa ta m-ai fi uitat demult. Te-am căutat pentru că m-ai căutat. Te-am iubit pentru că m-ai iubit. Dacă mâine îmi faci un gest, am să-ţi închid uşa ca prima dată. Şi dacă ai să-ţi aminteşti şi ai să mă cauţi, am să revin, nu pentru că vreau eu, dar este ceva, departe, care nu mă lasă să nu te iubesc.

-Iarta-mă!

-Nu am de ce să te iert, nu este vina ta. Este totul progamat de-o forţă care ne depăşeşte. Sau poate magnetismul din noi căruia i-am pierdut controlul.

-Nora!

Mi-a pus capul pe pieptul lui. Îi ascultam bătăile inimii. I-aş fi luat-o în mână şi i-aş fi sărutat-o. Am stat tăcuţi timp îndelungat, era prea frumos ca să putem trăi clipe asemănătoare în fiecare zi sau poate în fiecare an. Mă gândeam că dacă am fi fost împreună zi de zi şi an după an până la sfârşitul vieţii, iubirea noastă ar fi murit încet şi ceea ce acum ne părea divin, ar fi devenit banal. Poate nu ne-am fi dăruit unul altuia până la limitele infinitului uman, am fi dat în fiecare zi câte puţin, dar nu am fi ştiut niciodată că înseamnă un întreg. Am fi trăit sublimul rupt pe bucăţele şi când am fi vrut vreodată să-l lipim nu am fi avut forţă şi poate nici răbdare. Poate într-o zi, aşa cum visează el, ne vom regăsi bătrâni, fără forţă şi elan ca să ne mai îndepărtăm şi vom rămâne împreună împotriva forţei răului care ne dă târcoale să ne îndepărteze.

-Mi-ai promis şampanie şi ceva bun, până acum nu am mâncat decât pâine cu sare şi cu apă.

-Cu atâta înţelepciune pe care o ai în tine, nici nu-ţi  trebuie altceva mai bun.

Şi, ridicându-mă în braţe, m-a înfăşurat  în prosopul de baie şi m-a aşezat la masă.

-În cinci minute doamna este servită!

Cu paharele într-o mână, cu  sticla în cealaltă, cu prosopul înfăşurat în jurul taliei  care se desfăcea tot timpul, semăna unui erou dintr-o legendă  greacă.

-Ştii cât eşti de frumos? l-am întrebat cu un aer naiv.

-Bineînţeles, altfel nici nu aş fi putut să fiu iubit de-o pământeană.

Niciodată o femeie nu a fost mai iubită decât mine în ziua aceea, niciuna nu a primit mai multe săruturi şi cuvinte frumoase: trăiam pe un nor care, totuşi, era înconjurat de tristeţe şi de nesiguranţă.    

Seara ne-am hotărât să ieşim undeva să dansăm. Eram  fericiţi de ocazia ivită de a putea fi singuri o zi şi o noapte, şi  eram convinşi că numai o forţă divină a complotat şi combinat totul ca să ne reunească. Am dansat până târziu. Doina era cu noi, am râs toţi şi am glumit ca trei camarzi care se regăsesc după ani. Simţeam privirea întrebătoare a celor din jur, care parcă geloşi de atâta bucurie pe care o lăsam să irumpă din noi, tăceau privindu-ne. În schimb, nimeni nu bănuia că în adâncul de unde izvoreau risurile noastre era întuneric, iar rana care începuse încet să se vindece acum se deschidea cu forţa unui vulcan, arzând orice posibilitate de o vindecare posibilă şi viitoare.   

Ieşind din restaurant, Alex s-a întristat. Doina a observat şi fără nici o ezitare l-a întrebat:

-Ce este cu tine? Ce te-a deranjat?

Ne-am oprit în întuneric, toţi trei; noi îl aşteptam să ne spună ce-l frământa aşa, dintr-o dată. Şi-a trecut mâna prin păr  şi cu nervozitate a început:

-De ce facem planuri ridicole? Cum şi unde să ne regăsim? Eşti aici. De ce îmi spui numai cuvinte care... De când ne-am regăsit aştept să aud: “pentru că ne iubim, nu am să te mai părăsesc niciodată!“ 

-A, nu vorbi prostii, am sărit. Tu singur i-ai spus Doinei că am un paşaport şi să nu mi-l pierd. Şi pe urmă am întrebat, nu-ţi fie teamă, ştii ce mi-au răspuns? “Până uităm, lucrezi vânzătoare la Cocor“! Mama ta nu m-a vrut când aveam studii, dar atunci? Şi mai ştii ceva? Dacă rămân, până voi termina divorţul ea va aranja plecarea voastră, mai ales că am fost măritată cu un arab. Şi ştii ce ai să-mi faci? Ce ai făcut şi prima dată.

Am început să plâng şi am plecat de lângă ei. Tremuram de nervi şi de indignare. Dintr-o dată mi-a trecut prin cap să fug şi să mă urc într-un taxi. Toate laturile piramidei pe care le reconstruisem împreună s-au  rupt şi au căzut pe jos, în cioburi. Regretam totul în câteva secunde. Când mă pregăteam să traversez el şi Doina erau lângă mine.

-Nora, nu am vrut să te supăr, încerca să mă convingă Alex.

-Nora, nu interpreta greşit ce ţi-a spus Alex, insista Doina.

Eram în faţa lor, dreaptă şi rece, numai lacrimile îmi erau fierbinţi.

-Vino să stăm pe bancă şi să discutăm liniştiţi, mi-a spus Doina şi ne-a tras pe amândoi de mână şi ne-am aşezat.

-Ce vreţi să ştiţi? Ei bine, nu ţi-am spus până acum nimic. Sunt nefericită, am probleme, dar nu am să cedez nici pentru tine şi nici din cauza lui Mahmud. Am plecat pe un drum pe care mi l-am ales când eram singură şi supărată. De ce să nu-l continui? Cine ştie ce mă aşteaptă la sfârşitul lui? Ei tăceau amândoi şi mă ascultau. Tu mi-ai spus, Doina, că sunt tânără. Am să aştept aşa cum visam! Şi m-am întors spre Alex. De ce să nu visăm că într-o zi ne vom putea plimba de mână la Paris sau la Roma, sau poate la Tel-Aviv?

-Acolo nu, a sărit Doina. Pleci de la un război la altul. Ce vrei, să termini mercenară prin Africa sau prin America  Latină ca teroristă?

Am izbucnit toţi trei în râs. Doina ştia să transforme cea mai dramatică situaţie într-o glumă. Ne-am luat de mână şi am plecat toţi trei spre maşină. Era trecut de miezul nopţii când ne-am întors la Alex. Ne-am aşezat pe canapea, unul lângă altul.

-Nora, te bate? m-a întrebat încet.

-Până în prezent nu, i-am răspuns indiferentă.

-Şi totuşi, eu sunt autorul moral al plecării tale. Dacă nu eram eu îţi continuai prietenia cu Dan, acum ai fost căsătorită, poate aveai şi copii. Am intrat prin fraudă în viaţa ta şi am fugit din laşitate.

-Termină, l-am oprit. Ce să ne mai facem procese de conştiinţă. Aşa a fost de la Dumnezeu. Poate visam înainte să te cunosc cum este viaţa în libertate.

-Mă enervezi cu Dumnezeul tău, a strigat nervos. Destinul ni-l facem singuri cu inteligenţă, cu bun simţ, cu prostie, cu  încăpăţânare. Fiecare cu ce are. Noi ni l-am făcut singuri. Cât despre libertate, să nu-mi spui că ţi-ai căutat-o într-o ţară în care esti măritată cu un musulman.

Am tăcut.

-Nu vrei să te culci? Mâine te duci la servici de dimineaţă, l-am întrebat încet, ca şi cum îmi era teamă să nu rup tăcerea dintre noi.

-Nu, mi-am luat două zile din concediu. În mod sigur că libanezii tăi nu vor veni înainte de prânz şi dacă vin, care-i problema dacă nu te găsesc, ai şi tu dreptul să ieşi din casă. Doar nu ai venit pe post de planton cu ei. În plus, în Liban au început tratativele, sirienii se pare că vor fi obligaţi să iasă din zona creştină.

-În cazul ăsta vor pleca, i-am răspuns fără  să-l mai las să continue.

-Am vorbit cu Doina să ieşim mâine din oraş împreună, undeva la pădure şi mâncăm acolo. Vrei? m-a întrebat.

-Dacă este programul vostru, cum aş putea să nu vreau? Şi cine ştie când vom mai avea ocazia să fim toţi trei fericiţi, aşa cum am fost zilele acestea. Ştii, Alex, plec mai fericită decât visam. În viaţă trebuie să vrei şi astfel, cu timpul, totul se aranjează.

-Nora, ce faci ca să nu rămâi gravidă? m-a întrebat dintr-o dată grav.

-Nimic, i-am răspuns ridicând din umeri. Nu cred că rămân.

-Cum accepţi aşa un risc? Nora, să nu faci altă prostie.

-Ce vrei să fac, mă spăl şi am să încerc să-mi cumpăr pilule. Mai mult de atât nu pot. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Şi dacă am rămas acum? l-am întrebat râzând.

-Nu glumi cu lucruri grave. Dacă rămâi şi eşti sigură că este al nostru te scot chiar dacă trebuie să declanşez un alt război mondial. În cazul ăsta contez pe relaţiile lui tata din Israel. Stai liniştită, să nu-ţi faci probleme. 

M-a luat în braţe. Era prima noapte pe care o dormeam fericită după aproape doi ani. I-am mulţumit Prietenului şi Protectorului meu celest şi de teamă că nu L-a auzit pe Alex prima dată, l-am rugat să mai repete încă o dată şi în gândul meu i-am trimis cel mai fierbinte mesaj că să-mi îndeplinească dorinţa.

A doua zi am petrecut la Snagov una din zilele pe care aveam obiceiul să o petrecem când eram împreună. Doina era mai fericită chiar decât noi. Ne-am plimbat prin pădure şi am stat pe lac până la prânz. La masă ne-a luat şampanie la amândouă şi toastul a fost o promisiune pe care am făcut-o în numele prieteniei noastre:

-Trebuie să ne regăsim. Când şi unde nu vom ştii, dar vom încerca, vom fii toţi trei şi îl vom accepta şi pe “viitorul“ Doinei ca pe un al patrulea, şi nu ne vom despărţi niciodată. Batem palma? - ne-a întrebat râzând.

Am bătut palma şi am părăsit restaurantul optimişti. Doina trebuia să ţină corespondenţa între noi, cu mult tact, ca traducătorul lui Mahmud să nu bănuiască nimic,  astfel riscam să rămân fără scrisori.  

Geanta cu cărțile copilăriei

Acasă totul era calm, Mahmud nu venise încă şi nici nu telefonase. S-au întors târziu, chiar mă gândeam la un moment dat dacă nu cumva au făcut un accident. Nu vroiam să li se întâmple nimic rău aici, dar mama m-a liniştit, cunoscând-o pe Hala cât de mult îi plăcea să se plimbe şi mai ales, să cheltuiască banii. Mahmud era foarte nervos când s-a întors tocmai de ce bănuiam noi: Hala a vrut să profite de orice colţ ca să-l viziteze cu toate că avea cu ea patru copii. În gândul meu i-am trimis cea mai caldă îmbrăţişare pentru tot şi mă gândeam fericită că Mahmud era tot timpul pe picior de război cu ea. Mă întrebam care era tipul de femeie pe care voia să-l modeleze în mine:  Rania, care la 20 de ani ştia să se facă ascultată, era exclus!  Hala, nici atât, căreia Karim nu-i refuza nimic, ca unui copil, sau cel al mamei lui. Nici atât, pentru că tatăl lui o protejase toată viaţa de griji şi nu permitea niciunui copil să ridice privirea, nu vocea, spre ea.

Probabil că toate acestea le ştia, dar cum ipocrizia este prima trăsătură de caracter cu care m-a dus în eroare vroia să-mi ascundă ceea ce puteam considera ca o aberaţie adusă normelor   bunului simţ, comportamentul lui faţă de mine şi din cauza aceasta mă îmbrobodea nu cu adevărul din zile noastre, ci cu acela din timpul în care femeia era un obiect însufleţit, fără valoare, în poveştile orientale.

Compania lui Hala începuse să-mi deschidă ochii asupra absurdităţilor afişate de Mahmud şi comportamentul ei aveam să-l înregistrez ca pe un refren în spatele căruia vroiam să mă apăr în viitor.

Îi ascultam toate criticile pe care le aducea Halei şi eram curioasă, şi în acelaşi timp nerăbdătoare, să le ştiu pe ale ei, care nu pierdea niciodată ocazia, mai repede dintr-un spirit contradictoriu decât din bun simţ, să-l atace. Îi traduceam  mamei, din când în când din ce-mi povestea, iar la sfârşit, i-a răspuns sub forma unei naivităţi bine simulate:

-Dacă te însurai cu una de la voi care ar fi fost nebună şi pretenţioasă, cum spui tu de Hala, ai fi fost mort din prima săptămână din cauza cheltuielilor, nu de altceva!

Nu se aştepta să-i răspundă cineva, aşa că a înghiţit în sec şi cu vocea mai moale a adăugat:

-Ea are banii ei, este de familie bună.

A doua zi, când Hala a venit la noi, de la uşă a început să râdă şi să-mi spună:

-Ţi-ai luat vacanţă două zile ca să te odihneşti fără Mahmud şi să-l suport eu.

-De ce nu aţi plecat singuri? am întrebat-o râzând.

-Pentru că nu ştiam drumul, şi în plus, Karim voia companie, dar cu a doua ocazie nu-mi mai asum riscul.

Nu a mai fost a doua oară pentru că în ziua aceea au hotărât plecarea, pe acelaşi drum pe care cu câteva săptămâni în urmă îl parcurgeam cu o licărire de speranţă. Întoarcerea era umbrită, pentru că ştiam că din vocabularul meu trebuia şters cuvântul “acasă la mine“. Nu putea să mai fie niciodată la mine, era la părinţii mei. Mă întrebam unde era la mine?

În dimineaţa plecării mi-am umplut o geantă cu cărţile pe care le citisem când eram copil şi ştiam că numai în ele puteam să găsesc, atunci când îmi era dor, adevărul şi originalul românesc pe care acum mulţi îl falsificau cu litere noi în suflete  subţiri.

Nu am plâns; la frontieră m-am urcat în maşină mai repede decât ceilalţi, şi fără să-mi întorc capul ca să privesc în urma mea, mi-am promis:  dacă într-o zi  D-zeu îi va ajuta pe cei ce ne-au dat blestemul să şi-l poarte singuri, mă voi întoarce la mine şi-mi voi lipi obrazul de o icoană şi-mi voi cere iertare pentru ziua când am regretat că m-am născut aici şi mi-am urât pământul, pentru că nu a răspuns chemării celor care-l doreau.

La întoarcere, drumul a fost lung şi trist. În Bulgaria era înnorat, satele erau mai calme decât ale noastre; voiam să văd femeile pe străzi sau la fântâni, stând de vorbă, dar totul era aşa de tăcut, că te întrebai dacă în afară de trecători mai există cineva.

            Mahmud a încercat să-şi înceapă criza, ca de obicei, din ce-şi amintea că-l deranjase în Bucureşti, dar cum Karim era în spatele nostru şi eu nu i-am răspuns nimic, a tăcut şi el. Nu auzeam decât zgomotul maşinii şi nu mă gândeam decât la sfaturile Doinei. Trebuia să-mi găsesc de lucru imediat ce ajungeam la Beirut, chiar dacă asta îmi cerea ore de scandal cu Mahmud şi-mi punea viaţa în pericol mai mult decât acasă, aşa cum încerca să mă convingă Rami.

În Turcia ploua. Aceeaşi tristeţe o purtam mereu cu mine. La fiecare oprire se întrebau de un lucru, la care poate deliberat au refuzat să se gândească  tot timpul de când plecasem din Beirut. “Oare casele nu aveau nimic sau erau deja bombardate!?“ Hala era şi ea tăcută şi nu mai punea condiţii pentru hoteluri, îi era indiferent unde dormeam şi părea la fel de grăbită ca şi ei să ajungă cât mai repede. Copiii erau împărţiţi între maşinile noastre şi în secret, fiecare se gândea cum să elimine opririle inutile. 

După trei zile intram în Damasc. Îl părăsisem noaptea şi-l regăseam după-amiaza. Pentru sfârşitul lui septembrie era încă foarte cald. Ştiam acum că şi acest oraş, situat la 60 de kilometri de Beirut, va face parte din aceeaşi arie geografică în care trebuia să trăiesc în viitor şi să mă adaptez. Priveam Damascul cu alţi ochi şi începea să-mi placă, şi mă gândeam cu regret că nu trăiam într-un oraş unde pacea să domnească pe străzi şi mai ales, în sufletul oamenilor.

Situaţia era încă critică în Liban, aşa că am rămas aici. În fiecare zi plecam pe jos cu un nepot de-al lui Mahmud şi ore întregi mergeam, priveam, descopeream şi mă încântam de ce era oriental. Am descoperit Orientul în Damasc. În Liban totul era ars şi distrus de război. Aici am văzut pentru prima dată arabescurile, mozaicul şi moscheile, la fel de vechi şi cu trecut istoric, ca mănăstirile noastre. Casele vechi, cu fântâni în interior, ca să aducă un pic răcoare în timpul verilor călduroase şi secetoase. Bazarului, pe care cu două luni în urmă îl neglijasem şi nu văzusem în el decât o aglomeraţie de magazine, acum îi descopeream farmecul: cu străzile lui înguste şi acoperite că într-o hală unde băieţii de prăvălie trag de tine ca să intri în magazinele lor, unde proprietarii cu tava de cafea te aşteaptă ca să le admiri dantelele şi brocaturile de Damasc. Pretudindeni, tot  fel de nimicuri de artizant oriental, lucrate din aramă sau din mărgele; feţele de masă, atât de apreciate în Orient, lucrate în auriu sau argintiu dintr-un şiret fin, şi, în mod deosebit rochiile folclor pline de perle şi de paiete; covoarele agăţate în faţa magazinelor cu atât de căutatul desen oriental, în care lina lucrată şi prelucrată se întrece cu cea mai fină mătase îţi aminteşte de covorul zburător din poveste, ca şi mesele şi scaunele lucrate din lemn cu cele mai extravagante sculpturi de flori şi umplute cu sidef. Este ca şi cum mobilele Sherezadei  încearcă să readucă şi să întreţină farmecul trecutului.

Străzile principale erau largi şi luminate feeric în timpul nopţii.  Cartierele vechi, care, resemnate şi cu un aer trist, îşi aşteptau rândul pentru a fi demolate, erau o îngrămădire de străduţe prost luminate, case cu ferestre  înguste şi cu gratii, cu femei acoperite  de negru fără să li se vadă faţa, era Orientul din Damasc.

Cartierele de lux erau “perla de cultură” a oraşului. Vilele se înşirau, unele după altele, la poalele munţilor din jurul oraşului, sfidătoare în faţa a ceea ce era jos, vechi şi sărac, hrănindu-se din amintirea zilelor când aici se scria istoria. În cartierele vechi, femeile îşi purtau încă ceea ce era şi venea din trecutul lor, ca şi  cum timpul se scurge în sens invers pentru ele; dincolo, unde luxul însemna modern şi progres, femeile tinere, eliberate de ce ar putea umbri şi ascunde frumuseţea lor, se acopereau cu tot ce era mai frumos şi mai scump în Occident.

 Era frumos, dar ce păcat că nu le puteam vedea, aşa cum făceau turiştii, şi să mă întorc pe urmă la mine “acasă”.

Nu era nicio ieşire, acum drumul nu avea decât o singură direcţie, indiferent unde m-aş afla, trebuia să mă întorc pe acelaşi drum, spre Beirut. Şi ce mă durea cel mai tare era faptul că oraşul unde trebuia să-mi adăpostesc visurile şi să-mi ascund, cu durerea pribeagului care nu cunoaşte liniştea, pe cei pe care îi purtam în mine, ardea şi se distrugea în fiecare zi, ca şi cum îşi pregătea singur mormântul în faţa apocalipsei.

Zilele treceau încet pentru ceilalţi, numai eu nu vroiam să ştiu nimic. Lăsam impresia că ascult, dar în tăcerea mea nu-mi asumam nicio grijă, nu mă obişnuisem încă cu ideea că ce era al lui Mahmud va fi şi al meu, pentru că nu mă ajutase niciodată să mă simt “la mine“.

În Damasc a încercat să mă provoace, dar surorile lui l-au oprit imediat, pentru că aşa ceva nu se făcea în faţa  cumnaţilor lui. Ce exemplu le-ar fi dat, şi, în mod sigur, cum ar mai fi putut pe urmă să le amintească că ele sunt de “familie bună“. De fiecare dată mă întrebam ce era în mine de-l provoca? Poate că era acel ceva care putea distinge frumosul şi valoarea chiar şi în faţa unei trepte din piatră care data de câteva secole şi căreia îi simţeam suflul întretăiat de povara atâtor oameni goi la suflet, care au urcat pe ea cu indiferenţă şi fără nicio privire, fără a se întreba de unde veneau şi unde vor ajunge.

Era superioritatea mea în cultură şi în educaţie, pe care le simţea, şi în loc să profite de ele voia să mi le distrugă, aşa cum şi barbarii au distrus ce nu puteau înţelege şi păstra.