PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a II a continuare

Cum se spune, te iubesc?

Trecuseră  mai  bine de două luni de când îl cunoscusem pe Tarek datorită incidentului de pe stradă. Nu trecusem pe la el aşa cum i-am promis când ne-am despărţit. Eram mereu deprimată din cauza lui Mahmud. Fratele lui, Rami, era plecat în Emirate iar pe ceilalţi căutam să-i protejez cât mai mult. Nu era vina lor că fratele lor era nebun, mă căsătorisem cu el de bună voie şi le eram recunoscătoare că măcar ei mă respectau şi mă iubeau. 

Mă gândeam mereu la Alex ca la o stea care este departe, pe bolta cerului; întindeam mâna spre ea şi aveam impresia că o ţineam în palmă, desfăceam palma şi rămânea goală. În momentele mele de tristeţe îmi plăcea să-mi pun capul pe pernă, muzica în surdină şi fără lumină în cameră, închideam ochii şi-l vedeam şi-l simţeam în spatele ploapelor închise. Era aşa de puternic gândul meu că în mai puţin de cinci minute aveam senzaţia că-i simt mirosul. Era o mireasmă de tămâie amestecată cu aerul închis dintr-o biserică veche, unde, după slujbă, mirosul de lumânări şi parfumul proaspăt al florilor de câmp te făceau să trăieşti senzaţia de ireal. Îl iubeam aşa cum îl iubisem din prima clipă când am simţit umezeala buzelor lui pe ale mele.

Nu treceam să-l văd pe Tarek pentru că mă simţeam vulnerabilă din cauza mizeriilor pe care  le suportam de la Mahmud şi nu vroiam nici măcar în gând să fie ceva ca să-mi umbrească iubirea pentru Alex. Trăiam şi respiram prin amintirile pe care le trăisem împreună şi mă agăţam  de  viitor numai cu speranţa că şi el se gândea la mine. Îl purtam în mine la şcoală, pe stradă, când dormeam, chiar şi atunci când Mahmud mă insulta; atunci mă ascundeam în iubirea lui ca să plâng cel mai dureros cuvânt pe care omul l-a inventat şi practicat - despărţirea. De multe ori mă întrebam ce aş fi făcut dacă aş fi fost aici fără să-l fi cunoscut pe Alex, fără  să fi cunoscut iubirea, aş fi fost goală şi nu aş fi avut unde să mă ascund şi mai ales cu ce să-mi mângâi dorurile.

Cu cât Mahmud îşi mărea tirania, cu atât  creştea şi ura mea pentru el, iar distanţa dintre noi se mărea. Într-una din zile, Layla a trecut pe la noi în vizită cu soţul ei. Cum mă iubea şi mă aprecia nu a putut să plece fără să nu-i amintească:

-Mahmud, ai o bijuterie de soţie, trebuie să te consideri norocos.

Nu am închis uşa bine că a început să-mi strige:

-Faci ceva cu ea, sunteţi lesbiene? Ce te apreciază şi te iubeşte atât, cine eşti? Chiar mai puţin decât o femeie normală de la noi. Ce te vede frumoasă, uite că ai început să faci riduri.

-Nu fii idiot, am ţipat la el. Eşti gelos pentru că o femeie de vârsta mamei mele a văzut în mine ceea ce tu refuzi să recunoşti. Ştii de ce? Din din răutate şi din complex, sau pur şi simplu pentru că eşti prost. Să ştii că sunt mai valoroasă decât o armată de imbecili ca tine.

Şi fără să-i dau răgaz ca să-mi răspundă, am ieşit din cameră. Era exact ce-şi dorea, o provocare din partea mea ca să aibă motiv să mă insulte. Am tăcut, nu i-am mai răspuns. Ştiam că nu pot discuta nimic cu el, în special când era vorba de prietenii mei. În altă circumstanţă nu m-aş fi enervat, dar în situaţia de faţă o insultase pe Layla datorită căreia am început să iubesc tot ce era libanez, pe cea care încet, cu răbdare, a plantat în mine din nou sămânţa de iubire şi care a smuls buruiana rea care se numeşte “ură”. Layla era pentru mine grădinarul care cu răbdare reuşeşte să planteze şi să cultive în deşert florile obişnuite să răsară de sub zăpadă, primăvara. A doua zi la şcoală eram tristă şi revoltată, dar am tăcut, nu am îndrăznit să mă plâng nimănui, era o nebunie să mă fi oprit în faţa Laylei şi să-i povestesc până unde putea ajunge răutatea lui Mahmud. În mod sigur ar fi râs, dar era atâta vulgaritate în afirmaţia lui că nici nu vroiam să-i dau importanţă.

În aceeaşi zi, la ultima recreaţie, o colegă m-a întrebat râzând:

-În câte luni eşti gravidă, Nora?

M-am uitat la ea mirată şi ca să-i întăresc gluma i-am răspuns:

-Cred că peste două săptămâni am să nasc!

-Vorbesc serios, nu eşti gravidă? a insistat cu întrebarea.

-Bineînţeles că nu sunt, am avut ciclul la începutul lunii deci acum 25 de zile, în câteva zile am să-l am din nou.

-Nora, tu eşti gravidă.

-Dacă vrei tu, Aida, să mă vezi gravidă, asta este altceva, dar eu îţi spun că nu sunt. Şi ce te face să crezi că aş fi? - am întrebat-o un pic enervată de insistenţa ei.

-În primul rând, a început gânditoare, te-ai împlinit puţin numai în jurul taliei, parcă şi pieptul este mai mare şi faţa este  diferită decât înainte.  Ai ceva pe care numai femeile gravide îl au. Nu ştiu cum să-ţi explic, este ceva pe care-l remarc la surorile mele când sunt gravide în primele luni.

-De data asta te înşeli, Aida. Şi am plecat de lângă ea nu fără să ating lemnul de la uşă şi să-mi spun: “să mă ferească Cel de Sus!“

Toată ziua am fost obsedată de remarca lui Aida. Seara m-am dus la Rania şi am întrebat-o:

-Rania, privește-mă! Dacă vezi ceva deosebit să-mi spui.

După ce m-a răsucit pe toate părţile, m-a privit mergând din faţă şi din spate, mi-a răspuns:

-Absolut nimic! De ce mă întrebi?

-Doar aşa, i-am răspuns. O colegă crede că m-am îngrăşat.

Şi m-am dus acasă mulţumită. Aveam mai multă încredere în ochiul expert al lui Rania decât în supoziţiile Aidei.

După două săptămâni m-am trezit într-o noapte cu dureri de stomac şi cu vomă. Dimineaţa am plecat la doctor împreună cu Maha. După ce m-a examinat şi m-a ascultat, m-a întrebat:

-Doamnă, când aţi avut ultimul ciclu?

-Trebuia să-l am acum câteva zile, i-am răspuns transpirând.

-Câte zile, aproximativ? a insistat.

-Cred că trei sau patru, cel mult. Dar nu este pentru prima dată când se întâmplă asta.

-Sunteţi gravidă, şi cu un aer important a continuat: în luna a doua. Deja luna trecută eraţi, se mai întâmplă când ciclul continuş să vină până în luna a doua sau chiar şi a treia. Aţi luat pilule? Pentru că în general când le opreşti se întâmplă să ai ciclu când ai rămas gravidă…

-Nu, i-am răspuns indiferentă pentru că Maha era lângă mine.

-Cel mai bine este să vedeţi un ginecolog şi să faceţi examenele de confirmare, dar să fiţi liniştită că nu mă înşel, în mod sigur sunteţi gravidă.

Mă uitam la el şi nu aveam forţa necesară să mă ridic şi mai ales  să-i răspund lui Maha care strălucea de bucurie.

Am plecat de la doctor ameţită, era ca şi cum îţi construieşti o casă şi în momentul când este aproape  gata, cum ai întors capul, totul se dărâmă. Simţeam că echilibrul meu, deja fragil, era pe punctul să se rupă. Am ajuns la mine acasă însoţită de Maha. Ea observase că eram tristă şi cu totul efortul pe care-l făcea să-mi atragă atenţia nu reuşea.

-Nora, nu înţeleg de ce eşti supărată de când ai aflat că s-ar putea, ca să nu spun în mod sigur, să fii gravidă?

-Nu mă simt bine, în plus nu am dormit toată noaptea, i-am răspuns cu o voce stinsă.

-Asta înţeleg, mi-a răspuns, dar nu înţeleg de ce nu te  manifeşti câtuşi de puţin bucuroasă că s-ar putea să ai un copil.

-Cine ţi-a spus că nu aş fi fericită, dar îmi este rău şi pe urmă totul s-a petrecut aşa de repede că într-adevăr, nu am fost pregătită să aflu aşa ceva. Şi nervoasă mi-am scos pantofii din picioare şi m-am aşezat pe canapea.

Maha s-a apropiat  încet şi după ce mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o mi-a spus:

-Să nu-ţi fie teamă de Mahmud. Ai să vezi cum o să se schimbe, este gelos şi tot timpul este obsedat că ai să pleci. Atunci devine orb şi, din teamă, te terorizează. Când ai să ai un copil o să fie sigur că nu te vei mai gândi la posibilitatea de a-l părăsi şi va deveni normal, ca toţi ceilalţi.

-Cine-mi garantează că nu va deveni mai nebun decât este, fiind sigur că-mi va fi greu să plec să-l las. Normal era să fie tot timpul un om ca toţi oamenii. Nu am continuat pentru că aş fi fost capabilă să-i amintesc Mahei toate mizeriile pe care le înghiţeam de la el şi nu vroiam să se simtă responsabilă de răutatea lui Mahmud.

Am tăcut, era singurul lucru pe care-l făceam cel mai bine de când eram aici.

-Mâine trebuie să mergi la doctor şi să faci analizele, mi-a amintit îngrijorată.

-Am să le fac sâmbătă, nimic nu ne grăbeşte acum când ştim despre ce este vorba, nu vreau să lipsesc de la şcoală, i-am răspuns enervată să o văd aşa îngrijorată pentru copilul lui Mahmud. Şi fără să-i amintesc că nu m-a întrebat niciodată dacă mi-am făcut ecografia şi analizele pentru ficat cu trei luni în urmă, i-am spus că singura dorinţă este să am o fată.

-Să nu spui aşa ceva în faţa lui Mahmud, a sărit repede să mă oprească.

-Nu am înţeles, de ce?

-Pentru că la noi taţii iubesc băieţii. Este o mândrie când ai un băiat: băiatul poartă numele, are dreptul la moştenire dublu faţă de-o fată şi are grijă de tine la bătrâneţe. În loc de Nora, toată lumea o să-ţi spună “mama lui Kamal“, de exemplu.

-Termină cu prostiile, Maha, astea erau valabile acum 100 de ani, astăzi fetele învaţă, lucrează şi nici nu mi-ar place să mă strige lumea “mama x”, eu am numele meu.

-Nora, aşa este obiceiul la noi, mi-a tăiat-o scurt.

Am tăcut din nou şi ieşind din cameră mi-am îndreptat privirea în sus şi mi-am spus în gând: “dacă inevitabilul s-a produs, Doamne, dă-mi o fată“!      

Maha a plecat iar eu m-am culcat, eram tristă din cauza lui Mahmud, deşi în altă circumstanţă aş fi fost fericită că puteam avea un copil. Ştiam acum că drumul meu era închis, gândul de a pleca s-a spulberat după şase luni, iar ca speranţă, nu-mi rămânea decât mila Celui de Sus. Mă îndoiam că Alex va pleca din România, atâta timp cât părinţii lui erau încă în viaţă şi mă îndoiam, de asemenea, că într-o zi Mahmud va fi altul decât a fost până atunci. Nu-mi rămânea decât să lucrez şi să-mi cresc un copil.

Bucuria lui Mahmud şi a familiei lui m-a lăsat indiferentă. Îmi trăiam singură toate emoţiile, acum mai mult ca niciodată. La şcoală, colegele mele s-au bucurat iar Aida era în culmea fericirii pentru că  a fost prima care m-a bănuit că aş  fi gravidă. Adesea mă gândeam cu bucurie că peste câteva luni nu aş mai fi singură aici şi aşteptam evenimentul cu aceeaşi nerăbdare cu care aşteptasem şi sosirea mamei. Niciodată nu l-am asociat şi pe Mahmud bucuriei mele şi, mai ales, am refuzat în mine însămi de a considera copilul şi al lui. Suferisem prea  mult din cauza lui şi cunoscusem umilinţa sub toate formele. Mă gândeam la copil ca la ceva trimis de D-zeu pentru a-mi revărsa toată dragostea pe care o ţineam închisă în mine, fără a avea  pentru cine să o scot la lumină. De multe ori tânjeam după tandreţe şi după o vorbă calmă, dar în acelaşi timp simţeam nevoia să mângâi pe cineva cu care să-mi pot împărţi bucuria de a trăi, chiar dacă viaţa nu era aceea pe care-o visasem. Numai tinereţea îţi dă posibilitatea să speri şi mai ales să visezi, pentru că privind înainte ţi se pare foarte lung drumul spre bătrâneţe; atunci îţi spui: “chiar dacă am greşit, am timp ca să-mi repar greşeala. Doar îmi rămân atâţia ani!” Poate şi gândul la ultima zi din viaţă când s-ar putea să pleci fără să laşi nimic din tine pe pământ, poate şi egoismul că vrem ca în urma noastră să fie cineva care să plângă şi să-şi amintească de noi când nu mai suntem contribuie la starea de serenitate pe care nu o poţi cunoaşte decât în lunile când aştepţi un copil.

Ai impresia că eşti unică, în felul tău, iar primele mişcări pe care le simţi sunt ca şi cum contactul s-a produs, vă cunoaşteţi unul pe altul, şi la fel ca şi tine şi el este nerăbdător să te întâlnească. D-zeu ne-a creat dependente de urmaşii lui Adam, dar în schimb ne-a recompensat cu o emoţie unică, echivalentă cu toate bucuriile din lume strânse la un loc: aceea de a da viaţă.

Poate aşa se propagă singurul adevăr absolut al Universului, acela că D-zeu a iubit femeia lăsându-i ei misiunea de a întreţine viaţa, căci de ea depinde chiar propria sa existenţă. Ce-ar face D-zeu fără noi? Asupra cui şi-ar revărsa bunătatea? Cine l-ar iubi şi venera aşa cum o facem noi?

...Era primăvară, a doua pe care o trăiam departe de casă. Îmi era dor de ghiocei şi de violete, dar mă consolam cu mirosul  florilor de portocali şi de mandarini. Primăvara este frumoasă oriunde, atâta timp cât îţi miroase a nou şi a proaspăt. Îmi purtam copilul cu bucurie şi cu speranţă şi aşteptam cu nerăbdare luna în care aveam să nasc. La şcoală, copiii mă protejau, iar în fiecare dimineaţă găseam cel puţin câte-o floare  pe catedră. În recreaţie, băieţii escaladau gardul ca să-mi aducă  fructe crude. Nu le cerusem niciodată, dar, probabil, ştiau de la mamele lor. Toţi se străduiau să înveţe şi să fie cât mai cuminţi ca să-mi dovedească că nu mă vor obosi anul viitor, pentru că nu voiau să părăsesc şcoala. Pe cât eram de fericită la şcoală, pe atât eram de nefericită acasă.

Doina îmi scria că mama ei era bolnavă, timpul îi era limitat, iar Alex nu înţelesese că nu am vrut să am un copil şi că doar în mine însămi mi-l doream, mai ales pentru ca atunci când îl voi avea, acesta va fi un balsam pentru tot ce mi se părea aici greu de suportat. Nu m-a mirat răspunsul lui. Era gelozia care-l oprea să vadă ce grea îmi era singurătatea...

Singura mea legătură cu realitatea era comportamentul lui Mahmud. Maha se înşelase, ca de obicei când era vorba de fratele ei. Nu mă proteja deloc, dimpotrivă, îşi mărise sfera pretenţiilor de a mă lua la magazin ca să-l ajut după orele de şcoală.

Într-o după amiază, cum era cald şi scăpasem de obligaţia de a-l ajuta la magazin, m-am gândit să ies să mă plimb puţin. Fără niciun gând, am trecut şi prin faţa magazinelor de aur. Uitasem de Tarek. Era aşa de departe ziua în care m-a tras dintre gloanţe ca o reţineam vag, ca pe o scenă dintr-un film. Mă feream de orice ar fi putut să-mi facă rău. Îl păstram în gând numai pe Alex pentru că era departe, în rest îmi era teamă de toată lumea. Mergând încet şi admirând bijuteriile din vitrine, în zeci de magazine mici, înşirate unul după altul pe mai multe ganguri, nu am remarcat că cineva dintr-un magazin îmi bătea în geam, decât într-un târziu, când altcineva mi-a atras atenţia. Am întors capul şi am privit mirată. Imediat i-am văzut capul lui Tarek în vitrină printre bijuteriile expuse. Am zâmbit fără să vreau şi m-am simţit ca atunci când întâlneşti pe cineva care-ţi face plăcere şi pe care nu sperai să ai ocazia să-l revezi. Am intrat în magazin zâmbind, el mă aştepta râzând.

-Să ştii că vei avea o fată şi “mabruk“, pentru că eşti gravidă.

Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o privindu-mă în ochi. Mi-am retras-o încet. Simţeam că mă înroşisem.

-Nu ştiu de ce, a continuat după o mică pauză şi a întins mâna şi mi-a mângâiat obrajii, dar bănuiam că eşti gravidă. Tot timpul am stat cu capul pe geam, în plus, în fiecare zi trec cu maşina pe strada ta cu speranţa că poate te voi vedea din întâmplare.

-De ce?

-Au fost singurele momente romantice din viaţa mea - cele două ore petrecute cu tine pe scara blocului - când te-am luat cu forţa din faţa morţii.

-Ce aş fi făcut dacă nu erai tu? i-am răspuns cu o vocea tristă.

-Spune-mi ce vrei să cumperi. Dar înainte de asta, ce vrei, cafea, îngheţată, orice, dar dublu, pentru tine şi pentru copil.

-Nu vreau nimic, în plus, mă grăbesc, i-am răspuns repede pentru că nu aveam intenţia să stau. Mă simţeam intimidată din cauza familiarităţii cu care mă primea.

-Nu se poate, mi-a răspuns pe un ton categoric. Şi fără să aştepte răspunsul meu, i-a vorbit  băiatului din magazin în arabă.

-Dacă mă vede cineva şi am probleme acasă?

S-a întors cu spatele şi a luat dintr-o vitrină o bară pe care erau înşirate câteva duzini de brăţări şi le-a dat drumul pe birou lui.

-Cine te vede nu poate să gândească nimic, eşti o clientă şi la noi aşa se oferă cuiva care o să-mi cumpere acum aur în valoare de câteva sute de dolari.

Am izbucnit în râs.

            -Câteva sute nu am toată luna de la şcoală. Cine o să mă creadă?

-Te rog să-mi spui care-ţi place? Nimeni nu ştie acum că tu nu ai câteva sute.

Le-am împins uşor din faţa mea şi mi-am ridicat privirea spre el. Erau aceiaşi ochi care-mi căutau privirea pe scara blocului.

-Nora!

-Da.

-Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu vreau nici să te simţi   ofensată şi nici să crezi că ţi-aş face curte. Este mult mai profund ce vreau să-ţi explic. Nu ştiu, dar simt că întâlnirea noastră a fost ceva aranjat de D-zeu. Mi-a făcut mult bine, mă gândesc la tine şi cu toate că sunt tânăr, abia acum realizez că într-adevăr sunt. M-am simţit ca un adolescent şi pentru prima dată mă gândesc la o femeie ca atunci când aveam 15 ani şi visam să sărut o fată. Este pentru prima dată când mă simt intimidat în faţa unei femei... şi în afară de a o vedea şi a-i vorbi, nu m-am gândit la altceva.

-Pe care fată visezi să-o săruţi, tot pe cea a vecinului? l-am întrebat în glumă.

Am început să râdem amândoi. Râdea ca şi cum întrebarea mea îi amintise cele mai comice momente din viaţa lui.

-Nu-ţi cer nimic decât să treci pe aici, din când în când, aşa cum mi-ai promis.

Între timp, băiatul adusese pe o tavă o cupă mare cu îngheţată şi două cafele.

-Este prea mult, i-am răspuns. Îmi trebuie o oră ca să termin numai îngheţata.

-Te grăbeşti? m-a întrebat dezamăgit.

-Şi da şi nu, i-am răspuns. De ce mi-ai spus că voi avea o fată când m-ai văzut?

-Dacă plăteşti îţi spun, mi-a răspuns râzând.

-Ti-am spus că nu am bani cu mine, câteva lire pentru tine nu înseamnă nimic, aşa că dacă vrei să accepţi să-mi spui...

-Bine, nu-ţi iau bani, dar vreau să-mi promiţi două lucruri.

-Te ascult. Eram curioasă ce voia și am ridicat mâna în sus şi am continuat: îţi promit că dacă e în limita posibilului nu te refuz.

-Ai jurat. Să nu mă minţi ca prima dată. De fapt sunt mai multe, cred că dacă le număr bine sunt trei. În primul rând vreau să-ţi spun că a doua zi după ce ne-am cunoscut ţi-am pus pe un lanţ o inimioară pe care ţi-am scris numele şi data când ne-am cunoscut şi două diamante mici: unul eşti tu şi celălalt, mai mare, sunt eu - salvatorul, ţi l-am pregătit demult şi te aştept de câteva luni ca să ţi-l dau, deci trebuie să-l iei; al doilea este să-mi promiţi că ai să treci măcar o dată pe săptămână să te văd şi să stăm de vorbă la o cafea; iar al treilea, ai să-mi promiţi că în ziua când ai să fii supărată pe soţul tău ai să treci pe la mine şi ai să-ţi alegi tu locul unde vrei să mergem să bem o cafea  împreună.

-Asta înseamnă că ai să stai cu mine 24 din 24 de ore, i-am răspuns glumind.

-Te supără de acum? m-a întrebat mirat.

Realizasem că vorbisem mai mult decât aş fi dorit.

-Nu, am glumit. Era prea târziu, pentru că nu părea convins, cu toate că  pe “nu” l-am mai repetat de câteva ori.

-Am să-ţi răspund, Salvatorule. Şi după ce am băut puţin din cafea am continuat. În primul rând nu pot să-ţi accept lanţul din două motive: primul, s-ar putea să te înşeli şi să nu am o fată, atunci ce facem? Şi în al doilea rând, nu mă oblig cu nimic, chiar dacă mi-ai salvat viaţa vei primi recompensa de la Dumnezeu la care îţi alătur stima mea. Celelalte sunt admise. Am să trec din când în când şi într-o zi când soţul meu nu mă va supăra am să te invit la o cafea.

-Ce? Cum adică, “când nu te va supăra“? Îţi baţi joc de mine? Ţi-am spus, când eşti supărată de el.

-Ah, scuze, am înţeles greşit. Râdeam amândoi: să ştii că este pentru prima dată că mă simt cu tine ca şi cum aş fi la mine în ţară.

-Atunci te aştept, Nora, pentru că mă consideri ca pe un român am speranţa că ai să mai treci. Nu-i aşa? Aş vrea să ştiu cum se spune în româneşte “te iubesc“. Ştiam pentru ce voia să ştie, ca să aibă motiv să mi-o repete de fiecare dată sub formă de glumă.

-Sigur am să mai trec, iar pentru cursuri de limba română este prea devreme ca să începem cu cuvinte aşa de grele, i-am răspuns şi nu ştiam de ce îmi simţeam inima bătând mai tare decât de obicei.

-Nu mi-ai spus, ce te face să crezi că voi avea o fată? - am insistat cu întrebarea.

-Din cauza asta mi-ai acceptat două promisiuni. Mă mir că nu ştii şi mai ales că nicio femeie nu ţi-a spus. Şi după ce şi-a trecut mâna prin păr, a continuat: când ai fată devii mai frumoasă decât eşti. În cazul tău ai rămas aşa cum erai, după faţă nici nu se observă că ai fi gravidă, cele cu băieţi devin urâte chiar dacă sunt frumoase.

-Asta-i o glumă, i-am răspuns. M-ai ţinut o oră ca să-mi povesteşti prostii, dar să ştii că vreau să am o fată. Toată lumea îmi spune “să-ţi dea D-zeu băiat”. Mă enervează numai când aud cuvântul “băiat”. Dacă voi avea o fată am să-ţi fac o surpriză.

-Acum te-am prins, trebuie să-mi scrii pe-o hârtie ca să nu uiţi, pentru că am observat că nu-ţi aminteşti decât ce-ţi convine.

Şi fără să mai aştepte răspunsul meu a scos o hârtie din birou şi a început să scrie. M-am sculat în picioare şi i-am spus:

-Este târziu, te las să-ţi scrii hârtia şi am să trec altă dată să o iscălesc.

S-a ridicat imediat. Nu i-am mai întins mâna, deşi el o aştepta.

M-am îndreptat spre uşă şi i-am făcut semn cu mâna.

-Îţi mulţumesc, Tarek, pentru tot! Şi am accentuat cuvântul “tot“. Am să mai trec, să nu-ţi faci probleme, în primul rând mi-a plăcut îngheţata şi pe urmă, m-am simţit bine în compania ta.

A rămas în picioare puţin dezamăgit iar eu am plecat, nici veselă, nici tristă.

După 20 de metri m-am trezit că băiatul lui de la magazin alerga după mine şi mi-a pus în mână o cutie mică din catifea roşie.

-Doamnă, aţi uitat-o la magazin. Şi fără să mai aştepte răspunsul meu sau să-i mulţumesc a plecat la fel de repede cum a venit.

Am luat-o încet şi mi-am pus-o în geantă cu convingerea fermă  să trec peste câteva zile ca să i-o dau înapoi lui Tarek.

M-am întors acasă grăbită, aveam încă o problemă, să   ascund cutia, nu o puteam lăsa în geantă pentru că-mi era teamă să nu dea Mahmud peste ea, cum avea obiceiul să mă controleze  chiar şi în caietele de şcoală.

În casă m-am îndreptat spre şifonier ca să o ascund în hainele lui de iarnă, dar nu am rezistat să nu o deschid. Era un lanţ destul de lung şi de plin, chiar impresionant pentru un cadou, iar inimioara era plină de diamante care încojurau numele meu gravat pe ea în diagonală, iar pe spate, într-adevăr, era data când mi-a salvat viaţa. Nu erau două diamante, aşa cum a spus, erau mult mai multe. Mă uitam neîncrezătoare că putea fi adevărat. Am pus-o încet în cutie  întrebându-mă întristată, de ce Mahmud nu a ştiut să-mi ofere ceva nici măcar pentru căsătorie. Nici măcar un inel, în plus, îmi interzicea să-mi port şi cruciuliţa.

            Am ascuns cutia, şi, uşurată de ideea pe care am avut-o m-am gândit că Alex nu mai era singurul din viaţa mea care-mi făcea surprize. Îmi părea rău din cauza situaţiei care se crease, era ca şi cum trădasem iubirea noastră şi mă simţeam vinovată de a mă complace în compania lui Tarek. Singurul vinovat era Mahmud, pentru că nu-mi  oferea nimic din ce mi-a oferit Alex şi nici simplitatea galantă a lui Tarek. Eram tânără şi singură, într-o ţară aşa de diferită de cea în care trăisem, aveam nevoie de afecţiune mai mult decât dacă aş fi fost la mine în ţară şi, în primul rând, îmi doream să fiu iubită şi să iubesc. Cred că iubirea este singurul impuls de care tinereţea are nevoie spre a nu se ofili.

Seara, Mahmud a venit nervos, cineva îl sunase la magazin şi i-a cerut adresa ca să-mi aducă o scrisoare şi un pachet din România, de la părinţi.

-Cu ce te deranjează? l-am întrebat. Tu îţi vezi părinţii de câteva ori pe zi şi eşti îngrijorat când tatăl tău se simte rău. De ce nu i-ai cerut adresa ca să mergem noi, dacă îţi este teamă să-l laşi să vină la noi.

-Stă undeva în apropiere şi a insistat ca să te cunoască. Cum poate mama ta să-mi dea numărul de telefon la toţi vagabonzii?

-Mă îndoiesc că este un vagabond, am ridicat şi eu vocea.

-Ce poate fi dacă a învăţat într-o ţară socialistă şi în plus, este un palestinian. Şi fără să se mai ocupe de mine a început să o înjure pe mama şi să circule prin casă ca un nebun. Am să-l sun mâine şi am să-i spun că nu cunoaştem pe nimeni în România şi că nu ai nevoie să-ţi aducă nimic de acolo.

Fără să-l las să-şi continue prostiile am sărit din pat şi plângând, i-am spus:

-Să nu îndrăzneşti, că nici nu ştii ce am să-ţi fac!

Ce voiam să-i fac, nici eu nu ştiam, dar îmi ieşise fraza din gură fără să o premeditez.

-Am înţeles abia acum, pentru doi bătrâni care sunt servitori la stat (ăștia erau părinții mei) îmi ameninţi copilul. Dacă se întâmplă ceva cu el, cu băiatul meu, am să te bag în puşcărie! Şi în loc să mă rogi frumos să accept să-ţi aducă scrisoarea, mă ameninţi! Acum am să-i telefonez ca să nu vină, căci altfel o să anunţ poliţia că mă deranjează şi el şi ai tăi.

Şi fără să se uite la mine a vrut să iasă din cameră. Chiar în clipa aceea s-a oprit curentul, fereastra era deschisă şi numai de la lumina lunii puteam vedea.

-Să nu faci o prostie, să regreţi apoi, i-am spus printre lacrimi.

Când şi-a găsit cheile pe masă s-a ridicat să iasă, atunci, cu o forţă care mă depăşea, m-am aşezat în genunchi cu faţa spre fereastră şi cu mâinile împreunate ca pentru o rugăciune am început să mă rog şi să plâng.

Doamne, iartă-mă, că am plecat dintre ai mei să ajung printre străini. Nu Te-am uitat, Te-am luat cu mine, nu mi-ai rămas decât Tu, şi numai Tu îmi ştii durerea şi dorul meu şi al părinţilor mei. Doamne, iartă-mă, atât cât vrei Tu, dar nu-l lăsa să-mi rănească părinţii mai mult decât am făcut-o eu.

Vorbeam cu D-zeu plângând şi implorându-l cu o durere pe care nu o ştiam atât de profundă până atunci. Mahmud, uimit de reacţia mea, stătea înmărmurit în mijlocul camerei. Cu ultimul suflu am continuat:

-Doamne, dă-i şi lui durere pentru părinţii lui şi să sufere  aşa cum sufăr eu şi pe urmă îmi accept mizeria ca pe o pedeapsă că am greşit faţă de Tine.

Şi cu capul pe genunchi am continuat să plâng. Am simţit că a ieşit din cameră, şi, epuizată, m-am sculat de jos şi m-am aşezat în pat. Nu mai plângeam pentru că nu mai aveam lacrimi, dar cu toată oboseala am simţit că după un suspin profund inima mi s-a golit de ceva greu şi încet, calmul punea stăpânire pe mintea şi pe trupul meu.

Deodată uşa s-a deschis, Rania a intrat însoţită de Mahmud, fiecare cu câte o lumânare aprinsă.

-Nora, se poate să plângi aşa, te-am auzit de la noi. Tocmai voiam să vin la voi când a sunat Mahmud.

Vocea Raniei tremura de indignare.

-Ştii ce s-a întâmplat? am întrebat-o încet.

-Ştiu, este nebun, ţi-am spus să nu te mai întorci. Şi fără să se jeneze de el a început să-i reproşeze. Cum puteţi să trăiţi ca doi duşmani? Exagerezi, Mahmud. Tu ştii că dacă soţul meu mi-ar face numai un sfert din ce-i faci tu, tata l-ar fi omorât demult? De ce nu-i respecţi familia? - l-a întrebat cu agresivitate.

-Pentru că ştiu că nu au vrut să o lase să se căsătorească cu mine, i-a răspuns bâlbâindu-se.

-Nici ai mei nu au vrut să mă căsătoresc cu un palestinian, dar acum îl iubesc mai mult decât pe soţii surorilor mele care sunt libanezi. Şi ştii de ce îl iubesc? Fără să aştepte răspunsul lui a continuat: pentru că este cel mai bun dintre toţi. Pe când tu, ce ai făcut şi ce faci ca să-i convingi că s-au înşelat?

Rania vorbea şi îi argumenta, iar el asculta, ca de fiecare dată când găsea pe cineva care-l putea bloca.

-Pregăteşte-i un pahar de lapte, i-a ordonat Rania. Măcar de copil să-ţi fie milă, dacă nu îţi este de ea.

-Da, de copilul meu, vrea să-mi omoare băiatul pentru părinţii ei, nu vezi ce face?

Se văicărea şi se agita de unul singur şi-l apucase frica pentru “băiatul lui”.

-Ai făcut ecografie, Nora? m-a întrebat Rania.

-Nu, doar ţi-am spus că nu am nevoie, i-am răspuns obosită.

-Atunci de unde ştie tâmpitul ăsta că are băiat?

-Asa vrea el, pentru că Dumnezeu îl iubeşte, pentru că este bun şi mă suportă şi ca să-i pună numele lui baba înainte să moară.

Nu am putut continua povestea. Rania râdea în hohote.

 Mirat, Mahmud s-a întors din bucătărie şi a întrebat-o ce este.

-Nimic, râd cu soţia ta, mai mult pentru că la voi nu se obişnuieşte aşa ceva.

Rania a stat până târziu; după ce a plecat m-am dus în dormitor cu intenţia să mă culc, dar Mahmud m-a urmat şi mi-a spus fără nici o jenă de cele întâmplate: “pregăteşte-te“. Dacă aş fi refuzat, ar fi însemnat un nou scadal aşa că m-am aşezat în pat, indiferentă.

Am adormit târziu, stăteam cu ochii închişi şi-mi reveneau pe rând toate imaginile trăite în ziua aceea, dar şi cele din trecut, care, lin, se interferau între cele noi şi cu forţa  pasiunii cu care le trăieşti încercau să şteargă prezentul ca să-mi rămână numai ele.

La patru dimineaţa ne-am trezit în zgomotul soneriei şi al bătăilor din uşă. Speriat, Mahmud s-a dus la uşă. Era vecinul părinţilor lui. Nu ştiam ce se întâmplase, dar băniuam că era ceva grav. M-am dat jos din pat şi am ieşit din cameră.

-Ce s-a întâmplat, Suhel? l-am întrebat îngrijorată.

-Baba a avut un atac şi l-au luat acum la spital. Trebuie să vină Mahmud cu mine.

M-am aşezat încet pe scaun şi fără să mă feresc, aşa cum aveam obiceiul când îmi făceam semnul crucii, m-am închinat şi un fior mi-a trecut prin tot corpul. Cu o voce slabă, dar profundă, care-mi venea din adâncul sufletului, am spus: ”Doamne, iartă-mă! “

Mahmud a plecat fără să-şi amintească scena care avusese loc cu câteva ore în urmă. Am rămas singură. Nu mai puteam să dorm, eram mai şocată chiar decât avusese aerul că ar fi Mahmud. Îmi părea rău pentru baba, şi ca să nu-mi fac mustrări încercam să mă gândesc că totul a fost o simplă coincidenţă. Mi-am pregătit o cană de lapte şi m-am aşezat pe balcon.

Soarele se ridica încet din spatele munţilor. Era totul calm, nimeni nu se sculase încă, iar zgomotul maşinilor era încă absent. Numai în depărtare se auzea cântatul unor cocoşi. Eram mirată că puteam să-i aud şi mă întrebam cam la ce distanţă ar putea fi. Deodată mi-am ridicat capul spre cer. Nu era niciun nor, cerul era de un bleu deschis şi-ţi puteai pierde privirea în el până acolo unde ochiul putea să pătrundă. Am simţit o adiere caldă că-mi mângâie faţa şi atunci am spus: bună dimineaţa, Doamne, am simţit că eşti lângă mine, Te simt de când eram copil şi Te văd lângă mine chiar atunci când poate Tu nu te gândeşti la mine. Nu ştiu de ce, dar aveam senzaţia că nu eram singură, simţeam că ceva invizibil era lângă mine. Simţeam o prezenţă pe care ochiul nu o putea percepe, numai sufletul meu o simţea şi-mi transmitea o vibraţie plină de emoţie, încât, fără să vreau, mi-am strâns pumnii şi mi-am spus: “cum aş fi supravieţuit dacă nu Te  întâlneam şi, mai ales, dacă nu credeam în Tine, Isus?! Mă gândeam la El ca la cineva pe care-L cunoşteam, era prietenul meu din copilărie.

Şi fără să vreau, mi-am amintit de ziua când L-am întâlnit pentru prima dată şi de atunci L-am ţinut strâns în inimă şi nu L-am mai lăsat să se îndepărteze.

Eram copil, nu aveam mai mult de opt ani. Locuiam undeva la capătul unei străzi lungi, Triumfului, într-un cartier de la periferia oraşului. Mă jucam pe stradă cu copiii şi profitam de  puţina zăpadă rămasă pe trotuare. Primăvara se grăbea. Tata era bolnav, la spital, iar mama era cu el. Eram singură acasă, veneam de la şcoală şi după ce mâncam îmi făceam lecţiile. Mama îmi spunea în fiecare dimineaţă când pleca la spital: ”Nora, am încredere în tine că ai să înveţi şi ai să fii cuminte, tăticu’ are nevoie de mine mai mult decât ai tu, dacă vin târziu să nu te sperii“! Îi respectam dorinţa. Încercam să nu-mi cheltui banii pentru chifle pe care-i luam cu mine în fiecare zi la şcoală. Voiam să-i strâng ca să-i cumpăr un cadou lui tata în ziua când se întorcea acasă. Erau două luni de când era la spital şi de mai multe ori cheltuisem micile economii pentru că nu rezistam când treceam prin faţa librăriei să nu-mi cumpăr câte o carte de poveşti. Era vineri, înainte de Paşti, şi mă jucam cu prietenele mele în faţa porţii, pe stradă. Mă uitam tot timpul să o văd pe mama întorcându-se de la spital, dar nu o vedeam. La un moment dat, am putut distinge silueta unui bărbat pe care-l cunoşteam. Era un unchi de la ţară.

-Mama nu este acasă, i-am strigat veselă şi i-am sărit în braţe.

-Ştiu că este la spital, dar m-a trimis tataie Gogu să vă aduc şi vouă ceva de mâncare pentru Paşti.

I-am luat bucuroasă sacoşa din mână.

S-a oprit în faţa mea şi privindu-mă cu milă mi-a spus:

-Ştii că taică-tu o să moară?

M-am uitat lung la el şi barba a început să-mi tremure. Mi-am simţit inima plină de ură de adult, nu de copil, împotriva lui. În clipa aceea, am crescut în câteva minute cu 20 de ani. I-am întors spatele şi am fugit în curte trăgând după mine sacoşa care era destul de grea. M-a strigat o dată şi a plecat. Ştiam că nu voi uita niciodată scena care se petrecuse între noi. Nimeni nu poate şti ce imens de mare poate fi rana unui copil. Cu timpul te iartă, dar nu uită niciodată.

Am intrat în casă şi primul gând mi-a fost la banii mei. I-am luat de unde îi ţineam ascunşi, mi-am şters nasul şi mi-am spus: “singura speranţă este la biserică”. Am ieşit în stradă şi fără să le spun nimic prietenelor mele care se jucau indiferente, am plecat spre biserică. Era departe, mergeam vreo 30 de minute de obicei, dar în ziua aceea am ajuns mai repede decât vântul. Mergeam cu pumnii strânşi, ca să nu-mi pierd banii şi ca să nu plâng. Mergeam cu convingerea că acolo unde trebuia să ajung cât mai repede era locul unde trebuia să aflu adevărul. La colţul străzii am cumpărat de la ţigănci două bucheţele: ghiocei şi violete. Nu aveam decât doi lei, îmi trebuiau bani şi pentru lumânare. Aveam un palton albastru şi o căciulă din aceeaşi culoare pe care mi-am scos-o din cap şi mi-am băgat-o în buzunar. În mintea mea mi-am spus că Isus trebuie să-mi vadă faţa ca să nu mă uite când se întorcea la El. Am pus florile la icoană şi am trecut pe sub Masa Domnului de trei ori şi de fiecare dată plângând, dar demnă, îl rugam “Doamne, să nu-l iei pe tata la tine, sunt încă mică şi-l vreau cu mine până când am să fiu mare.“ Am ieşit din biserică târziu. Am stat aşezată pe un scaun într-un colţ şi continuam să-i vorbesc: “chiar dacă ai să-l iei, eu tot am să Te iubesc, dar dacă mi-l laşi am să ştiu că m-ai auzit şi o să fii prietenul meu!”

Am plecat când mi-am amintit de mama. Poate era acasă şi îi era teamă pentru mine. Eram acum plină de curaj şi cu inima uşoară, simţeam că mesajul meu a fost primit. M-am grăbit şi mai mult la întors pentru că voiam să sparg lemne şi să  aprind focul. Atunci m-am gândit la mama, ce greu trebuia să-i fie când râdea cu mine seara şi ştia că poate tata va muri. În ziua aceea am hotărât, când voi fi mare voi fi ca mama, bună, şi am să învăţ să-mi ascund durerea, ca să nu-i supăr pe cei de lângă mine.

M-am întors  acasă, am spart lemne şi am aprins focul. Mi-am luat încă o dată cărţile şi mi-am repetat lecţiile, numai aşa puteam să o bucur pe buna mea mamă. Am aşteptat până târziu, dar în seara aceea nu a venit. Am adormit singură cu pisica lângă mine şi cărţile împrăştiate în jurul meu. Dimineaţa eram tristă, dar nu îngrijorată. M-am pregătit de şcoală şi am luat un leu din locul unde mama mi-a arătat că ţinea banii. Am ajuns la şcoală chiar înaintea femeilor de servici. Am stat pe scări şi am aşteptat să se deschidă şcoala ca să pot intra. Mă simţeam responsabilă de mine şi voiam ca mama să nu-şi facă griji din cauza mea.

Când m-am întors de la şcoală mama era acasă. Era palidă şi obosită, vorbea cu o vecină. M-am aşezat pe un scaun şi o ascultam cu ochii măriţi de emoţie.       

-Trebuia să-l opereze astăzi, dar ieri după amiază a făcut temperatură, atunci au operat pe altcineva şi la o jumătate de oră s-a întrerupt curentul. O pană, până au deschis motorul, pacientul a murit.

Nu am mai vrut să ascult restul. Îmi era suficient cât aflasem, am ieşit încet afară şi, ca acum, mi-a ridicat privirea spre cer. Era înnorat, dar cu ochii mari, deschişi, îmi căutam Prietenul şi Protectorul meu. Ştiam acum că tata nu va muri până când nu voi creşte mare. M-am gândit că poate cel care-i luase locul în sala de operaţie nu avea copii, sau poate că erau mari, se puteau descurca singuri.

Acum eram sub un alt cer. Acesta era senin şi mă gândeam la Prietenul meu, care poate a grăbit ceea ce trebuia să se întâmple ca să-mi dea un semn că El este mereu lângă mine.

În dimineaţa aceea am plecat la şcoală singură, pe jos, şi pe drum m-am gândit: “poate D-zeu îmi cunoştea destinul şi ştia că într-o zi am să-mi trăiesc durerile nu prea departe de unde şi El le-a cunoscut pe ale Lui şi pentru asta nu mi-a refuzat nimic când eram copil“.

Ți-ar place să te întorci?

Tatăl lui Mahmud a rămas paralizat. Îmi era milă de el, era singurul pentru care aveam o afecţiune specială. Era înţelegător şi bun, dar mai ales, îl putea ţine pe Mahmud în frâu. Mă întrebam care-mi va fi situaţia fără el. Cine va putea să-l mai controleze şi să-i amintească că sunt soţia lui şi nu un duşman de pe stradă.

La prânz m-am întors de la şcoală singură. Fără Mahmud mă simţeam calmă. Mergeam pe stradă şi-mi simţeam copilul mişcând. Eram numai noi amândoi, uniţi ca notele unei melodii. Eram obosită, dar mişcările lui îmi luau greutatea ultimelor ore şi nu vroiam să dorm când ajungeam acasă. Nu ştiam dacă cel cu scrisoarea urma să vină şi la ce oră. Îmi era totul indiferent, ştiam că-mi puteam lăsa grijile în mâinile Domnului.

Mă gândeam la Tarek şi mai ales la faptul că întâlnirea noastră îl impresionase; şi uitând că D-zeu nu era un pământean, am pus-o şi pe aceasta în seama lui: ”Poate a ştiut că eram singură şi a vrut să-mi scoată în cale un prieten.”

La puţin timp după ce am intrat în casă a venit şi Mahmud. Era obosit, dar mai puţin afectat decât mă aşteptam. Mă uitam la el cu ce aer normal îmi povestea amănunte din timpul nopţii. Atunci am fost convinsă că în afară de el, nu conta nimeni în viaţa lui, era posesiv şi egoist. Ce rost avea ca să-mi mai fac probleme? Era la vârsta când un caracter nu se mai cizela.

-Ştii că într-o jumătate de oră trebuie să vină cei cu scrisoarea? m-a întrebat cu un aer bănuitor.

-Nu ştiu, nu mi-ai spus. De unde vrei să ştiu, de la vecini?

Într-adevăr, în mai puţin chiar de-o jumătate de oră soneria a sunat. Eram în coridorul de la intrare şi am deschis chiar eu uşa. Am fost mirată, ştiam că era un doctor, Mohamed, dar nu am ştiut că venea soţia, care era româncă. După cinci minute eram convinsă că vom fi prieteni. Încă de la telefon Mohamed a înţeles că era în faţa unui om suspicios şi curios, în acelaşi timp, şi că mă ţinea sub control faţă de libanezi, dar mai ales faţă de tot ce avea legătură cu România. Cum ţineau cu orice preţ să fie prieteni cu mine, au ştiut cum să-l abordeze de la început şi să-i flateze vanitatea de orgolios nemintos.

Eta era din Transilvania. Şi ea, tot medic. A fost, poate, printre cele mai bune persoane pe care le-am întâlnit în cei 10 ani în Liban, iar cu Mohamed am avut cea mai sinceră înţelegere şi complicitate. Ne simţeam ca în familie când ne întâlneam, ştiam să glumim, să bem un pahar, şi mai ales, să facem haz de necaz. Prietenia lor mi-a fost un mare suport în cei trei ani cât au stat în Liban.

După ce au plecat l-am întrebat pe Mahmud:

-Ţi-au plăcut  cei  doi “vagabonzi“?

M-a privit ca să vadă cât de mare era ironia mea, dar cum era probabil, obosit s-a mulţumit să-mi răspundă printre dinţi:

-Nu puteam să ştiu la telefon cine sunt şi cum sunt.

Am tăcut, nu avea sens să-i amintesc de scandalul pe care mi l-a făcut, eram mulţumită că cel puţin acum, după ce i-a cunoscut, a acceptat ca să ne vizităm.

Începând cu ziua aceea nu am mai cunoscut odihna. În fiecare zi, timp de trei săptămâni cât tatăl lui a stat în spital, în fiecare după amiază când îmi terminam programul la şcoală Mahmud mă lasa în locul lui la magazin. Greşeala a fost a mea, pentru că din prea multă bunăvoinţă am căutat să găsesc un mijloc de a-l satisface, crezând că în felul acesta vom avea mai puţine probleme. Cum în Liban aproape toţi vorbesc franceza sau engleza, nu mi-a fost greu să mă descurc cu limba, în plus, femeile se simţeau în largul lor în prezenţa mea şi erau fericite că îmi puteau cere părerea.

În intervalul de timp în care eram singură îmi corectam lucrări sau îmi pregăteam programul pentru a doua zi. Adesea reuşeam să fur câteva minute de somn, dar cel mai dificil era când veneam acasă, căci trebuia să-mi fac treburile casnice şi mâncarea pentru a doua zi. Într-o seară am îndrăznit să mă plâng şi să-i reproşez că nu mă ajută seara când intrăm împreună. A fost o proastă inspiraţie din partea mea, căci scandalul şi criza lui obişnuită au izbucnit mai repede decât aş fi putut eu să mă scol de pe scaun.

Pe zi ce trecea eram mai obosită şi mai tristă. Nu puteam să mă plâng nimănui, era vina mea că acceptam, dar nimeni nu bănuia că făceam totul numai ca să evit scandalul, pentru că altfel nu mă lăsa să dorm noaptea până târziu, când cădea şi el. Aşteptam vacanţa, mai ales că în toamnă trebuia să vină mama. Hotărârea familiei mi-a fost transmisă prin Mahmud: “mama lui nu îşi ajută decât fetele ei, aşa că a mea trebuia să vină, altfel nu aveam decât să mă descurc singură!“ Nu am ştiut niciodată dacă acesta a fost adevărul sau nu a fost decât un pretext inventat...

Cu toată criza de timp pe care o trăiam am putut să trec într-o zi  pe la Tarek şi, profitând de ocazie, i-am lăsat preţiosul cadou pe birou şi am ieşit.

Nu am întors capul, dar simţeam cum privirea lui mă urmărea.

Ajunsă în stradă am respirat uşurată că am putut să-l las fără nici o explicaţie, era un cadou de valoare care nu avea nicio justificare în ochii mei, în plus, eram obosită fizic şi moral încât nu vroiam să-mi complic în niciun fel existenţa, şi aşa destul de chinuită.

Eram nefericită din cauza ultimei scrisori de la Doina, în care îmi scria cât de greu acceptase Alex ideea că aşteptam un copil. Pentru el era ca şi cum rupsesem clauzele înţelegerii noastre . Pentru mine, însă, devenea cel mai frumos eveniment pe care-l puteam trăi aici, în plus, cu fiecare zi care trecea mă îndoiam că vreodată am putea fi împreună atâta timp cât situaţia lui familială se complica pe zi trecea din cauza sănătăţii părinţilor lui. Numai Doina avea aerul de a fi optimistă şi mă avertiza  că nu trebuie să iau nimic în consideraţie pentru că, cu timpul, dacă vom fi împreună, un copil nu poate însemna nimic rău atâta timp cât ne iubim.

Vara a fost lungă şi obositoare. În fiecare zi, avea sau nu nevoie de mine, Mahmud îmi cerea să-l însoţesc la magazin. Cred că mă obliga să merg mai mult ca să aibă cu cine să stea de vorbă şi mai ales pe cine să-şi descarce nervii când se  plictisea. Mă forţam să nu observ nimic şi atât cât îmi lăsa timp citeam. Într-una din zile a sosit pe neaşteptate la magazin Gina. Veneau din Italia, era bronzată şi fericită. Nu ne văzusem de câteva luni, aşa că primul lucru pe care l-a făcut, după ce am stat puţin de vorbă, a fost să mă invite la ea:

-Mahmud, las-o pe Nora să vină la mine, dar fără să faci ce ne-ai făcut ultima oară.

Tonul ei suna mai mult unui ordin, aşa ca de obicei când îl luai pe un ton categoric, fără să-i laşi timp să gândească, se intimida:

-Să vină, nu am treabă cu ea, a răspuns cu jumătate de voce.

Am plecat împreună. După privirea pe care mi-a aruncat-o înainte să ies am simţit că nu i-a convenit, mă aşteptam la o discuţie când aveam să mă întorc, dar puţin îmi păsa.

Cum am intrat în casă, Gina a desfăcut o sticlă de vin de Malaga. Era dulce şi bun.

-Ce-ai făcut de când nu ne-am văzut?- m-a întrebat curioasă.

-Nimic deosebit, i-am răspuns plictisită.

Ce puteam să-i spun: certurile erau în program, secretul purtat în inimă nu îndrăzneam să i-l mărturisesc de teamă că m-ar fi putut înţelege greşit, situaţia politică era destul de calmă. În afară de faptul că aşteptam sosirea mamei, în rest nu mă impresiona nimic.

-Sunt fericită, mi-a spus după ce s-a gândit puţin.

-Cred că eşti fericită, dacă Nick te iubeşte aşa cum îmi spui, ce ţi-ai putea dori mai mult!?

-Nu din cauza asta. Şi eu sunt însărcinată.

-Glumeşti!? Este singura veste bună pe care am auzit-o în ultima vreme.

-Ştii, la început nu voiam, a început puţin timidă să se justifice, dar pe urmă, când am avut certitudinea m-am bucurat.

-Asa ai să stai mai mult prin Liban. Doar nu ai să pleci pe mare gravidă. Şi fără ca să mai aştept răspunsul ei am continuat grăbită: Gina, ce-ai să faci cu copilul, ai să-l laşi nebotezat?

-Nici nu mă gândesc, am să-l botez fără să ştie nimeni, în România. În definitiv, ce poate să fie rău în asta? Dar tu?

-Eu nu cred că am să fiu singură, i-am răspuns cu regret.

-Şi aici putem, dacă vrem, fără ca să ştie nimeni; doar sunt atâtea biserici în zona noastră.

-Visezi, în primul rând, preotul nu acceptă dacă nu ai certificatul de căsătorie, şi, în al doilea rând, cine acceptă să-şi rişte viaţa ca să-ţi boteze ţie în secret copilul unui musulman?

            -Ai dreptate, mi-a răspuns dezamăgită.

-Ştii ce-mi place să visez? Că m-am născut într-o ţară liberă unde pot să mă întorc când vreau şi de unde pot pleca la fel de uşor cum ieşi pe uşa asta. În care nu eşti obligată să depinzi de nimeni şi mai ales, să fii jenată când îţi aştepţi viza ca să te întorci acasă, acolo unde chiar şi un biet portar te poate judeca ca ai plecat. Mi-ar fi plăcut să mă pot plimba în vacanţă în tren sau în autocar dintr-o ţară într-alta. Trebuie să fie plăcut când eşti turist, nu-i aşa? am întrebat-o tristă.

-Ai dreptate, când ai libertate nu realizezi, pentru că este normal. Pentru noi e un vis, pentru ceilalţi e ceva normal.  Am sperat că vom fi libere, dar libertatea pe care o avem aici este pe muchia unui cuţit, mai restrânsă chiar decât cea pe care o aveam în “spatele perdelelor de fier”. Imaginează-ţi că într-o zi divorţezi. Ce faci atunci?

-Te întorci acasă, anii de pensie se apropie, îţi ceri scuze în faţa altora şi aştepţi să-ţi găsească un servici. Ştii de ce este greu?

-Ştiu, pentru că în cazul nostru nimeni nu-ţi acordă viza ca să emigrezi, sunt avantajaţi cei care ies ca turişti. Paşaport de român stabilit în străinătate, dar, în fapt, străinătatea înseamnă ţara unde ai plecat, nu ai prea mari posibilităţi să încerci să rămâi în altă parte din cauza destinaţiei de pe paşaport.

-Gina, ţi-ar place să te întorci? am întrebat-o râzând.

-Mi-ar place, dar nu în condiţiile pe care le-ai pomenit. Şi în plus, Nora, a continuat pe un ton convingător, să nu crezi că e cineva care nu-şi doreşte să se întoarcă la el. Oriunde eşti rămâi străin, chiar dacă ai naţionalitatea, poate copiii tăi se simt de acolo, dar tu nu poţi, şi cu timpul şi la noi îţi pierzi prietenii,  părinţii şi nu mai ştii unde este la tine cu adevărat... Cred că peste ani vom fi la fel de stinghere şi la noi cum suntem astăzi aici şi cum vom fi mereu,oriunde.

Mă uitam la ea şi zâmbeam.

-Nu mă crezi?!

-Bineînţeles că te cred, i-am răspuns grăbită, dar zâmbesc pentru că mă gândesc la tot ce discutăm în fiecare zi. Oare toţi care sunt în afară gândesc ca noi?

-Nu toţi, pentru că mulţi au suferit prea mult din cauza regimului, sunt sufocaţi de ură, nu ca noi. Dar într-o zi, când se vor vindeca de ură vor simţi că le lipseşte locul unde s-au născut. În definitiv, noi nu aveam prea mult să ne plângem, am vrut să ne căsătorim şi ne-au lăsat.

-Ştii ce-am auzit? Şi fericită că-mi amintisem am continuat: o fată care era căsătorită în sud cu un shiia care este în partidul Hiz-ballah era tot timpul ţinută închisă într-o cameră când el pleca, iar mama lui deschidea uşa încet şi îi dădea de mâncare; până într-o zi când a reuşit să fugă şi după mai multe peripeţii a reuşit să ajungă la ambasadă. La câteva ore a ajuns şi soţul ei însoţit de-o bandă de curajoşi ca el, plini de muniţii şi a ameninţat ambasada.

-Şi le-au dat fata, s-a grăbit Gina să-mi răspundă.

-Se pare că da, au fost obligaţi să o dea, statul libanez nu le garanta securitatea, probabil. Ce poţi să faci în faţa nebunilor de aici?

            Am plecat de la Gina târziu. Îmi făcea mult bine când vorbeam de acasă, mă simţeam mai aproape de acolo decât eram şi, pentru câtva timp, parcă respiram aerul de proaspăt şi de umezeală după o ploie torenţială de vară.