PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE partea I continuare

Nora, mamă, ce faci aici?

Se apropiau sărbătorile de iarnă. Cu toată tragedia pe care o trăiam, oraşul se pregătea să întâmpine noul an cu mai multă încredere decât o făcuse cu un an în urmă. Partea musulmană, ceva mai timid decât cea creştină, începea, totuşi, să-şi orneze magazinele şi străzile de largă circulaţie, umplându-se trotuarele de brazi artificiali şi de tot felul de obiecte de decor. Cu toate că timpul începuse să se răcorească iar la munte zăpada domnea demult pe vârfurile înalte, ambianţa era departe de a se asemăna cu cea de la noi.

Într-una din zile, Mahmud avea treabă în zona creştină la o bancă din Asrafieh, aşa că mi-a propus să merg cu el, pentru că estimase că totul nu ar fi durat mai mult de 20 de minute. În faţa mea, pe trotuar, acolo unde şi-a garat maşina era o librărie şi câteva magazine de îmbrăcăminte. Am coborât din maşină şi, puţin jenată, cu gândul la cele 5 lire pe care le aveam în buzunar am intrat în librărie ca să-mi cumpăr câteva felicitări pentru cei de acasă. Cum am pus piciorul în magazin, proprietarul s-a sculat de pe scaun şi m-a întrebat ce doresc.

-Câteva felicitări pentru Anul Nou, i-am răspuns cu o voce pe care aproape că nu mi-o auzeam nici eu.

-După accent nu sunteţi libaneză, mi-a răspuns, uitându-se la mine cu un aer blând ce semăna mai mult unuia părintesc.

-Da, sunt româncă, i-am răspuns cu o voce mai fermă.

-Atunci, bine ai venit! Şi ce faci aici, eşti în vizită sau eşti căsătorită?

-Căsătorită, i-am răspuns fără tragere de inimă.

-În România de ce rit sunteţi? - m-a întrebat, privindu-mă pe sub ochelari.

-Ortodocşi, majoritatea, dar avem şi catoloci şi protestanţi, din fiecare câte puţin; însă eu sunt ortodoxă, i-am adăugat cu oarecare mândrie, căci pentru prima oară aveam ocazia să-mi spun religia fără să-mi fie teamă că cineva îşi va  strâmba nasul sau să fiu atentă la părerea lui Mahmud, să nu vexez pe cineva, pentru simplu motiv că erau în război cu creştinii; şi ca să confirm cele spuse, mi-am tras de sub jachetă lanţul pe care aveam o iconiţă de când eram elevă, cadou de la mama.

-Nici nu mă îndoiam că nu ar fi adevărat, mi-a spus râzând, şi vesel a continuat; ştii, şi eu sunt ca şi tine, grec-ortodox!

Îi răspundeam şi alegeam felicitările pentru că-mi amintisem de Mahmud, care dintr-un minutîn altul putea să ajungă la maşină şi să mă vadă în magazin, dar în acelaşi timp nu neglijam nici preţul, pentru că nu voiam să-mi depăşesc bugetul pe care-l aveam şi aşa destul de limitat.

-Le cumpăr pe acestea - şi i le-am întins ca să le vadă.

-Nicio problemă pentru bani, ţi le ofer ca să le trimiţi la părinţi şi să le transmiţi un salut modest din partea unui ortodox libanez. Şi mi-a zâmbit cu complicitate.

-Nu pot să accept, i-am răspuns emoţionată.

-Să fii sănătoasă şi fericită în Liban şi să mai treci să-mi spui ce-ţi fac părinţii;  în privinţa banilor… - şi după ce a făcut o mică pauză a adăugat - nici o problemă, mi-am pierdut băiatul la începutul războiului, casa a fost de două ori bombardată, ce importanţă au câteva lire? Mi-a făcut plăcere că te-am cunoscut şi mi-ai spus că eşti ortodoxă.

I-am mulţumit şi am ieşit emoţionată din magazin, nu pentru cele câteva lire pe care le-a refuzat ci pentru că am simţit că mă găseam în faţa unui om asupra căruia războiul a trecut cu toată forţa, lăsându-i răni de neuitat pentru restul vieţii, dar care mai avea curajul să zâmbească şi să fie generos. În anumite situaţii, gesturile simple ale unor necunoscuţi rămân gravate ca adevărate mesaje de dragoste venite de Sus.

Mahmud m-a găsit în maşină, privind cu regret spre vitrina librăriei din care ieşisem. Îmi era milă de durerea lui, dar mă bucuram că întâlnisem pentru prima dată de când eram în Liban un creştin, şi ortodox pe deasupra, în plus, unul care m-a primit cu prietenie şi generozitate.

-Prostii, mi-a răspuns Mahmud, crede că eşti nouă în cartier ca să mai câştige o clientă.

Am tăcut fără ca să-i povestesc amănunte, am simţit că mă dureau afirmaţiile lui şi indirect aveam impresia că-l ofensez pe noul meu prieten de câteva minute. El vedea totul în raport cu banii, în rest nimic nu avea valoare, generozitatea sufletească era un cuvânt care nu făcea parte din vocabularul şi structura lui.

La câteva zile i-am sugerat lui Mahmud că aş vrea să cumpărăm un brad artificial pentru sărbători, în mod deosebit pentru Anul Nou. Nu mi-am terminat bine ideea pe care i-o expuneam calmă şi sigură de mine, mai ales că observasem foarte mulţi musulmani care-şi decorau brazii chiar cu 10 zile înainte de Crăciun, că deja Mahmud era în mijlocul camerei şi ţipa ca de frica morţii.

Nu înţelegeam nimic pentru că din cauza nervilor nu-şi găsea nici cuvintele în franceză.

-Niciodată la mine în casă o tradiţie a câinilor de creştini!

-Prietenii tăi de ce au făcut?

-Pentru că nu sunt însuraţi cu o creştină ca să creadă lumea că l-a făcut pentru ea. Şi în fond, chiar dacă nu ţi-ai schimbat religia oficial, în ochii mei eşti musulmană şi nu-ţi trebuie aşa ceva. Şi fără ca să mă lase să-i răspund mi-a smuls revistă din mână şi a început să mă  înjure. Am închis ochii la un moment dat pentru că mi-a fost teamă că mă va lovi.

Când s-a mai potolit puţin nu am rezistat şi i-am răspuns:

-Povestea cu pomul este mai veche decât îţi imaginezi tu, era o tradiţie paiană, aşa pentru cultura care-ţi lipseşte; este bine totuşi să ştii, ca să nu mori prost într-o zi, că nu sunt şi nu voi fi musulmană niciodată; dacă mă vezi tu aşa, asta este problema ta.

După ce a mai înjurat în arabă l-am văzut că se îndreaptă spre uşă. Afară ploua şi era frig.

-Plec la mama, mi-a spus  închizând uşa.

Fără să mă gândesc prea mult i-am strigat:

-Vin şi eu, aşteaptă-mă! În clipa când l-am auzit că voia să plece la familia lui m-am gândit că trebuia să merg cu el pentru că era singura posibilitate ca să-mi încerc norocul încă o dată. Voiam cu orice preţ bradul pentru sărbători.

Am ajuns plouaţi şi zgribuliţi de frig. Toate străzile erau un lac, încât mai mult bănuiam cam unde ar putea fi trotuarul. Am mers tot drumul în spatele lui şi umbrela nu-mi folosea la nimic, aşa că pe faţă lacrimile se amestecau cu picăturile de ploaie şi cum amândouă erau sărate nu simţeam diferenţa când mi se prelingeau încet spre gură, fără să-mi pătrundă în inima deja inundată de supărare şi tristeţe. Aveam impresia că trăiesc un vis care nu se mai termina niciodată, şi cu o licărire de speranţă m-am gândit la celelalte fete care erau şi ele aici.

La părinţii lui discuţia a reînceput cu mai multă forţă; el  refuza şi eu insistam, dar în toată istoria mi-a apărut deodată partea comică a problemei. Părinţii lui trăiau aparent liniştiţi înainte să vin eu şi mă întrebam de ce au acceptat ca nebunul familiei să se însoare cu o străină, pe deasupra şi creştină!? După ce baba ne-a ascultat pe amândoi, s-a ridicat cu un aer trist şi a intrat cu el în salon. Nu ştiu care a fost discuţia între ei, dar Maha cu Rami m-au luat la bucătărie, au pregătit ceai şi am mâncat dulciuri libaneze. La un moment dat am auzit uşa de la intrare închizându-se, dar nu am fost sigură că cineva a ieşit din casă. După mai bine de o oră a sunat soneria.

Era Mahmud, uitasem de el pentru că mă simţeam bine în compania fraţilor lui şi când i-am auzit vocea mi-am amintit cât era de diferit de restul familiei. Era ud din cap până în picioare şi avea în braţe un pachet mare, din care, încet, apa se prelingea pe covor. Când baba l-a văzut, s-a ridicat, a venit şi m-a luat de mână şi mi-a pus în braţe pachetul lui Mahmud:

-Este pentru tine, ca să nu simţi prea mult că nu eşti la tine în ţară, mi-a spus Maha, baba nu a acceptat să nu-ţi respectăm tradiţia.

-Nora, anul acesta o să sărbătorim Crăciunul cu tine şi o să vedem ce ai să ne pregăteşti ca să mâncăm, mi-a spus Rami zâmbind. Mă uitam la ei şi nu ştiam ce să le răspund, eram fericită că şi de data aceasta familia lui a fost alături de mine şi mă gândeam că poate în viitor, încet şi cu răbdare, Mahmud îşi va uita prostul obicei de a ţipa din orice, şi mai ales, de a mă insulta.

-Ce cadou  ai cumpărat? - l-a întrebat Maha.

Atunci a scos dintr-o pungă o cămaşă de noapte roşie şi plină de dantele şi de volane, de cea mai proastă calitate. După liniştea care s-a lăsat, mi-am dat seama că nu mă înşelasem în aprecierea pe care o făcusem la prima vedere. Ca de obicei, de câte ori trebuia să plătească, mâna îi tremura şi se gândea de zeci de ori până se hotăra să cumpere ce era mai ieftin. Pentru mine nu avea nicio importanţă valoarea cadoului, principal era faptul că-mi creasem un precedent pentru viitor şi mă gândeam că nu va fi necesar în fiecare an să repetăm aceeaşi poveste.      

Până la Crăciun, relaţia dintre noi a fost amicală şi încercam pe cât puteam să evit orice problemă. Mahmud nu era mulţumit de ideea lui Rami de a petrece seara de Crăciun la noi, căci aceasta semnifica în ochii lui că familia mă vrea cu statutul de creştină printre ei, recunoaştere care-i strica toate planurile viitoare.

Scopul lui era să-mi insufle ideea că măritată cu un musulman, automat deveneam de aceeaşi religie cu el şi după părerea lui îi datoram o supunere totală; şi ce-l interesa cel mai mult era faptul că trebuia să uit de unde am venit, şi mai ales să-mi uit părinţii, pentru că el nu admitea să-mi împart afecţiunea  cu ei, în concepţia lui îi devenisem un bun care îi aparţinea sută la sută. Deci, în concluzie, trebuia să-i devin o soţie model, fără dreptul de a gândi şi, mai ales, de a simţi în afara sferei lui de egoism şi prostie.

Seara de Crăciun am petrecut-o agreabil, m-am străduit cu toată forţa de care eram capabilă să nu-mi las gândurile să fugă spre părinţi şi mai ales la seara petrecută cu Alex, cu un an în urmă. Mi-am impus să fiu veselă şi o gazdă ospitalieră şi recunoscătoare pentru fraţii lui, care m-au ajutat să stau în faţa lui Mahmud în seara aceea ca o creştină ce eram, nu ca o musulmană, aşa cum îi plăcea lui să mă vadă. Baba nu fost prezent, aşa că Rami a profitat de ocazie să-mi facă o surpriză:

-Nora, spune-mi ce ţi-am adus în acest pachet? - m-a întrebat cu aer complice.

-Cred că l-ai adus pe Moş Gerilă, cu toate că nu eram convinsă de ce spun.

-La el nu m-am gândit,altceva, mai bun?

-O sticlă de vin, am strigat veselă, pentru că de data aceasta eram sigură că nu mă înşelasem.

Era într-adevăr o sticlă de vin roşu de fabricaţie libaneză. Am adus repede pahare şi, puţin confuză, le-am pus pe masă. Mama lor a râs şi a împins încet paharul din faţa ei, trăgându-l pe cel de apă şi arătându-mi că sticla este pentru mine, ei nu beau. Atunci, Rami s-a apropiat discret de mine, şi fără ca surorile lui să observe mi-a spus:

            -Nora, desfă sticla la bucătărie şi pune-mi un pahar fără ca să vadă cineva...

            Mahmud nu a băut nici el, dar am simţit că sticla lui Rami i-a căzut greu la stomac, nu pentru că nu ar fi vrut să bea un pahar, dar îi stricase încă o dată programul de reeducare la care trebuia să fiu supusă. Sticla ne-am lăsat-o la bucătărie, în bufet, printre farfurii şi încet, încet, eu cu Rami am treminat-o înainte să încheiem seara. El bea de plăcere, eu beam de necaz, vorba cântecului, “ca să-mi sting focul“.

Momentele noastre de dragoste sau de sex, cum îi plăcea lui să le numească, nu mai aveau importanţă acum; din fericire, totul se rezuma la câteva minute şi eram consolată, oricum, că nu trebuia să-l suport prea mult.

Pentru Revelion nu aveam nici un program, aşa că nu ne rămânea decât să stăm acasă şi să ne mulţumim cu programele de la TV. După-amiaza mi-am petrecut-o pe balcon, eram singură, nu era frig, soarele apunea dar era încă cald. Mă uitam absentă la agitaţia din faţa blocului, unde câţiva locatari se certau sau poate discutau pentru parcare. Câţiva copii alergau cu bicicletele printre maşini şi strigau mai tare chiar decât apelul pentru rugăciune de la moschee. Deodată mi-am îndreptat privirea spre munte: departe, se vedeau vârfurile acoperite de zăpadă. La început am fost mirată şi curioasă, pentru că în Beirut erau aproape 20 grade, iar la o distanţă aşa de mică de la mare era zăpadă. Încercam să-mi imaginez, cam ce distanţă ar putea fi?

Vroiam cu orice preţ să-mi ţin mintea ocupată cu orice, numai să nu-mi fugă spre casă, dar într-o fracţiune de secundă mi-a scăpat de sub control şi nu am mai văzut nici munţii şi nici blocurile din faţa mea. Ca pe un ecran imens, care încet se apropia şi în acelaşi timp se micşora, mi-a apărut întâi mama şi pe urma tata. Atât de puternică îmi era impresia, încât pentru câteva secunde am fost inconştientă şi, involuntar, am întins mâna, de parcă vroiam să-i ating sau să alerg spre ei.

Auzeam vocea mamei ca un ecou care mă chema: “Nora, mamă, ce faci aici?” Nu ştiu cât a durat scena, dar mi-am revenit din cauza apelului de la moschee, era pentru rugăciunea de seară. Atunci, în acelaşi timp cu el am început să mă rog. Lacrimile îmi curgeau pe obrajii fierbinţi şi inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Eram emoţionată şi îndurerată, ca niciodată până atunci.

Seara nu a mai contat; aşezată într-un fotoliu, cu pachetul de ţigări lângă mine, nu am făcut decât să-mi afum gândurile şi să visez la părinţi, imaginându-mă în braţele lor, apărată şi ocrotita de propria-mi greşeală. Împuşcăturile şi tunurile care zguduiau oraşul mi-au amintit că începeam anul 1978. L-am aruncat afară din suflet pe 1977, cu scârbă şi cu duşmănie, şi parcă speriată, ca să nu-l supăr pe cel nou cu gândurile şi cu dorurile mele, am fugit repede să mă culc, şi cu capul acoperit de pernă am început să plâng încet.

Deodată mi-am amintit că Mahmud încă nu dormea şi s-ar fi putut să-i trecă prin cap faimoasa formula de… “pregăteşte-te”. Speriată, dar şi mulţumită în acelaşi timp de ideea pe care am avut-o, m-am culcat repede, am închis ochii şi, mai mult de frică, în câteva minute am adormit.