GLORIE COPILĂRIEI capitolul XIX

Capitolul  XIX

CARTUŞ O AMINTIRE DUREROASĂ

În fiecare iarnă aşteptam Crăciunul cu sufletul la gură: în primul rând era vacanţa mult visată după trei luni de şcoală şi pe urmă, era pomul de iarnă. Până la opt ani am crezut în povestea lui mami cu sacul plin de jucării şi cadourile pe care le purta Moş Crăciun, prin nămeţi, de la o casă la alta. Niciodată până atunci nu bănuisem că ar putea să fie altfel decât îmi povestea ea şi dacă o mai supărăm din când în când, o dată cu întîi decembrie mă sileam să şterg toate amintirile rele şi să mă port ca o fetiţă cuminte.

Acest lucru nu era uşor deloc când copiii ţipau pe stradă până târziu, alegând cu saniuţele sau bătându-se cu bulguri de zăpadă.  Eu nu-mi permiteam decât să mă dau pe gheaţă de la şcoală până acasă. Mami era foarte strictă şi după ce îmi terminam lecţiile, trebuia să stau să citesc. Singura mea răzbunare era realizată de Cartuş, care, mirosindu-mă că îmi doream să mă joc în zăpadă, cum intram în curte, îmi sărea în piept şi până când nu mă punea jos şi îşi punea labele pe pieptul meu, nu mă lăsa. Când reuşeam să mă ridic, plină de zăpadă pe palton şi fără căciulă, aruncam cu zăpadă în el şi nemulţumit de bulgării reci cu care îl loveam, începea să alerge în jurul meu, să latre ca un nebun şi până nu-mi fura căciula sau mănuşile, nu se astâmpăra.

În fiecare an de Crăciun avea şi el un cadou care, adesea, era un os mare de porc la care rodea mai multe zile în şir în cuşca lui.

Iarna, mami ne tricota, la toţi din curte, şosete şi mănuşi din lâna adusă de tataie de la ţară. Cum erau prin casă mai multe vechituri din lână, a hotărât să-i facă, în iarna aceea şi lui Cartuş o vestă, care să-i înconjoare burta şi spatele. În fiecare seară deşiram la lână, ajutată de tanti Oala, pe care tata-mare o făcea ghem şi pe care mami o aştepta să tricoteze la vesta lui Cartuş.

Tata-mare îi mutase coteţul în magazine din cauza gerului, unde îi pusese o pătură veche să-i ţină de cald şi grijuliu cum era, îi mai dădea şi târcoale noaptea, să fie convins că “băiatul nu suferea de frig”. În seara când mami a terminat de tricotat, cu un aer puţin încurcat tata-mare a întrat la noi. Se foia pe scaun şi nu ştia cum să înceapă discuţia. Abia când mami a pus vesta pe masă în faţa lui i-a spus:

-Măi Marioară, eu cred că este prea mult să aşteptăm încă o săptămână până la Crăciun. Ce ştie Cartuş de pom? Nu crezi că ar fi mai bine să i-o punem în seara asta. Au spus la difuzor că o să fie ger.

-Cum să nu! i-a spus mami şi a sărit să deschidă uşa.

După labele de pe scări bănuiam toţi că era în faţa uşii, aşteptându-l pe tata-mare să iasă de la noi. Cartuş, nedumerit de ce se întâmplă cu el, a protestat în felul lui, după care, bucuros, se uita la noi cu urechile drepte şi cu ochii sticloşi. Avea un aer mulţumit cu noua vestă, iar tata-mare era în extaz.

-Băiatul meu! îi spunea într-una.

Şi mulţumit, tata-mare s-a întors spre mami:

-Ai făcut o adevărată pomană. A îmbătrânit şi el săracul. Cu frigul ăsta îi îngheaţă oasele!

În seara aceea am avut certitudinea că ocupăm locul doi în inima lui tata-mare, după Cartuş.

Gelozia mi-a piscat inima, dar m-am consolat repede pentru că îl aveam şi pe tataie Gogu, căruia puţin îi păsa de Ciobănel. Pe cât era de iubit în curte Cartuş pe atât era de urât pe stradă. Nimeni nu îndrăznea să treacă pe trotuarul nostru din cauza lătratului furios al lui Cartuş, iar de intrat în curte, nici vorbă! De cele mai multe ori vecinii noştri îşi înjurau câinii, care nu se oboseau nici măcar să latre, dacă cineva striga la poarta lor.

-Nu sunt iubiţi, le spunea tata-mare, ”să se obosească pentru un codru de pâine aruncat în scârbă?” Câinele trebuie iubit, îi trebuuie afecţiune ca unui om, dacă vrei să te iubească şi el la rândul lui.

În fiecare an veneau cu colindul, din poarta în poartă, copiii de pe strada noastră sau de pe alte străzi. În anul acela s-a întâmplat ca la poarta vecinilor să bată o trupă de “trubaduri” rău intenţionaţi. După ce au intrat în curte şi au strans lucrurile îngheţate de pe sârmă, le-au cântat colindul cu mare bucurie pentru că nimeni nu remarcase că sârmele erau goale.

În entuziasmul lor nu au văzut tăbliţa de la poarta noastră şi au dat să intre şi la noi. Într-o secundă Cartuş era în faţa porţii şi fericit că avea motiv să alerge pe stradă, i-a pus pe fugă, dar nu înainte de a muşca doi dintre ei şi de a sfâşia paltonul prea lung purtat de un al treilea. Era aşa de furios Cartuş, că nici vocea lui tata-mare care îl striga cu disperare nu l-a adus înapoi la poartă, decât după ce a reuşit să vină în gură cu o bucată destul de mare din stofă.                                       

Vecinii, atraşi de lătratul furios al lui Cartuş şi de ţipetele victimelor, au ieşit în stradă.

-De ce nu închideţi poarta cu cheia, vecine? au început să strige cu toţii supăraţi.

-O să omoare pe cineva, într-o zi, fiara asta sălbatică! ţipa o altă vecină.

-Ce căutau la mine în curte? Bine le-a făcut! a ţipat tata-mare la toţi vecinii guralivi, după care a intrat în curte în urma lui Cartuş care, cu un aer vinovat, mergea cu urechile pleoştite şi cu coada între picioare.

-Tata-mare să nu-l baţi! i-am spus cu vocea tremurând şi de frig, dar şi de frică, pentru sărmanul Cartuş, care părea mai vinovat decât un hoţ prins asupra faptului.

-Cum să-mi bat băiatul! mi-a răspuns mirat de întrebarea mea.

Şi, vesel de scena la care fusese martor, tata-mare a început să-i povestească lui mami cum au plecat cei trei “trubaduri” jerpeliţi, cât de furioşi erau şi cum îl ameninţau cu moartea pe bietul Cartuş.

-Înjurăturile nu prea erau româneşti! i-a spus ca şi cum mami trebuia să tragă concluzia singură.

-Săracii copiii! a spus tanti Oala, necăjită pe Cartuş.

-Ce copii?! am sărit şi eu cu gura. Erau mai înalţi decât tata-mare.

Cartuş îşi muta capul de la unul la altul şi în întunericul de afară, ochii îi străluceau ca două steluţe.

-Închide-l în magazie, în noaptea asta! i-a spus mami, dacă mai trece cineva prin poartă, fără să ştie că avem câine, ne face un bucluc.

-Tocmai în seara asta nu am să-l închid, îi las uşa deschisă de la magazie, că mai profită cu colindul şi mai sare gardul şi unul cu mână mai lungă.

Am  întrat în casă şi l-am lăsat pe Cartuş mulţumit să intre şi el în coteţul lui din magazie. Toată noaptea Cartuş a lătrat şi a patrulat prin curte de la poartă până la uşa lui tata-mare. Spre dimineaţă m-am trezit în zgomotul făcut de tăticu care încerca să reaprindă focul în sobă.

-Cartuş doarme,  toată noaptea a lătrat! i-a spuns mami.

-O fi şi el obosit şi îngheţat! i-am răspuns somnoroasă.

Mulţumită că îl ştiam pe Cartuş la adăpost, m-am acoperit şi mai bine cu plapumă şi am adormit mai repede decât seara, când îl auzeam lătrând singur în curte, în întuneric şi în frig. ”Cum are grijă de noi, manca-l-ar tata-mare de băiat frumos!” mi-am spus mulţumită.

 Nu ştiu cât am dormit, dar m-am trazit în ţipete şi plânsete. Speriată, am privit în jurul meu, am sărit din pat ca o nebună direct în ghetele puse lângă sobă şi am dat fuga în curte aşa cum eram în pajama.                                                                             

Când am ieşit, într-o secundă i-am văzut pe toi aşezaţi în cerc pe zăpadă, aşa cum erau în pijamale şi numai la a doua privire, l-am văzut pe Cartuş întins cu capul spre spate, căutându-i privirea lui tata-mare. Gura îi era plină de spumă. Nu auzeam nimic. Vedeam scena ca într-un film fără sonor. Deodată mami s-a ridicat şi a intrat în casă, după care tot grăbită a ieşit cu o cană de lapte. Tăticu, nervos, îmi caută sania, iar tata-mare a intrat în casă şi s-a întors cu paltonul peste pajama şi cu ghetele cu şireturile desfăcute. Numai căciula îi era undeva pe ceafă. La fel de repede a intrat şi a ieşit şi mami din casă şi mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, a ridicat din zăpadă lanţul saniei. Tăticu şi cu tanti Oala se chinuiau să-i toarne în gură lui Cartuş laptele din cană.

Eram înţepenită pe scară de frig şi de nenorocirea care se abătuse asupra noastră şi a lui Cartuş. Ca prin vis l-am văzut pe tăticu aşezându-l pe Cartuş în sanie şi pe mami, care alerga cu sania în urma lui tata-mare care deja deschidea poarta.

Plecau la dispensarul veterinar, destul de departe de casa noastră, cu speranţa că doctorul, dacă ajungeau la timp, avea să-l salveze pe Cartuş.

Când intram în casă, am auzit-o pe tanti Oala:

-Cine crezi, Ionele, că ne-a făcut-o?

-Vagabonzii de aseară! i-a răspuns tăticu în clipa când mă ridica în braţe.

Abia în casă am realizat că îl pierdusem pe Cartuş, pe prietenul meu mai mare, cum îi spuneam când ne jucam amândoi. M-am urcat în pat, m-am acoperit cu plapuma şi am început să plâng. La început fără zgomot, să nu mă audă tăticu, ca încet, sub presiunea amintirilor, să plâng în hohote. Aveam senzaţia că timpul avea să se oprească în loc. Fără Cartuş curtea nostră nu avea suflet. Despre cine aveam să vorbim toată ziua, aşa cum aveam obiceiul? Pe cine aveam să arunc vina, când din greşeală mingea îmi cădea printre flori?! Cartuş accepta  să fie certat fără să ştie care era motivul şi ca un prieten ce îmi era, îşi lasă urechile pleoştite, îşi ascundea coada şi fără să mă privească, pleca la coteţ.

Cine avea să-mi şteargă lacrimile? Ce era drept, de multe ori limba lui mă dezgusta când şi-o trecea peste obrajii mei umezi, dar era felul lui de a mă consola, de a mă asigura că era lângă mine. După ce suspinam destul de tare, să fiu auzită în toată curtea, îmi încolăceam braţele în jurul gâtului lui Cartuş şi îl strângeam la piept cu atâta dragoste şi puere, că de multe ori mă temeam să nu-l stranguelz. Cartuş accepta gestul meu de iubire fără să-şi mişte nici măcar coada şi numai când mă ridicam şi îi propuneam să ne luăm la întrecere până la poartă, înţelegea că îmi trecuse supărarea şi alerga vessel sau pe lângă mine sau mă depăşea şi mă aştepta lângă gard cu un aer triumfător.

Cartuş era peronajul principal din curte şi din viaţa noastră. Plângeam pentru prima dată cu adevărată durere. Printre atâtea clipe fericite petrecute în tovărăşia lui, mi se furişa în minte şi în inimă, gândul că poate deja era mort pe drum fără să fi ajuns să-i spun cât de mult l-am iubit şi cât de mult aveam să-i duc dorul.                                                                                                                                             

Într-un târziu am auzit voci şi zgomot în curte. Se întorceau pentru că doctorul nu avea ce să-i facă. Era prea târziu şi agoniza. Tata-mare zicea că a vrut să moară în curtea pe care o păzise cu atâta devotement şi înconjurat de toţi.

În grabă mi-am încălţat de-a-ndoaselea ghetele şi am ieşit în curte. Mami, de obosită, căzuse pe scările de la intrarre, iar tata-mare, îngenunchiat lângă sanie, plângea şi îl ruga să bea din lapte.

M-am aplecat tremurând lângă sanie şi cu lacrimile care îmi întunecau privirea, m-am aşezat în zăpadă lângă tata-mare.

Cartuş suferea, cu limba scoasă şi plină de o spuma albă de la otrava înghiţită şi de la laptele pe care i-l turnau. Se uita la noi cu o licărire pe care o vedeam prima oară în ochii lui mari şi întunecaţi: era milă, ne cerea poate să-l salvăm, era neputinţa lui de a înghiţi laptele, sau poate era durerea despărţirii.

-Tata-mare, i-am spus plângând, Cartuş plânge.

-Plânge pentru că îi arde otrava stomacul şi pentru că mă lasă fără băiatul meu frumos! mi-a răspus printre hohote.

M-am aplecat şi i-am luat picioarele din faţă în mâinile mele şi le-am acoperit cu pijamaua, după care l-am luat de gât şi am încercat să-l strâng la piept. Pentru o fracţiune de secundă i-am văzut zâmbetul un pic ştrengăresc, aşa ca în zilele bune, când mă consola el şi dintr-o dată, capul i-a căzut într-o parte.

-A murit! au ţipat toţi cu disperare. L-am strâns cu şi mai multă forţă şi am început să-l strig. Regretam că nu am putut să-i spun cât îl iubeam, pe bunul  şi frumosul meu prieten!

Era aşa de mare durerea despărţirii de Cartuş, că numai în clipa când, cu greu, mami m-a desprins de el, am ştiut că aici se oprea tot ce fusese mai frumos în copilărie. Pentru prima dată simţeam că în viaţă sunt multe lucruri care ne scapă de sub control şi în afară de lecţii, cel mai frumos lucru era prietenia şi cel mai trist, despărţirea.

L-am îngropat pe Cartuş în pământul îngheţat de sub cais. Am săpat toţi la groapa, pe care tata-mare a vrut să fie mare. Ani de zile, când intram şi ieşeam din curte, primul gând era la Cartuş.

Adesea îl salutam în tăcere, dar nu cu indiferenţă; ştiam că îi plăcuse să fie tratat cu multă afecţiune. Primăvara îi sădeam panseluţe şi râdeam pentru că erau singurelele flori care îi plăceau şi printre care trecea cu grijă să nu le strivească sub picioare.

Ani de zile m-am întrebat: dacă el, Cartuş ar fi fost un prieten, oare tot la fel de mult ne-ar fi iubit şi tot la fel de uşor mi-aş fi amintit de el?!

SFÂRŞIT

GLORIE COPILARIEI capitolul XVIII

Capitolul   XVIII

ASCUNZĂTOAREA DE DUPĂ SOBĂ

Dacă în clasa întâia Matei mă marcase cu câteva emoţii de neuitat, nu pot să spun că noua mea colegă, Luminiţa, a fost mai prejoss decât acesta.

Venea din provincie, unde părinţii ei erau învăţători, deci, de la început, avea avantaj faţă de noi, copii modeşti de cartier, dar cu părinţi la fel de ambiţioşi ca şi ai ei. Din primele zile a devenit vedeta clasei şi prima manevră politică i-a reuşit din plin: toţi băieţii erau cu gura căscată în faţa talentului ei şi o priveau nu numai cu admiraţie, dar şi cu oarecare veneraţie.

La sfârşitul primei săptămâni era votată de toţi, cu insistenţe pe lângă învăţătoare, să devină şefa clasei. Luminiţa, o dată ce şi-a realizat planul, a început să ne abordeze şi pe noi, care, intimidate de tupeul ei, dar mai ales de succesul pe care îl avea în faţa băieţilor şi a învăţătoarei, am cedat la fel de repede, precum un şoricel în faţa unui leopard.

De frică să nu ne vedem izolate, am început să-i “cântăm din cobză”, pline de atenţie şi admiraţie, prea distinsei noastre college, ajungând să ne facem fel şi fel de gânduri în drum spre şcoală ca să găsim o modalitate să-i câştigăm interesul.

Băieţii, de la prima oră până la plecare, erau numai zâmbete şi gesturi cavalereşti: unul îi ducea ghiozdanul şi era cea mai fericită zi din viaţa lui când îi revenea această onoare; altul ne imita când pe una când pe alta, altul se agăţa de un gard sau de un pom, să-şi arate talentul de mare şmecher sportiv; altul cine ştie ce minciună îi povestea că să-şi arate curajul şi talentul.

Plecam de la şcoală toate fetele necăjite şi supărate nu numai pe băieţi, dar chiar şi pe învăţătoare, care nu mişca nimic în clasă fără să discute cu Luminiţa.

Ne simţeam neglijate şi insignifiante, cu tot efortul pe care îl făceam să auzim şi noi un cuvânt de digerat, cel puţin din partea celui mai nătăfleţ băiat, pe care Luminiţa nici măcar nu-l recunoştea de coleg în afara şcolii.

Imediat ce una sau unul dintre elevi se încurca la lecţii, învăţătoarea o întreba pe Luminiţa, care, ce era drept, răspundea şi le ştia pe toate. Dacă se întâmpla să nu ştie nici ea, băieţii scoteau o exclamţie, ca şi cum învăţătoarea trebuia să se gândească, pentru că nu era posibil ca Luminiţa să nu ştie. Dacă era corect, atunci toţi, fericiţi ca şi cum fiecare avea nota zece, râdeau şi ne priveau în bătaie de jos.

Numai că spectacolul a început să-şi piardă spectatorii pe nesimţite. O bună parte dintre băieţi, obosiţi de atâta corvoadă şi galanterie, au început să se apropie de grupul sacrificatelor.

-Ce-i, măi, Viorel, vrei să tragic cu urechea la ce vorbim, să ne pârăşti şefei?! l-a întrebat Ileana într-o dimineaţă.

Acesta, jignit că îl respingeam cu brutalitate, în loc să fim fericite de compania lui, i-a răspuns:

-Ce, Ileana, eşti geloasă pe şefa? Nu te uiţi la tine cum eşti, mică si grasă, pe când Luminiţa este slabă şi înaltă şi mai are şi bucle. Tu ai părul ca o mâţă!

Ne uitam la el cu gura căscată şi nu ne credeam urechilor că Viorel putea să gândească aşa de urât despre fiecare dintre noi.

-Atunci du-te la ea! Ce vrei de la noi?! i-a replicat Ileana, când nu ne aşteptam să o auzim vorbind.

Fâstâcit, Viorel s-a îndepărtat de noi şi s-a lipit de peretele şcolii, preocupat să urmărească o ceartă între doi băieţi mai mari.

-S-a întâmplat ceva! ne-a şuşotit Tatiana.

-Cred că este gelos pe ceilalţi! am completat eu privindu-l în ascuns.

Bunica lui era vecină cu mine de stradă şi în zilele când o vizita, mă plimbam de zeci de ori cu Nuţa de mâna să-l văd, fără să ştiu care putea să fie motivul?

-Îi dă mai multă atenţie lui Cornel, ne-a spus Adriana, care, fricoasă cum era, nu îndrăznea să privească spre grupul vesel.

Am intrat în clasă convinse că trebuia să descoperim secretul care îl ţine ape Viorel departe de “Curtea regală a Luminiţei”.

Pe bancă trăsese fără jenă o barieră între noi. Îşi punea caietele până acolo unde găsise de cuviinţă că era jumătatea ei, chiar dacă cotul îi trecea peste linia imaginară de demarcaţie şi nu aveam curajul să-i spun. Nu că mi-ar fi fost frică de ea, dar mi-aş fi atras antipatia tuturor.

Până la sfârşitul primului trimestru, aproape zilnic, cu sau fără timiditate, câte un cavaler abandona discret grupul acesteia şi fără niciun reproş de conştiinţă, ne aborda ca şi cum ne lăsase cu o zi în urmă. Nedumerirea noastră creştea şi ea, la fel ca şi numărul mare al “fiilor risipitori” ce întregeau adevăratul rest al clasei. Pe unii i-am primit neobservaţi, altora le făceam reproşuri sau râdeam de ei; numai în ziua în care Luminiţa a apărut şi ea în grupul nostru, am înţeles că, de acum înainte, eram şi noi sub aripa ei protectoare.

Mai înaltă cu un cap decât noi, ne privea cu o autoritate indulgentă, care ne obliga să ne supunem în masă dorinţelor ei. Dacă Luminiţa îşi rotea ochii mici şi negri mai ceva decât Aşchiuţă, ştiam că ceva nu era în regulă şi grijulii să nu o supărăm, ne agitam să-i facem totul pe plac.

Prima caţă care i-a întrat în graţii a fost Tatiana, care avea cea mai frumoasă trusă de creioane colorate din toată şcoala. Ne uitam cu admiraţie la ele, dar nimeni nu îndrăznea nici măcar să le atingă! Erau cadou  de la mătuşa ei, din nu ştiu ce ţară.

Luminiţa îşi arata dinţii albi şi într-un zâmbet forţat, întindea mâna şi îi cerea culoarea de care avea nevoie. Tatiana fericită îi dădea nu numai creionul cerut, ci îi întindea toată trusa din care aceasta se servea fără nicio jenă. Eram geloasă, dar nu pe creioanele Tatianei, ci pe tupeul Luminiţei, care se folosea de ascuţitoarea mea fără măcar să mă întrebe dacă eram de accord să i-o împrumut. Din fericire prietenia lor nu a durat prea mult şi în mod intenţionat, Tatiana a început să-şi aducă la şcoală creioane de la librăria din colţul străzii de unde locuia.                                     

Într-o dimineaţă, când somnoroasă mă aşezam în  rând, pe zăpada care ne scârţia sub picioare din cauza gerului, am simţit braţul Luminiţei care mi-a înconjurat umerii şi i-am auzit vocea care îmi şuşote la ureche, să nu fim auzite în front de profesorul Cristescu:

-Astăzi am treabă cu tine după orele de şcoală.

Emoţionată mi-am clătinat capul şi am privit spre Tatiana să văd dacă ne privea. Aceasta m-a privit speriată şi fricoasă, după care şi-a întors capul la fel de repede cum şi-a luat şi Luminiţa braţul de pe umerii mei.

Am intrat în clasă şi nu am îndrăznit să-i pun vreo întrebare, dar şi ea a trecut totul sub semnul tăcerii. Numai la plecare s-a apropiat grăbită de mine şi mi-a spus.

-Ştii unde stau? Te aştept într-o oră să vii la mine să mă ajuţi să fac panoul pentru clasă.

Mi-am scuturat capul grăbită şi mai repede decât vântul, am început să fug spre casă. În mai puţin de cinci minute o convingeam pe mami să mă lase să-mi îndeplinesc obligaţiile faţă de şcoală, după care, la întoarcere, aveam să-mi pregătesc lecţiile. Eram aşa de fericită când am ieşit din curte, că abia am avut timp să-i fac un semn de la distanţă Nuţei, care, mirată, strigă după mine de răsună stradă.

        Am ajuns la Luminiţa cu inima mai să-mi iasă din piept şi era să cad pe preşul ei de la intrare. Avea o casă mare, cu multe camere, cu mobile frumoase, faţă de mine şi de restul colegelor pe care le vizitasem. M-am aşezat timid pe un scaun în bucătăria mare şi emoţionată, nu îndrăzneam să-mi scot paltonul. Ghetele le pusesem sub scaun, aşa cum mi-a spus ea, iar căciulă cu ciucure la fel de mare ca şi ea, mi-o roteam nervoasă în mână.

-Dezbracă-te şi pune totul pe scaun, să le ai la îndemână! mi-a spus.

Eu m-am supus orbeşte.

-Ştii să speli vasele? m-a întrebat cu un surâs până la urechi.

-Cred că da, i-am răspuns mai mult să-mi dau importanţă, fără să bănuiesc unde vroia să ajungă.

-Foarte bine! Până aranjez cartonul şi fotografiile, tu îmi speli farfuriile şi cana de lapte, să nu pierdem timp.

Începusem să transpir la gândul că mă puteam face de ruşine. Nu spălasem nicio jumătate de cană până atunci, nici la mine şi nici la ţară. Singura consolare era gândul că o privisem pe mami în repetate rânduri şi aveam idee de felul cum se desfăşura ritualul spălatului.

Mi-am suflecat mânecile, mi-am  pus un şorţ, care era agăţat într-un cui, asta după sfatul ei, să nu-i murdăresc de microbii de pe stradă bucătăria şi m-am pus la treabă. Am frecat şi le-am şters cu atâta pasiune că o dată puse la locul lor mi-am spus,”pentru prima şi ultima oară în viaţă când am să mai spăl vase!”

Luminiţa conducea lucrarea panoului fără niciun drept de replică din partea mea. Trebuia să ascut creioanele, să adun până la cel mai mic gunoi de jos sau de pe masă, să-i admir talentul non-stop şi să-mi ţin respiraţia în momentele dificile ale creaţiei sale.

-De unde ai adunat atâtea vederi cu zăpadă? am întrebat-o când în final, îşi trecea limba peste buze, cu un aer mulţumit.

-Părinţii mei! Mi le-au adus de la ei de la şcoală. Ei ştiu tot, nu ca învăţătoarea noastră.

M-am uitat la ea mirată şi cu un mic efort, am reuşit să-i spun:

-Este şi a ta, nu numai a noastră.

-Eu la anul am să merg la o altă şcoală în centru! Asta este pentru copiii din cartier, fără viitor, cum spune tatăl meu.

Am înghiţit în sec, pentru că nu ştiam exact unde era central; nu fusesem niciodată mai departe de Gara de Nord, iar în privinţa viitorului nu ştiam nici atât. Mi-am clătinat numai capul în semn de aprobare şi când să-mi deschid gura încă o dată, am auzit soneria de la uşa de la intrare.

-Repede i-aţi paltonul să te ascund. Au venit părinţii şi nu am voie să primesc copii din cartier în casă.

Într-o secundă m-a aruncat într-un dormitor, între soba mare de teracotă şi şifonier. Stăteam pe vine lipită de perete mai ceva decât un timbru pe o scrisoare. Paltonul mi-l ţineam strâns la piept şi inima cred că se plimba prin pliurile acestuia, aşa de tare îmi bătea. În cap îmi răsuna şuşoteala Luminiţei: “Să nu-ţi faci probleme, părinţii mei, după ce mănâncă, ies la alimentara şi atunci te scot”. Se plimbau în camera din faţa dormitorului şi auzeam frânturi din frazele lor. Deodată mi s-a pus un cârcel la un picior aşa de tare, că ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu puteam să plâng, de frică să nu fiu auzită, aşa că mi-am înghiţit lacrimile şi speriată, m-am făcut şi mai mică.  Afară începea să se întunece şi părinţii ei nu ieşeau la cumpărături. Într-un târziu, când aveam senzaţia că pipi îmi îngreunase vezica, am văzut-o pe Luminiţa ca prin vis.

-Ia-ţi ghetele! Nu a lipsit mult să le vadă mama, tâmpito, le-ai lăsat sub scaun!

-Dacă în cinci minute nu mă scoţi, să ştii că ies singură! i-am spus speriată.

-Dacă ieşi, să ştii că mama o să vină la şcoală. Te vor trata de hoaţă şi vei fi dată afară.

M-am înghesuit şi mai mult între sobă şi şifonier şi nu m-am îndoit că nu ar putea să se întâmple aşa.

Primul strop de pipi mi se strecura în pantaloni, când am bănuit că uşa de la intrare se închidea. Cu şi mai multă forţă mi-am strâns burta şi numai când Luminiţa a deschis uşa grăbită, am ştiut că noaptea aceea nu era ultima din viaţa mea.

-Te încalţi şi te îmbraci la colţ! mi-a spus repede.

Într-o secundă, ţinută de gulerul pulovărului, eram aruncată pe scările de la intrare cu indicaţia capitală, repetată pentru a doua oară.

Nu ştiam cât am stat la ea şi mai ales cât după sobă, aşa că, fără să-mi pun prea multe întrebări, fericită că eram totuşi în întunericul de pe stradă care cel puţin aparţinea tuturora, nu m-am oprit din alergat până la colţ. Şosetele din lână nu au avut timp să se ude din cauza zăpezii îngheţate, în schimb pipiul cald îmi încălzea fundul răcit în dormitorul fără căldură. Mi-am tras ghetele şi paltonul, mi-am acoperit capul cu căciula şi mai necăjită ca niciodată, m-am îndreptat spre casă. În stradă mami cu tata-mare se întrebau ce să facă şi încotro să mă caute?!

Imediat ce i-am văzut , m-am simţit în siguranţă şi toată frică mi-a ieşit la iveală sub forma unei revolte.

-Unde ai stat până acum? m-a întrebat mami îngrijorată.

Îmi era ruşine să le spun că mai mult am stat ascunsă, decât să lucrez la panou. Îmi pierdeam credilibiltatea în faţa ei, aşa că, luminată de imaginaţie, m-am trezit plângând:

-Am lipit şi tăiat la vederi toată după-amiaza, numai că, la întoarcere, m-am speriat de un câine şi am scăpat pipi.

-Ce, toată după-amiaza? Acum este ora şapte şi eşti plecată de mai bine de şase ore! mi-a replicat nelămurită.

-Să nu o mai laşi să se întoarcă pe întuneric! Uită-te la ea în ce hal este, palidă, pisată! a completat şi tata-mare care nu părea convins de explicaţiile mele.

Am intrat în casa tremurând de frig, de ruşine şi de frică. Abia târziu, după ce mi-am terminat lecţiile, am îndrăznit să-i povestesc totul mamei cu promisiunea solemnă din partea ei cva nu avea că nu-I va spune nici măcar lui tata-mare.

-Să nu te mai duci la ea în viaţa ta şi nici să nu-i mai vorbeşti!Când vin fetele la tine, eu vă pregătesc gogoşi calde şi ea te ţine  după sobă, în plină iarnă, într-o cameră fără foc, pe întuneric şi speriată să nu te prindă părinţii ei?! Îţi dai seama ce ruşine, dacă te găseau! Te tratau de hoaţă! mi-a spus mami pe un ton categoric, care m-a speriat şi mai mult.

A doua zi, Dumnezeu a hotărât pentru noi. Colega noastră, fricoasa şi miorlăita, nu a rezistat mai mult de zece minute lângă soba rece şi s-a pus pe plâns aşa de tare că a fost auzită de părinţii Luminiţei.

Era imediat scoasă în stradă sub privirea mirată a acesteia, care nici măcar nu a recunoscut-o de colegă. Ofensată şi ruşinată, i-a povestit mamei ei, care la prima oră, era în faţa clasei şi îi povestea învăţătoarei totul de la “A la Z”.

Mi-am întors capul cu obrajii arzându-mi de bucurie că nu povestisem nimănui în afară de Tatiana, dar nu mică mi-a fost mirarea, când jumătate dintre băieţi, roşii şi transpiraţi, cred că de ruşine, îşi ascundeau privirile.

-Să ştii că şi băieţii au stat după sobă! i-am şoptit Tatianei la prima recreaţie.

-Cred că din cauza aceasta, Viorel a părăsit-o primul! mi-a şuşotit şi ea.

A fost cea mai frumoasă zi de şcoală. Luminiţa arăta mai rău decât o găină plouată. Încet, pe la colţuri, am început să ne povestim aventura din strada Niagara şi nu mică ne-a fost mirarea la fiecare, când am descoperit că aproape toată clasa ne petrecusem câteva ore ascunşi de Luminiţa la ea în casă.

Încet am prins curaj şi îi împingeam cu cotul caietele, când depăşeau linia dintre noi şi tot surâzând, ce semăna mai mult a rânjitul unui lup, o priveam şi eu pe ea.

Abia la sfârşitul anului, când învăţătoare ne-a anunţat, cu părere de rău, că Luminiţa nu va mai fi colega noastră, am respirat toţi uşuraţi şi în loc să ne afişăm pe feţe un aer trist, ne-am trezit aplaudând-o.

-Să-mi ţii locul de lângă tine la toamnă! mi-a spus Tatiana cu voce tare, să fie auzită de Luminiţă, după, care, intimidate de curajul ei şi-a întors capul.

Abia în drum spre casă, când îi povesteam Nuţei cât eram de fericiţi că scăpasem de ea, am realizat cât de intimidaţi şi terorizaţi fusesem toţi în al doilea an de şcoală.

-Aşa or fi copiii din centru, cu părinţii cu şcoală! mi-a răspuns Nuţa, care, pentru prima dată, îndrăznea să-şi dea şi ea cu părerea.

-Mai bine la periferie, iar când îţi vine o colegă să-i dai o gogoaşă caldă! i-am răspuns şi eu sigură că nu putea să fie altul adevărul.

GLORIE COPILARIEI capitolul XVII

Capitolul XVII

BĂTĂIA “AR FI RUPTĂ DIN RAI”?!

Dacă vacanţa a trecut în zbor, amintirile din cele trei luni de joacă se uitau mai greu. Fusese aşa de dulce vacanţa, că mă uitam cu părere de rău la mami, care, cu aceeaşi pasiune ca toamna trecută, îmi învelea caietele cu hârtie albastră.                    

 -Nu a mâncat-o nici anul acesta câinii? m-a întrebat tata-mare cu zâmbetul lui şmecher pe sub mustaţă.

 -Da crezi că mai sunt fraieră să arunc unturacaă anul trecut? i-am răspuns cu un aer deştept.

 Tata-mare îşi trăia cu mine o perioadă din copilăria pe care nu o avusese. Îi plăcea să mă instige la nebunii şi atunci când acestea se întorceau cu câteva palme în partea ruşinoasă, sărea ca fript să-mi ia apărarea şi “ pentru mine s-ar fi certat  cu toată strada”. Numai că, din nefericire, consecinţele ieşeau la iveală când nu era prezent, aşa că spusele lui nu mai aveau nicio valoare pentru “fundul meu”, care se înroşea sub palmele lui mami. Când intra în curte şi mă vedea prea cuminte, mă întreba din priviri “ce s-a întâmplat?” în absenţa lui. În cazul că eram cuminte fără niciun motiv special, mă lăsa în pace, dar simţeam că îşi muncea mintea, cam ce farsă ar putea să-mi facă să se distreze pe socoteala mea. Dacă îi făceam semn că am “încasat ceva”, devenea nervos şi începea să certe “muierile”care au un singur copil în curte şi îl bat fără motiv,                                      

Cel mai adesea tanti Oala sărea cu gura pe el “că se amestecă în educaţia mea, el care nu ştia cât era de greu să educi un copil!”  Numai mami îi zâmbea în ambele situaţii şi îi amintea că “bătaia este ruptă din rai”.

Prima zi de şcoală a început mai greu decât cu un an în urmă, când mă întorsesem cu caietele pline de cerneală şi pătată de ruşine .                                                  

În Toamna lui 1960, când m-am întors de la şcoală, mami spăla în curte în albia de lemn. Erau rufe peste tot; şi în albie şi în lighean, care ateptau să fie spălate a doua oară. Pe pirostrii, în curte, fierbea un cazan cu cearşafuri şi feţe de pernă, albe. Era cald, cu un soare vesel pe un cer senin, care mă îndemna la o joacă nebună. După spusele lui mami trebuia să profite de căldură, să-şi aranjeze casa pentru toamnă. Nimic nu avea aerul să-mi strice programul, aşa că am mâncat repede  la masa din curte, cu faţa spre stradă. Printre crăpăturile gardului de zid urmăream agitaţia din stradă. Cameluţa se juca veselă cu Nuţa şi vorbeau tare, să-mi atragă atenţia ca să ies cât mai repede în stradă.  Noua noastră învăţătoare ne dăduse din prima zi să învăţăm “Imnul României”. În clasă cele patru strofe mi se păruseră destul de uşor de reţinut, aşa că nu am considerat că era necesar să-i spun mamei ce lecţii aveam pentru a doua zi.               

Era prima zi de şcoală şi nu vedeam nimic grav, dacă uitam, pentru o oră, ce lecţii aveam de făcut, din moment ce mami spăla. Nu se merita să-i întrerup munca, să mă asculte recitând. Cu cea mai bună intenţie când înghiţeam ultima bucată de prăjitură, închizând poarta în urma mea, cu vitejia unui haiduc, m-am aruncat în “focul jocului”.

Trecuse de ora cinci, când mami, după ce şi-a întins ultimele rufe şi-a amintit de mine. Şi-a aruncat privirea peste gard şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în curte. Eram aşa de infierbântaţi cu “leapşa” că nu m-a lăsat inima să intru la primul semn. Cred că joaca a mai durat peste o jumătate de oră, până când mi-am amintit de semnul făcut peste gard şi speriată, m-am întors acasă.                        

-Nu va dat nimic pentru mâine? m-a întrebat mami, când, obosită, m-am aşezat pe scările de la intrare.

-O nimica toată! i-am răspuns aparent indiferentă, dar cu inima cât un purice la gândul că patru strofe mă aşteptau pe prima pagină a cărţii de citire, aşa că picioarele care îmi tremurau de cât alergasem şi-au mărit şi mai mult vibraţiile.                

Mă uitam la mami, cum i se măreau ochii privindu-mă şi după cum îşi mişca mâinile înroşite de la spălat, m-am gândit că am toate şansele să i le obosesc şi mai mult. M-am sculat cu energie să mă conving că totul ar fi “apă de plaoie” şi cu voce tare, am început să citesc: ”Te slăvim Românie, pământ părintesc”, după care cu o voce mai înceată am continuat restul versurilor din prima straofă. Le-am citit de mai multe ori, sub privirea de uliu a mamei. Închideam cartea şi încercam să la recit pe toate, dar nu-mi venea în minte decât primul vers, după care un gol îmi înghiţea memoria şi nu îmi aminteam nici măcar primul cuvânt din versul următor.

 Le citeam vers dup avers, de zeci de ori, dar când le reluam pe toate, ca într-o magie, se ştergeau. Din ce intram în panică, nu mai ştiam nici să le citesc. Trecuse mai bine de o oră şi nu ştiam nici măcar primul vers din strofa a doua.   

-Treci la a treia! mi-a repetat mami cu autoritate.

Nici cu a treia şi nici cu a patra treaba nu a mers mai bine. Dacă la început ochii m-au ajutat cel puţin să citesc correct, la sfârşit numai recunoşteam nici literele. Eram frântă şi doream să-mi întind picioarele obosite de alergat şi să dorm. În clipa când ochii mi se închideau şi cartea îmi alunecă din mână, m-am trezit ridicată pe sus de mâna mamei şi după ce m-a pus dreaptă pe nenorocitele de picioare, mi-a tras câteva palme, aşa de tare la “funduleţul meu” deja obosit de câte căzături luasem la leapşă, că m-am trezit ţipând ca din gură de şarpe.  Cred că nici la covor nu bătuse niciodată cu atâta forţă, cum bătea la fundul meu. Tăticu nu era acasă, iar tata-mare se culcase devreme, aşa că, toate ajutoarele mele erau absente. Într-o secundă am realizat în ce situaţie grea mă aflam. Tanti Oala, după ce a scos capul pe uşă şi a aflat motivul, a închis-o la fel de repede, dar nu înainte să-şi dea cu părerea:                                                                        

-Trage-i bine, să se înveţe minte! Ştii proverbul: ”Ai carte, ai parte!” Chiar aşa, să alerge mai rău decât un câine toată ziua pe stradă cu mucoasle alea mici!                            

Singurul meu prieten în seara aceea a fost Cartuş, care, impresionat de ţipetele mele a început să latre la fereastra noastră, după care a plâns şi el ca un copil.                              

În final, am tăcut din cauza lui, îmi era milă de el, mai ales că toată după-amiaza, ne privise lătrându-ne cocoţat pe gard, trist şi enervat că nu putea să alerge cu noi şi mai ales, că nu îi ţinusem tovărăşie în curte.

 -La spălat şi la culcare! La ora patru am să te scol să înveţi “Imnul”!                                                 

Eram fericită că abandonase ideea să-l învăţ în seara aceea, aşa că îmi rămânea o speranţă, poate muream până dimineaţă şi nu mai aveam pentru ce să-mi fac probleme.

 Abia culcată în pat am realizat că o luasem aşa de tare la fund că, indiferent în ce poziţie stăteam, mă durea piciorul drept. Am adormit suspinând. Noaptea a trecut mai repede ca niciodată, iar la patru dimineaţa, niciun minut în plus, eram rezemată de perete şi citeam de zor ”Imnul”. Până la şase dimineaţa ştiam cele patru strofe, mai bine chiar decât pe “Tatăl nostru”. Am mai avut dreptul la încă o jumătate de oră de somn, care mi s-a părut cea mai dulce din viaţa mea de până atunci.

 La prima oră de şcoală recitam prima din clasă ”Imnul României”, dar mare mi-a fost mirarea, când, la a doua strofă, învăţătoarea nemulţumită, mi-a făcut semn să mă opresc:

 -V-am dat numai prima strofă! mi-a spus cu reproş că nu fusesem atentă în clasă la indicaţiile ei.

 Am căzut pe bancă şi numai în contact cu lemnul tare, am scos un “au”, încât noua mea colegă de banca m-a privit mirată.

 Aveam ochii plini de lacrimi, gândindu-mă la câtă bătaie încasasem şi la urmele care se vedeau încă la ora patru dimineaţa pe pulpele mele slabe. Eram aşa de necăjită, că săraca învăţătoare, la sfârşitul orei, mai mult să-mi facă placere că îmi pierdusem toată ziua să învăţ “Imnul”, mi-a spus să-l recit pe tot. L-am recitat fără tragere de inimă, mă simţeam vinovată faţă de fundul şi pulpele mele că nu deschisesem bine urechile să o aud pe învăţătoare, până unde trebuia să ştim pe de rost.

La prânz m-am întors mai infirmă decât “Peneş Curcanul” de la Plevna şi cum mi-a apărut mami în cale, am început să şchiopătez şi să mă vaiet.

 -Să ştii că am să mor! am început să strig. Când vine tăticu am să-i spun!

Strigam pe un ton ameninţător. Mami nu mi-a dat nicio importanţă, numai tanti Oala, când mi-a ridicat fusta, a fluierat a pagubă.

Seara i-am povestit lui tata-mare despre bătaie şi de neglijenţa mea. Dacă el râdea cu lacrimi, eu rânjeam ca un căţel care nu îndrăznea să-şi arate colţii, dar care l-ar fi sfâşiat pentru lipsa lui de interes faţă de partea mea ruşinoasă.                                              

Bătaia încasată dacă a trecut ca o glumă în curte, a fost în schimb motiv de scandal între mami şi tăticu. La început m-am bucurat că măcar tăticu a simţit cu mine, dar, cum focul se aprindea între ei, am început să regret şi nu ştiam cum să-i opresc.

-Dacă mai baţi fata, i-a spus ca o concluzie finală tăticu, am să te bat să intri în spital.

 A fost pentru ultima oară când am pârât-o pe mami, dar în privinţa ei, nu a fost nici pe departe ultima bătaie.

 A  doua bătaie nu a întârziat să vină şi în mai puţi de trei luni o încasăm la fel de onorabil că şi pe prima. De data aceasta pe “Tabla înmulţirii”. Eram pe la începutul lui decembrie şi zăpada întârziase încă, până într-o zi când pe fereastra clasei am văzut toţi nişte fulgi mari şi rari, care în mai puţin de câteva minute cădeau atât de deşi, că toţi chuiam de bucurie.                                                                        

În prima recreaţie hotărâm cu Nuţa şi cu Nini să facem câteva ture cu sania înainte să ne apucăm de învăţat. Bineînţeles că mami nu a fost de accord, aşa că, imediat, eu m-am apucat de lecţii, iar Nuţa cu ceilalţi copii au început primele întreceri.                                        Din ce ţipau mai tare, Cartuş îi lătra cu şi mai mare duşmănie, iar eu îmi ciuleam urchile, mai mult să disting vocile. În capul meu imiginaţia îmi reda totul ca pe un ecran: acum Nuţa se aruncă pe burtă, după ce a împins sania bine; Cameluţa, ca de obicei, se miorlăie, Gigi, din greşeală mai trântea pe cineva. Numai Nini arunca cu bulgări în geamul bunică-sii, îi plăcea să o sperie. Iar eu nu reţineam nici înmultirea cu şapte şi nici pe cea cu opt.

       După mai bine de două ore, mami a început să-şi piardă răbdarea. Dacă ea se mişca nervoasă pe scaun, eu intram în panică mai mult la gândul că, încă puţin şi ceilalţi vor intra în curţi şi voi pierde prima zi de sanie. Mami mai spera să reţin înmulţirile, în timp ce eu nu mai speram să prind câteva aruncături pe burtă pe sanie, de la colţul străzii până la calea ferată.                                                                           

       La un moment dat gura îmi spunea numai prostii, iar mintea vedea sania şi zăpada prin pereţii camerei, o dată cu noaptea care cobora cu duşmănie şi am simţit cum una dintre codiţe se ridică în sus urmând traiectoria mâinii mamei. Mintea mi-a venit la loc şi am văzut în faţa ochiilor cartea deschisă, iar urechile nu mai percepeau decât vocea mamei. În mai puţin de un minute eram luată pe sus de la masă şi după câteva palme trase în viteză şi câteva zgâlţâituri, mai ceva decât era scuturat preşul din faţa uşii, eram iarăşi la masă, cu creionul în mână şi cu un caiet vechi.

       -Le scrii de zece ori, chiar de o sută de ori, dacă este nevoie şi nu dormi până când nu le ştii ca pe “Tatăl nostru”.

       De data aceasta nu am mai plâns; mi-aş fi pierdut somnul, aşa cum pierdusem şi joacă dorită cu sania. Fără să clipesc, am început să le scriu, să le recit şi în mai puţi de o oră, stăteam lângă godinul vechi în care ardeau cărbunii cumpăraţi în toamnă. Nu eram fericită că îmi salvasem noaptea, dar nu eram nici tristă că ratasem joacă. Pe furiş îmi pipăiam fundul, mulţumită totuşi că o luasem mai uşor decât cu “Imnul”. De data aceasta eram liniştită până şi în privinţa lui tăticu; nu avea să ştie nimic.

        A doua zi, ne întorceam de la şcoală: eu, cu un “foarte bine” la aritmetică; Nuta cu câteva linii la palmă; Nini avea urechile înroşite şi de frig, dar mai ales de câtă “urechială” luase, după spusele lui. Toţi sportivii erau acum cu capul plin de griji de ce aveau să spună acasă şi numai când m-am despărţit de ei în faţa porţii noastre, le-am amintit, mai mult să mă mulţumească pe mine că, ”bătaia este ruptă din rai”. M-au privit nedumeriţi şi probabil în sinea lor au crezut că necazul lor a fost un motiv de bucurie pentru mine.

         Nu aveau cum să bănuiască niciunul că, necazul lor era recompensa mea pentru cele două faimoase bătăi. Numai tata-mare mă consola în felul lui, fără să ştie că, în naivitatea mea, credeam că,”bătaia este bună pentru oase; ţi le îndreaptă să mergi drept şi că te împinge să creşti înaltă”.                                                                          

         Ce îi puteam reproşa lui mami?! În primul rând nu mă întorceam nici ruşinată şi nici bătută de la şcoală. Învăţătoarele rupeau câteva linii pe săptămână pe mâinile aşa zişilor indisciplinaţi, fără nicio mustrare de conştiinţă nici faţă de lemn, dar nici faţă de elevi. Oricum ruşinea mea nu trecea gardul; rămânea  între “ai noştri” cum îmi explica tot tata-mare. Singurul care nu rămânea sensibil la suferinţa mea  era Cartuş. Cum simţea agitaţie în casă, nu se dezlipea de lângă uşa noastră şi dacă eu plângeam înăuntru, el o făcea pe treptele de la intrare. După ce termina cu mine, mami ieşea la el cu câte ceva în mână şi după ce îl mângâia, îi explica că nu vrea să fiu leneşă la şcoală sau să o mint că nu am lecţii. Cartuş părea convins de vorbele ei, sau poate de ce îi arunca să mănânce şi pleca mulţumit la el în coteţ. Câteodată îi băteam în ferestră şi imediat ce îşi lipea botul pe geam, mă prefăceam că plâng. Cartuş mă privea cu urechile ciulite şi după câteva ţipete şi văicăreli, mă lătra supărat şi pleca.

        Eram aşa de mirată de puterea lui de a pricepe totul, fără să poată fi păcălit, că, de multe ori mă simţeam mică şi proastă în faţa lui. Nu puţine au fost situaţiile în care mă întrebam cam cum ar fi reacţionat Cartuş dacă ar fi fost în locul meu?              

       Cartuş era adevăratul proprietar al curţii. Nimeni nu putea mişca nimic, dacă el nu era prezent. Îl iubeam toţi şi în fiecare seară, unul dintre subiectele noastre era ultima lui ispravă.

        În iarna aceea tata-mare a căzut pe gheaţă destul de tare, că a fost obligat să steam ai bine de o săptămână în pat. În fiecare dimineaţă Cartuş lătra la fereastra  lui şi până când nu-şi arăta capul de după perdea, nu se dezlipea de lângă zid. Ne întrebam toţi cum de ştia că era în pat?! De câteva ori pe zi tata-mare trebuia să facă un effort dureros, să-l asigure pe bietul Cartuş că totul era în ordine. Adesea tanti Oala îl certa şi îi arătă coteţul, dar Cartuş, fidel în iubirea lui, nu se mişca, ci numai îşi arăta colţii ameninţător. ”Ce poţi să ştii ce reacţii are un animal?” murmura ea şi ruşinată, intra în casă.                                        

       Frica ei mă distra şi fericită, îi povesteam pe şoptite lui tata-mare că, în sfârşit, există cineva pe lumea asta, căruia tanti Oala îi ştia de frică.                                                                

       Când tata-mare îşi pregătea butoiul de bere, Cartuş era alături de el şi dacă se întâmpla ca acesta să guste din lichidul tulbure şi gălbinicios, fără să-i dea şi lui, mârâia supărat, după care, cu capul aşezat pe labele din faţă, plângea ca un copil.      

       “L-ai făcut beţiv!” îi reproşa tanti Oala. Tata-mare nu-i răspundea şi pe furiş bea cu Cartuş butoiul de bere, ca doi adevăraţi prieteni. ”O cană ţie, două mie!” îi spunea când cobora în pivniţă. Numai că săracul Cartuş şi-o sorbea pe a lui dintr-o suflare şi pe urmă plângea şi îşi lăsă saliva să-i curgă din gură aşa de abundent că tata-mare nu se îndura să-l vadă suferind şi îşi împărţea a doua cană prieteneşte cu el. Dacă se îmbăta Cartuş sau nu, nu ştiu, dar ştiu că tata-mare se ameţea destul de bine, că îl mângâia şi îl săruta pe Cartuş până când acesta, plictisit, sau pleca singur, sau pleca gonit de tanti Oala, care, enervată, îl ameninţa pe tata-mare că îi va face un coteţ lângă Cartuş, pentru că “tot îl iubea mai mult decât pe ea”.

        Obosit şi supărat că nimeni nu pricepea că însemna Cartuş pentru el, o strigă pe mami înainte să intre în casă şi îi spunea:

        -Marioara, cine nu are un câine să-şi cumpere! Numai câinele te iubeşte şi îţi este devotat! Nici prietenii, nici nevasta, nici bărbatu, îi spunea tata-mare.                                                                     

         Mami îi zâmbea şi de frica lui tanti Oala, nu îndrăznea să-i răpsundă, aşa că tata-mare, convins că avea dreptate, intra în casă mulţumit că îşi marcase punctual de vedere; cel puţin în faţa ei, căci mai departe i-ar fi lipsit curajul.

GLORIE COPILARIEI capitolul XVI

Capitolul XVI

DOUĂ ROCHII CU BUCLUC

  În fiecare dimineaţă mă aşezam cu Nuţa şi cu Cameluţa pe bordure trotuarului şi le povesteam aşa de multe din tabără, că adunate la un loc, cred că ar fi trebuit să stăm cel puţin un an la Topoloveni. Aveam o imaginaţie inepuizabilă, care se hrănea mai mult din dorinţa mea de a fi deosebită de ele, cu scopul de a la domina şi a fi ascultată ca o “şefă”.

  Într-o zi plictisită de insistenţele lor de a continua şirul întâmplărilor din tabără, le-am propus să le citesc din “Păţaniile lui Păcală”. Totul a început ca o idee, care să continuie cu un fel de “Bună ziua ţi-am dat, de tine nu am mai scăpat!”

  Timp de o săptămână am citit despre “Păcală” pe nerăsuflate. Cum erau atât de multe cuvinte noi pentru mine şi cum nu acceptam să mă bâlbâi în faţa lor din cauza prestigiului meu de “fată mare”, în fiecare seară citeam în pat cu mami şi le reciteam a doua zi în faţa prietenelor mele.

  Nuţa stătea pe vine în faţa mea, iar Cameluţa lângă mine pe trotuar şi curioasă, îmi urmărea degetul, care se plimba sub fiecare cuvânt. Mi se întâmpla să ajung la cuvânt mai greu de citit şi încercam să-l sar, dar ochiul ei expert mă trimitea înapoi şi numai după ce îl silabisam în gând sau îl înlocuiam cu altul de la mine, citeam mai departe.

  Într-o sâmbătă am plecat la ţară. Îmi era dor de mamaia şi poate un pic mai mult de tataie. Cu o vară înainte îi promisesem “Orfanei” să o duc la păscut. Dacă în tabără plecasem cu inima cât un purice, la ţară plecasem cu ea plină de bucurie şi mai ales cu nerăbdare să-i povestesc totul lui tatatie, cu cât mai multe înflorituri şi luasem cu mine faimoasa carte primită premiu. Mami mă pregătise aşa cum se cuvenea pentru o vizită după o lipsă îndelungată, cosându-mi două rochii, una albă cu flori de muşeţel şi alta bleu, cu nişte cocoşii roşii. Mergeam aşa de “fudulă”, după spusele lui tataie când am întrat în curte, că am acceptat complimentul ca cel mai bun semn; într-adevăr crescusem mare cum mă vroiau toţi. Ciobănel, mai jegarit ca niciodată de bătrâneţe, s-a aprpiat de mine, dar cum nu m-am aplecat să-l mângâi, de frică să nu mă murdărească, resemnat s-a aşezat la umbră. Orfana devenise, din viţeaua fragilă, o vacă mare şi spre deosebire de Buna, era nervoasă şi îşi mişca în toate direcţiile coarnele, atunci când te apropiai de ea. Mă plimbam  prin curte  cu mîinele la spate şi nu-mi găseam locul pe care îl lăsasem cu o vară în urmă. Stăteam cu nasul strâmb şi totul mi se părea că miroase urât. Tataie mă privea cu coada ochiului şi aştepta să fac eu primul pas spre invidiata noastră complicitate. Ştiam că era nerăbdător să-i povestesc totul despre mine, dar în sinea mea interpretam viclenia lui ca o răceală apărută între noi datorită absenţei mele îndelungate. Mai mult decât atât, îmi imaginam că mă uitase, sau poate altă verişoara din sat îmi luase locul. Începeam să-l privesc cu reproş şi revoltată să-i număr defectele. Erau aşa de multe în ochii mei că, în mai puţin de cinci minute, apărea mai negru decât oaia lui Sica din fundul grădinii.

  -Ce face tac-tu-mare? m-a întrebat când şi-a adus târnele şi s-a aşezat pe prispă.

  “Am câştigat“ mi-am spus în sinea mea şi fericită că aveam un subiect, m-am aşezat lângă el, dar cu grijă să nu-mi murdăresc rochia de praf.

  -Ce faci cu târnele? l-am intrbat fără să-i răspund la întrebare.

  -Repar nuielile care s-au rupt de atâţia ani, pentru că, în curând, trebuie să cărăm cartofii de pe câmp.

  M-am uitat la degetele lui noduroase şi mirată de abilitatea lor, mi-am amintit de tata-mare.

  -Ce poate să facă tata-mare?! mă iubeşte şi este mândru de mine! i-am spus convinsă că nici nu ar fi putut fi altul adeavărul.

  -Şi eu te iubesc şi sunt mândru de tine! mi-a răspuns tataie la fel de promnt.

Am respirat uşurată şi m-am aşezat lângă el pe prispă, fără teamă că mi-aş putea murdări rochia şi fără să-i dau răgaz, am început să-i povestesc de la prima zi până la ultima, din tabăra de la Topoloveni. Din când în când, tataie scotea câte o exclamaţie şi ca să-mi întăresc vorbele, îi aminteam mereu de cartea primită, pe care scria cu litere mari ”Premiul inatai la recitat”. În mai puţin de o oră eram aceiaşi prieteni ca în vara trecută, dar cu singura diferenţă că de data aceasta tataie nu mă mai tachina şi vorbeam amândoi, cum îi plăcea lui să spună, “ca doi bătrâni”.

  Duminică seara, ne-am culcat devreme pentru că a doua zi, trebuia să plecăm la munte. Îmi era dor de vântul cald, care adia în plin câmp şi de ecoul lăsat de vocile noastre. Am plecat pe jos de data aceasta; primăria îi rechiziţionase lui tataie calul pentru colectiv. Norocul nostru că tarlaua cu cartofi era peste gârlă, la marginea pădurii, aşa că nu aveam prea mult de mers pe jos. La cel mai mic zgomot, în zori am deschis ochii; tataie se îmbrăca pe întuneric, iar mamaia îl certa să nu mă trezească. Am sărit din pat ca un titirez şi am fugit să-mi iau din camera de la drum rochiţa albă.

  -Nu te duce, mamă, cu rochia asta bună la câmp, las-o pe când te duci la tuş-ta! mi-a spus mamaie cu părere de rău, când mă chinuiam să mă îmbrac repede.

  -Lasa-mă, mamaie, că nu m-a văzut nici Veta, nici Moacşa şi nici astea de peste drum; vrei să mă vadă tot mică şi proastă! i-am răspuns grăbită când stăteam cu palmele întinse să-mi toarne apă să mă spăl pe faţă.

  -Gogule, adu tu vaca! i-a strigat mamaie când mă chinuiam să-mi închid cataramele sandalelor pe care mi le cumpărase mami, înainte să plec în tabără.

  -Du-te, maică, în teneşi! mi-a spus mamaia cu părere de rău.

  Nu i-am răspuns nimic, dar în sinea mea eram supărată pe ea că îmi făcea atâtea observaţii cu noaptea în cap; ce, eu nu eram ţărancă la fel ca ea, doar veneam de la oraş şi, în plus, după atâtea premii, nu eram “oricine”.                 

Am  ieşit din curte mai bine îmbrăcată decât ”doctoriţa de la dispensar”, după spusele lui tataie şi fericită că aveam să fac o impresie bună ţărăncilor care nu mă văzuseră din toamna trecută, am luat-o pe Orfană de lanţ. Mergeam amândouă în urma lui tataie, care ducea cele două târne. Numai că, la fântână, când să dăm cotul, Sica de peste grădini, când ne-a văzut, în loc de “bună-dimineaţa”, i-a spus lui tataie:

  -Unde o iei, bre, pe nepoată-ta aşa înţolită? Pământul este moale de la rouă şi fără nădragi pe ea, o să se urzice şi o să se zgărîie. Ce ţaţa Susana are timp de spălat cu atâta muncă?!

  M-am uitat la ea să o înghit, iar tataie, simţindu-mi jena, s-a făcut că nu aude şi a întrebat-o şi el la rândul lui:

   -Da unde-i fa, Lache?

   -Doarme, dormir-ar lângă mama! a început ea să se văicărească.

Până la taralua de cartofi Sica nu a făcut decât să-i povestească lui tataie despre Lache care, beat, se culcase pe prispă pe la miezul nopţii. “Orfana” era nemulţumită, probabil că nu mă cunoştea, pentru că se oprea în loc şi îşi scutura coarnele în toate direcţiile. Numai când îi auzea vocea lui tataie care o îndruma la drum, începea să meargă.

   -Bre, a început Sica, vaca asta este cam sălbatică! Ai grijă să nu o împungă pe nepoată-ta!

            Tataie se uita când la mine, când la vacă.   

      –Tataie, să nu te apropii prea mult de ea, să stai la distanţă! mi-a spus când ajunsesem în capul tarlalei noastre.

 -Ce vrei, tataie, de la Sica?! i-am spuns fericită că scăpasem de ea, care avea locul mai departe. Tu nu vezi cum critic pe toată lumea cu noaptea în cap?!

-Să stai cu vaca pe marginea pădurii! mi-a spus tataie şi fără să aştepte să mă îndepărtez, s-a aplecat la prima tufă de cartofi.

Era încă devreme; de pe deal vedeam ţăranii, vecini cu locul nostru, cum se apropiau. Copiii veneau somnoroşi în urma lor, iar vacile mergeau singure ca şi cum cunoşteau drumul, fără să fie purtate de lanţ. Numai a noastră părea nărăvaşă şi încăpăţânată. La început copiii nu s-au apropiat de mine; mă priveau de la distanţă cu coada ochiului şi se şuşoteau între ei. Nici eu nu le-am dat prea multă importanţă. Cu mîinile la spate, mă plimbam pe lângă vacă şi o priveam cum mânca.

M-aş fi apropiat de ei, pentru că eram curioasă să ştiu ce puneau la cale, de stăteau toţi şi îl ascultau atenţi pe Marin, dar nu îndrăzneam, pentru că niciunul nu încercase să intre în vorbă cu mine. Îi cunoşteam pe toţi; înainte ne jucam ”faţa ascunselea” şi “leapşa”, dar de data aceasta, ne ignoram reciproc. Poate pentru că eram prea bine îmbrăcată şi nu credeau că eram interesată să alerg prin bolovanii de pe malul gârlei sau să mă ascund prin tufele de la marginea pădurii.

Aşa că, aparent indiferentă, dar cu graţia unei orăşence, m-am aplecat să iau lanţul pe care “Orfana” îl trăgea după ea. Ştiu numai că m-am aplecat, pentru că în următoarea fracţiune de secundă eram luată în coarne de “Orfana” şi aruncată la câţiva metri, cu rochia sfâşiată de sus până jos şi cu o împunsătură în pulpa piciorului. Am căzut fără să am timp să ţip, în schimb din toate părţile se auzea: ”Gogule” sau “nea Gogule!”

Când m-am ridicat de jos, deja tataie era lângă mine cu faţa roşie şi plină de broboane de transpiraţie, cu vocea sugrumată de emoţie şi de alergat şi cu pălăria veche şi arsă de soare, în mână.

-Bine, mai tataie, dacă îţi băga cornul în burtă, mă nenoroceai!

Şi certându-mă din cauza neglijenţei mele, a început să mă scuture de praf. Îmi înghiţeam lacrimile greu; în primul rând mă făcusem de ruşine şi în al doilea, rochia era sfâşiată şi flutura pe mine ca un drapel. Aşa de tare mă azvârlise, că o sanda îmi sărise din picior şi nu ştiam pe unde zăcea, dar cel mai trist era că trebuia să plec acasă să mă schimb. Uitasem că piciorul mă durea, pentru că văicărelile lui tataie adunaseră în jurul nostru toţi copiii de pe malul gârlei şi câţiva ţărani mai curioşi.                                                                                                                                          –Ce te tot vaieţi, tataie, ca o “muiere pe malul şanţului?” Te doare pe tine sau pe mine? l-am întrebat enervată.

 -Bre, da proastă mai este nepoata asta! i-a spus Marin, rânjind ca un dulău înfometat.

-Lasa-ne în pace, măi neică! i-a spuns tataie, poate mai mult la gândul că ştia cât eram de “fudulă”.

–Cum de te-ai băgat, fa, în picioarele ei? insista Marin fără nicio jenă.                                  –Ca să mă întrebi tu, repetentul satului! i-am răspuns şi eu răţoit.

Nu ştiam dacă era repetent sau nu, dar nu-mi trecuse altă răutate prin cap.                 

-Vezi, fa, că eşti proastă! mi-a răspuns Marin fericit. Nu ştii nimic! a continuat de data aceasta râzând ca un nebun! Am luat premiul întâi. Tu ce premiu ai luat, fa, că te ţine mă-ta aşa îmbrăcată?

Am rămas cu privirea pierdută spre el; uitasem şi de rochia ruptă şi de durerea din pulpă, pe care nu îndrăzneam să o frec sau să-i spun lui tataie, pentru că îmi căuta prin iarbă cealaltă sanda.                                                                     

-Spune-i, br, nea Gogule, că doar ştii că …..! i-a spus Marin lui tataie, care nu auzea nimic sau se prefăcea că nu aude.

 -Du-te, măi neică, la treaba ta şi lasă-ne în pace! Se ridică acum soarele şi eu stau după altele, în loc să-mi scot cartofii.

 Ruşinat de indiferenţa lui tataie faţă de meritele lui de la şcoală, Marian le-a făcut semn celorlalţi copii, care, intimidaţi de grija lui tataie faţă de mine, nu au îndrăznit să se apropie prea mult şi se şuşoteau între ei.                                                  

După ce tataie i-a lămurit pe toţi de necazul nostru, ca şi cum îl luase vaca pe el în coarne, nu pe mine, mi-a spus:

 - Du-te, tataie, acasă şi te schimbă, că nu poţi să stai să te ţii de rochie toată ziua!

 Şi după ce s-a gândit puţin, a continuat:

 -Să stai acasă cu mă-ta mare sau du-te prin Caciulati pe la nepoatele alealalte.

 Am plecat ruşinată şi necăjită, încercând să şchiopăt cât mai puţin, de teamă că ceilalţi copii râd de mine. Am aruncat două priviri fugare, una spre “Orfana”, care îmi stricase ziua şi alta spre Marin, care, de data aceasta, mă privea cu părere de rău.

 Când am întratât în curte, mamaie a alergat spre mine îngrijorată. Mai târziu am aflat că vestea despre păţania mea îi ajunsese la urechi, mai repede decât avusese tataie timp să-mi găsească sandaua.

 -Dar-ar boala în ea de vacă, bine că nu ţi-a băgat cornul în burtă! mi-a spus cu aceeaşi jale în voce, pe care o auzisem şi de la tataie.

 -Mamaie, crezi că o să se supere mami că mi-am rupt rochia? am întrebat-o cu toată sinceritatea.

 - Dar-ar în ea de rochie! a început mamaie. Păi bine, mai fată, dacă te schilodea vaca, nu ne nenoroceai?

 De data aceasta nu am rezistat şi cum eram singure, i-am răspuns:                                                                                                                  

         -Vorbeşti ca tataie şi am început să-l imit. Cu ce vă nenoroceaţi? Cine rămânea schiload[, eu sau voi? am întrebat-o curioasă să aflu răspunsul.                             

         Mamaie mă privea de data aceasta mirată, dar nu de întrebarea mea, ci de faptul că nu pricepusem, până atunci, că o nenorocire de-a mea i-ar fi durut şi pe ei la fel de mult.

-Păi noi te iubim! a început intimidat[ de tupeul meu.

-Ei şi ce-i cu asta? i-am răspuns pe acelaşi ton arţăgos.

-Nu vrem să ţi se întâmple nimic şi mai ales la noi! mi-a răspuns apăsând pe ultimele cuvinte.

Nu i-am răspuns nimic şi am intrat în urma ei în odaia de la drum, unde am aşteptat să scoată din şifonier a doua rochie, de care eram la fel de mândră ca şi de prima, care acum zăcea ruptă în două pe prispă.

-Las-o pentru duminică, când mergem la biserică! mi-a spus mamaie cu părere de rău.

Nu i-am răspuns nimic şi grăbită am tras-o pe mine, de frică să nu se răzgândească şi să-mi dea alta din vara trecută.

 -De ce nu ţi le-a făcut mă-ta mai mar? Asta, la vară viitoare, o să-ţi fie mică. Ţoalele se fac mari, că de, mai creşte omul, se mai îngraşă.

 -Sau dă vreo nenorocire peste el şi le lasă la alţii! 

  Mă vedeam mai frumoasă în rochia bleu cu cocoşei roşii.

 -Plec după Mia la vie! Mi-a spus tataie că păzeşte cu Miţa! i-am spus hotărâtă.                                                                                                                                       Mamaie vorbea, iar eu închideam poarta în urma mea fericită că nu-mi văzuse vânătaia de la picior, căci în mod sigur m-ar fi bandajat, cum avea obiceiul, cu o bucată de pâine înmuiată în vin. Nu-mi păsa că îl lasa pe tataie de o gură de vin în plus, ci mai mult că mă vedeau Mia cu Miţa şi pe urmă, trebuia să le povestesc de “nenorocirea noastră”. Aşa că încercând să şchiopătez cât mai puţi, am plecat printre grădini spre vie, făcându-mi o mie de planuri cum să aflu, de la ele, dacă într-adevăr Marin luase premiul întâi sau minţise. Le-am găsit în pătulul făcut de tataie în prunul înalt de la capătul viei. Cântau amândouă de răsuna nu numai via noastră, dar şi grădinile vecinilor din împrejurimi. M-am cocoţat lângă ele şi după ce mi-am făcut loc suficient să nu-mi şifonez rochia, am observant că alegeau mătasea de porumb uscat, pe care o puneau deoparte.

        -Ce faceţi? le-am întrebat curioasă.

        -Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! Mi-a răspuns Mia netezind o  bucată de ziar.

        -Alegem mătase să ne facem câte o ţigare! mi-a răspuns Mia netezind o  bucată de ziar.

        -Să nu ne spui! a continuat Miţa.

         Mia răsucise deja trei ţigări, le lipise marginele cu salivă şi după ce le-a măsurat cu privirea, ne-a întins la fiecare câte una. De data aceasta îmi era frică la gândul că ar putea să afle mamaia şi am ezitat înainte să întind mâna. Mia a aprins-o prima şi cu aerul unei adevărate fumătoare, a tras din ţigare, care ardea la fel de repede ca şi flacăra chibritului, după care i-a aprins-o şi pe a Miţei. Bănuiam că nu erau la prima ţigară din moment ce ştiau, fiecare, ce avea de făcut. Tot Mia mi-a aprins-o şi pe a mea şi grăbită să profite de a ei din cauza vitezei cu care arde, mi-a spus:

     -Tragi fumul în gură şi pe urmă îl dai afară; dacă te uiţi la mine cu atenţie, ai să vezi că eu pot să-l dau pe nas, pe ochi şi pe urechi.

     Mă uitam mai mult atentă la ea decât la soarta ţigării mele.

         -Nu văd că scoţi fum decât pe nas şi pe gură! Mă minţi că scoţi prin urechi! i-am spus convinsă că mă păcălea.

       -Trage, fa, din ţigare! mi-a spus Miţa îngrijorată pentru ţigara mea, care ardea singură.

Mi-am dus-o repede la gură, cu ochii ficsaţi pe faţa lui Mia şi la fumul pe care îl aşteptam să-l văd ieşindu-i din urechi. Nu ştiu dacă arsura sau dacă nu ţipătul lor m-a speriat aşa de tare că nu a lipsit mult să cad din pătul.                                                                                                                                    

        O altă nenorocire mă lovea din plin în ziua aceea. În poala rochiei bleu cu cocoşei roşii îmi căzuse o bucată din ţigarea aprinsă şi nu-mi făcuse decât două găuri, suficient de mari să-mi treacă degetul. Mia îmi scutură rochia, iar Miţa, tot trăgându-şi nasul şi ştergându-şi ochii de fumul care îi intrase, se văicărea de mama focului.

          -Ce o să zică ţaţa Susana, când se duce acasă?                                                                 -Să nu-i spui, fa, că ai ars rochia de la ţigare. Îi spui că am copt porumb şi ţi-a sărit jar în poală.

        Eram prea necăjită pentru rochie, sau mai bine spus pentru a doua rochie pierdută în mai puţin de câteva ore, că nici nu vroiam să aud ce îmi spunea Mia.                                          Eram convinsă că aveam să-i spun adevărul, pentru că, datorită ţigărilor sau mai bine spus, minciunilor cu fumul, îmi arsesem rochia cu care trebuia să merg duminică la biserică. Am început să plâng necăjită şi printre lacrimi, le-am povestit cum mă luase vaca în coarne şi îmi sfâşiase rochia cealaltă.                               

       -Cine te-a adus, fa, aici, să ne bagi în necaz? mi-a spus Miţa supărată, nu pentru rochia mea, ci mai ales la gândul că s-ar putea afla în sat că fumau şi ele, ca toţi copiii, ţigări din mătase de porumb.

        Mă uitam la ea cu ură şi mi-am spus în minte: ”Oare aşa este la ţară, nenorocirea unuia este şi a celorlalţi sau le este frică să nu-i bagi în vreun bucluc?” Tataie se plânsese că îl puteam nenoroci; mamaie de asemeni; acum Mia şi Miţa gândeau la fel, numai la mine nu se gândeau cât sufeream că îmi pierdusem rochiile. Vroiam să-i aud: 
”Ne pare rău că te doare sau că nu mai poţi să te fuduleşti cu niciuna dintre rochiile tale.
          Am acceptat ziua aceea foarte greu, din cauza necazului care se ţinuse lanţ de mine de când mă sculasem. Singura mea consolare era frica lui Mia la gândul că aveam să spun adevărul acasă. Din acest motiv devenise dintr-o dată foarte atentă cu mine şi ca să-mi uit găurile din rochie, s-a oferit să facă foc şi să-mi coacă porumb. Era mai plăcut jos, decât cocoţate pe scândurile din prumul înalt, care, după cum spunea tataie, în loc să facă fructe, se înalţa ca un salcâm în fiecare an. Îl ţineau mai mult pentru umbra de la capătul locului şi ca punct de observaţie împotriva neinvitaţilor, care se furişau, dinspre calea ferată, să fure struguri şi porumb. Jos, pe pământ, mă puteam mişca fără să privesc vârful aracilor ca nişte suliţe ascuţite, puşi la distanţă mică unul de altul şi pe urmă ne puteam juca fără să le ascult vorbind despre băieţi şi fără să mă ameţească cu mirosul de mătase de porumb, care ardea în foile de ziar furate de acasă.                          

         -O să te bată, fa, mă-ta, când o să te vadă cu două rochii stricate? m-a întrebat Miţa cu un zâmbet apropiat de al lui Marin, de dimineaţă, pe malul gârlei.                

        M-am uitat la ea cu aerul de orăşeancă şi cu toate că era mai mare decât mine cu patru ani, i-am răspuns cu acelaşi zâmbet ironic cu care îmi vorbise şi ea:               

        -Da ce, fa, eu sunt ca tine ţărancă? Să mă bată mama cum te bate mă-ta pe tine? De ce te duci, fa, la şcoală dacă nu ştii să vorbeşti? Ce păzim via amândouă să-mi vorbeşti cu “fa” şi cu “mă-ta”!” Se spune “dragă” şi “mama ta”.                               

        Mi’a s-a uitat mirată la mine şi după ce şi-a tras nasul, când în dreapta, când în stânga, a deschis gura să-i spună ceva lui Mia, dar aceasta, preocupată să aleagă porumb bun pentru copt, s-a făcut că nu ne aude. Miţa, cu buza umflată, a început să strângă lemne uscate pentru foc. Uitasem de rochii; eram mulţumită că îi închisesem gura Miţei care, după spusele lui Mia, “trăncănea tot timpul, numai să se afle în vorbă”.

        Cuvântul “bucureşteancă” îi impresiona pe copiii de la ţară şi cum majoritatea nu călcaseră decât de câteva ori pe asfaltul din Bucureşti, mă priveau ca pe cineva deosebit faţă de ei. Şi cum orgoliul în tine se naşte din naivitatea altora, am început şi eu încet, pe nesimţite, să-mi dau aere şi să cred în superioritatea pe care mi-o dădea cuvântul de “orăşeancă”. Aşa că, fără nici o jenă, m-am aşezat pe un preş sub prun şi, cum le consideram vinovate de a doua nenorocire, le-am lăsat să coacă porumbul singure şi să mă servească.

        Numai seara, când am întratât în curte, mi-am amintit că pe mamaie nu o impresiona domiciliul meu şi riscam să mă certe pentru rochie, aşa că, fără să mă vadă, m-am strecurat în odaia de la drum şi după ce mi-am tras la repezeală un trening pe mine, am aranjat rochia pe un umeraş în şifonier, cât mai puţin la vedere.                                                                                                                                              Am răsuflat uşurată şi am ieşit din casă, nu fără oarecare regret că îmi pierdusem şi a doua ocazie să fiu frumoasă duminică, în biserică.                                                      Tataie mesteca de zor în ceaunul cu mămăligă şi îi povestea mamaiei scena petrecută la prima oră cu Orfana. Şi mulţumit că “Dumnezeu  îl ferise de o mare nenorocire în ziua aceea” îşi ridica  din când în când privirea în sus, ca şi cum în tavanul bucătăriei ar fi existat salvarea lui.

        -Tataie, să nu fii supărată pentru rochie! Am să-i dau Mariei un pol să-ţi cumpere material să-ţi coasă alta! mi-a spus fericit când m-a văzut că intram aşa de calmă.

         -Gogule, a început mamaie, după ce m-a privit cu coada ochiului, cred că are nevoie de doi poli, dacă a îndrăznit să intre singură în odaia de la drum şi…

    Mamaie nu a mai avut timp să-şi termine fraza, pentru că tataie a sărit ca ars:                          -Taci, Susano, cu doi poli, ce eu îi găsesc pe drum?!

        -Pe al doilea o să-l plătească tăticu! le-am spus cu un aer uşurat.                                        În mai puţin de cinci minute tataie şi mamaie erau la current de istoaria din prun. Abia acum li se luminară mintea de ce Mia nu se oprise la ei, ci trecuse val vârtej prin faţa casei?

           Numai mami, când a venit să mă ia acasă, a râs mulţumită că nu m-a împuns vaca şi apoi a râs în hohote, când a aflat povestea cu mătasea de porumb. Cel mai fericit părea tataie, pentru că nimeni nu-i ceruse să mă despăgubească pentru rochia ruptă de vacă.

        La plecare însă, când să ieşim din curte, mamaia, care ne privea zâmbind, l-a întrebat pe tataie când se aştepta cel mai puţin:

        -Ce ai făcut cu polul, Gogule? L-ai dat fetei?!

        -Lasă, tăticule! a început mămica.

        -Hai, dă-mi polul, am sărit repede cu gura, că doar vaca ta mi-a rupt-o;  adică promiţi  şi te faci că uiţi?

        După ce şi-a tras pălăria mai spre ceafa, tataie a băgat mâna în buzunar şi a scos banii, care, în mod sigur, erau pregătiţi şi i-a întins cu un aer nu prea convingător.

        -Ce îţi mai trebuie rochie de vară, că doar o să te duci la şcoală? Eu i-am pregătit să-ţi cumpere Maria altceva pentru frig.                                                                                              -Hai, tataie, nu mă păcăli, că dacă nu-ţi amintea mamaia, nu mi-ai fi dat pentru iarnă şi nici pentru vara! i-am spus cu reproş.

       -Aoleu, ce gură are buzoianca, face omul de ruşine! mi-a spus tataie, după care m-a luat în braţe şi m-a pupat să-i “ţină” până când aveam să mă întorc în vacanţă.