PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE partea I continuare

Un future pe lanț

După Anul Nou a început  frigul. Ploua aproape zilnic iar umezeala care ajungea şi până la 75% îţi pătrundea până la oase,  dând impresia că porţi întotdeauna ceva umed pe tine. Într-una din zile, Mahmud a intrat acasă cu un aer preocupat, nu eram curioasă deloc să aflu de ce anume. M-am îmbrăcat şi am plecat, ca de obicei, la familia lui ca să mâncăm de prânz. La un moment dat a schimbat traseul şi mi-a arătat un bloc.

-Aici, la etajul trei locuieşte o româncă, este de şapte ani în Liban. Eram mai mult mirată de faptul că îmi spunea, decât că aflam că la mai puţin de 500 de metri aveam o compatrioată. Una dintre condiţiile pe care mi le-a pus în primele zile era aceea că nu este de acord să devin prietenă cu vreuna dintre ele. Nu am răspuns nimic, nu-mi puteam manifesta bucuria pentru că-mi era teamă să nu mi-o distrugă, aşa cum avea obiceiul. Astfel, cu cea mai mare indiferenţă i-am răspuns:

-De unde ştii?

-De la un prieten, l-am întâlnit astăzi, a fost la bancă. Să nu crezi că te poţi duce la ea singură, a continuat pe un ton ameninţător.

Era prea târziu, deja ardeam de nerăbdare să aflu cât mai multe de la ea, şi mai ales, tânjeam să am pe cineva cu care să vorbesc româneşte. Începeam să întrezăresc puţin roz în viaţa mea, aşa  că pentru prima dată aveam să păşesc pragul casei părinţilor lui ceva mai optimistă şi mai veselă ca de obicei.

Rami, tocmai se întorsese din Siria şi cum am intrat în casă râzând, mi-a spus că-mi va oferi cadoul lui de căsătorie, motiv pentru care trebuia să închid ochii şi să întind mâna. Bineînţeles, m-am supus şi nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit în palmă un fluture din aur, colorat cu email, pe un lanţ fin şi discret. Era încă student, deci din banii lui de buzunar  s-a gândit să-mi facă o surpriză. Eram foarte emoţionată, încât nu ştiam ce să fac. Atunci, Maha mi l-a luat din mână şi mi l-a pus repede în jurul gâtului. Toată familia mi l-a admirat, pe rând. Nu ştiu dacă mi l-a ales la întâmplare, dar pentru mine acest fluture pus pe un lanţ a fost repede asociat de conştiinţa cazului meu, şi m-am văzut repede lipsită de voinţă şi legată de  Mahmud, nu cu un simplu lanţ de aur, ci cu lanţurile grele purtate de ocnaşi. Singura diferenţă era că eu eram o vie moartă.

Din ziua în care aflasem adresa româncei eram zi şi noapte preocupată cum să ajung la ea. Lui nu îndrăzneam să-i propun, de teamă să nu mă refuze şi să-i intre în cap că aş vrea să o cunosc...

Aşa că, într-o dimineaţă când am considerat că Mahmud avea aerul de binedispus, şi nu i-ar fi trecut prin cap că aş putea îndrăzni să ies din casă, m-am hotărât să plec pentru scurt timp, ca să o cunosc, cel puţin. Pe stradă mă simţeam ca o hoaţă, aveam impresia că toată lumea cunoştea secretul meu, în plus, îmi ţineam mâinile strânse pe chei de teamă să nu le pierd şi mă gândeam ce am să-i spun şi mai ales, dacă o să accepte să-mi vorbească. Până la ea eram deja transpirată, încât odată ajunsă în bloc, de emoţie am simţit cum transpiraţia începea să se răcească şi deodată, un fior de frică şi frig m-a cuprins, încât prima întrebare pe care mi-a pus-o când a deschis uşa a fost dacă sunt bolnavă.

-Mă cheamă Nora şi locuiesc în apropiere, i-am spus în cea mai mare grabă.

-Şi pe mine, Alina, mi-a răspuns la fel de repede cum mă prezentasem şi eu. Ce-i cu tine de eşti aşa de speriată, eşti bolnavă? - m-a întrebat ceva mai calmă.

-Nu, dar am urcat repede pe scări. M-am felicitat pentru minciuna care îmi trecuse repede prin cap.

-Hai, intră. Şi fără ca să mai aştepte răspunsul meu, a luat-o înainte ca să-mi deschidă uşa de la salon. Am urmat-o ca un automat, încercând să-mi pun gândurile în ordine cât mai repede şi, mai ales, să par calmă.

-De când eşti în Beirut?

Încercam să-mi aduc aminte cât mai exact, întârziind să-i răspund, nu pentru că uitasem data venirii, dar în acelaşi timp mă întrebam ce să-i spun şi mai ales câtă încredere îmi inspira persoana ei. În România, pentru mine ar fi însemnat o persoană la prima vedere, aici, oare, aveam dreptul să o consider la fel?

-De  trei luni, doamnă.

Cred că este suficient ca să-ţi fie dor de acasă şi mai ales să doreşti să stai de vorbă cu cineva de-al tău.

-Trei luni? Şi cu gândul aiurea a continuat:

-Să-mi spui că-ţi este dor de acasă după opt ani. Nu-i nimic, ai să te obişnuieşti, încet sau mai repede, în funcţie de cum te tratează soţul şi familia lui. Cum de-ai avut curajul să vii în plin război? - a continuat cu un aer dojenitor. Nici nu am avut timp să mai inventez ceva, căci singură a dat răspunsul.

-Din iubire, nu-i aşa?

-Da, din iubire - i-am răspuns fericită. Mă salvase de la o nouă minciună.

În timp ce prepara cafeaua, mulţumită de vizita mea mă gândeam de bunăvoie la Alex, căci într-adevăr, din iubire ajunsesem aici. Şi pentru câteva secunde i-am văzut zâmbetul frumos cu care m-a sedus, şi fără să vreau am închis ochii şi, inconştient, mi-am frecat obrazul în vid aşa cum îl lipeam de al lui în vremurile  bune.

-Te-am prins, la ce te gândeai? Desigur, la părinţii tăi,  de ai aerul aşa de visător…

Am zâmbit şi mi-am aprins o ţigare. Îmi plăcea această vecină, la prima vedere, pentru simplul motiv că nu aştepta să-i dau eu rapunsul, ea îl avea întotdeauna pe buze odată cu întrebarea.

Nu i-am povestit nimic din necazurile mele; îmi era teamă să nu se sperie de zmeul meu şi să nu mă mai primească pe la ea. Am vorbit de toate şi de nimic. Am plecat de la ea fericită, era ca şi cum cunoşteam tot Libanul sau  întâlnisem toată România. Pe stradă mergeam mai calmă, eram aşa de uşurată, încât simţeam că-mi erau dragi chiar şi trecătorii   necunoscuţi.

Acasă m-am îndreptat repede spre radio, şi înainte ca să şterg orice urmă de pe mine care ar fi putut să-i dea de bănuit lui Mahmud că am fost plecată, am pus caseta mea preferată, romanţa Ioanei Radu, “Te rog să uiţi că te-am iubit“ şi, mai visătoare ca niciodată, am închis ochii şi-apoi lin, fără niciun obstacol din partea conştiinţei am început să mă gândesc la Alex cu o duioşie pe care nu o avusesem niciodată în mine de când ne despărţisem. În clipa aceea, dacă aş fi putut, cred că eram pregătită să mor în braţele lui; aveam aşa un dor şi o dorinţă  sălbatică să-l pot atinge, încât, speriată să nu cad într-una din crizele mele de depresie avute după ce ne-am despărţit, m-am sculat repede, am închis casetofonul, am smuls caseta, am rupt-o,  am aruncat-o la gunoi, şi tremurând de atâtea emoţii am spus, fără să vreau,  “mamă, ce mă voi face, tot îl mai iubesc!“

Timpul a trecut încet, până când Mahmud a deschis uşa ca un zmeu.

-Unde ai fost? Era mai mult un răcnet.

M-am speriat aşa de tare că am rămas înmărmurită. Şi ca un fulger mi -a traversat creierul cuvântul “gunoi” şi fără să-i dau răgaz să mai ţipe încă o dată am stigat la fel de tare ca şi el:

-Am fost de-am dus gunoiul.

-Ţi-am spus că am să-l duc eu când vin. De ce nu ai ţinut cont de ce ţi-am spus? Vezi că nu pot să am încredere să-ţi las cheile? Urla de i se ridicase părul în vârful capului iar ochii  mai aveau puţin să-i iasă din orbite.

Mirată pentru că aflase de ieşirea mea, mulţumită că avea aerul de a fi convins că plecasem la colţul străzii ca să arunc gunoiul, am început să-mi cobor tonul, mai mult din curiozitate, ca să pot afla cum de a ştiut de ieşirea mea.

Enervată dar veselă că-mi înghiţise scuza, i-am spus, nu fără reproş:

-Ştii ce, Mahmud, am impresia că încep să mă plictisesc să-ţi fac mereu pe plac. Toată ziua femeile intră şi ies din bloc, surorile tale la fel, ce crezi, că am să stau toată viaţa închisă în cuşcă?  De când am venit nu faci decât să-mi pui condiţii. De ce nu ai făcut asta în România, căci fii convins că nu aş fi venit. Mi-ai spus că am să lucrez. Eşti un sadic, ca să nu-ţi spun că eşti nebun. M-am săturat de tine şi să ştii că vreau să plec acasă. Puţin îmi pasă de căsătorie, puţin îmi pasă, chiar dacă mor, am trei luni cu tine şi simt că înnebunesc!

Era aşa de şocat  de tot ce-i reproşam, că mă privea cu cel mai mizerabil aer pe care l-am putut vedea pe faţa cuiva în viaţa mea. Singura frază pe care a putut să o scoată a fost:

-Dar eu te iubesc!

-Iubirea ta mă distruge. Prefer să mă respecţi şi să mă tratezi ca pe o persoană normală, dacă eşti capabil, nu ca pe o handicapată.

            Se vedea clar că nu era pregătit pentru o reacţie din partea mea. Se plimba agitat prin casă; mă uitam după el cu milă şi cu dezgust, în acelaşi timp, dar nu simţeam nimic pentru mine decât plăcerea de a-mi fi jucat rolul bine. Eram prea tristă ca să-mi mai complic gândurile şi conştiinţa; îmi era de-ajuns pentru o singură zi, prin câte emoţii trecusem. La un moment dat, s-a aşezat pe un fotoliu, se gândea, probabil îşi stabilea un plan cu privire la mine.

Am plecat în dormitor şi l-am lăsat singur. Eram obosită, nu-mi mai era nici foame, nu mai simţeam nici dor de nimeni, mă simţeam slăbită fizic şi fără voinţă. Ieşirea puternică pe care o avusesem o consideram ca o firimitură rămasă din caracterul pe care îl avusesem odată, dar nu mai ştiam când… Ghemuită în pat, cu picioarele pe marginea lui, acoperită cu un capot m-am simţit dintr-o dată ca un copil slab şi sensibil, speriat de toţi şi mai ales, fără protecţie.

Deodată sunetul soneriei şi mai ales vocea lui Rami mi-au amintit că totuşi nu eram singură şi am mai făcut încă un efort: m-am sculat şi am ieşit din dormitor. Rami ne adusese două castroane pline de mâncare şi avea aerul îngrijorat:

-Ce s-a întâmplat de nu aţi venit? V-am aşteptat până târziu, mama m-a trimis să vă aduc prânzul. După feţele pe care le aveam amândoi se putea observa că situaţia nu era prea  strălucită între noi.

-Veniţi să mâncăm, nici eu nu am mâncat, sper că nu mă veţi lăsa să mă întorc nemâncat, mai ales că mama a pus totul pentru voi. Am intrat la bucătărie şi impresionată de bunătatea lui Rami am încercat să par mai puţin tristă decât eram, începând să aranjez masa. Mahmud  s-a sculat şi a ieşit repede din casă, fără ca să ne dea vreo explicaţie. Nu mă miram de ieşirile şi de actele lui necugetate: era întotdeauna ceva bizar şi avea aerul unui vânător ce îşi supraveghează vânatul. I-am relatat repede lui Rami povestea gunoiului şi l-am întrebat de unde a putut ştii.

-De la portar, mi-a răspuns râzând.

-I-am spus lui Mahmud să nu facă o asemenea prostie să pună portarul să te urmărească. Într-adevăr, ai de ce să te superi!

-Nu eu m-am supărat, Rami, el este acela care a făcut o întreagă istorie şi, să fiu sinceră, m-am cam săturat de comportamentul lui. Speram că o să fie tandru şi bun pentru că aici sunt singură. Nu mă simt protejată cu el, dimpotrivă, am impresia că mă torturează. Rami mă asculta calm, cu puţină jenă, şi am simţit că îmi ocolea privirea.

-Nora, ştiu că ai dreptate, a continuat, dar vezi, Mahmud are un caracter posesiv, însă te asigur că toate acestea sunt pentru că te iubeşte.

-Mă iubeşte? - mi-a ieşit mai mult ca un strigăt. Dacă aşa este iubirea orientală m-am lămurit, hai să vorbim altceva, pentru că nu vreau să te dezamăgesc dacă îţi explic ce înseamnă iubirea la  noi.

Nici nu am terminat bine fraza că Mahmud a deschis uşa ca o vijelie.

-Minţi, nu ai fost numai cu gunoiul. Minţi, spune unde ai fost! Urla că vocea lui îl acoperea şi pe Rami, cu tot efortul pe care-l făcea acesta ca să-l convingă să coboare tonul.

-Ai fost plecată mai mult de o oră. Spune unde ai fost, să nu crezi că asta trece uşor - şi mă ameninţa cu degetul.

-Mahmud, tu pui portarul să-ţi urmărească soţia, cum te poţi dezonora până la acest punct? Să ştii că de data aceasta eu sunt supărat. Ca de obicei, nu faci decât să exagerezi şi îi acuzi pe alţii pentru  ce gândeşti tu, de fapt!

Rami era foarte supărat, eu asistam la scenă  ca o străină. Eram aşa de obosită, că fără să acord o prea mare importanţă gălăgiei din jurul meu am început să mănânc, cu dorinţa fermă că nu trebuie nici să privesc spre el, şi mai ales, să nici nu aud. Pentru prima dată, mâncarea mi-a plăcut. Era pui cu orez, mirosea frumos, era bine condimentat şi în plus, orezul era acoperit de un strat gros de migdale prăjite, stafide, nuci şi seminţe de pin. 

M-am sculat de la masă cu ideea fermă că scăpasem uşor în ziua aceea şi că cel mai indicat era să stau calmă şi să încerc să schimb puţin atmosfera. Nu avea rost să continuăm, de fapt eram fericită că o cunoscusem pe Alina şi îi spusesem tot ce îmi doream demult. Acum nu avea decât să rumege cele spuse de mine şi să înţeleagă că la o adică eram capabilă să-mi asum orice risc ca să scap de  el. Încercam să fiu calmă şi nu lăsam o secundă fără să-mi treacă prin cap ideea că libertatea mea de mişcare şi de gândire erau două lucruri indivizibile şi cu acelaşi numitor comun: eu!

Am intrat în dormitor şi după ce mi-am schimbat îmbrăcămintea, şi mai ales, mi-am aranjat părul în coafura mea preferată mi-am dat pe buze cu un ruj ce-mi lumina tenul alb,  am ieşit din cameră ca un marinar pe puntea vasului după furtună, şi fără să mai aştept să deschidă gura unul dintre ei le-am propus:

-Vreau să merg la “Aley”. Mi-aţi promis demult. Erau amândoi aşa de miraţi de reacţia mea, că Rami nu a putut să spună decât:

-Ce frumoasă eşti când zâmbeşti! Şi, grăbit, ca şi cum gura îl luase pe dinainte a adăugat repde:

-Bineînţeles, după ce mâncăm. Nu-i aşa, Mahmud!?

Mahmud a încercat să mai comenteze puţin dar Rami a ridicat vocea şi atunci a tăcut.

Am plecat toţi trei, eu eram mulţumită că învăţam să devin vicleană,  Rami fericit că încă o scenă de menaj părea să se termine repede şi bine, iar Mahmud dezamăgit că nu a avut ocazia, din cauza lui Rami, să-mi dea lecţia cuvenită. Am luat-o spre munte, trebuia să trecem iarăşi prin cartierele distruse de bombardamente şi, după fiecare colţ, ţeava câte unui tun se îndrepta spre cer mai ceva ca la o paradă militară, dar în  mijlocul acelui decor de moloz şi de rufe întinse printre scheletele blocurilor dărâmate ce aveau mai repede un aer grotesc, era acel ceva care îţi face pielea să îngheţe. Am traversat mai mult cu ochii închişi şi numai când am simţit că maşina a început să urce i-am deschis încet şi cu teamă, ca nu cumva privirea mea să producă vreo explozie.

Uimită, fără să vreau am strigat:

-Vai, ce splendoare!

-Încă nu ai văzut nimic, mi-a răspuns Rami satisfăcut de bucuria mea.

Mahmud tăcea, se vedea după faţa lui că încă se mai gândea la cele petrecute. Din ce urcam pe drumul cu serpentine,  oraşul se vedea şi mai bine, iar din două părţi, marea calmă şi albastră îl înconjura că o mamă ce îşi îmbrăţişa copiii. De sus se vedea o splendoare de nedescris, mai ales ştiind că jos alta era realitatea. De aici nu se vedeau nici tunurile, nici dărâmăturile şi, mai ales, nici mizeria locuitorilor.

În mai puţin de 20 de minute eram în Aley, la o altitudine peste 600 de metri; aveam impresia că mă aflam la un balcon şi de acolo aveam tot oraşul la picioarele mele. Eram aşa de impresionată de imaginea pe care o aveam în faţa ochilor, încât, dintr-o dată m-a cuprins o milă plină de dragoste faţă de acest oraş masacrat şi distrus de oameni, că dacă aş putut l-aş fi strâns în braţe ca pe un copil şi l-aş fi legănat. Ştiam că plânge şi el în linişte, aşa cum plângeam şi eu de multe ori. Din acel moment l-am îndrăgit, şi cu toate durerile pe care le-am suportat  nu l-am urât niciodată; într-un fel, destinul nostru se asemăna.  Din Aley până jos nu erau decât munţi şi satele care se înşiruiau  de-a lungul şoselei, toate locuite de creştini, iar oraşul, care  înainte de război era mica perlă a Orientului, acum era la fel de distrus ca restul ţării. Mirat de admiraţia mea, Mahmud şi-a ieşit din mutismul de care era cuprins de când plecasem de acasă şi pentru prima dată a vorbit:

-Aici înainte de război erau cele mai multe restaurante şi cafenele, iar hotelurile erau pline aproape tot anul de străini, şi în mod deosebit de arabi din Golf. Fiind aproape de capitală este uşor şi rapid de ajuns. De cele mai multe ori era imposibil de găsit un loc într-o cafenea, noi ne urcam mai mult pentru îngheţată, aici era cea mai bună din tot oraşul.

Învăţasem repede întrebarea tipic libaneză:

-De ce religie sunt locuitorii?

-Înainte de război creştinii şi druzii formau majoritatea dar erau printre ei şi musulmani, mi-a completat Rami. Acum creştinii au plecat spre regiunile din est, dar asta nu înseamnă că nu mai au rămas o parte, în special cei în vârstă. Cu puţin curaj şi regret mi-am luat privirea de la frumosul meu Beirut şi cu  ochii mari deschişi am început să privesc în jur. Fără să vreau, m-am cutremurat. Casele construite din blocuri mari de pietre aveau aproape fiecare câte o aerisire făcută de trecerea uneia sau mai multor bombe. Mirată, l-am întrebat pe Mahmud:

-Mi-ai spus că o bombă traversează numai un perete, cum se face că aici doi şi chiar trei pereţi au fost distruşi?

-Depinde de calibru, şi în plus, există bombe care în momentul în care pătrund se mişcă în zig-zag, pe urmă este orga lui Stalin, arpejeele, un întreg arsenal de arme sofisticate - m-a lămurit Rami.

-De la cine le-au avut combatanţii şi de unde au bani, căci aşa par săraci?

-Nu combatanţii le-au cumpărat, Nora - ei doar le folosesc, ci şefii de partide, m-a lămurit Mahmud; şi pe urmă să ştii că multe sunt primite pe gratis, creştinii de la evrei, în mare parte, iar palestinienii de la blocul socialist şi de la arabi.

-Apropo, a intervenit Rami, am citit în ziar că astăzi a ajuns în port la Şaida un vapor plin de muniţii de la libieni.

-Astea pentru cine sunt? - am întrebat curioasă.

-Pentru partidele din vest, mi-au răspuns amândoi deodată, cu o voce îngrijorată.

Atunci mi-a trecut repede o undă de milă pentru săracii creştini, căci acum înţelegeam că s-ar putea să le fie destinate, uitând să-mi pun întrebarea dacă nu cumva se pregăteau şi ceilalţi cu câteva vapoare, pentru noi, cei din partea de vest.

Ne am plimbat câteva minute încă prin Aley şi am coborât lăsându-l în urma noastră ca pe o fantomă ce începea să-şi estompeze rănile provocate de război în apusul de soare şi sub umbra norilor care, asemănători unei păsări de pradă, îi dădeau târcoale datorită umidităţii care se ridica deasupra Beirutului.

La întoarcere am încercat să nu mai privesc, pentru că destul de brusc regăseam oraşul care cu câteva minute în urmă îşi pusese definitiv şi irevocabil amprenta pe sufletul meu; vroiam să-l păstrez în toată splendoarea lui, privit de la distanţa ce era în interior nu-i mai aparţinea; aici era opera oamenilor iar natura îşi terminase demult rolul.

Seara, înainte de culcare, Mahmud a încercat să redeschidă subiectul, dar cum nu vroiam să-mi distrug frumuseţea lăsată în suflet de peisajele văzute l-am oprit repede:

-Am înţeles, Mahmud, nu am să mai duc gunoiul niciodată, de fapt, ai dreptate, nu este un lucru pe care-l face o femeie şi în plus, una ca mine, cu studii.

-Cum adică, a sărit repede, tu eşti mai bine decât mine, nu poţi să-l duci din cauza prestigiului? Toate femeile îl duc aici, şi dacă o iei din punctul ăsta de vedere te oblig să-l duci.

-Bine, am să-l duc, i-am răspuns cu un aer resemnat, ca şi cum aş face un sacrificiu dar cu inima uşoară că astfel am să pot hoinări un pic, şi în plus, am să-mi vizitez noua prietenă, Alina. Intrând în baie, cu uşa închisă, fără să vreau mi-am ridicat mâna în sus în semn de victorie şi am strigat fără să-mi dau seama “am câştigat!“ Deodată am auzit vocea lui Mahmud:

-Ţi s-a întâmplat ceva, Nora?

Atunci, speriată că ar fi putut să înţeleagă, ceea ce era exclus pentru moment, cu o voce calmă şi calină dar cu zâmbetul până la urechi i-am răspuns:

-Nimic, am scăpat săpunul.