PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a II a continuare

Mă numesc Tarek...

Era iarnă, ploua zi şi noapte cu întreruperi. Anul acesta suportam mai bine climatul, iar de când întrerupsesem pilulele  începeam să-mi recapăt culoarea în obraji şi-mi dispăruse oboseala. Eram îngrijorată, dar ceva în mine mă obliga să cred că vara de la Bucureşti nu existase decât în imaginaţia mea şi poate era deja uitată de ceilalţi. De la Doina, scrisorile veneau tot mai rar. Înţelgeam că era ocupată cu mama ei şi bănuiam că voia să-şi rărească cât mai mult corespondenţa în afară, pentru că spera mereu să obţină viza şi să plece în SUA.

Nu aveam prea multe  noutăţi ca să ne scriem prea des. Alex era supărat pentru că tatăl lui se operase de cancer. Peste tot ploua cu probleme. În ultimul mesaj prin Doina îmi reamintea să am răbdare şi veşnica teamă să nu rămân gravidă. Răbdare aveam pentru că nu exista nicio soluţie şi speranţele erau atât de vagi, încât le luam ca pe nişte himere din care să-mi hrănesc puţin visele pentru a nu rămâne prea goală sufleteşte.

Îmi luasem ca obicei, pentru a mă sustrage banalului de fiecare zi, lectura, muzica şi scrisul. Nu-mi mai lăsam stiloul să-şi termine cerneala la capitolul corespondenţă. Prea multe nu mai aveam ce să ascund, mama ştia şi chiar bănuia totul, iar cu  Doina eram sinceră şi îi scriam adevărul, în linii mari. Eram într-o stare de nefericire continuă, dar îmi simţeam până şi cea mai mică celulă din mine că lucrează pentru binele liniştii mele. Singurul refugiu era tot în mine, de unde trebuia să-mi iau forţa ca să exist. Îmi plăcea să scriu poezii triste şi era poate pentru prima dată când mă gândeam la Bacovia ca şi cum ar fi trebuit să sufăr ca să pot spune: “îl înţeleg şi-l iubesc!“

Dacă eşti fericit şi nu ai suferit niciodată de foamea iubirii şi nici de durerea ireversibilităţii timpului, ce poţi să ştii? Totul este simplu, iar  mintea şi sufletul tău nu sunt obişnuite să simtă de la distanţă pulsul celui pe care l-ai iubit şi-l mai iubeşti încă. Suferinţa dă nobleţe sufletului, pentru că nu oricine poate atinge limita infinită a durerii fizice sau morale şi numai aşa poţi accede la a-i înţelege pe ceilalţi şi în special pe tine, şi cel mai important este că înveţi să-i ierţi pe cei care te-au ofensat. Aveam impresia că de durerea mea nu era nimeni vinovat decât eu, motiv pentru care mă gândeam cu acelaşi dor nebun la Alex şi acceptam cu resemnare crizele de nebunie şi de răutate ale lui Mahmud. Mă vedeam de multe ori că pe o victimă a destinului, dar niciodată ca pe o condamnată fără apel. Ştiam că “eul” meu  va refuza să fie închis şi limitat la infinit şi că într-o zi se va revolta în mine şi va ieşi afară, la lumină, şi atunci îmi va fi greu să ţin pasul cu el. Pentru el mă simţeam obligată să fiu tot timpul preocupată ca să-l pot hrăni. Era de fapt singurul care îmi dădea încredere în capacităţile mele.

Sărbătorile de iarnă le trecusem neobservate, iar scandalurile  erau la ordinea zilei pentru un “da” şi pentru un “nu”, încât mă obişnuisem şi nu-mi puteam imagina că viaţa ar putea fi altfel.

Situaţia era aceeaşi, fără siguranţă şi instabilă. Într-o după amiază mergeam încet pe stradă cu un aer absent, şi mă opream în faţa vitrinelor fără interes, mai mult din obişnuinţă. Cu 500 de metri înainte de a ajunge la familia lui Mahmud, în faţa mea şi a celorlalţi trecători nişte tineri ne-au pus o barieră portativă din lemn, de vreun metru şi jumătate, ceea ce ar fi însemnat că nu mai puteam avansa. Nu am avut timp să ne dezmeticim, că în acelaşi timp au început să tragă ca nebunii spre trotuarul din faţa noastră. Nu le-au trebuit decât câteva secunde şi celor din faţă ca să le răspundă, cum erau cu armele încărcate.

Eram înghesuiţi unii peste alţii şi auzeam fluieratul gloanţelor din toate părţile. Primul gând a fost la actele mele care erau acasă pe masă. Deodată am simţit că cineva mă smulge dintre ceilalţi, care şocaţi, nu ştiau ce să facă, mă lipeşte de perete, îmi apleacă capul cu forţă în jos şi mai mult târându-mă, mă trage după el în direcţia de unde venisem. La prima scară a unui bloc m-a împins înăuntru peste alţi trecători care se adăposteau şi fără să se jeneze de ceilalţi, i-a dat la spate cu forţa şi s-a aplecat şi m-a ridicat de jos:

-Bine că nu eşti grea şi am putut să te trag după mine în câteva secunde!

Îmi vorbea în franceză.

M-a sculat în picioare şi m-a tras după el spre etajul de sus.

-Nu este bine să stăm la parter, dacă vin şi trag de aici?

Nu răspundeam nimic, mă lăsam dusă de el şi simţeam că mâna mea era rece într-a lui şi mă întrebam dacă nu eram cumva rănită. Ne-am oprit la etajul trei. Nu era nimeni decât noi. Aveam impresia că ceilalţi trecători şi locatarii erau deja coborâţi la subsol. Ne-am aşezat pe treptele murdare de praf şi mi-am lipit capul de peretele rece.

-Scoală-te să văd dacă nu eşti rănită, mi-a spus.

Ca un automat m-am ridicat şi l-am lăsat să mă privească cu atenţie. Simţeam că nu mai puteam să-mi ţin lacrimile. Le-am lăsat să-mi curgă pe obraji.

Plângeam, era un plâns nervos, dar fericit. Plângeam de frică, dar şi de bucurie. M-a luat în braţe şi mi-a pus capul pe umărul lui şi mi-a mângâiat încet părul. Îi simţeam mirosul de parfum şi de proaspăt amestecat cu praful pe care-l aveam în nări de pe stradă. Încet, m-am calmat şi atunci, jenată, m-am îndepărtat de el şi l-am privit. Era tânăr şi îmi aştepta privirea cu un zâmbet. Ne-am uitat unul la altul şi am izbucnit în râs. În acelaşi timp o grenadă a explodat  foarte aproape de noi, ne-am speriat, dar de data aceasta eram conştientă şi am făcut un pas înapoi ca să nu fiu tentată să-mi pun capul în braţele lui.

Ne-am aşezat iarăşi pe scările murdare. Vroiam să-i mulţumesc dar nu ajungeam să articulez niciun cuvânt. Tăceam şi îi admiram pantofii şi, încet, cu coada ochiului, îi priveam restul îmbrăcăminţii. Era elegant şi frumos, mă gândeam că poate nu era de aici, semăna a slav, cu părul şaten deschis şi cu pielea albă.

S-a sculat în picioare şi râzând mi-a spus:

-Trebuie să mă prezint: mă numesc Tarek şi sunt comerciant, mi-am făcut studiile în economie la universitatea  americană, sunt însurat şi am trei copii.

În acelaşi moment am auzit mai multe explozii şi speriată că era în picioare l-am tras eu data aceasta să stea jos.

-Cred că mi-ai salvat viaţa, nu-i aşa?

-Credeam că ţi-ai pierdut vocea şi mi-a tras capul spre  pieptul lui chiar în clipa unei alte explozii.

Ridicându-mi capul de sub braţele lui l-am întrebat mirată:

-Cum, din toată lumea, m-ai ajutat pe mine?

A început să râdă. Îi vedeam dinţii albi şi cămaşa bleu din mătase.

-Mergeam în spatele tău şi îţi priveam picioarele. Şi mi-am spus: “dacă este frumoasă şi la faţă am să merg după ea să văd unde stă şi pe urmă am să trec în fiecare zi până o să mă remarce şi ea şi într-o zi am să o invit să bem o cafea şi să-i spun că mi-a plăcut de când mergeam în spatele ei pe stradă“.

-Glumeşti, i-am strigat veselă.

-Îţi jur că nu te mint. Este ca şi cum ăştia de pe stradă mi-au ghicit gândul. Nici nu-ţi poţi imagina ce frică mi-a fost pentru tine,  pentru o secundă mi-am spus: “Doamne, dacă este să aibă ceva, mai bine dă-mi mie.“

-Afară, pe stradă s-ar putea să fie morţi şi răniţi? - l-am întrebat pentru că mă simţeam jenată. Eram cu un necunoscut care-mi salvase viaţa şi care acum încerca să mă seducă.

-Eşti căsătorită cu un libanez? - m-a întrebat fără să-mi răspundă la întrebare.

-Da, i-am răspuns şi am întors capul pentru că nu voiam să-mi citească în ochi decepţia.

-Cred că te adoră, a insistat.

Am izbucnit în râs.

-Şi încă cum, i-am răspuns.

-Nici nu mă îndoiesc. Ce bine este să fii fericit în căsătorie! Şi a continuat mai mult pentru el: eu m-am căsătorit cu vecina când eram student în primul an, din greşeală am lăsat-o gravidă, este mai mare decât mine cu cinci ani şi am fost obligat să o iau de nevastă.

-Nu te cred, l-am oprit râzând.

-Îţi jur că îţi spun adevărul, dacă nu o luam m-ar fi omorât fraţii ei, în special că sunt foarte bine plasaţi într-un partid, aş fi fost şi uitat până acum şi cum ţi-aş mai fi salvat viaţa astăzi!?

-Cred că începe să se oprească focul, exploziile sunt din ce în ce mai rare, am încercat să schimb discuţia, nu mă interesau problemele lui, în special dacă era adevărat ce-mi spunea, găseam că ale mele erau mai grave decât ale lui.

-Cred că ai dreptate, şi ca să fiu sincer, îmi pare rău, aş fi vrut să stau cu tine aici toată noaptea. Şi fără să-mi dea răgaz mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. Ştii, magazinele mele sunt în  “soukul de aur“. Treci când ai timp ca să bem o cafea, doar îmi datorezi viaţa. Nu-ţi cer decât să treci când ai timp şi când îţi cumperi bijuterii vino la mine ca să-ţi fac un preţ bun.

I-am promis că voi trece şi eram convinsă în momentul acela că o voi face. Ne cunoşteam de-o oră într-o situaţie care mi-ar fi putut fi dramatică şi ne despărţeam ca doi prieteni. După alte 10 minute am coborât încet pe scări. La intrarea blocului nu era nimeni, toţi erau încă la subsol.

-Vreau să mă uit pe stradă să văd dacă mai există vreun pericol, dacă este calm te las să pleci, dacă nu, vom mai sta, mi-a spus cu o voce protectoare.

A scos capul încet, cu grijă, s-a uitat pe stradă în toate direcţiile şi a vorbit în arabă cu un trecător grăbit.

-Vrei să te conduc până acasă? m-a întrebat şi mi-a reţinut mâna într-a lui.

-Nu ştiu, aş vrea dar îmi este teamă să nu ne vadă cineva, i-am răspuns puţin intimidată.

-Am să merg în spatele tău, în ce direcţie ai să mergi?

M-am gândit  o secundă şi i-am răspuns liniştită pentru că mă simţeam protejată de prezenţa lui în spatele meu.

-Mă întorc la mine, nu mai merg la socrii.

A mai scos capul încă o dată pe stradă şi s-a întors spre mine:

-Am să fiu la un metru în spatele tău, să nu-ţi fie teamă! Mi-a strâns încet mâna, mi-a apropiat-o de obrazul lui şi pe urmă mi-a sărutat-o.

Mi-am retras-o încet şi mişcată de amabilitatea unui străin, fără să mă gândesc prea mult, am vrut  să-l sărut pe obraz dar nu ştiu dacă el nu a remarcat gestul pe care vroiam să-l fac, pentru că din grabă m-am trezit că-l sărutam pe gură.

Mai mult emoţionată decât jenată, m-am retras repede şi am păşit în stradă îndreptându-mă grăbită spre casă. Mergeam şi întorceam capul, Tarek era în spatele meu şi mă asigura să nu-mi fie frică pentru că situaţia era calmă. Nu era  nimeni în afară de noi, doar  câteva pisici care, indiferente, căutau prin gunoiul de la colţurile străzilor.

-De ce nu este nimeni? l-am întrebat întorcând capul.

-Nu au încă curajul să iasă. Ne-am grăbit, trebuia să mai stăm încă cel puţin o jumătate de oră. Dar nu o să mai fie nimic, mi-a spus cu o voce destul de ridicată.

-Stii, cred că trebuie să-ţi fac un cadou, sau să-mi faci tu mie... Cum se procedează? mi-a spus de data asta pe şoptite.

-Pentru ce cadoul? mai bine aprindem o lumânare, i-am răspuns întorcând capul şi zâmbindu-i.

-Ai uitat să-mi spui cum te cheamă?

-Nora. Şi ne despărţim aici. Mulţumesc şi am să trec pe la tine la sfârşitul lunii, după ce-mi iau salariul.

-Daca nu ai să vii, am să te caut din casă în casă şi am să spun la toată lumea că mi-ai furat inima.

-Am să trec, stai liniştit, i-am şoptit şi după ce i-am făcut un mic semn cu mâna am fugit spre casă.

Nici nu simţeam frica prin care trecusem, eram veselă şi relaxată. Îmi făcuse mult bine întâlnirea cu Tarek, ştiam că pot place oricărui bărbat care era normal şi care vroia să vadă în mine o femeie. Am intrat visătoare în bloc şi eram hotărâtă ca în cazul în care Mahmud nu ar fi fost acasă să nu-i povestesc nimic, ca şi cum nu ieşisem în ziua aceea.

Nu era acasă, aşa că am intrat la Rania. I-am povestit ce se întâmplase pe stradă şi despre necunoscutul care m-a tras spre scara unui bloc. Nu i-am povestit nimic de Tarek, era secretul meu. Vroiam să-l păstrez ca prieten, îmi plăcea de el, era fin şi sincer şi avea tot ce lui Mahmud îi lipsea.

Seara, târziu, când Mahmud a venit l-am întrebat ce se întâmplase după-amiaza la noi în cartier.

-O neînţelegere între două partide, mi-a răspuns cu indiferenţă.

-Sunt morţi şi răniţi? - l-am întrebat curioasă.

-Patru morti şi 10 răniţi au spus la radio.

-Civili? - am insistat.

-Toţi au fost civili, cei care treceau pe stradă în momentul în care au început să tragă.

Nu am mai întrebat nimic, auzisem şi trăisem prea multe în mai puţin de două ore. M-am aşezat nervoasă pe canapea şi mi-am luat o revistă în mână. O ţineam deschisă dar nu citeam, eram cu privirea pe filele ei dar cu gândul aiurea. Dacă nu era Tarek? Poate acum aş fi fost la morgă şi aşteptam să-mi remarce dispariţia şi să-mi caute cadavrul, nu aş mai fi ştiut nimic, nici dacă mă căutau şi nici dacă mă găseau. M-am scuturat de teama morţii chiar în clipa când Mahmud m-a întrebat:                      

-Ştii că Gina s-a întors?

-Când, l-am întrebat veselă?

-Astăzi şi mi-au spus că mâine seară vor să vină la noi, mi-a spus că ţi-a adus din Cipru brânza care-ţi place.

Nu-mi aminteam că am vorbit cu ea înainte de plecare ca să-mi aducă brânză, dar bănuiam că trebuia să fie ceva aranjat de ea să ne putem vedea şi ca să-i închidă gura lui Mahmud după ultimul incident.

Eram fericită pentru că ne puteam vedea până la o viitoare plecare aproape zilnic, îi simţisem lipsa din Beirut şi   mă gândeam că timpul va trece mai repede până la vară.

La şcoală, de la Layla învăţam în fiecare zi câte ceva. Pentru prima dată ea m-a învăţat să ascult muzică libaneză care începea să-mi placă, chiar dacă nu înţelegeam textul şi tot prin ea am început să mă apropii de libanezi, pe care l-a început îi asociam pe toţi lui Mahmud.

Poate şi din cauza războiului vedeam în fiecare libanez un criminal capabil să ucidă numai din dorinţa de a face rău... Dacă la început m-am lăsat impresionată doar de natură, cu timpul am început să caut frumosul pretutindeni, bănuiam că vor trece ani până când voi putea pleca într-o  zi de aici şi nu vroiam să plec cu sufletul gol.

Mi-am impus să fiu mai receptivă şi să nu mai resping   premeditat tot ce îmi era străin. Ştiam de la Rania că Mahmud era o excepţie printre ei şi mă gândeam cu regret că refuzasem până atunci să răspund vecinelor care mă salutau pe scară când mă întâlneau.

Mai târziu, aveam să întâlnesc străine care după zeci de ani nu ajunseseră să cunoască şi să distingă între ce era arab şi ce era libanez. Libanezii au asimilat cultura europeană ca pe ceva natural, care li se cuvenea de drept şi în amestecul cu orientalul  au  reuşit cea mai perfectă combinaţie care  i-a clasat în faţa celorlalţi care au falsificat ceea ce nu puteau trăi şi înţelege.