PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a II a continuare

Visând cu ochii deschiși

Am părăsit Damascul la miezul nopţii; nu mă impresionase nici centrul vechi şi nici bazarul pe care-l vizitasem după amiază împreună cu Maha şi Rami. Eram grăbită să plec cât mai repede. Ce m-a distrat erau femeile, care, îmbrăcate în sador îşi acopereau faţa cu un voal negru, că te mirai cum de se puteau deplasa aşa de repede şi precis. În Beirut nu erau femei care-şi acopereau faţa cu acest voal, purtau sador şi atât. Aici erau destul de numeroase, iar  cele care se acopereau cu o basma erau majoritare. Prea rar erau cele care nu purtau nimic. Maha mi-a explicat că în şcolile de stat, de la o anumită vârstă era obligatoriu pentru fete să-şi acopere capul. Ceea ce în  Damasc era regulă, în Beirut era excepţie: aici sunitele, chiar dacă erau credincioase, foarte rar le întâlneai pe cele care-şi acoperau capul, spre deosebire de shiite, care sub influenţa iraniană reluau sadorul pe care mamele lor îl lăsaseră cu ani în urmă. Mai târziu aveam să aflu că o făceau pentru o sumă de bani pe care o primeau lunar de la iranieni, iar în momentul în care aceştia au încetat să le mai plătească au lăsat şi ele sadorul să cadă, precum cortina unui spectacol de proastă calitate.

Dimineaţa am ajuns la frontiera turcă. Am băut cafea, ne-am înviorat puţin şi am fixat ca următoarea noapte să o dormim în Ankara. Învăţasem să tac în cele 10 luni petrecute cu Mahmud, aşa că tăceam şi îi răspundeam numai la întrebările pe care mi le punea  el, dar şi astea erau foarte rare. La un moment dat mi-a spus:

-Treci să conduci în locul meu, vreau să mă odihnesc o oră.

Am oprit şi am schimbat locurile şi mă gândeam la Hala, cât de obositor trebuia să fie pentru ea cu patru copii şi pentru  Karim, care nu se odihnise aproape de loc. Conducând cu muzica în surdină, cu Mahmud alături, care adormise imediat ce am schimbat locurile, gândul, cel mai mare duşman al omului, mi-a fugit la zilele în care tata mă învăţa să conduc şi când venea mereu acasă supărat din cauza ambreajului, pentru că întârziam cu piciorul prea mult pe el. Când l-am cunoscut pe Alex eram înainte de examen, aşa că ultimele lecţii mi le-a dat el într-un sat, la ieşirea din Bucureşti. Dacă tata se supăra, el ţipa la mine că nu-mi reuşea pornirea din pantă aşa cum vroia el, încât într-o zi am coborât din maşină şi nu am mai vrut să mă  urc şi am început să ţip la el:

-Eşti isteric, să-i spui lui tata să vină să mă ia de aici, nu mă mai urc niciodată în maşina ta. Şi m-am aşezat pe mariginea şanţului.

            -Dacă nu te urci în maşină să ştii că te las aici şi te întorci cu autostopul, cu un camion. Şi el avea aerul la fel de serios ca şi mine.

Nu i-am răspuns şi am întors capul şi în acelaşi timp el a demarat.  Zgomotul maşinii m-a speriat şi a început să-mi fie frică. Ne cunoşteam prea puţin şi începusem să regret scena pe care o făcusem. Mi s-au umplut ochii de lacrimi uitându-mă după maşina lui care se îndepărta. Eram singură pe o şosea între două sate, iar de-o parte şi de alta era porumb, şi imediat mi-am imaginat că stau pe loc şi un camion trece; oare ce mi s-ar putea    întâmpla? M-am sculat şi nervoasă m-am grăbit să o iau pe jos în urma maşinii. La o distanţă de 100 de metri drumul avea o cotitură; când am ajuns în dreptul ei, Alex era rezemat de maşină şi fuma. Atunci, convinsă că nu mă putea lăsa în plin câmp, mi-am şters lacrimile discret, ca să nu mă vadă, şi am  continuat să merg. Când am ajuns în dreptul lui zâmbea, am încercat să-l depăşesc dar a întins mâna şi m-a luat în braţe. Când mă gândesc ce fascinant a fost sărutul lui atunci şi ce efect aveau asupra mea braţele lui când mă înlănţuiau, nu-mi pot  imagina că a putut să fie adevărat, şi ce mă doare cel mai tare este faptul că, totuşi, acest timp a fost real.

Conduceam spre casă, ceea ce însemna şi spre el; cât era de greu dorul şi cât poate fi de ucigătoare iubirea! Îi ascultam din adâncul inimii ecoul vocii care-mi spunea: “Nora, te iubesc cum nu am iubit pe nimeni”.

La radio cânta Joe Dassin; o lacrimă mi-a alunecat încet pe obraji. Mi-am şters-o cu dosul palmei şi mi-am amintit de ziua când ascultasem împreună pentru prima dată cântecul lui, “Dacă tu nu ai exista“. Mă ţinea în braţe, eram aşa de fericiţi pentru că ne întâlniserăm şi pentru că ne iubeam cu atâta pasiune, încât plângeam amândoi de bucurie, ca doi copii. Pasiunea dintre noi ştiam că nu murise şi că nu va muri niciodată, dar prejudecăţi lumeşti intraseră între noi şi ne despărţiseră.

Conduceam mereu şi simţeam că fiecare kilometru pe care-l parcurgeam era  un oftat mai puţin, care-mi ieşea din suflet fără voie. Alex îmi era aşa de viu şi-atât de prezent în mine că uitasem pur şi simplu că undeva, la sfârşitul drumului erau şi părinţii care mă aşteptau. Erau singurii de care nu mă îndoiam că mă aşteptau, mă iubeau, cu toate greşelile pe care le-am făcut şi sufereau din cauza plecării mele. Încercam să-mi imaginez cum va fi revederea noastră, pentru că de aceasta nu mă îndoiam că va fi cel puţin una. Bineînţeles, nu va fi ca atunci când ne-am cunoscut, acum rolurile erau inversate. Atunci eu eram liberă, el era în divorţ. Eu intram în viaţă fără un trecut sentimental, el se pregătea să termine un divorţ cât mai rezonabil,  ne cunoscuserăm şi ne împrieteniserăm. Niciodată nu-mi imaginan că vom ajunge să ne iubim. Lucram în acelaşi  oraş, afară de Bucureşti. Mai păstram încă din facultate  spiritul de a comunica cu uşurinţă şi eram prietenă cu toată lumea. Îl consideram că pe un coleg care terminase cu şase-şapte ani înaintea mea; nu ştiam că el vedea în mine femeia pe care visa să o ţină în braţe. Într-o zi, pentru că pierdusem trenul m-a condus acasă; am râs tot drumul. Când am ajuns l-am invitat, mai mult din politeţe, să urce să bea o cafea. Eram convinsă că va refuza, lucru pe care-l doream şi eu, pentru că trebuia să ies seara cu un fost coleg în oraş. A urcat imediat şi mi-a spus că dacă nu l-aş fi invitat avea de gând să se invite singur. Părinţii nu erau acasă. Atunci am intrat direct în bucătărie şi i-am spus că trebuie să mâncăm, pentru că în mod sigur şi lui trebuia să-i fie foame, cum îmi era şi mie. În cinci minute aranjam masa amândoi şi râdeam ca unii care se cunoşteau de-o viaţă. Râdeam şi ne povesteam tot felul de nimicuri de când eram studenţi. Am intrat în sufragerie şi am început, discret, să mă uit la ceas. Ştiam că trebuie să plec, aveam o întâlnire dar nu îndrăzneam să-i spun. Ne beam cafeaua în tăcere, aparent, eu îmi calculam timpul care trecea în viteză, iar el aştepta să-i amintesc că trebuie să ies la întâlnire. La ora opt întâlnirea mea era ratată, mă gândeam cu părere de rău la Dan, care în mod sigur mai spera că am timp să ajung. La opt jumate telefonul a sunat şi Alex mi-a spus:

-În mod sigur este colegul tău.

-Cred că da, i-am răspuns încet, ca să nu-mi simtă regretul.

Am ridicat aparatul, era Dan. M-am scuzat şi uitându-mă spre Alex i-am spus că ne vom vedea a doua zi. Când am închis, Alex mi-a luat mâna, mi-a mângâiat-o încet şi mi-a sărutat-o.

-Nora...

A făcut o pauză. Simţeam că era emoţionat. Eu eram jenată şi aş fi vrut să-mi retrag mâna dar nu aveam nici forţa şi nici curajul necesar, nu ştiam ce să fac, aş fi vrut să fug, era ultimul lucru la care mă gândisem în ziua aceea - că Alex va veni la mine. Nu ştiam ce va urma. Îmi era simpatic, îl apreciam pentru inteligenţa lui, îl găseam foarte bine, ca bărbat, şi ce îmi plăcea cel mai mult în el era veselia. Nu eram pregătită şi nici nu mă gândisem vreodată să fiu prietenă cu un bărbat în divorţ, chiar dacă el şi soţia lui erau de acord. Mi-am retras mâna încet şi m-am aşezat pe scaun. Mă  simţeam enervată pentru că părinţii mei întârziau să vină.

-Nora, ştiu că nu sunt pentru tine cu problemele pe care le am, dar de când ai început seviciul şi te-am cunoscut te urmăresc în fiecare zi cu privirea, în zilele în care nu te văd...

Eram jenată. Alex simţise jena şi timiditatea mea. Mi-a luat din nou mâna şi a început să se joace cu degetele mele.

-Ştii că degetul mic mi-a făcut semn că o să-mi acorzi o şansă.

Am izbucnit în râs amândoi. Mi-am ridicat privirea spre el. Era prima dată când îl priveam profund în ochi, erau de un maron limpede. Am simţit cum un fluid îmi trece prin tot corpul, simţeam că-mi ardeau obrajii. Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că niciodată în cele şase luni de când  lucram împreună nu m-am gândit la el ca la cineva căruia îi plac. Era mereu vesel când mă vedea, glumeam sau beam cafeaua serioşi, când aveam de lucru împreună. Acum dintr-o dată îmi ţinea mâna şi îmi cerea să-i acord o şansă. Nu aveam niciun sentiment pentru el, decât prietenie. Simţind ezitarea mea a început să vorbească. Nu reţinusem decât că era singur, nu avea nicio relaţie deosebită şi mai ales că nu iubea pe nimeni, decât pe mine de când ne întâlniserăm prima dată. Mă gândeam disperată că părinţii mei  tot nu veneau. Nu fumam atunci decât foarte rar, dar dintr-o dată am simţit nevoia să-mi aprind o ţigară şi am întins mâna spre pachetul lui. Mâna îmi tremura şi-atunci, calm, a scos o ţigară, a aprins-o şi mi-a întins-o. Am simţit pe filtru umiditatea buzelor lui, era ca un curent care mi-a trecut prin tot corpul. Primul fum mi l-am suflat singură în ochi şi l-am înghiţit. Lacrimile îmi curgeau şi tuşeam în acelaşi timp, dar râdeam amândoi.

M-am sculat în picioare şi am intrat în bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Când m-am întors de la chiuvetă, Alex era în spatele meu. Eram faţă în faţă, îi simţeam respiraţia, ştiam că inevitabilul avea să se producă. Atunci am închis ochii şi mi-am îndreptat capul spre el, feţele noastre erau aşa de aproape încât simţeam umezeala buzelor lui... Eram cu ochii mereu închişi şi aşteptam, tremurând de emoţie, să simt buzele lui strivindu-le pe ale mele dar nimic din tot ce doream nu se întâmpla. Atunci i-am deschis mirată. Alex mă privea cu un zâmbet fantastic de seducător... Am început să râdem amândoi deodată.

-Te priveam, ai o faţă de copil, ca să nu spun de înger,   eşti frumoasă; după atâtea luni de când  te visez îmi este frică să te ating ca să nu te pierd. Mi-a luat obrajii în palme, erau fierbinţi şi roşii de atâtea emoţii neprevăzute, şi mai ales, de curentul care trecuse prin mine în momentul în care îmi aprinsese ţigara. M-a sărutat încet pe obraji după ce mi i-a mângâiat cu o tandreţe ce depăşea orice gest pământesc. Eram faţă în faţă în bucătărie, el, care mă contempla cu o răbdare dumnezeiască, iar eu, cu nerăbdarea muritorului de rând  aşteptam primul sărut. Deodată am am auzit paşi pe scară; ştiam că erau părinţii. Ca doi şcolari, de teamă să nu fim prinşi în greşeală am fugit şi ne-am aşezat pe scaune. Eram fericită! Era pentru prima dată când simţeam ce Doina îmi povestea de mult. Ce frumoasă era iubirea! Atunci am ştiut că am să-l iubesc până la moarte. Părinţii au intrat, ca de obicei, veseli. Veneau de la ţară şi aveau peşte. Au fost miraţi că mă găseau în casă cu cineva pe care nu-l cunoşteau şi, mai ales, despre care nu le povestisem niciodată.

-Este doctorul Cantar, l-am prezentat eu. Atunci şi-au revenit, iar tata ne-a întrebat imediat dacă vrem să mâncăm peşte cu el, pentru că avea de gând să-şi prăjească. Îi era foame.

Mă aşteptam să refuze, dar a acceptat foarte bucuros. Au intrat amândoi la bucătărie şi eu am urmat-o pe mama în dormitor.

-Cum ți se pare? am întrebat-o imediat ce am închis uşa  în urma noastră.

-Este evreu, mi-a spus înainte de a-mi răspunde la întrebare. Este prezentabil şi plăcut... Nu te-am auzit niciodată vorbindu-ne despre el.

            -Cred că sunt îndrăgostită de el, i-am spus trântindu-mă în pat.

            -Şi el? m-a întrebat mama zâmbind.

            -El mă adoră.

La miezul nopţii ne-am despărţit; eram fericiţi amândoi, aşa cum aveam să trăim luni de zile după aceea. Nu am dormit toată noaptea; inconştient, îmi imaginam obrajii ca şi cum căutam urmele  mângâierilor lui  şi regretam că nu mă sărutase. Nu iubisem niciodată, era pentru prima dată când simţeam că îmi voi pierde capul.

Conduceam şi visam la el, uitasem că Mahmud dormea lângă mine şi că situaţia era aşa de deosebită de atunci. Nu ştiam ce neplăceri mai aveam de suportat, un singur lucru mi se contura acum mai clar că niciodată. Îl iubeam pe Alex mai departe decât orice putea fi pământesc. Cu cât îmi doream să-l uit, cu atât forţa răului creştea în mine. La un moment dat am simţit că eram epuizată de atâta dor ce-mi trecea prin vene, îmi doream să mă aşez pe jos şi să plâng până la moarte. Mă găseam vinovată că nu am avut răbdare şi calm să aştept până la infinit clipa când el şi-ar fi reamintit de mine şi s-ar fi întors. M-am încăpăţânat şi am crezut că fugind departe de el îl voi uita. Era o sinucidere lentă.

L-am trezit pe Mahmud. Eram obosită. Treceam prin Turcia şi nu vroiam să privesc nimic. Începuse să-mi fie teamă dacă voi putea rămâne şi îmi imaginam ce şoc vor avea toţi când se vor întoarce fără mine. Îmi era teamă de Mahmud şi mai ales de scandalul pe care-l va face când va trebui să plece. Mă frământam de atâtea gânduri încât simţeam că încet îmi pierd din forţă, ca atunci când eşti bolnav. Dacă ar fi trebuit să stau în picioare cred că m-aş fi prăbuşit. Dar dintr-o dată mi-am amintit de mama, am plasat toate grijile mele pentru ea şi, încet, m-am liniştit.

Seara târziu am intrat în Ankara. Ne-am oprit în centru şi am început să căutăm un hotel. Au început primele discuţii între Hala şi Mahmud în privinţa hotelului. Mahmud voia unul ieftin, ea vroia unul de calitate; împreună cu Karim asistam la scenă ca doi care nu aveau nici un interes în discuţia lor. În final au ales unul cu un aspect destul de agreabil şi cu preţul potrivit. Surpiza a fost când am intrat în camere. Pereţii erau murdari de urmele de ploşniţe omorâte pe pereţi de cei care trecuseră înaintea noastră.

Cearşafurile erau impecabil de albe, dar din cauza gândacilor din baie şi a urmelor de pe pereţi am rămas trează tot restul nopţii. Mahmud a dormit fără nici o problemă.

A doua zi, Hala era furioasă pe Mahmud şi s-au certat toată dimineaţa. Eram indiferentă la poveştile lui, dar în mine însămi îi dădeam dreptate  ei. A doua zi spre seară intram în Istambul. Era un vis când traversai Bosforul, ce păcat că nu-l vedeam îndrăgostită aşa cum aveau aerul sute de străini care se plimbau pe malul Bosforului, ci eram copleşită de emoţii şi grija pentru ce va putea fi la Bucureşti.

Aici ne-am lăsat cazaţi de Hala şi eram fericită că Mahmud a fost obligat să cedeze în faţa ei. Karim a refuzat să plecăm devreme din Istambul, ne-am plimbat prin tot bazarul şi în centrul oraşului. Hala era agitată, nu lăsa niciun magazin din care să nu cumpere câte ceva. Deodată, în faţa unei vitrine Karim a strigat vesel:

-Mahmud, dacă nu-i cumperi ansamblul acesta lui Nora am să îl cumpăr eu.

M-am grăbit să-l văd. Era o fustă bleu pastel cu flori mici, roz şi alb, largă, cu o curea lată din piele din cele trei culori, iar bluza, cu un decolteu mare care se termina pe umeri cu două bretele fine de culoare roz. Era mai mult pentru o adolescentă, dar cum Karim şi Hala au insistat am intrat şi le-am probat. Aveam aerul unei tinere de 17 ani dar care ascundea sub faldurile fustei grijile şi durerea unei întregi generaţii. Propietarul era un turc originar din Constanţa. Când a aflat că eram româncă, fără ca să ne mai întrebe l-a împachetat şi mi l-a oferit cu condiţia ca la întoarcere să trecem pe la el şi să-i aducem ţuică. Eram toţi veseli de întâmplarea cu turcul şi mai ales de ideea pe care a avut-o Karim.

După amiază am părăsit Istambulul şi încercam să par veselă; mă sustrăgeam gândurilor distrând fetele mai mari ale  lui Karim, care au insistat să vină cu noi în maşină. Kilometri scădeau şi emoţiile se măreau. Noaptea, trecut de miezul nopţii, am oprit în faţa blocului. Eram, în sfârşit, la mine acasă.

Înainte să cobor din maşină m-am întrebat dacă eram eu aceea care cu trei zile în urmă tremuram ascultând vâjiitul  bombelor şi care visam la casa mea fără nici o speranţă. Şi ce mă durea cel mai tare era că-l purtasem pe Alex cu mine atâţia kilometri. Oare aveam dreptul? Cum se va termina totul?

Dragostea ca un blestem

Am coborât din maşină şi am alergat pe scări, din fericire locuiam la primul etaj, căci altfel mai multe etaje nu aş fi rezistat să urc. Mi-am fixat degetul pe sonerie şi nu aveam forţa să-l mai iau, cu obrazul lipit de uşă. Lacrimile de bucurie se prelingeau de pe obraji pe lemnul proaspăt lăcuit.

În sfârşit eram “la mine”, eram “la noi”, aici era “al meu” pentru eternitate. Doamne, ce senzaţie plăcută ai, de securitate, când ştii că acesta îţi este locul. Aşteptam cu nerăbdare ca paşii tatei să se apropie cât mai repede şi să deschidă uşa. Auzeam agitaţia din casă, când dintr-o dată uşa s-a deschis şi am căzut în braţele lui.

Erau speriaţi din cauza soneriei care nu se mai oprea în puterea nopţii. Nu ştiu cât a durat scena dar eram îmbrăţişaţi toţi trei şi plângeam. Ei plângeau de bucurie, eu îmi plângeam lacrimile pe care mi le ascunsesem în Liban timp de 10 luni. 

Mi-am amintit de ceilalţi pentru că tata m-a întrebat.

-Eşti singură, cum ai venit?

-Nu. Sunt cu Mahmud şi cu o familie libaneză, sunt prieteni cu noi. Am venit cu maşina. Nu ştiu ce vom face cu ei. Cred că mâine dimineaţă sau poate acum îi vom instala la hotel.

Tata a coborât la maşini. În momentul în care vroiam să ies după el, mama m-a ţinut de mână şi mi-a spus:

-Nora, să ştii că nu te lăsăm să te mai întorci în Liban!

-Mamă, abia am ajuns, avem timp să discutăm.

Speriată, ca şi cum mi-ar fi ghicit intenţia, am ieşit din casă mai puţin grăbită decât o făcuse tata. Nu vroiam să mă întorc nici eu, îmi doream să-mi reiau seviciul pe care-l aveam înainte de plecare, restul nu mă interesa. Dacă nu era posibil, nu puteam să accept încă o umilinţă, înghiţisem prea multe în ultimul timp şi aveam convingerea că din asta nu se murea, dar nici plăcut nu era, deci nu voi accepta să rămân oricum, numai dacă... Vom vedea. Ajunsă în stradă  planul meu era deja făcut; trebuia să tac, ca să nu le dau speranţe false la părinţi în cazul în care voi pleca din nou.

-Nora, am crezut că ne-ai uitat în stradă sau că odată ajunsă la tine nu te mai interesează de noi.

-Karim, nu fii rău, l-am oprit fără să-l las să-şi continue   fraza. Nora, am glumit cu tine.

-Ştiu că ai glumit, Karim. Tu eşti cel mai bun prieten al meu din Liban, fără tine cred că eram şi acum în spatele şifonierului şi îl ascultam pe Mahmud cum numără pereţii.

Am râs amândoi. M-a împins puţin mai departe de fereastra maşinii lui şi încet, fără ca să audă cineva, mi-a  spus:

-Contează pe mine şi consideră-mă fratele pe care nu-l ai.

Păcat că era întuneric pentru că i-am zâmbit, ca şi cum mesajul era primit. Ne-am urcat pe scară cu bagaj şi cu zgomot, încât încet, luminile se aprindeau la ferestrele vecinilor. 

-Hala, în noptea asta rămâneţi şi dormiţi aici, mâine vom vedea cum ne vom aranja.

Şi luându-i fetiţa din braţe m-am îndreptat cu ea spre dormitorul meu. Karim încerca să lege o conversaţie cu tata care era aşa de fericit de prezenţa mea că nu făcea decât să ridice din  umeri şi să spună: “no franceză, no engleză”. Mă uitam la el fericită, îl iubeam pe tata ca pe un părinte, ca pe un prieten, un frate şi tot ce se numea sentiment şi afecţiune aveam pentru el. Era complicele meu când intram în conflict cu mama dacă întârziam. Mama închidea uşa ca să nu o pot deschide, tata se scula înce, după ce adormea, şi aştepta până îmi auzea paşii pe scară şi mi-o deschidea încet, să nu facă zgomot. O păcălea mereu pe mama, până într-o seară când ne-a prins pe amândoi; adormise şi nu mi-a auzit paşii şi atunci a trebuit să sun şi mama  i-a înţeles jocul. Toată viaţa a fost mândru că niciodată nici măcar nu m-a certat şi-mi spunea râzând: “Bebiţa tatii, nu te-am atins nici măcar cu o floare“. Mă uitam la el şi regretam că m-a iubit prea mult şi m-a lăsat să-mi fac toate capriciile, dacă ar fi fost rău, poate nu m-ar fi lăsat nici cu Alex care era în divorţ şi, în special, cu Mahmud.

Am intrat pe rând la baie; eram transpiraţi şi obosiţi. Am profitat de ocazie şi am luat-o pe mama de-o parte şi am întrebat-o:

-Spune-mi, ce ştii?

S-a uitat lung la mine. A oftat. Mi-a luat mâna şi mi-a mângâiat-o încet.

-Nu e căsătorit. Cel puţin acum o lună, când m-am întâlnit cu prietena ta, nu era. Nu ştiu nimic, dar te rog, pentru binele tău să-l uiţi. Ajunge, cum poţi să te gândeşti la el după cât a fost de rău cu tine?!

-Ai dreptate, mami, dar nu pot, mă depăşeşte. Aş vrea.

Am luat-o în braţe şi mi-am ascuns faţă în părul ei. Plângeam încet. Deodată, am auzit vocea lui Mahmud care se apropia şi de teamă să nu facă vreun scandal dacă ne-ar fi văzut aşa, îmbrăţişate, m-am desprins şi mi-am şters repede ochii.

-Vreau să dorm, ceilalţi dorm, eu unde mă culc? m-a întrebat cu o privire obosită ca şi vocea, uitându-se când la una, când la cealaltă.

-La mama în dormitor, i-am răspuns cu o voce slabă.

Tata a intrat şi el în bucătărie şi toţi trei eram familia care  am fost odată şi care nu aveam să mai fim niciodată.

-Nora, a încercat să deschidă discuţia tata.

I-am pus încet mâna pe gură şi i-am spus:

-Tată, avem timp, sunt prea obosită ca să discutăm lucruri serioase. Mai bine povestiţi-mi de voi şi ce fac ceilalţi.

-Toţi, aşa cum i-ai lăsat când ai plecat, a început mama să vorbească. Numai tataie plânge după tine zi şi noapte, că mi se rupe inima de mila lui. Nici nu pot să-l văd pentru că plângem toţi trei, tot timpul cât stăm la el. 

-Nu vrei să te odihneşti câteva ore? mi-a propus tata.

-Ai dreptate, i-am răspuns. Şi după ce i-am sărutat pe amândoi repede am plecat şi m-am culcat lângă Mahmud care dormea liniştit, poate pentru că ştia că în noapte aceea dormea fără să plătească.

Dimineaţă erau toţi veseli numai eu eram îngrijorată pentru că nu ştiam cum să procedez. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i telefonez Doinei. Aveam nevoie de sfatul ei şi îmi trebuia cineva cu care să colaborez fără să dau de bănuit  nici chiar părinţilor de planul meu. Doina a venit imediat după orele de servici. Era fericită că ne vedeam şi, în special, că intenţionam să rămân acasă.

-Doina, ştii ce aş vrea?- i-am spus cu aerul cel mai întrebător posibil.

-Ştiu ce vrei. Numai să te hotărăşti când poţi şi când vrei şi am să-l sun.

-Cred că cel mai bine după ce am să ştiu dacă pot să rămân. Dacă nu am să pot rămâne, pentru ce să ne mai complicăm situaţia!? În special, nu vreau să ştie nimic despre mine.

-Ai făcut numai prostii, eşti de acord? Măcar acum ascultă şi tu de prietena ta.

Mă uitam la Doina mirată: ce idee avea?

-Să nu-l minţi, să-i spui adevărul despre tine dacă îl vei vedea şi în special dacă te va întreba.

-Ce, eşti nebună? i-am strigat. Nu am nevoie de mila lui, nici acum şi nici peste ani. Prefer să mor decât să-l aud “săraca Nora “!

-Nora, te poate ajuta.

Am încercat să o opresc dar mi-a pus mâna la gură.

-El cunoaşte atâţia evrei care sunt în afară, poate te ajută să fugi pe urmă din Liban. Nu fii proastă şi încearcă să profiţi de relaţiile lui. Înţelegi ce vreau să-ţi spun.

-Doina, tu nu înţelegi că idiotul ăsta nu mă lasă nici să circul singură pe stradă. Cum să fug? Şi pe urmă de unde bani? Şi cea mai a naibii este problema vizei. Astea sunt poveşti. Tu nu ştii nimic. În plus, pentru ce să mă ajute un evreu când sunt  măritată cu un arab şi nu am niciun ban.

-Nora, ascultă-mă. Să nu minţi când ai să-l vezi, indiferent dacă rămâi sau pleci.

O ascultam ca să-i fac plăcere, nu eram însă de acord cu ea. Ştiam că nu aveam să ţin cont de sfaturile ei. Mă despărţisem de Alex supărată, erau luni de când nu ne vorbeam. Mai mult decât atât nici nu a ştiut când m-am căsătorit şi am plecat. În mod sigur avea o relaţie, poate era la fel şi chiar mai mult îndrăgostit decât a fost  de mine. Cu ce drept să-i intru în viaţă după atâta timp şi să-i spun “ajută-mă“ sau să încep să plâng “te iubesc  cu  disperare, viaţa  mea nu are nici o direcţie fără tine.” 

            Pe Karim l-am cazat la  hotel “Cişmigiu“. Erau în centru şi copiii se puteau juca în parc în fiecare dimineaţă. Eram fericită că mă eliberasem puţin de ei şi în plus, aveam nevoie de timp pentru mine ca să-mi rezolv micile probleme.

La câteva zile după discuţia avută cu Doina m-am hotărât să încep demersurile pentru a rămâne în ţară. A fost foarte uşor. În mai puţin de 10 minute, ofiţerul de la interne mi-a răspuns:

-Nicio problemă, iar în privinţa serviciului, până când vom uita... A făcut o pauză. Vei lucra vânzătoare la Cocor sau Unirea...

M-am uitat la el cu o ironie amară şi i-am răspuns:

-Şi dacă cel care este presupus să-şi amintească o să sufere de amnezie!?

-Asta este o altă poveste, mi-a răspuns cu cinism.

I-am mulţumit şi am ieşit. De fapt nici nu aveam de ce să-i mulţumesc, am făcut-o din obişnuinţă şi din politeţe.

Nu ştiam pe cine să condamn, pe acest necunoscut care dispunea de viitorul meu sau pe ceilalţi care creaseră atâtea legi ca să dispună de libertatea noastră?

Nu am plâns şi nu m-am enervat. Nu ştiu de ce, dar inconştientul din mine a acceptat. Am ieşit în stradă liniştită, încât Doina, care mă aştepta pe trotuarul din faţă, nu se gândea  alergând spre mine că răspunsul nu era cel sperat.

-Spune-mi, în mod sigur “da”.

-Da, de unde?

Şi am început să râd. Doina nu era convinsă că răspunsul nu-mi era favorabil.

-Imaginează-ţi că am terminat facultatea de trei ani ca să lucrez vânzătoare la “Cocor“ până când vor uita. Tipul ăsta mă crede tâmpită ca să pot accepta aşa ceva?

-Nora, a început Doina. Ştiu că-ţi este greu din cauza războiului dar nu trebuie să fii chiar aşa de disperată. Eşti tânără, nici nu ai împlinit  26 de ani, nu ştii ce şanse îţi oferă viitorul. Încearcă să lucrezi, să cunoşti lume şi mai ales nu-ţi face idei preconcepute despre libanezi. Mă uit la Karim şi dacă nu ar fi fost însurat, cred că m-aş fi îndrăgostit de el. Ştiu că Mahmud este tâmpit, cred că este complexat de tine. Încearcă să nu-i vezi toate defectele şi nu te supăra pentru fiecare scenă pe care ţi-o face. Trebuie să fii tâmpită să ai un paşaport şi să-l dai înapoi, când alţii îşi riscă viaţa ca să plece.

Din ce vorbea mă enervam şi mai mult. Ne-am urcat în maşină şi deodată am ţipat la ea:

-Ce ştiţi voi ce înseamnă să nu fii la tine? Tu nu ştii că afară plângi altfel decât o faci aici? Tu nu ştii că rupt de originea ta nu valorezi nimic, şi ce rău te doare când auzi pe alţii că te numesc “străină“. Ce cred cei care-şi riscă viaţa, că banii şi libertatea pot să-ţi vindece dorul de drumurile pe care ai mers o viaţă? În afară devii un număr în evidenţa poliţiei unde te găseşti, fără familie, fără prietenii cu care ai crescut. Cei care sunt meschini se bucură de bani dar nu pot uita de unde au plecat niciodată. Eu nu am să uit niciodată că sunt de aici, îi urăsc pe cei care dispun de noi; am greşit, de ce vor să decidă  până şi de studiile mele, noi aparţinem pământului, nu legilor lor tâmpite făcute de nişte nebuni de la putere...

Doina mă privea mirată iar eu, din ce vorbeam simţeam cum o greutate mi se lua din suflet şi cu aceeaşi revoltă am continuat:

-Suntem singurii, dintre ţările din est, care avem nevoie de viză ca să venim acasă în vacanţă. Sunt nişte criminali pentru că sunt convinsă că sunt mulţi cei care suferă de dor de ţară şi nu se pot întoarce pentru că nu vor să se umilească şi să recunoască că au greşit.

Nu am mai putut continua. Plângeam, dar nu erau aceleaşi lacrimi ca la Beirut, astea erau amare şi fără speranţă. Erau lacrimile unui condamnat la dezrădăcinare. Ca şi cum un copac va fi nu numai tăiat, dar şi rădăcinile îi vor fi smulse. Mă simţeam abandonată de ce eram mândră în Liban, originea şi  cultura noastră. Simţeam că trăisem pe o melodie falsă. Eram confuză şi nu ştiam ce eram şi mai ales ce să simt în viitor... pentru ţara mea. Mi-am amintit despre un armean din Beirut  care mi-a spus: “când D-zeu s-a plictisit a luat o pensulă şi a pictat România“. Cui era să spun acum că am plâns când am auzit că şi alţii o iubeau aşa cum o iubeam eu!? Plângeam în tăcere. Doina m-a luat în braţe, plâgeam amândouă.

Peste 10 ani avea să-mi scrie din America şi să-mi amintească cât adevăr îmi ieşise din suflet în câteva minute de disperare.

Ne-am întors acasă triste. Cu tot efortul pe care l-a făcut Doina să mă sustragă tăcerii nu a reuşit. În afară de “da” şi “nu”, nu puteam să leg nicio conversaţie. Totuşi, era pentru prima dată în ultimele luni când ştiam precis care-mi va fi situaţia, şi pierdusem orice speranţă că viitorul va fi altul decât acela pe care mi-l alesesem singură cu un an în urmă.

Când am ajuns în faţa blocului, Doina s-a temut că în prezenţa părinţilor am să plâng sau că am să-mi afişez disperarea, aşa că nu ştia dacă era bine să urce sau să-şi continue drumul.

-Cum te simţi? m-a întrebat cu jumătate de voce. Crezi că este bine să urc?

-Bineînţeles că urci cu mine. În plus, am continuat, nu trebuie să ştie nimeni unde am fost astăzi.

-Ai dreptate, la ce bun să-i superi mai mult decât sunt, mi-a răspuns Doina cu ceva mai mult curaj.

Am intrat în casă cu o veselie  nervoasă pe fete, pe care mama a remarcat-o imediat.

-Unde aţi fost până acum? Mahmud a telefonat de 10 ori, voia să pleci cu ei la Snagov. Hala s-a plictisit în Bucureşti şi, cum au cunoscut la hotel alţi libanezi, au plecat împreună.

-Cum? am ţipat deodată cu Doina: suntem singure pentru restul zilei?

Mama se uita mirată la noi. Nu a fost nevoie să mă uit spre Doina pentru că deja gândurile noastre se intersectaseră în punctul Alex.

Am luat telefonul şi am fugit cu el la mine în cameră. Ne-am aşezat pe jos, ca în vremurile care parcă nici nu existaseră decât în imaginaţia noastră şi, uitându-ne una la cealaltă, am spus deodată:

-Ce facem?

-Nora, a început Doina cu un aer grijuliu, trebuie să-i spui adevărul.

-Eşti nebună! i-am strigat. La ce bun? În mod deosebit, în cazul de faţă nu am decât o soluţie, aşa cum mi-ai spus tu, să mă bucur de avantajul pe care-l am faţă de voi - paşaportul. În mod deosebit, nu am nevoie de mila lui.

-Îi dau telefon? m-a întrebat nerăbdătoare.

-Încă nu. Nu sunt pregătită. Ai răbdare să respir, să mă calmez puţin şi să plănuim cum să-l abordăm.

Doina mă aştepta cu mâna pe aparat.

-Îl suni, am început, îi spui că sunt în ţară şi vezi dacă-şi manifestă interesul să mă vadă. Dacă-l simţi interesat, mi-l dai la telefon, dacă nu, îl clasăm definitiv.

-De acord...

În mai puţin de un minut, cum stăteam cu urechea lipită i-am auzit vocea în aparat. Am simţit că mă găsesc într-o barcă care se legăna de valuri şi de vânt. Doina a observat că mă schimbasem la faţă şi cum obrajii noştri erau lipiţi şi ai mei se răciseră dintr-o dată, îngrijorată pentru mine m-a îndepărtat încet cu mâna şi mi-a făcut semn să stau calmă. Îmi vâjiau urechile şi-mi simţeam tot abdomenul vid, încât, fără voia mea, m-am îndoit şi mi-am plasat mâinile în golul imaginar care se crease.

I-am făcut semn cu capul ca nu vreau să-i vorbesc, iar Doina mi-a întors semnul că a înţeles.

După două, trei fraze de convenienţă pe care le-au schimbat între ei, am auzit-o pe Doina spunându-i:

-Este în ţară de cinci zile. Dacă vrei să-i vorbeşti este lângă mine. Şi fără să mai aştepte răspunsul lui şi nici pe al meu, m-am trezit cu aparatul la ureche şi cu vocea lui Alex, care neştiind ce se întâmplă, râdea vesel.

Atunci am respirat profund şi, inconştient, auzindu-l râzând,  am râs şi eu:

-Eu sunt, ce faci?

Continua să râdă. Mă gândeam că trebuia să fie fericit dacă era aşa de bine dispus.

-Ce face doamna care vine din străinătate? Şi te rog să-mi spui cum te cheamă acum? Cum arăţi? Mai frumoasă decât ai fost? Îţi dă arabul să mănânci, sau are intenţia să te vândă pe-o cămilă?

Am început să râd.

-Îmi pui prea multe întrebări deodată, cum aş putea să-ţi răspund? - i-am răspuns puţin nedumerită, neştiind ce să cred şi cum să interpretez tonul cu care-mi vorbea.

De data acesta am tăcut. El a simţit că mă vexase. Deodată l-am auzit:

-Nora, vreau să te văd.

-Când? l-am întrebat.

-Şi într-o oră, dacă poţi. Unde este zmeul tău de arab?

Am zâmbit pentru că din glumă căzuse pe adevăr:

-Este la Snagov, se întoarce spre seară.

-La 1.30, peste o oră exact, să fii la colţul străzii.

Am închis aparatul încet. Doina înţelese tot, nu mai avea nevoie să-i explic nimic.

-Nora, nu lua figura asta de imbecilă, el este fericit că te vede şi tu parcă te-ai pregăti de înmormântare, mi-a strigat Doina veselă sculându-se de pe covor şi încercând să mă ridice cu ea odată.

-Ce-i spunem mamei tale? m-a întrebat nerăbdătoare.

-Îi spunem adevărul: că mergem amândouă să ne întâlnim cu el ca să profit că sunt singură şi pentru că tu eşti cu mine.

Am ieşit din cameră, ea, veselă pentru mine şi eu, tremurând de emoţie şi de nerăbdare. M-am aşezat pe scaun şi mi-am fixat privirea la ceas. Ne rămâneau 55 de minute.

-Nora, ce faci? mi-a strigat Doina. Ai spus că vrei să-ţi faci un duş. Trebuie să te aranjezi, să te machezi puţin. Nu te vezi cât eşti de palidă!?

Am intrat în baie. Am deschis duşul şi am început să plâng încet. ”De ce nu mi-a spus înainte să plec că vrea să mă vadă, m-aş fi întors chiar de la aeroport“.

Doina a bănuit că aş putea plânge şi ca să verifice că nu se întâmplă nimic a dat buzna peste mine în baie:

-Să nu-mi spui că plângi, că nu te mai iau să-l vezi. De ce eşti ridicolă şi dramatizezi totul? Ţi-am spus, încă un an, doi şi ai să-ţi aminteşti de el ca de ceva vag, care, în mod sigur, nu te-a meritat niciodată. Şi ca să mă asigure şi mai mult a continuat: toţi bărbaţii sunt superficiali, niciunul nu merită să suferi pentru el. Numai noi, femeile, suntem capabile să murim din iubire. Ştii de ce? - m-a întrebat cu un aer important.

-Nu ştiu. De ce? am întrebat-o cu o voce absentă.

-Pentru că ne place să suferim, să fim chinuite. Aşa ne credem importante, că am cunoscut iubirea ce mare.

-Hai, termină cu prostiile! - am întrerupt-o râzând. Cine te aude gândind aşa te crede anti bărbaţi  şi pe urmă te poate lua drept altceva, ştii tu ce!

-Puţin îmi pasă ce cred despre mine, principalul este că te-am văzut pentru prima dată de când ai venit, râzând.

Mă uitam la ea cu dragoste. Şi, mai mult ca pentru mine, am spus:

-Ce noroc că am o prietenă aşa de bună şi inteligentă ca tine. Ne-am luat în braţe şi am sărutat-o pe obraji.

-Dacă ai ştii, Nora, cât sufăr de dorul tău. Mă simt ca o busolă care şi-a pierdut polul. Vocea îi tremura, simţeam că de data aceasta era ea care avea nevoie de mine. Atunci, cu un efort supraomenesc, am reuşit să-i răspund veselă, cum îmi făcea şi ea când aveam nevoie:

-Când ai să pleci în America am să fug din Liban şi o să fim împreună şi nimeni nu o să ne mai despartă. 

-Ce faceţi în baie? - am nevoie ca să intru. Era mama, care, îngrijorată ca şi Doina, vroia să se asigure că totul era în ordine.

Am ieşit din baie şi tremurând de emoţie am început repede să-mi înşir toate rochiile pe pat.

-Cu ce mă îmbrac, Doina? Vreau să fiu frumoasă.

A început să râdă ca o nebună.

-Ce păcat că nu te poţi duce goală, numai aşa, Nora, Făt-Frumos din basme ar avea o criză cardiacă şi ai scăpa de un coşmar.

Am râs amândouă. M-am îmbrăcat cu cadoul turcului. Problema era părul. Nu ştiam dacă să-l ridic sau să-l las pe spate. Nu ajungeam să-mi pun rimelul pe gene pentru că mâna îmi tremura. Atunci, Doina mi l-a luat din mână şi mi-a spus:

-Lasă-mă pe mine. Dacă ai să tremuri aşa şi în faţa lui,  mai bine stai acasă, ca să nu te creadă mai îndrăgostită decât eşti.

-Nu fii rea, pentru că a fi îndrăgostită şi a suferi nu este acelaşi lucru.

M-am mai uitat încă o dată în oglindă, am mai trecut peria peste păr, mi-am pus încă o dată parfum, am respirat uşurată şi am ieşit din cameră.

Când ne-am uitat la ceas era deja 1.30.

-Am întârziat, am strigat disperată.

Doina a deschis uşa şi ţinându-ne de mână am fugit amândouă pe scări:

-Să nu întârziaţi, şi să se întoarcă Doina cu tine în caz că Mahmud se întoarce, ca să evităm o discuţie, a strigat mama după noi.

Nu i-am răspuns. Eram grăbite.

-Cum mă port? am întrebat-o pe Doina.

-Sobră, ca o doamnă cu paşaport şi cu valută, mi-a răspuns făcând haz de necaz.

Când am dat colţul străzii, alergam amândouă, eram în faţa lui Alex care coborâse din maşină şi ne aştepta pe trotuar. M-am oprit direct în braţele lui, fără voia mea dar deliberat din partea lui.

Mă ţinea în braţe strâns ca şi cum i-ar fi fost teamă că dacă m-ar fi lăsat aş fi căzut pe trotuar. Deodată am simţit obrazul lui pe al meu. Acum, într-adevăr, dacă m-ar fi lăsat aş fi căzut. Şi l-a frecat încet de al meu şi pe urmă m-a sărutat. Doina ne-a readus la realitate.

-Să ne urcăm în maşină, se uită lumea la voi. Şi să nu ne trezim că ne bate Mahmud pe umăr.

Ne-am urcat în maşină. Doina lângă el şi eu în spate.

-Stai în spate, Nora, dacă te vede cineva să nu te compromiţi, doar eşti o doamnă măritată.

Doina avea grijă de toate, întotdeauna. Eram emoţionaţi toţi: noi pentru că ne regăseam ca în timpurile bune, Doina, pentru că era complice la bucuria noastră.

-Pe mine lăsaţi-mă acasă şi mă luaţi la întoarcere. Şi să nu întârziaţi că răspund de integritatea ta fizică şi morală, ne-a avertizat Doina pe un ton vesel.   

-Unde mergem? l-am întrebat după ce Doina a coborât şi am rămas singuri în maşină.

-Ai auzit ce-a spus Doina, că răspunde de tine, unde poţi să fii în siguranţă mai bine decât la mine? Nu circulăm prea mult pe stradă şi, în plus, suntem aproape şi nu te poate vedea nimeni ca să te spună arabului că te plimbi cu un evreu.

Nu i-am răspuns, nu ştiam dacă tonul ironic era din gelozie sau din indiferenţă.

Am intrat la el tăcuţi ca două pietre. M-am aşezat într-un fotoliu, mi-am scos ţigările şi în momentul când am vrut să mi-o aprind mi-a luat-o din mână, mi-a aprins-o el şi mi-a întins-o.

L-am privit zâmbind. Se repeta gestul pentru care îmi pierdusem nu numai capul dar şi inima. Singura deosebire era că acum ştiam să fumez chiar mai mult şi mai bine decât el.

-Aştept, mi-a spus surâzându-mi.

-Ce ? l-am întrebat mirată.

-Cum ce? Să tuşeşti, să-ţi curgă lacrimile şi să-ţi aduc un pahar cu apă.

-Am devenit expertă, i-am răspuns cu o bucurie ascunsă, pentru că şi el, ca şi mine, îşi amintea micile detalii care au existat între noi.

-Vreau să fac o cafea şi să desfac o sticlă de şampanie, pentru că nu am avut ocazia să-ţi spun până acum “căsătorie fericită!“ Şi pe un ton şi mai ironic ca prima dată a continuat: Şi totuşi, nu mi-ai spus cum se cheamă Mohamedul tău?

Mă uitam la el şi mă gândeam că nu s-a petrecut deloc întâlnirea noastră aşa cum îmi imaginasem.

-Nu mai înţelegi româneşte, de ce nu-mi răspunzi? A, doamna vorbeşte arabă, franceză şi engleză! Şi cu mai multă ironie a început să-mi repete întrebarea în cele trei limbi pe care le cunoştea. Când a ajuns la germană am început să râd şi l-am oprit:

-Vrei să-ţi baţi joc de mine, sau să-mi arăţi că eşti deştept!

Am băut din şampania rece cu pofta însetatului. Abia atunci mi-am dat seama că-mi era gura uscată de atâtea emoţii.

Deodată s-a oprit în faţa mea grav. Îl cunoşteam după  timbrul vocii, când era serios şi ştiam că până acum nu a făcut decât să glumească:

-Nora, spune-mi adevărul, eşti fericită?

Mi-am dus paharul la gură şi cu buzele umezite în şampania rece mă gândeam. ”Nu trebuie să-i spun nimic pentru că mai are ceva sentimente pentru mine şi nu vreau să-şi facă procese de conştiinţă că din cauza lui am plecat, şi în fond, nu se mai poate face nimic!”

-Nu ştiu cum să-ţi explic, am început cu o voce calmă, rară şi înceată. Prea rău nu este, singura problemă este războiul. Şi repede îmi făceam calculele: ”Dacă îi spun că sunt fericită cu Mahmud, va fii gelos, dacă îi spun că tremur de frică din cauza războiului, îi va fi teamă pentru mine“. Nu este ca la noi, am continuat, dar mă descurc.

A simţit că evitam să-i povestesc adevărul. Atunci s-a aplecat, s-a aşezat jos, în faţa mea, pe covor, şi-a pus capul pe genunchii mei aşa cum făceam şi eu cu mama. Involuntar, am întins mâna şi l-am mângâiat pe cap. După puţin timp mi-a luat-o într-a lui şi mi-a sărutat-o. Buzele lui nu erau umede, erau fierbinţi şi uscate. Am simţit că era el acela care avea nevoie de mine. Ştiam că mă iubea şi suferea din cauza plecării mele, aşa cum suferam şi eu şi părinţii mei şi Doina. L-am tras încet spre mine. Atunci şi-a ridicat faţa spre mine şi i-am citit în ochi durerea pe care o cunoşteam mai bine decât oricine. S-a ridicat şi m-a luat în braţe, aşa cum o făcea când eram împreună la mare  şi, încet, cu faţa în părul meu, şuşotindu-mi la ureche: “Nora, te iubesc, nici nu visam că te mai gândeşti la mine”. M-a întins pe pat. Mă săruta şi plângea. Plângeam şi eu. Era un plâns care venea de departe, tăcut şi fără nicio senzaţie. Erau pur şi simplu  lacrimi. Erau ca lacrimile din vis. Trăiam cea mai plăcută clipă, poate, din viaţa mea. Mă lăsam sărutată de el şi cuvintele lui le ascultam ca atunci când bei un medicament care îţi va salva viaţa... Încet, i-am simţit corpul gol întins lângă al meu şi am realizat că mângâindu-mă, mâinile lui m-au eliberat de hainele de pe mine care ne împiedicau să ne simţim şi să ne atingem. Nu auzeam decât “Nora, am greşit, spune-mi că mă ierţi şi că mă mai iubeşti.” Ca o nebună, i-am răspuns. Şi ne-am pierdut în euforia dezlănţuită a corpurilor noastre care doreau sălbatic să se amestece şi să se deşire de dorinţă. Într-un târziu, epuizaţi de atâta dorinţă primitivă şi sălbatică, cu capul culcat pe sânii mei şi ţinându-mă strâns cu braţele în jurul taliei, cu picioarele peste ale lui a început să mă sărute din nou, de data aceasta calm, plimbându-şi buzele umede încet pe mine, ca un artist ce studiază obiectul pe care îl pictează.

-Nora, este pentru prima dată când am făcut dragoste ca şi cum o forţă divină ar fi vrut să ne facă din doi unul. Ţi-am simţit bătăile inimii şi am simţit în gură gustul sângelui tău, ne-am iubit ca un blestem. Este ca şi cum corpul tău a rămas în mine. Şi cu o dorinţă şi mai sălbatică decât prima dată, a început să mă sărute şi cu mâna încerca să-mi desfacă picioarele pe care de data aceasta, conştientă, le ţineam lipite.

Cu cât pasiunea creştea în el, cu atât deveneam conştientă cât de dură va fi situaţia mea în Liban când îmi voi aminti de  dragostea noastră.

-Nora, lasă-mă să te mai simt o dată. Şi fără să-i pot opune rezistenţă, cu calm şi tandreţe mâinile lui îmi desfăceau picioarele iar corpul lui mă acoperea încet, antrenându-mă cu săruturile şi mâinile care se plimbau neîncetat pe sânii şi pe coapsele mele în  aceeaşi pasiune cu care D-zeu a creat pe Adam şi Eva.

-Ai să mă omori, cum am să pot trăi cu toate acestea în mine departe de tine, i-am spus sufocată de durea pasiunii.

A ridicat capul spre mine şi i-am văzut ochii plini de lacrimi.

-Să ştii că la acelaşi lucru mă gândeam şi eu. Trebuie să găsim o soluţie.

Eram mirată pentru că se gândea la noi. Să găsim o soluţie când sunt la 2.000 de kilometri de el? Îi reproşam în gând “când m-a avut lângă el, nu a ştiut să mă păstreze“.

Deodată soneria telefonului ne-a amintit că existau şi alţii în afară de noi. Era Doina, ne amintea că era destul de târziu şi trebuia să ne întoarcem acasă.

-Nu mi-ai văzut lenjeria de corp, l-am întrebat râzând, ridicând cearşaful în căutarea a ceea ce Evei i-a lipsit. I-am văzut pe jos şi m-am aplecat ca să-i ridic, dar el i-a luat înaintea mea şi, în genunchi, în faţa mea a început să mă îmbrace.

-Nu mă atinge, i-am strigat. Atingerea lui îmi trezea toate simţurile, încât, speriată că făcuse din mine o fontă fluidă care trecuse prin toate venele lui, am încercat să mă apăr ţinându-i mâinile ca să-mi atingă corpul cât mai puţin. Sesizând intenţia, expre şi le plimba încet, cu pasiune şi îşi plimba buzele în urma lor.

A ridicat capul spre mine şi cu zâmbetul care m-a făcut să-mi pierd capul mi-a răspuns:

-Am lăsat în tine atâţia evrei că ai putea mări populaţia Israelului cu încă câteva milioane. Ţi-am dat din blestemul nostru de a nu fi iubiţi de alţii, tot aşa şi tu să nu trăieşti cu nimeni ce ai trăit cu mine. Nu am simţit niciodată o femeie că mă doreşte aşa cum ai făcut-o tu. Nu am pierdut niciuna în mine aşa cum te-am pierdut pe tine. Îmi încheia sutienul şi continuă: Tu nu ştii ce a însemnat pentru mine corpul tău în cele trei ore cât ne-am iubit!

Mă uitam mirată şi-l lăsam să-mi pună fusta şi să-mi închidă cureaua.

-A fost un dar divin, ca un blestem de la Dumnezeu pentru că ne-am despărţit. Să nu crezi că ne vom putea uita vreodată dacă nu vom reuşi să fim împreună. Dumnezeu ne-a dat focul sacru al iubirii.

Tăceam. Cuvintele lui treceau prin mine ca un curent. M-a luat în braţe şi şuşotindu-mi în ureche mi-a spus că şi cum i-ar fi fost teamă să nu ne audă cineva:

-Nora, te iubesc. Ai puţină răbdare şi am să plec şi eu şi am să te scot din Liban. Principalul este că ştiu ceea ce nu ştiam când eram împreună. Nu am să pot iubi nicio femeie după tine. Eşti a mea şi fără să mă pot opune, m-am lăsat încă o dată dezbrăcată de mâinile lui fierbinţi, care, mai lente decât adierea vântului, au început să-mi scoată, pe rând, tot ce-mi pusese pe mine cu câteva minute în urmă. Eram întinsă pe covorul moale, îi simţeam buzele undeva pe gleznele picioarelor iar mâinile lui mi se plimbau pe sâni şi pe abdomen. Simţeam că-l doream până la durere, atunci i-am tras capul spre mine, nu mai aveam aer, voiam să mă sărute, aveam nevoie de buzele lui ca să pot respira, aveam nevoie să-l simt în mine ca să mă conving că este lângă mine, pentru prima dată am îndrăznit să-i spun “iubeşte-mă ca să mă doară, numai aşa pot să ştiu că nu este un vis“. Din ce-l imploram, Alex devenea mai tandru şi numai în final, când epuizat şi el ca şi mine şi-a lipit obrazul pe sânii mei, am simţit că lacrimile lui se amestecau cu transpiraţia ca într-un botez al corpurilor noastre. “Nora, este puţin spus că te iubesc“, mi-a şoptit; atunci, speriată, cu ochii plini de lacrimi i-am răspuns şi eu “ştiu”.

Era un vis, ce puteam să-i răspund?

În maşină, după ce am plecat de la el, cu o jumătate de voce m-a întrebat:

-Sper că nu intenţionezi să faci copii?

Am dat din cap încet, ca şi cum ar fi însemnat “nu” şi inconştient mi-am mângâiat pântecele, aşa cum fac de obicei femeile gravide. El a observat şi râzând mi-a spus:

-Sper să nu iasă un spion conceput la Bucureşti printre arabi care să lucreze pentru binele Israelului! Am râs amândoi. Ce frumos suna râsul nostru! Era rezonanţa fericirii!

Doina ne aştepta în stradă. Când ne-a văzut am schimbat  locurile şi râzând ne-a liniştit.

-Am vorbit cu mama ta, acasă linişte deplină, inamicul numărul unu încă nu s-a întors. Aşteaptă-mă la colţ, Alex, dacă nu mă întorc în cinci minute înseamnă că soţul doamnei a ajuns înaintea noastră şi trebuie să stau ca să-l întreţin puţin, ca să nu facă scandal.

-Să facă ce? - a întrebat cu un aer grav Alex.

Speriată şi ruşinată de ce Doina a spus în glumă ca adevăr am intervenit repede.

-Vorba vine. Mai bine spune că îţi face plăcere să stai cu el.

Mahmud nu era încă acasă aşa că Doina s-a întors cu Alex. La o jumătate de oră după ce ne-am despărţit telefonul suna. Era Doina.

            -Să nu spui nimic, ascultă-mă.

-Sunt fericită, i-am răspuns.

-Nora, trăiţi o tragedie amândoi. M-a condus până la scara blocului. Te iubeşte ca un turbat şi îşi face probleme că într-un moment de slăbiciune şi-a ascultat familia, pentru că prima căsătorie cu o ortodoxă a fost un eşec. Abia pe urmă, după ce a încercat să aibă alte relaţii a văzut că nu poate să mai  iubească pe altcineva.

-Mă asculţi? a strigat în aparat.

-Te ascult, i-am răspuns sugrumată de emoţie.

-Alex mi-a spus că trebuie să ai răbdare, va încerca să plece şi el, dacă rămâi, nu i-am spus că ai încercat, nu vei mai putea obţine niciodată al paşaport. Aşa că. prinţesa mea, “tot răul este spre bine“.

Am ascultat-o în tăcere. Vroiam să cred că am putea să fim undeva şi cândva împreună, uniţi şi dincolo de viaţă, dar nu puteam să o fac. Simţeam că ne vom purta blestemul până la moarte, aşa cum i-a ieşit din gură mai mult ca o misie; era ca şi cum destinul ne vorbise la amândoi.

-Sună soneria, i-am şoptit în aparat. Cred că este Mahmud, vorbim mâine.

Era Mahmud, vesel pentru că petrecuse o zi bună în compania libanezilor.

-M-ai lăsat singură toată ziua! i-am spus cu un uşor regret, ca să nu mă creadă fericită pentru că am stat cu ai mei.

-Nu aveai loc în maşină, pentru că ceilalţi sunt veniţi cu avionul, mi-a răspuns.

Şi în gândul meu am continuat: “Măcar de aţi pleca în fiecare zi“.

Ne uitam la TV. Era un meci de fotbal. Priveam dar nu vedeam nimic, mă gândeam la Alex cu pasiune. O forţă telepatică s-a declanşat între noi şi deodată telefonul a sunat. Am alergat să răspund. Era el. “Ce ai făcut din mine, te iubesc ca un turbat“?! Am răspuns: “Greşeală”, şi am pus încet receptorul jos. M-am aşezat la locul meu şi i-am răspuns numai pentru mine: “Tu ce ai făcut din mine? Eu am răspuns iubirii tale. Tu m-ai abandonat, nu eu. Tu mi-ai intrat în viaţă, nu eu te-am căutat. Nici măcar nu mă gândeam la tine, când tu visai să mă ţii în braţe.Tu ai pus în mine sămânţa voastră de blestem şi de pribegie, am plecat aşa cum au plecat şi strămoşii voştri să-mi caut fericirea departe de ce credeam că-mi era sfânt - tu. Tot ca ei, nu am găsit decât gustul amar al căutării, şi tot ca ei, m-am întors lângă locul sfânt să-mi împrospătez durerea cu săruturile şi lacrimile tale!”

Vocea lui Mahmud m-a oprit din reflecţiile mele  îmbălsămate de durere dar şi de binele făcut de dragostea dezlănţuită a lui Alex, ca o furtună neaşteptată.

-Nora, vreau să dorm, dar înainte “pregăteşte-te”!

Acesta a fost cuvântul care m-a trezit la realitate.

Iată realitatea, cu mine în casă, nu la Alex în pat. Acolo era o himeră, era blestemul omenirii pentru că nu am ştiut atunci când D-zeu ne-a unit să ne păstrăm.

M-am sculat şi am intrat la baie, m-am spălat încet cu săpun şi m-am frecat pe tot corpul cu calm, ca şi cum mi-ar fost frică să nu împrăştii toate mângâierile mânilor lui. Mi-am mângâiat sânii ca şi cum săruturile lui le aş fi putut ascunde ca să nu vadă ce va urma. M-am şters încet şi m-am aşezat în pat.

-Nu-ţi faci un duş? Eşti transpirat şi miroşi, i-am spus când a intrat în cameră.

-Mâine, în seara asta sunt obosit, mi-a răspuns cu indiferenţă şi a început să-şi scoată hainele de pe el şi cu un zâmbet drăcesc şi-a repetat ordinul, ştiind că mă enerva cuvântul “pregăteşte-te”,  şi aştepta să-mi vadă reacţia. În picioare, lângă pat, mi-a ridicat cămaşa de noapte cu indiferenţă şi profitând de-o clipă de răgaz am stins lumina.

-De ce ai stins lumina? m-a întrebat nervos.

Am tăcut. Nu i-am răspuns că nu voiam să-i văd faţa cu ochii injectați, mirosul greu de transpiraţie și tot ce urma îmi erau de ajuns.

Am aşteptat calmă să termine.

Am aprins lumina şi m-am dus încă o dată la baie să mă spăl. De data aceasta am simţit ca o profanare adusă clipelor pe care le trăisem în ziua aceea cu Alex.

Când m-am întors în cameră, Mahmud dormea. M-am strecurat încet şi cu telefonul în braţe am fugit la bucătărie. I-am telefonat Doinei. Am început să plâng încet:

-Ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea în şoaptă, ca şi cum cineva ar fi putut să o audă. 

-Îţi imaginezi, nu-i aşa? am întrebat-o printre suspine.

-Ei, şi ce-i cu asta? Este soţul tău, s-a răstit la mine. Astăzi am clarificat atâtea lucruri, trebuie să-l suporţi. Dacă Alex nu te-ar mai fi iubit, ce ai fi făcut? Acelaşi lucru pe care l-ai făcut cu Mahmud şi ar fi fost mai al naibii decât a fost acum.

-Culcă-te, mi-a spus mai calmă. Mâine vedem cum mai aranjăm încă o întâlnire. Trebuie să vedem care sunt proiectele lui pentru viitor. Ai răbdare, nici pentru el nu este uşor să plece, are un post excelent pentru aici şi în plus, mama lui nu este acord să moară în altă ţară, departe de unde sunt îngropaţi ai ei. Ce babă nebună, parcă nu ar putea să-i pună în doi saci şi să-i ia cu ea.

Am râs amândouă de gluma ei.

-Ai dreptate, i-am răspuns mai liniştită de data asta. Culcă-te, mâine te scoli devreme!

-Ce să fac, dacă nu lasă capitaliştii...și-a izbucnit într-un hohot de râs. Dacă aş ştii că şi americanii sunt la fel de tâmpiţi ca Mahmud al tău, mai bine m-aş mărita cu Ionel.

-Stai liniştită, asta este unicat. Dacă moare, am să-l împăiez şi am să-l vând la un magazin în Occident care se ocupă cu vândutul obiectelor de sex.

-Dar ce vrei, să-şi piardă oamenii pofta, mai ales dacă-l dai cu referinţe cum se face după metoda lui, a continuat Doina să râdă.

La un moment dat, uşa de la bucătărie s-a deschis: era mama.

-Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.

-Nimic, râdeam cu Doina, i-am răspuns râzând.

-Ne-am speriat, tăticu’ te-a auzit şi am crezut că plângi.

Am închis telefonul şi uitându-mă în ochii mamei, am simţit o bucurie trecătoare pentru că mă auzise râzând ca pe vremurile când eram noi trei, fără probleme şi mai ales cu camerele la trei metri de distanţă, nu ca acum la 2.000 de kilometri.

-Mami, vreau să dorm aici pe canapea, pentru că Mahmud sforăie şi sunt obosită, vreau o pernă ca să nu mă întorc în cameră, i-am spus lipindu-mi obrazul de al ei. Simţeam mirosul de proaspăt şi pielea ei catifelată mi-a transmis aceeaşi siguranţă ca atunci când eram mică şi-i căutam faţa în întuneric ca să  mă lipesc de ea şi să pot dormi fericită.

Mama mi-a adus pernă şi mi-a stins lumina. În întuneric s-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte. I-am reţinut capul lipit de obrajii mei pentru câteva secunde şi-am sărutat-o cu zgomot, ca atunci când voiam ceva.

-Ce vrei, hoţule? m-a întrebat râzând.

-Nu vreau nimic, i-am răspuns. Voiam să-ţi spun că te iubesc şi că sunt fericită.

A ieşit din cameră încet. Ştiam că bănuieşte de unde venea fericirea mea. Nu avea importanţă pentru ea sursa fericirii mele. Era pentru prima dată în aproape doi ani de când singură îmi spunea “îmi lipseşte râsul tău în cascade”.

Am adormit. Nu voiam să mă gândesc la nimic decât la D-zeul meu pe care-l ţineam după mine pe drumurile între Liban şi Bucureşti. Era şi el, ca şi mine, cu bilet dus-întors. Mi-am pus toate speranţele în el şi m-am întrebat: ”Dacă Sus, fiecare îl avem pe al lui şi nu se cunosc între ei?“