PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE continuare partea a IV-a

O lună într-un subsol

Într-o seară, destul de târziu, soneria a sunat. M-am uitat la Mahmud să facă un gest să se ridice şi să deschidă uşa, dar cum avea aerul preocupat să asculte ştirile la TV, m-am îndreptat spre hol. Am deschis uşa încet, şi cum nu era lumină pe scară am avut impresia că-l văd pe Mohamed. Ne uitam unul la altul; el era emoţionat, iar eu nu ştiam dacă nu cumva era vreo umbră sau dacă memoria mea nu-şi bătea joc de mine.

-Nora, ce-i cu tine? am auzit ca prin vis.

Abia când i-am auzit vocea am  fost sigură că era Mohamed, şi fericiţi, ne-am îmbrăţişat. Mahmud s-a grăbit şi el să apară şi amândoi râdeam de bucurie şi-l tot strângeam de mână, ca şi cum ne-ar fi fost teamă că realitatea ar fi fost alta.

-M-aţi uitat, nu-i aşa? ne-a întrebat Mohamed.

-Cum să te uităm? am strigat amândoi deodată.

Mohamed avea aerul  că  ar fi petrecut tot timpul la plajă, era bronzat şi destul de slab faţă de zilele în care Eta îi gătea; numai ochii îşi păstraseră strălucirea.

-Eta ştie? l-am întrebat cu vocea sugrumată de emoţie.

-Bineînţeles, mi-a răspuns Mohamed, şi fără să aştepte să-i punem alte întrebări a continuat. In fiecare zi mă gândeam cu regret că nu am ascultat de intuiţia Etei, să fi plecat în acelaşi timp cu ea.

Ne uitam la el şi nu aveam curajul să-l întrebăm cum a fost, şi am aşteptat să înceapă singur să ne povestească.

-Am petrecut vara lui 1982 cu un sac în cap, de dimineaţa până seara, în plin soare. Cred că peste câţiva ani nu am să fiu sigur că am fost eu acela care a putut să sufere atât. Am fost torturaţi şi umiliţi, că nu am cuvinte să vă descriu.

Mohamed era nervos. Ştiam că avea nevoie să povestească: cu cât povestea mai mult, cu atât avea să uite că a fost el acela, şi  totul i se va părea ireal şi poate, încet, rana invizibilă i se va vindeca. A stat până târziu. Singurul lucru care m-a mirat după plecarea lui, era faptul că în tot ce ne-a povestit era multă  amărăciune, adesea revoltă, dar niciodată ură. Era legea nescrisă a războiului, şi, mai mult ca pentru mine, am tras concluzia: “dacă lumea ar fi făcută numai din oameni ca Mahomed, nu ar mai fi  războaie. Era conştient că violenţa nu era calea spre pace, de nicio parte, numai că nu era nimeni să-l asculte.

La câteva zile, îl acompaniam şi pe Mohamed la aeroport şi la întoarcere realizam cu durere că nu aveam parte de aceia   pe care îi iubeam: Eta şi Mohamed erau plecaţi deja, Gina nu mai era nici ea, Doina şi Alex erau ca şi pierduţi, iar Simona se pregătea şi ea pentru drumul cel mai trist, dar singurul pe care, mai devreme sau mai târziu, aveam să-l parcurgem toţi.

Mahmud nu mă lăsa să ne vizităm şi eram, totuşi, mulţumită că cel puţin aveam posibilitatea să-i vorbesc la telefon. Cel mai adesea, moralul meu era în deficit, şi imediat ce Simona mă simţea îşi uita problemele, încet, ne antrenam în discuţii, încât îmi uitam, nu numai necazurile mele, dar uitam şi  de propria ei durere.

-Ce veşti ai de prietena ta din SUA? m-a întrebat o dată, luându-mă prin surprindere.

Am tăcut, şi după ce am ezitat puţin i-am răspuns:

-Cred că m-au uitat toţi!

-Am o prietenă care o să aibă o cursă în SUA în mai puţin de două zile; dacă vrei, o să-i caute şi o să le transmită  ceva din partea ta.

-Nu ştiu, i-am răspuns, mai mult tristă decât interesată de propunerea ei. Doina, i-am spus, s-ar putea să aibă probleme şi în plus, este îndrăgostită; de celălalt nu ştiu nimic.

-Cred că exagerezi, mi-a răspuns. Tu îţi dramatizezi  situaţia mai mult decât trebuie.  Când îţi spun că exagerezi nu mă refer la situaţia pe care-o trăieşti, ci la faptul că îi dai prea mare importanţă unui imbecil. Te terorizează pentru că te simte superioară. Când te vede suferind este conştient că, totuşi, eşti slabă şi ştie că dacă continuă aşa, până la urmă va reuşi să facă din tine ce vrea. Eşti deja paralizată psihic din cauza lui, şi el ştie şi devine şi mai al dracului. Da, exagerezi, mi-a repetat, pentru că tu eşti mai deşteaptă decât el şi poţi să ai puţină bucurie în afară de casa ta, mi-a accentuat Simona.

Începeam să bănuiesc unde vroia să ajungă, dar aşteptam ca totul să vină de la ea.

-Tot nu înţeleg, i-am răspuns.

Simona râdea iarăşi. Am aşteptat-o calmă să-şi continue  ideile, fiindcă eram curioasă.

-Nora, cu prima ocazie când cineva îţi va face curte... şi după ce a făcut o pauză a continuat, dacă îţi place, acceptă.

-Doamne, fereşte! Vrei să mă omoare?!

-Asta este încă o dovadă că a reuşit să te sperie, mi-a răspuns de data aceasta serioasă. Tu nu ştii că femeia poate să fie mai vicleană şi inteligentă decât cel mai deştept bărbat.

-Depinde cu cine, nu cu unul ca el, i-am răspuns dezamăgită pentru că deja îl vedeam pe Mahmud urlând în faţa mea.

-Dacă nu ai să-ţi procuri puţină bucurie în viaţă, chiar dacă este imorală, ai să termini sau cu o depresie sau o să te sinucizi, pentru că nu ai să poţi rezista ritmului pe care ţi l-a impus, sau... şi după ce a făcut o pauză şi-a reluat ideile: caută-l pe Alex sau pe Doina şi încearcă să pleci de aici. Dacă voi fi bine, am să te ajut, numai să nu te mai văd chinuită...

A tăcut iarăşi, probabil realizase că viaţa ei, aparent, trebuia să se termine mai  devreme decât a mea sau decât puteam noi să bănuim. Voiam să o distrez şi atunci, grăbită am adăugat:

-Ştii că am cunoscut pe cineva.

-Cred că l-am văzut? m-a întrebat la rândul ei cu o voce complice.

-Iţi aminteşti de ziua în care ne-am cunoscut? Și fără să mai aştept să-mi pună alte întrebări i-am povestit totul despre Tarek, iar la sfârşit, Simona m-a întrebat:

-Ţi-ar place, dacă în viitor nu vei avea altă soluţie?

-Cred că nu, mai mult decât prieten nu pot vedea nimic în niciun alt bărbat, i-am răspuns tristă. Şi cum aveam nevoie de sfatul ei, am întrebat-o:

-Crezi că am să-l uit vreodată?

Nu i-am spus numele, pentru că ştiam că Simona nu avea nevoie.

-Da, depinde de tine cât vrei de repede şi dacă te complaci în mizeria sufletească pe care o trăieşti, şi văd că-ţi place să-ţi plângi singură soarta, poate că nu ai să reuşeşti decât peste mult timp, când ai să fii obosită de atâtea regrete.

-Dacă am să reuşesc să supravieţuiesc...

În ziua aceea i-am dat numărul de telefon al Doinei, şi ca de obicei, am pus receptorul jos cu teamă, ca şi cum în urma discuţiei pe care am avut-o amândouă trebuia să mă simt vinovată. Deodată mi-am amintit de boala Simonei şi am simţit că eram egoistă, şi m-am întrebat: “oare am dreptul să o supăr cu problemele mele, în loc să o consolez eu pe ea?” Simona nu se plângea niciodată, şi chiar dacă ar fi făcut-o, ce i-aş fi putut spune, era aşa de delicat cazul ei şi fără ieşire, încât, cu toată dragostea pe care i-o purtam, aş fi fost într-o situaţie fără cuvinte şi penibilă. Deci, interesându-se de viaţa mea, evitam amândouă un subiect care ne-ar fi jenat şi întristat.

Dacă împreună evitam să discutăm despre evoluţia bolii ei, când eram singură nu mă gândeam decât la ea. Mă gândeam la copii, ca şi cum şi viaţa lor ar fi trebuit să se oprească în loc; fata avea 14 ani iar băiatul 8 ani. Înainte de Anul Nou, Simona mi-a lăsat un mesaj să o caut de urgenţă. Până mi-a răspuns, m-am rugat repede să nu fie vreo veste despre sănătatea ei.

-Ţi-am găsit prietena, mi-a spus în loc de “bună ziua!”

-Am uitat, i-am răspuns uşurată pentru că nu era nimic  grav.

-Ţi-a trimis şi o scrisoare. Ştii că s-a căsătorit? m-a întrebat cu o voce curioasă şi entuziasmată.

-De ce nu mi-a mai scris? am întrebat-o ca şi cum Simona avea răspunsul la toate întrebările mele. Unde este scrisoarea?

-Cu mine, vrei să ţi-o citesc?

-Da, i-am răspuns nerăbdătoare.

Doina îmi scria puţin. Mă punea la curent cu situaţia ei, care era poate dintre cele mai fericite, ca să continue cu cea mai tristă veste pe care o avea: mama ei murise  fără ca să se poată întoarce şi să asiste cel puţin la înmormântarea ei. Nu se putea întoarce, pentru că era “fugită”, şi cum nu avea încă alt paşaport, era imposibil. Acum îi înţelegeam tăcerea, şi în special, tristeţea. În final îmi spunea că Alex era în Los Angeles şi “se pare că soţia lui este cu el”, în plus, când l-am întrebat de tine mi-a răspuns: “o carte pe care am aruncat-o în foc.” Ultima frază era mai optimistă: “am să-ţi scriu, şi să contezi mereu pe prietenia şi dragostea mea!”

-Asta este toată scrisoarea, mi-a spus Simona calmă.

Tăceam, pentru că din întreaga scrisoare numai o frază îmi rezona încă în urechi: “o carte pe care am aruncat-o în foc!“ Faptul că soţia lui era cu el nu-mi spunea nimic. Vocea Simonei m-a trezit din şocul  pe care-l trăiam.

-“O carte pe care am aruncat-o în foc”? literatură! Bărbaţii sunt mai răzbunători decât femeile şi renunţă mai repede decât noi. Refuzul tău i-a rănit vanitatea de bărbat orgolios, atâta tot.

Nu te mai gândi la el, trebuia s[ fie concluzia pe care trebuia s[ o trag, dar aveam nevoie de cineva care să mi-o spună. Am început să plâng încet. Era singura mea speranţă şi acum ştiam că nu-l mai aveam nici pe el.

-Nora, să nu plângi, mi-a spus Simona cu o voce calmă şi tandră. Niciun bărbat nu merită să plângi pentru el, toţi sunt egoişti. Sunt un rău fără care, totuşi, nu putem să trăim, am să o pun pe prietena mea să-i ceară numărul Doinei şi să-l sune ea pe Alex. Atunci să vedem ce reacţie o să aibă…

M-am oprit din plâns şi aşteptam ca Simona să continue:

-Când am să fiu bine, la primul zbor în SUA am să-l sun eu şi ai să vezi că am să-l conving ca cel puţin să te ajute. Dacă nu te vrea, “noi îl vrem”, şi măcar din galanterie, şi tot nu o să te refuze.

Simona reuşise încă o dată să mă aducă pe linia de plutire şi începeam să am convingerea că, totuşi, mie, personal nu-mi putea refuza nimic. Atunci, la ce bun ar fi fost toate declaraţiile şi jurămintele că nu mă va uita niciodată? Trebuia să ajung la el, fără nicio interferenţă din partea Doinei. Îl ştiam orgolios, dar şi sensibil, în acelaşi timp, deci nu trebuia să renunţ aşa de uşor, de fapt din cauza lui eram în Liban, şi, indirect, trebuia să se simtă responsabil de situaţia mea.

Anul Nou l-am petrecut la fel de singură şi de tristă ca şi în anii trecuţi. Mahmud s-a culcat devreme pentru că nu era sărbătoarea lui, cu toate că oraşul avea aerul că ar fi gândit altfel decât el. Am stat cu Raya şi cu Talal până târziu, ne-am jucat şi am adormit, mai mult obligată de gândul că undeva, departe, prietenii mei îl petreceau veseli şi fericiţi. Era primul lor an în libertate, şi în special, acolo unde visau cu miile săracii români  să ajungă într-o zi.

Simona l-a petrecut şi ea acasă, cu mama şi cu copiii, şi eram convinsă că s-a întrebat dacă va mai avea parte de aşa ceva şi anul viitor.  

Pe 4 februarie am plecat la şcoală, de fiecare dată cu Raya. În ziua aceea, Mahmud mi-a dat maşina, contrar obiceiului. Cerul era întunecat şi aveai impresia că de pe acoperişul unui bloc înalt poţi să atingi norii. Era ceva în atmosferă, trist şi mistic, în acelaşi timp. Aveai impresia că te sufoci, cu toate că era încă răcoare. Era pentru prima dată când am privit cerul şi am simţit că îmi era frică, dar nu ştiam de ce?! Încă de dimineaţă, străzile erau pline de combatanţi înarmaţi până în dinţi. M-am gândit la Talal, care era la Maha, şi m-am simţit ceva mai liniştită pentru că ştiam că la ei blocul era solid şi poziţia apartamentului era invidiată de toţi vecinii, în special când se bombarda din partea de est.

La şcoală, toate profesoarele erau îngrijorate şi nimeni nu se aştepta ca ziua să se termine bine. La prima recreaţie, încă situaţia era calmă. În jurul orei 10,30 au început să apară primii părinţi să-şi ia copiii. Directoarea nu s-a opus şi i-a încurajat pe aceia care puteau să plece singuri acasă. În mai puţin de 30 de minute, jumătate dintre elevi erau deja plecaţi. Începeam să-mi fac probleme, dar trebuia să stau până când eleviii erau toţi plecaţi. La un moment dat, am auzit o explozie, era o bombă care căzuse nu prea departe de şcoală. Imediat am ştiut că în mai puţin de cinci minute, dacă nu plecam, îmi va fi imposibil să mai părăsesc şcoala. M-am uitat spre responsabilă, care imediat a realizat ce voiam şi mi-a răspuns fără să-o întreb:

-Dacă vrei, poţi pleca, dar părerea mea este să aştepţi până când se vor calma, altfel îţi rişti viaţa ta şi a fetiţei. Nu are rost, din moment ce poţi să fii la adăpost aici.

Eram confuză, şi din dorinţa curajoasă de a ajunge acasă înainte ca totul să se agraveze, am smuls-o pe Raya din mijlocul grupului de copii, şi cu ea în braţe, am ieşit şi am început să fug lipită de peretele şcolii spre maşină. Auzeam tirul armelor automate care trăgeau fără întrerupere undeva, departe, pe demarcaţie. M-am urcat în maşină şi am demarat, dar nu înainte de a-mi face o cruce mică şi a spune: “Doamne, mai scapă-ne încă o dată!”

După mai puţin de doi kilometri am auzit o explozie foarte aproape de locul pe unde treceam. Toate maşinile claxonau disperate şi la fiecare intersecţie, cum fiecare se grăbea să treacă primul, se crea o aglomeraţie teribilă. Nu conta pentru nimeni dacă rămâneau cadrave în urmă. Tremuram, şi la fel de disperată ca ceilalţi, nu-mi luam mâna de pe claxon şi regretam că acceptasem riscul să părăsesc şcoala. Raya plângea încet, aşezată pe jos, între scaune. Cu cât întârziam, cu atât exploziile se înmulţeau, şi, în special, se apropiau. În clipa în care am reuşit să intru pe strada noastră am  început să sper că vom reuşi să ajungem acasă. Am oprit maşina în faţa blocului. Nu era nimeni, iar bombele cădeau cu o viteză şi într-un număr atât de mare, încât nu mai puteam să-mi dau seama care se trăgeau de la noi şi care veneau spre noi. Am tras-o pe Raya cu forţa din maşină şi am fugit în scara blocului.

Am urcat cele şase etaje cu Raya în braţe, eram nerăbdătoare să văd dacă Mahmud era acasă, şi, în special, dacă ştia ceva de Talal.

Mahmud era acasă, stătea în dormitor. Era la fel de speriat ca şi noi şi îşi ţinea tranzistorul la ureche.

-Care este situaţia la Maha? l-am întrebat disperată.

-Mai grav decât aici, mi-a răspuns sec.

-Ce? am ţipat şi m-am aşezat pe pat, ca şi cum îmi aşteptam moartea.

-La ei pe stradă se trage cu luneta, nu se poate nici intra şi nici ieşi, asta în afară de bombe.

-Dacă nu se vor opri? l-am întrebat.

Nu mi-a mai răspuns nimic, numai şi-a ridicat umerii cu neputinţă. Raya încă mai plângea şi mi-am amintit că trebuia să o schimb. Afară era infernul, o bombă care a căzut în spatele blocului ne-a amintit că eram în pericol, şi fără să ne gândim prea mult, pentru prima dată am avut acelaşi gând şi ne-am îndreptat spre ieşire, dar nu înainte să iau o sticlă de apă şi o pungă de pâine cu o cutie de brânză topită. Am alergat pe scări până la parter, nimeni nu a deschis uşa, ca şi cum am fi fost singuri în tot blocul. La parter ne-am oprit, şi când ne-am asigurat că bombele erau ceva mai departe, am fugit spre subsolul blocului. Am ajuns mai repede decât vântul şi când am pus piciorul pe prima treaptă ne-am oprit miraţi în loc: deja toată lumea era coborâtă şi nu ştiam dacă ne-am putea găsi un loc să stăm. Toţi vecinii erau deja coborâţi, în plus, cei mai grijulii îşi coborâseră câteva saltele din burete pe care erau aşezaţi. Ne-am făcut loc printre ceilalţi şi ne-am lipit de un perete. Abia acum începea afară adevăratul infern. Bombele cădeau continuu, fără nicio clipă de răgaz, şi dacă la început mai aveam timp să le localizăm, acum era un haos total şi nu se mai auzeau decât exploziile care păreau a fi una singură ce exploda fără întrerupere. Nimeni nu îndrăznea, sau mai exact, nu avea forţa să deschidă gura. Doar femeile mai ridicau privirea în sus, căutându-l pe Dumnezeu, numai că privirea li se oprea în tavanul subsolului murdar pe care atârnau câteva lămpi, care din cauza prafului abia reuşeau să ne dea puţină lumină. Raya era lipită de mine, în picioare, şi mă trăgea de mână şi de fustă ca să-mi vorbească. De fiecare dată îi răspundeam: “stai cuminte” şi nu reuşeam să o întreb ce vroia.

…Trecuseră deja mai multe ore de când eram în picioare. Nimic şi nimeni nu putea opri maşina de război care se declanşase. Fiecare post de radio anunţa cartierele în care se bombarda. De ambele părţi ale baricadei, bombele cădeau fără întrerupere, până şi în cea mai dosnică străduţă. Printre altele, la radio, şcolile care mai aveau încă elevi îi anunţau pe părinţi să nu se îngrijoreze, copiii erau la adăpost. Un vecin mai curajos, care locuia la primul etaj, între două rafale s-a urcat şi şi-a adus telefonul cu un fir de peste 10 metri de lungime, care, culmea ironiei, s-a oprit în faţa intrării. Cu riscul pe care-l trăiam, vecinii au început să facă coadă în faţa scării, fiecare ardea de nerbdare să sune pe cineva.

Când i-a venit rândul, Mahmud a sunat-o pe Maha; după faţa lui mi-am dat seama că situaţia era mai gravă decât o bănuiam noi. Mahmud a închis repede, şi trecând pe lângă mine mi-a spus cu o jumătate de voce:

-Nu poate vorbi, stau în coridor cu vecinii. În 10 minute cinci bombe au căzut în faţa blocului. Toate geamurile sunt sparte, în plus, casa este plină de fum de la maşinile care ard în stradă.

Am început să plâng, după cinci minute tot subsolul cunoştea situaţia noastră şi vecinele erau în jurul meu. Toate vorbeau deodată: ştiam că vroiau să mă încurajeze dar nimic nu mă putea calma.

Deodată un vecin a strigat disperat:

-Arde blocul Mikati, au avut explozii de la butelii, toată lumea ţipă, dar cum focul s-a declanşat la etajele de jos, nimeni nu poate să-l părăsească. Fac apel la pompieri. Nimeni nu circulă, nici măcar Crucea Roşie.

Mahmud a început să ţipe, atunci mi-am amintit că aşa se numea propietarul blocului în care locuiau ai lui. Am ştiut că trebuia să mor. L-am şi văzut pe Talal ars într-un colţ. Toţi îşi uitaseră grijile şi ne înconjurau şi încercau cu disperare numărul de telefon al Mahei, care acum era tot timpul ocupat. Nu ştiu cât a durat totul şi nu mai ştiu dacă eram conştientă, îmi amintesc  numai că, într-un târziu am auzit ţipete de bucurie şi toate vecinele au început să mă sărute.

-Un vecin a telefonat la radio şi am aflat că blocul care arde este într-un alt cartier: coincidenţă de nume, atâta tot, mi-a strigat de la distanţă Mahmud.

M-am prăbușit în braţele unei vecine. Era trecut de ora 24,00. Nici nu realizasem că erau aproape 11 ore de când stăteam rezemată de un perete. Pe Raya o culcase o vecină lângă copiii ei pe o masă; dormea fericită, pentru că înainte să închidă ochii i-am spus că a doua zi, când se va trezi, îl va găsi pe Talal lângă ea. Mi-am luat o ţigară de la o vecină şi m-am îndreptat spre ieşirea subsolului unde bărbaţii, aparent calmi şi curajoşi, fumau şi ascultau ştirile. Deoadata am văzut un tânăr care purta pe el o vestă pe care era semnul “Crucii Roşii”. Vecinii l-au primit cu ţipete de bucurie. Era băiatul vecinei în braţele căreia mă prăbușisem sleită de puteri.

-În câteva ore se vor calma, ne-au promis că spre ziuă ne vor lăsa  să adunăm răniţii, ne-a spus că să ne calmaze puţin.

M-am uitat spre Mahmud, şi i-am făcut semn să se apropie:

-Cum se potolesc puţin trebuie să-l scoatem pe Talal. Mergem împreună, i-am spus hotărâtă.

A scuturat din cap afirmativ şi s-a apropiat de tânăr. Vorbeau în arabă, dar după mimica feţei şi după gesturi am înţeles că tânărul ne va ajuta.

-Trebuie să-mi scot şi familia, mi-a  spus Mahmud.

Am rămas restul nopţii afară, în faţa intrării. Aşteptam ca bombele să se rărească. Din când în când, mă uitam la ceilalţi care dormeau pe jos, pe un preş sau pe câte o saltea. Era un miros înăbuşitor de igrasie şi de transpiraţie.

Spre ziuă, cred că era ora 4,00 dimineaţa, bombele s-au rărit considerabil. Cu ochii strălucind de bucurie m-am uitat la Mahmud.

-Mergem! i-am spus.

-O să vină vecinul să meargă cu noi.

Când tânărul a sosit, Mahmud s-a întors spre mine și mi-a spus:

-Tu nu vii, stai aici cu Raya!

Nu i-am răspuns nimic şi m-am uitat după  maşina care demarase în viteză. Nu am comentat hotărârea. Bănuiam că tânărul refuzase să-i însoţesc. Ce importanţă mai avea? M-am aşezat pe vine în faţa subsolului, şi cu pumnii în stomac am început să parcurg itinerariul cu ei. “Acum trebuie să fie în dreptul casei lui Alina, acum dau colţul”, şi cred că în mai puţin de un minut gândul meu era deja ajuns în faţa blocului Mahei.

Trecuse mai bine de-o oră şi nu mai veneau. Simţeam că îmi tremură până şi cel mai mic muşchi. Voiam să mă ridic, dar nu aveam nici forţă şi nici curaj.  Vecinii mă priveau îngrijoraţi; era aşa de încordată situaţia pe care o trăiam, că nimeni nu îndrăznea să spună un cuvânt. Mă uitam la ei speriată şi împietrită de durere şi am simţit că mulţi îmi evitau privirea. Începeam să cred că şi ei se temeau, ca şi mine, de ceva grav. Erau în casă trei femei cu un copil, dacă cineva era rănit? Şi ce mă obseda, era teama că ar fi putut să fie Talal cel rănit, şi din cauza aceasta întârziau. Undeva se auzeau cocoşii, ca şi cum liniştea trebuia să fie iarăşi întreruptă şi să dispară, luându-i locul apoi exploziile care îi aduceau pe vecini iarăşi în viteză spre adăpost. Erau aproape două ore de când stăteam în faţa intrării şi cu fiecare minut care trecea unghiile îmi intrau şi mai puternic în carne. Am simţit că o mână mă durea mai tare decât cealaltă: mi-am desfăcut pumnul şi am văzut ca unghiile se rupseseră încet, una după alta, datorită forţei cu care le strângeam. Le-am privit cu ură, şi, inconştient, am început să-mi muşc buzele. Deodată am simţit mirosul şi gustul de sânge în gură şi în acelaşi timp am auzit zgomotul unei maşini care se apropia în viteză. M-am ridicat ca o nebună şi am fugit spre parking. În clipa aceea am văzut maşina care se oprea şi capul lui Talal care speriat, îşi mărise ochii. Părul lui blond era ciufulit şi murdar, încât părea închis la culoare, iar faţa era mânjită toată de funingine. Îşi ţinea căciula în mână şi imediat ce m-a zărit a început să plângă şi să mă strige. L-am luat în braţe, şi plângând de bucurie, am fugit cu el la subsol.

Il sărutam şi plângeam; într-un târziu mi-am amintit şi de ceilalți.

-De ce aţi întârziat? l-am întrebat într-un târziu pe Mahmud.

-Băieţii  de la “Crucea Roşie” au intrat prin blocurile din spate. Pe strada lor nu se putea intra. Vecina a fost rănită de un trăgător cu lunetă, este la spital. Au avut nevoie de timp până au găsit o scară ca să poată trece peste pereţii mai multor curţi. Dacă nu erau ei, nu aş fi putut să-i scot...

În mai puţin de 30 de minute Talal dormea în braţele mele şi, din milă, o vecină îmi cedase scaunul ei pe care şi-l coborâse de acasă.

La 10,00 dimineaţa am alergat cu Maha pe scări până la noi , am intrat la baie şi ne-am luat provizii de mâncare şi apă de băut şi o saltea mică de la patul copiilor. Ştiam că acum va dura  poate săptămâni, dar în niciun caz, câteva zile, aşa că ne-am făcut şi noi colţul nostru, ca ceilalţi, şi ne-am programat cu rândul să ne păzim de şobolani; aceştia, atraşi de mirosul de mâncare circulau printre noi fără teamă şi fără jenă. Copiii îi fugăreau, iar femeile ţipau speriate. Devenise un război de rutină. Câteva ore, dimineaţa, erau calme, ca să reînceapă spre prânz foarte violent şi să ţină toată noaptea. Încet, au micşorat şi zona de bombardat, care se întindea acum de la demarcaţie  până ceva mai sus de noi. În restul oraşului totul era, aparent, calm, cu mici bombardamente, din când în când. Eram geloasă pe cei care se plimabu liniştiţi pe stradă şi care auzeau bombele care cădeau continuu pe cartierele vizate. 

Timp de-o lună de zile am trăit şi noi aceeaşi rutină şi aceeaşi teamă permanentă. Eram toţi jegăriţi şi cu feţele palide. Singurul lucru pozitiv era că îmi cunoscusem vecinii şi descoperisem că libanezii erau sufletişti şi prietenoşi. Era un adevăr pe care mi-aş fi dorit să-l descoper în alte împrejurări, dar cum era deja un fapt trăit, i-am mulţumit lui Dumnezeu că eram bine, până în prezent, şi am început, încet, să mă bucur de prietenia lor. Într-o dimineaţă, Mahmud s-a întors vesel, şi după ce ne-a căutat cu privirea în întunericul de la subsol ne-a strigat:

-Am întâlnit un prieten şi mi-a oferit apartamentul pe care-l are în Hamra închiriat la nişte străini, care însă au plecat. Îi este frică să nu i-l ocupe refugiaţii şi m-a întrebat dacă vreau să-mi dea cheia.

Imediat am sărit în sus de bucurie şi am fost de acord. În clipele de răgaz lăsate de bombardamente alergam sus şi ne strângeam îmbrăcămintea. A doua zi, după nici cinci minute dormite în timpul nopţii, sub privirile pline de regret ale vecinilor, plecam spre Hamra.  Am găsit adresa foarte repede şi în mai puţin de cinci minute, copiii alergau veseli prin casă. Afară era cald, era în martie şi soarele ardea mai ceva ca în timpul verii. Viaţa aici părea calmă, ca şi cum ceea ce se întâmpla pe demarcaţie şi cartierele învecinate nu îi afecta cu nimic pe locuitorii norocoşi. În viteza maşinii observasem că magazinele îşi schimbaseră decorul, şi în locul hainelor de iarnă, acum vitinele îşi etalau noile colecţii. În umezeala din subsol neglijasem faptul că primăvara era deja pe străzi, iar din cauza fricii uitasem, pur şi simplu, că mai există şi cuvântul “modă”. Sub bombe există numai dorinţa de a supravieţui şi găseam că era inechitabil ca unii să moară, în timp ce alţii se plimbau pe stradă liniştiţi.  Mă uitam la pat, ca şi cum făcea parte din visurile mele. Timp de cinci săptămâni dormisem cu capul rezemat de un perete, de pe care îmi cădeau în păr resturi din văruiala la fel de veche ca şi restul blocului. Ne spălam la câteva zile, când venea apă, şi era singurul lux pe care ni-l permiteam în cele câteva minute pe care ni le acordau combatanţii. În fiecare zi mă gândeam la părinţi şi de fiecare dată amânam ziua când aş fi îndrăznit să-i propun lui Mahmud să le telefonez. În situaţia în care eram, scandalul lui era ultimul lucru din viaţă pe care mi l-aş fi dorit, iar din cauza emoţiei permanente pe care o trăiam eram veşnic nervoasă şi la cel mai mic zgomot tresăream şi îmi simţeam inima că se zbate  să iasă afară. Nu-mi doream decât să dorm într-un pat bun şi curat şi fără  grija de a supravieţui. În Beirut, cel  mai uşor lucru de realizat era să mori, sau mai bine spus, să fii omorât. Cea mai ieftină marfă era cea umană. Existau cele mai diverse modalităţi să-ţi termini viaţa înainte de timp: sau de-o bombă care putea să ajungă cel mai adesea şi în subsoluri, şi la fel de bine la tine în casă, sau omorât de un trăgător cu lunetă, dacă nu pe stradă, pe balcon sau în exploziile care erau aproape săptămânale şi care aveau loc pe străzile cu circulaţie mare, sau puteai să fii răpit. Dacă nu  circulai în zona creştină, asta nu însemna că nu există riscul să dispari ridicat de diferite partide, pentru că erai în dezacord cu opiniile lor, sau vreun binevoitor se răzbuna pe tine pur şi simplu din motive numai de el ştiute. Indiferent în ce circumstanţă mureai, nu se interesa nimeni, nu se ancheta şi, în special, vinovatul nu se descoperea. Cel norocos şi grijuliu avea şanse mai multe să supravieţuiască decât oricare locuitor. Fiecare îşi îngropa mortul la repezeală, şi poate în sinea lui era mulţumit că nu era el acela, sau tremura la gândul să nu fie următorul. În faţa morţii, civilii deveneau cel mai adesea solidari şi după un bombardament puternic se căutau între ei, sau se strângea tot blocul în apartamentul pe care-l considerau în afară de pericol, şi, aşezaţi pe jos sau pe scaune, fiecare începea să-şi amintească de aşa zisele “vremuri bune”.

Spre seară am auzit bombardamentele de pe demarcaţie. Erau aşa de puternice, că ne gândeam cu milă la cei rămaşi, dar în acelaşi timp ne întrebam dacă nu cumva frontul se va lărgi iarăşi. Nici nu am apucat să ne gândim la locul care putea să fie cel mai ferit din casă, că în acelaşi timp o ploaie de bombe a început să cadă în jurul blocului nostru. Am ieşit pe scară, credeam că locatarii se vor îndrepta spre subsol, numai vecina de palier, speriată, a deschis uşa şi ne-a spus că blocul nu are aşa ceva şi colţul cel mai ferit în cazul nostru era baia. Ne-a întrebat dacă acceptăm să intre şi ea cu fata ei. Am fugit toţi în baie. Eram şase adulţi şi trei copii într-o baie unde, în condiţii normale, nu încăpeau mai mult de trei persoane.  Fugisem spre bine şi acum eram în nesiguranţă în acest apartament. Am stat mai bine de 3-4 ore. Copiii dormeau în cadă, iar noi eram lipiţi unul de altul. Deodată am simţit că îmi pierd respiraţia, şi plină de revoltă i-am împins pe toţi şi mi-am făcut loc să ies în coridor.

-Dacă am scăpat până acum, nu văd de ce să mor în seara aceasta! - le-am spus nervoasă şi m-am aşezat jos pe mochetă.

Mi-am aprins o ţigară şi am început să plâng. Bombele cădeau  în apropiere, şi foarte curios, nu-mi era frică. Simţeam nevoia să-mi fac rău ca să-mi distrug acel ceva nedefinit din mine pe care îl ţineam responsabil de tot ce mi se întâmpla. Voiam să mă rog şi nu reuşeam. După câteva fraze, realizam că uitasem restul şi reîncepeam rugăciunea. După alte tentative nereuşite am renunţat, simţeam că D-zeu era absent şi nu se interesa să-mi primească nici măcar cele câteva rânduri. Am fumat aproape un pachet până când totul s-a calmat, şi vecina a avut curajul să-şi ia fata în braţe şi să se ducă la ea. Am pus saltelele pentru copii în coridor şi m-am culcat lângă ei.

Era incomod, dar oricum era mai bine decât la subsol sau în baie, cu condiţia ca situaţia să fie calmă până la ziuă. Imediat ce surorile şi mama lui Mahmud s-au culcat, acesta a venit în coridor şi, mişcându-mă cu piciorul, mi-a ordonat: “pregăteşte-te” şi “vino” în salon. Singurul lucru pe care mi l-am dorit în clipa aceea era să am un pistol, cred că aş fi fost capabilă să trag în el până la ultimul glonţ, fără regret.

M-am ridicat în picioare, abia acum simţeam că fiecare centimetru de carne mă durea. Am oftat, i-am înjurat neamul şi l-am urmat în salon. După cinci minute îmi felicitam nervii care nu cedaseră, aşa de uşor şi reuşisem să evit încă o noapte de nesomn. M-am întins lângă copii şi în mai puţin de câteva minute adormeam. Era prima noapte pe care o dormeam în Hamra şi eram fericită la gândul că, de data aceasta nimeni nu mă va putea împiedica să o văd pe Simona, pentru că eram la cinci minute de mers pe jos, una de alta.

Nu mai aveam nimic...

            A doua zi ne-am trezit într-un calm deplin, ca şi cum nimic nu se întâmplase cu câteva ore în urmă. Eram veseli şi optimişti, aveam impresia că suntem într-un hotel, unde trebuia să ne bucurăm de zilele de vacanţă pe care le aveam şi care erau limitate. Mahmud era hotărât să plece la magazin, iar noi trebuia să ne găsim o ocupaţie. Mă uitam pe furiş la ceas şi aşteptam să se scoale copiii şi să pot ieşi cu ei la Simona.

Nu aveam nimic de mâncare, în afară de cele câteva cutii de conserve pe care le luasem cu noi şi de sacul de pâine. Înainte ca Mahmud să iasă pe uşă am comis imprudenţa să-i cer câteva lire. Nici nu mi-am terminat bine întrebarea că el era deja în salon şi ţipa ca un nebun. Ne uitam la el mirate şi nu ştiam care  era motivul  crizei. Surorile lui se uitau la mine şi mă întrebau din priviri cu ce anume le supărasem fratele:

-Vrea bani să mănânce, a început să urle.

Copiii s-au trezit speriaţi şi Talal a început să plângă. L-am luat în braţe şi am început să-l mângâi. În mai puţin de cinci minute, Raya începea şi ea să plângă, şi speriată de ţipetele lui Mahmud, a fugit şi s-a ascuns în baie. L-am aşezat pe Talal pe canapea şi am alergat după Raya. Uşa de la baie nu se deschidea iar Raya acum urla de frică şi lovea cu picioarele în ea. Mi-am tras o palmă peste faţă pentru că mă simţeam vinovată de întrebarea pe care i-am pus-o lui Mahmud şi cu o voce calmă, am încercat să o conving pe Raya să nu se sperie şi să încerce să deschidă uşa. Ţipetele din salon se mutaseră acum în faţa uşii de la baie. În loc să se calmeze, Mahmud urla şi mai tare, şi ştiam că toate înjurăturile se dublau şi toate îmi erau adresate; eram responsabilă că întârzia să plece la magazin şi de faptul că uşa se blocase. Maha mă privea cu reproş. Într-un târziu, cu o cheie de la o altă cameră, eu cu Maha am reuşit să o scoatem pe Raya din baie.

M-am aşezat pe canapea şi în ziua aceea mi-am spus că trebuie să plâng până mor, era singura soluţie să scap de teama continuă pe care o trăiam. 

Era deja ora prânzului, copiii alergau prin casă, erau încă nemâncaţi, nespălaţi, iar eu încă plângeam pe canapea. Mama şi surorile lui căutau să-l calmeze, le asculta, le răspundea şi se repezea, din când în când, cu pumnul ridicat asupra mea. Începeam, în subconştientul meu, să regret că plecasem de la subsol şi toată vina o aruncam pe prietenul lui, pentru că ne-a dat cheia ca să venim aici. Sub bombe era speriat, erau toţi vecinii care se interpuneau între noi, eram departe unul de altul; pe când aici, eram iarăşi faţă în faţă, deveneam iarăşi obiectul pe care-şi putea vărsa toţi nervii pe care-i avea din diverse motive, sau pur şi simplu, din nebunie şi răutate. Raya a început iar să plângă şi să-mi spună că îi este foame, şi pentru că nu-i răspundeam mi-a lansat ca un ultim cartuş: “de ce ai plecat de la mamaie, ai văzut paznicul din parc ce de jucării ne-a adus!” Pentru o clipă am înţepenit, mi-am şters lacrimile repede şi am luat-o în braţe:

-Raya, dacă aude Mahmud că v-a luat jucării, nu o să ne mai lase să mergem la mamaia. Îmi uitasem toate problemele şi acum încercam să mă concentrez numai pe una, pentru că ştiam că de aceasta îmi depindea chiar viaţa. Raya mă privea cu neîncredere. I-am aranjat părul, am sărutat-o şi am trimis-o la Mahmud.

-Sărută-l pe tatăl tău şi spune-i că vrei să mănânci.

Când am întors capul, acesta ne privea din dreptul uşii cu o privire duşmănoasă. Raya a fugit spre el; a împins-o cu forţa şi s-a repezit spre mine cu mâna ridicată. Nu ştiu dacă vroia să mă lovească, pentru că în acelaşi timp soneria a sunat. Maha a deschis uşa şi în acelaşi moment am auzit vocea lui Azziz, propietarul apartamentului.

Într-o fracţiune de secundă şi-a lăsat mâna în jos şi trăsăturile feţei i s-au îndulcit, şi cu zâmbetul cel mai nevinovat s-a îndreptat spre el:     

-Bine ai venit, Azziz Bec (bec este titlu de nobleţe), i-a spus râzând.

Acesta ne-a privit pe toţi şi s-a îndreptat spre mine. Mi-am coborât privirea şi i-am întins mâna.

-Plânge din cauza părinţilor, s-a justificat repede. Aşa este când comiţi greşeala să te însori cu o străină, în special ca a mea, care a fost singură la părinţi. Indiferent ce i-ai face, nu o mulţumeşte nimic, nu vrea decât pe mama şi pe tatăl ei.

Mi-am ridicat privirea şi mă uitam spre el mai mirată decât în faţa unei minuni. Azziz ne privea, aparent cu un aer distrat, ca şi cum povestea noastră nu-l interesa, dar simţeam că eram eu aceea prin care vroia să ajungă la adevăr.

-Pentru că ai luat o străină, trebuie să fii înţelegător cu ea pentru sacrificiul pe care l-a făcut, i-a răspuns vesel, încercând să vadă cum reacţionăm.

I-am simţit privirea şi am încercat să nu am nici o reacţie, nici la vorbele lui Mahmud, şi nici în fața amabiloităților lui Azziz. Puţin îmi păsa ce gândea. Ce mă mira cel mai mult era starea lui Mahmud, care trecuse într-o fracţiune de secundă de la cel mai înalt grad de răutate la cea mai candidă  nevinovăţie. Nu am încercat să fac niciun efort ca să salvez aparenţele, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre baie, m-am spălat pe faţă şi am intrat în dormitor.

Maha m-a urmat imediat:

-Nora, nu trebuie să ştie Azziz că v-aţi certat, nu este bine, pentru numele familiei noastre. Cuvântul de “familie bună” mă enerva, şi în acelaşi timp mă distra. Eram în Beirut de şapte ani şi ştiam ce însemna”familie bună”, în adevăratul sens al cuvântului. Erau familiile bogate, cu tradiţie, şi care deja erau antrenate în problemele politice ale ţării. Ei erau o familie mediocră ca situaţie materială, aveau bun simţ, dar şi acesta era periclitat de crizele lui Mahmud, pe care vecinii le treceau cu vederea, şi din jenă nu deschideau subiectul în faţa lor.

...Trecuseră câteva zile de când eram în Hamra şi încă nu reuşisem să ajung la Simona, până într-o dimineaţă când am profitat de ocazie că am rămas singură, şi în mai puţin de o oră, ieşeam cu copiii. Era cald, iar agitaţia de pe străzi, şi în special, mirosul  copacilor înverziţi mi-au amintit de primăvara de la noi. Nu era aceeaşi şi nici pomii nu erau atât de numeroşi ca la noi, dar, oricum, tot primăvară se chema. Am ajuns la Simona   nerăbdătoare şi fericită. Trecuse atâta timp de când nu mai ştiam nimic de ea şi îmi doream din tot sufletul să o găsesc cu acelaşi moral bun pe care îl simţeam când discutam la telefon. Am sunat prima dată. Niciun răspuns. Am mai sunat încă o dată şi am aşteptat înainte să mă îndrept spre lift. Mi s-au părut cele mai lungi clipe, până când am auzit paşi şi uşa s-a deschis:

-Nora, ce surpriză... Şi într-o secundă ne îmbrăţişa pe toţi cu acelaşi aer protector pe care simţeam mereu că-l avea pentru mine.

-Voiam să plec, i-am răspuns, şi, fericită, am urmat-o în casă.

-Ce bucurie, pentru că sunt singură. Mama este cu copiii la sora mea; ştii, îi păzesc casa ca să nu fie ocupată de refugiaţi. Şi gândindu-se să nu interpretez că alta ar fi fost situaţia în prezenţa mamei ei, s-a simţit obligată să adauge: aşa putem să stăm de vorbă liniştite.

După câteva minute, Raya şi Talal erau intraţi într-o cutie imensă de carton, plină de jucării, şi fericiţi, se jucau iar noi, sorbindu-ne cafeaua, încet, în faţa pachetului de ţigări, am început să povestim. Imediat am simțit că Simona simţea nevoia să vorbească. Îşi amintea totul, din copilărie, în cele mai mici amănunte. Vorbea fericită şi simţeam că retrăia fiecare amintire cu bucuria şi nevinovăţia copilului  pentru care nu există nici trecut şi nici viitor. Povestea şi eu ascultam, dar cel mai adesea instinctul îmi transmitea mesaje pe care le primeam cu strângere de inimă. Simona mă impresionase de prima dată când ne-am întâlnit, o priveam cu admiraţie şi încercam să uit că era bolnavă. Aveam ceva în comun, dar nu puteam defini ce anume.

Începând cu ziua aceea, timp de două luni ne-am văzut zilnic; cel mai adesea, cum eram la doi paşi de mare, ne plimbam pe faleză ore întregi, până când copiii, obosiţi, adormeau în braţele noastre. Îi cunoşteam deja prima iubire şi trăisem cu ea şi eşecul ei. Simona era o bună povestitoare, şi alunecam pe panta inversă a timpului.

Într-o după amiază, când ne beam cafeaua şi ne regalam cu cel mai bun coniac de pe piaţă, telefonul a sunat: era portarul de la blocul surorii ei, ca să-i spună că mama ei era blocată în  balcon. Am plecat amândouă şi în mai puţin de 15 minute aveam să o cunosc şi pe Sofia, căreia aveam să-i spun Meme, ca restul familiei. Meme depăşise 60 de ani şi era încă frumoasă, şi toată fineţea şi distincţia, ştiam acum că Simona le avea de la ea. După câteva minute deja Meme ne reproşa că am lipsit-o de prezenţa noastră atâta timp, şi, umplându-ne paharele cu bere, am început să ne povestim de acasă. Era o carte deschisă, plină de întâmplări şi de personaje, şi ascultând-o, am simţit atunci regretul că nu ne-am putut alege timpul în care am fi vrut să trăim. Mahmud mă însoţea adesea seara, şi, cum Simona şi Meme îi acordau importanţă, era singura lui ocazie în care complexul de inferioritate se anihila şi le simpatiza.  

Într-o zi am întâlnit la Simona un doctor. Era unul dintre cei care se ocupaseră de ea în timpul spitalizării. Am petrecut o dimineaţă dintre cele mai plăcute. Simona radia de bucurie şi vorbea de operaţia ei ca de cea mai nostimă întâmplare pe care o trăise până atunci, şi ca să ne molipsească şi pe noi de optimismul ei, ne-a anunţat cea mai importantă veste:

-Peste două săptămâni am să plec în Arabia Saudită; ne-au detaşat acolo până când aeroportul se va redeschide în Beirut.

M-am uitat mirată la ea, şi, în acelaşi timp, am simţit că şi tânărul doctor a privit-o la fel ca şi mine, dar nu i-a spus decât:

-Ai să oboseşti, Simona.

Ea l-a privit zâmbind şi i-a răspuns cu indiferenţă:

-Mă simt la fel de bine ca înainte de operaţie, nu văd de ce aş obosi. Ne-am despărţit spre prânz şi am plecat în acelaşi timp cu doctorul.

Odată ajunşi în stradă, înainte de a ne despărţi, am îndrăznit să-l întreb:

-O mai pândeşte vreun pericol?

S-a uitat la mine cu tristeţe, şi după ce a ezitat puţin mi-a răspuns:

-Pericolul este mai aproape ca niciodată, dar este mai bine să plece şi să-şi  continue viaţa până în ultima clipă, din moment ce are moralul bun.

M-am despărţit tristă de el; ştiam că îmi spunea adevărul, şi dacă în timpul petrecut cu Simona începeam să mă îndoiesc de rapiditatea bolii, acum acesta îmi confirma ceea ce noi refuzam să acceptăm. Simona mă invita în fiecare zi pe malul mării, într-un restaurant sau într-o cafenea, unde ore întregi îmi povestea tot cea a avut mai palitant şi mai trist în viaţa ei. Am avut  impresia până atunci că viaţa mea era plină, dar ascultând-o pe ea, realizam că Simona trăise ca o flacără.

Într-o zi am refuzat să mai intrăm în cafenea, datorită faptului că era ea aceea care plătea de fiecare dată. Din răspunsul ei mi-am dat seama că am gafat şi am realizat cu tristeţe că Simona ne înşela pe toţi cu buna ei dispoziţie şi că în suflet avea cele mai profunde tenebre.

-Nora, crezi că eu nu ştiu că nu voi mai întârzia mult? Lasă-mă să mă simt bine, o fac pentru mine, înainte de toate, şi la anul ai să-mi duci dorul şi nu am să mai fiu.

M-am făcut că nu auzisem nimic, şi cu toată strângerea de inimă pe care am simţit-o am avut curajul să-mi mărturisesc: “Simona ne minte pe toţi ca să ne protejeze.”

În sfârşit a venit şi ziua când Simona pleca spre Riad. Era fericită, şi, cu cel mai degajat aer, îşi aranja în valiză cele mai frumoase rochii pe care le avea.

-Am să-ţi aduc perle cadou din India, imposibil să nu am un zbor cât timp am să fiu detaşată acolo.

Am dat din cap afirmativ, şi, cum nu scosesem niciun cuvânt, s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a sărutat:

-Ştiu că în ultimul timp nu te-am lăsat să vorbeşti, şi ştiu că cel mai adesea erai supărată, dar pentru prima dată în viaţa mea am simţit nevoia să povestesc întâmplări pe care le credeam uitate şi am descoperit în tine cea mai bună ascultătoare. Simona vorbea  ca şi cum  îşi căuta o justificare pentru dorinţa subită de a-şi trece viaţa în revistă. Mă uitam la ea zâmbind, cu sufletul plin de bucurie, pentru că am putut să fiu prezentă atunci când avea nevoie de-o prietenă.

-Ți-am povestit lucruri pe care nimeni nu le ştie până acum, mi-a spus râzând.

Am crezut-o, pentru că şi eu făcusem acelaşi lucru. În pauzele ei, îmi scosesem şi eu la iveală atâtea secrete din grădina ascunsă a sufletului şi de multe ori ne lăsam antrenate în labirintul speranţei şi ne făceam planuri pentru viitor.

La despărţire, Simona m-a îmbrăţişat şi mângâindu-mă pe păr, mi-a spus:

-Să nu-ţi ratezi nicio bucurie în viaţă, sperând că vei avea timp altă dată; profită de tinereţe, şi să nu te laşi copleşită de nebunia lui Mahmud. Dacă nu te iubeşti tu, nu te va iubi nimeni, şi dacă vei căuta milă, tot nu ai să o găseşti, sau este iubire, sau nu este nimic. Ai grijă de tine, încearcă să devii egoistă. Mă uitam la ea, şi fără să-i spun că avea dreptate, a continuat. Te învăţ pe tine, pentru că de multe ori eu am greşit şi nu mai am timp să mă corectez.

-Nu vorbi prostii, am certat-o imediat.

Simona a râs, şi cu ochii strălucind, mi-a răspuns la fel de repede cum am făcut şi eu.

-Nu mai am timp, nu, pentru că - şi a făcut o pauză, ca şi cum trebuia să înţeleg cuvântul fără ca să-l pronunţe - ci pentru că am fost întotdeuana irascibilă la sfaturile altora şi m-am şlefuit singură că o piatră din apă peste care au trecut multe valuri fără ca să o mişte.

Aveam să ne despărţim pentru câteva săptămâni, Simona pleca, iar noi ne întorceam acasă, cu toate că situaţia nu era încă calmă. Eram la sfârşitul verii. Peste o lună de zile începeam un nou an şcolar şi nu ştiam dacă şi acesta va fi la fel de scurt şi de “fierbinte” ca precedentul. Simona îmi luase câteva scrisori ca să le expedieze din afară şi în acelaşi timp numărul de telefon de la Bucureşti, ca să le telefoneze ea părinţilor.

Într-una din zile am aflat de la Gabi, care venise de la Bucureşti, că mama este grav bolnavă, în spital. Imediat a început scandalul şi, bineînţeles, în cercul vicios a intrat şi ea, la care în mai puţin de-o oră Mahmud îi suna la uşă să-i ceară socoteală, cu ce drept i-a stricat liniştea în familie. Nu voiam decât să-mi sun părinţii ca să am veşti despre mama. Mahmud ne ţinea în interogatoriu, când pe Gabi, când pe mine. După trei zile, Gabi nu mai îndrăznea să deschidă uşa şi regreta proasta inspiraţie pe care a avut-o să-mi spună, iar eu înghiţeam ultimele calmante pe care le mai aveam într-o cutie şi pe care le luam, din când în când, în secret. În mai puţin de 20 de minute adormeam. Nu voiam să mai ştiu nimic, singurul lucru pe care mi-l doream era să nu mă mai trezesc. Nu mă interesau nici copiii, şi nici părinţii, voiam să scap de Mahmud şi era singura soluţie pe care-o puteam găsi în clipa aceea. Nu-mi era frică de moarte, m-am gândit la ea ca la cel mai bun medicament care nu-mi putea face mai rău decât răul continuu pe care-l trăiam. Eram înecată în nefericire şi mizerie şi ce nu reuşeam să înţeleg era dacă Mahmud era sadic, sau era pur şi simplu, nebun. Copiii au început să tragă de mine, pentru că nu era timpul de dormit şi după alte încercări şi ale lui Mahmud, văzând că nu aveam nicio reacţie a fugit speriat, ca de obicei, la Rania.  După ce m-au zguduit au reuşit să mă trezească pentru o clipă şi să mă întrebe dacă am luat ceva. I-am spus Raniei ce medicament am luat şi m-am pierdut iar; Mahmud a fugit la un spital în apropiere unde doctorul i-a spus că, dacă nu mă trezesc să mă ducă la spital. S-a întors cu Maha, într-un târziu. Deja câteva vecine erau la noi şi încercau să-mi dea lapte. Maha a intrat în casă, le-a scos pe toate afară, a îmbrăcat copiii şi în mai puţin de 10 minute pleca cu ei, enervată că îi făcusem de ruşine în bloc. M-au lăsat să dorm de duminică dimineaţa până joi după amiază, când m-am trezit singură.

Numai seara când Mahmud se întorcea şi-mi verifica pulsul, Rania intra repede şi mă obliga să beau un pahar de lapte. A doua zi m-am dus să-mi iau copiii şi bucuria cu care m-au primit m-a trezit cu adevărat la realitate şi mi-am spus: “mi-aş fi lipsit copiii de dragoste pentru un nebun, cum de-am fost capabilă de o asemenea prostie?!”

Seara, Rania a venit la noi şi l-a întrebat pe Mahmud de ce nu m-a dus la spital, la care s-a grăbit să-i răspundă:

-Cum era să o duc la spital, să ne facă de râs în cartier?!  Ajunge că tot blocul ştie, şi pe urmă, mama a spus că din asta nu se moare.

Nu am murit, dar am rămas bolnavă de stomac pentru restul vieţii. Nu am mai îndrăznit să deschid subiectul despre mama, aşteptam să reîncep şcoala ca să o pot suna din banii mei, la sfârşitul lunii. Pentru prima dată, după atâţia ani, eram convinsă că mai rău îmi va fi cu Mahmud, dar mai bine nu, şi începeam să-mi scot din cap sentimentul de vinovăţie pe care-l aveam după fiecare scandal. Ştiam că indiferent ce voi face sau nu voi face, întotdeauna când ora crizei vine, îmi va fi imposibil să evit scandalul. Mă uitam în jurul meu şi nu vedeam pe nimeni cu atâtea probleme ca ale mele, şi mai ales, nimeni nu-şi persecuta soţia aşa cum o făcea Mahmud. Cu fiecare zi care trecea eram conştientă că nici măcar dragostea de tată nu ştia să şi-o manifeste. Până şi copiii erau un bun pe care-l avea, dar care nu treceau niciodată înaintea lui. Învăţasem să ascund puţinul bun pe care-l aducea pentru copii şi li-l dădeam în secret. În fiecare seară aveam grijă să ascund câte două banane ca să le am pentru ei, a doua zi, dimineaţă, pentru că ştiam că Mahmud era capabil să le mănânce noaptea, fără să accepte să aducă altele a doua zi. Tot ce era mai bun trebuia pentru el, pentru că el era şeful familiei şi dacă copiii mureau, el putea să facă alţii, dar dacă cu el s-ar fi întâmplat ceva, ce am fi făcut noi? Aceasta era filosofia lui, originală şi marcată de cel mai primitiv egoism.

La câteva zile după ce am început şcoala eram la Maha ca să-l i-au pe Talal, când telefonul a sunat. L-am ridicat cu un aer absent, pentru că eram convinsă că trebuia să fie Mahmud, şi îmi era teamă să nu-şi înceapă vreuna din poveştile lui care se terminau mereu cu câte un scandal care nu-i lăsa nici pe vecini să doarmă. Spre bucuria şi surprinderea mea era Meme. Vorbeam din când în când la telefon, dar evitam să discutăm despre boala Simonei, pentru că ea spera, şi pentru că eu ştiam că totul era  sfârşit. După câteva cuvinte schimbate, am ştiut că ceva nu era în regulă. Vocea lui Meme trăda o emoţie pe care am ştiut imediat să o interpretez: se întâmplase ceva grav cu Simona.

-Este la spital, au adus-o acum două zile...

-Este grav? am întrebat-o speriată.

-Dumnezeu ştie, cu toate că nu cred în El, s-a grăbit să adauge. Vrea să te vadă şi mi-a spus că ţi-a adus o geantă; nu a ajuns în India că să-ţi aducă perle.

Am pus receptorul încet, jos, aşa cum aveam obiceiul când eram şocată de câte o veste sau copleşită de tristeţe şi m-am bucurat că a doua zi era sâmbătă, şi cu orice preţ, trebuia să ajung la spital. Seara i-am povestit lui Mahmud despre Simona şi, cum ştiam că în el nimic nu era stabil, am păstrat pentru a doua zi ideea că vreau să merg la spital să o văd. Dimineaţă l-am luat prin surprindere, şi după câteva clipe de ezitare, a acceptat. Înainte să plecăm de acasă am intrat  repede la Rania şi m-am împrumutat de o mică suma de bani până la sfârşitul lunii. Am lăsat copiii la Maha şi am plecat cu Mahmud, el la magazin şi eu am continuat drumul până la Spitalul American. Am intrat în primul magazin şi i-am cumpărat o cămaşă de noapte. Am căutat camera emoţionată; înainte să deschid uşa m-am oprit, am respirat profund şi mi-am încercat mai multe zâmbete, şi după ce l-am ales pe cel mai vesel am dat buzna în cameră.

Simona era singură  şi  întinsă în pat cu faţa spre fereastră; nu se vedea decât cerul care venea din infinit ca să-şi piardă ea privirea în el. Şi-a întors capul când a auzit paşi, şi dintr-o dată fluidul bucuriei şi al prieteniei a trecut printre noi, căci într-o secundă eram îmbrăţişate, râzând printre lacrimi amândouă.

-Am căzut în Riad, într-un magazin, mi-a spus într-un târziu.

Nu ştiam ce să cred, şi nu înţelegeam adevăratul sens, în cazul ei, al sintagmei “am căzut”, aşa că mi-am spus repede în minte: “nu am s-o întreb nimic, am să o las pe ea să-mi povestească ce vrea.”

-M-au adus imediat prin Siria, dar nu este nimic grav, s-a grăbit să adauge. Un tratament puternic şi am să fiu iar în picioare.

Ea vorbea şi eu o ascultam, doar îmi mişcam capul în semn afirmativ. Refuzam să cred că altul ar fi adevărul, şi, cum ea se minţea sau poate numai pe noi ne minţea, trebuia să o cred, şi mai ales, să sper pentru ea. Am plecat de la ea târziu, când Meme a ajuns încărcată de mâncăruri pe care Simona i le cerea. Eram tristă. Pe stradă îmi ţineam geanta oferită de Simona strânsă la piept, cu amândouă mâinile, ştiam că era ultimul cadou pe care Simona îl oferea, şi încercam să-mi amintesc cele mai mici detalii de pe faţa ei, ca să găsesc un semn care să-mi spună că îi merge rău. Dimpotrivă, o găsisem mai frumoasă ca niciodată, poate puţin palidă, dar îi accentua fineţea, iar ochii mari şi calzi erau încadraţi de ovalul feţei într-o distincţie  perfectă. “Nu, nu, îmi repetam, Simona nu trebuie şi nu poate să moară!”

M-am trezit la Mahmud la magazin cu mâinile în aceeaşi poziţie şi cu acelaşi gând în cap, dar prezenţa lui m-a trezit la realitate şi am realizat imediat că nu trebuia să mă vadă tristă, pentru că s-ar putea să fie gelos că sunt îngrijorată pentru ea. Cum am intrat, i-am spus:

-Simona mi-a spus să te pup şi abia aşteaptă să te vadă.

S-a uitat la mine fix ca şi cum ar fi vrut să mă pătrundă până la adevăr cu privirea, şi când a fost convins că acesta era adevărul m-a întrebat ce face. I-am spus adevărul. Simona era mai aproape de sfârşit ca niciodată. Speram ca în felul acesta să fie puţin impresionat şi să mă lase să merg la ea la spital fără probleme. M-am aşezat pe scaun şi fără să premeditez mi-am amintit conversaţia pe care am avut-o cu doctorul înainte de plecarea ei. Am ştiut că din clipa aceea pentru mine cronometrul ei mergea în sens invers, şi fără să mă pot controla, m-am simţit cuprinsă de-o tristeţe profundă.

A doua zi am vizitat-o cu Mahmud; era veselă şi ca de obicei, a avut grijă să ne simţim bine şi să întreţină converasaţia, cu toate că tuşea din când în când. “Este din cauza ferestrei, pentru că nu pot să stau fără aer”, a repetat.

Problemele mele au debutat odată cu începutul săptămânii. Mahmud a refuzat categoric să mă mai lase la spital. Era de ajuns, în opinia lui, şi cum va muri, la ce bun să-mi pierd timpul. La început am plâns, pe urmă m-am certat cu el o noapte întreagă şi în final am acceptat ideea că avea dreptate. Ştiam că trebuia să-l mint şi să mă aranjez să o vizitez în secret. Nu aveam decât să apelez la prietenele mele libaneze. Rania a găsit soluţia: ea avea grijă de copii, iar eu urma să ies cu sora ei în oraş să-şi facă cumpărături pentru nuntă. De două trei ori pe săptămână apelam la serviciile ei, o dată la sprijinul lui Maha şi în rest, mă aranjam cu câte o colegă.

Cel mai adesea vorbeam de mine. Simona evita să vorbească despre ea, şi cum eram tot timpul terorizată de Mahmud, nu reuşeam de fiecare dată să-mi iau un aer indiferent, şi cel mai adesea, imediat ce mă aşezam pe scaun începeam să plâng.

-Ştii că am încercat să mă sinucid? i-am spus într-o zi când nu eram convinsă dacă trebuia să mă întorc acasă sau să mă arunc în mare.

Simona m-a fixat ca şi cum voia să-i spun că “am glumit”. Într-un târziu, cum tăceam cuprinsă de regret pentru că i-am spus, i-am auzit vocea calmă:

-Şi ce-ai obţinut? S-a calmat? m-a întrebat cu reproş.

-Nu am obţinut decât dureri de stomac, şi, în plus, la ultimul scandal m-a obligat să-i dau în scris că sunt nebună şi indiferent ce mi s-ar întâmpla el nu este responsabil.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         

-Asta nu are importanţă, pentru că aşa ceva nu ai să mai faci. Nu merită să mori pentru un cretin periculos. Şi luându-mi mâna într-a ei a început să mă mângâie. Ai plecat şi tu, ca şi mine, mai mult pentru un ideal, “libertatea“. Ce fel de libertate ai crezut că ai să găseşti într-o ţară orientală? Căsătoria era un miraj pentru noi, ai greşit când le-ai ales pe amândouă: mirajul şi omul. Şi repede a adăugat: îţi eşti datoare ţie însăţi pentru că ai greşit, şi pentru motivul ăsta nu trebuie să te laşi  doborâtă. Trăieşte-ţi tinereţea. Mi-ai spus că vii la spital în secret şi găseşti de fiecare dată un motiv ca să ieşi şi pe cineva care să te ajute. Din ce se poartă mai tiranic cu tine, caută şi tu pretexte să-ţi uiţi necazurile. Trebuie să-ţi găseşti pe cineva să te ajute şi să ţină la tine.

Nici nu şi-a terminat bine fraza că, speriată, mi-am retras mâna şi mi-am făcut semnul crucii:

-Doamne, fereşte-mă! Vrei să mă omoare?

-Ce copil eşti! mi-a răspuns veselă. El te terorizează ca să-ţi fie frică, iar tu ai nevoie de puţină afecţiune, şi în special de cineva care să te ajute să poţi pleca de aici. Dacă nu ai un bărbat în spate, nu ai să ai nici curajul şi nici posibilitatea materială să ajungi până la aeroport. Nora, dacă nu ai să mă asculţi să faci un efort să ieşi din ambianţa pe care o trăieşti, nu ai să fii capabilă niciodată să iei vreo decizie şi ai să-ţi termini viaţa, sau nebună, sau în mare. Te comporţi ca un copil, trebuie să devii o femeie care-şi urmăreşte  scopul. Dacă vrei să reuşeşti, în cazul tău, singură într-o ţară care nu este a ta, trebuie să fii mai inteligentă decât într-o situaţie normală. Unde este sentimentul de a supravieţui?! Te laşi dominată de tirania lui? Dovedeşte-ţi că eşti mai inteligentă decât el. De ce nu sunt eu sănătoasă?  

În ziua aceea am întârziat la Simona mai mult decât îmi permiteam. I-am povestit în amănunt toate mizeriile de fiecare zi şi mai ales, de avariţia lui. Erau atât de multe istorii, că unei persoane normale i se părea de necrezut. Ştiam că numai Simona mă putea crede şi tot ea era singura care mă asculta cu gravitate, pentru că în rest, toţi nu vedeau decât partea comică a situaţiei şi râdeau. Pe ceilalţi îi distra imaginaţia bolnavă a lui Mahmud de a găsi şi de a inventa mereu pretexte pentru scandal. În ziua aceea, Simona nu mi-a spus “când am să fiu sănătoasă.” Am plecat de la ea tristă, dar pe undeva începea să mi se contureze ideea că avea dreptate, şi în afară de a plânge şi de a-mi şterge ochii roşii plini de lacrimi nu încercasem să fac nimic de când eram în Liban. Avea dreptate, trebuia să-l înfrunt în ascuns, pentru că faţă în faţă era el cel mai puternic, şi nu aş fi putut să ajung la vreun rezultat. Nici faptul că eram frumoasă şi lucram nu-mi servise până în prezent la nimic. Nu făceam decât să-l plâng pe Alex şi să mă plâng de Mahmud. Trebuia să întorc toate paginile pe care le trăisem până acum, aşa cum Alex i-a spus Doinei: “o carte citită şi aruncată în foc.” De ce să nu-l arunc şi eu, şi, în special, de ce să nu profit de el, pentru că în sufletul meu ştiam că mie, personal, nu-mi va refuza nimic.

Deodată mi-am amintit de afecţiunea deosebită pe care a avut-o pentru Talal şi m-am gândit că numai prin el, şi pentru el îi puteam cere să mă scoată de aici. Ca un fulger mi-a trecut prin cap ideea că trebuie să-i spun că este al lui, în felul acesta va face totul ca să mă scoată şi pe urmă, fiecare cu D-zeul lui, doar îmi datora atâţia ani de suferinţă.

Pentru prima dată, Mahmud nu şi-a manifestat curiozitatea să mă întrebe unde am fost cu sora lui Rania, şi ca niciodată, era bine dispus. Seara, înainte să ne culcăm mi-a spus:

-Dacă nu aş fi de familie bună să ştii că m-aş însura cu alta, m-am săturat de tine! Un bărbat are nevoie să schimbe, şi, în plus, cu tine nici nu-mi place să fac dragoste.

-Cine te împiedică, chiar te rog, simte-te bine şi nu te jena de principii, i-am spus, şi în sufletul meu am continuat: “de fapt, acelaşi lucru vreau şi eu să-l fac.”

A doua zi, pentru prima dată, mi-a spus să mă aranjez că el are de lucru şi nu poate să vină la prânz. Nici nu-mi doream altceva, şi m-am gândit că în felul acesta după-amiaza puteam să dau o fugă la Simona la spital. Am ajuns la ea destul de devreme şi imediat ce am intrat în cameră m-am oprit mirată şi speriată în celasi timp: Simona avea aparatul de respirat.

-Mi-a fost rău noaptea, mi-a spus încet, aşa respir mai uşor, şi, în plus, nu mai tuşesc.

I-am povestit repede de fraza pe care mi-o spusese Mahmud şi am râs amândouă:

-Să ştii că ăsta şi-a găsit, sau poate are mai demult vreo femeie. Din cauza asta te persecută, de frică să nu-l înşeli şi tu, mi-a spus Simona.

-Să ştii că mă bucur dacă are vreuna, abia aud mai rar “pregăteşte-te!” i-am spus râzând.

Încercam să-i povestesc toate nimicurile şi toate gândurile şi grijile mele, mai mult de teamă să nu fie vreun gol în discuţia noastră şi să fie nevoie să discutăm despre boala ei.

A doua zi nu am putut să ajung la ea. Mi-a fost imposibil să-mi pot aranja vreo ieşire cu cineva. Sufeream şi simţeam că ura mea pentru Mahmud devenea incurabilă, ca şi boala Simonei. Când am ajuns peste câteva zile, în cameră am simţit un miros greu.

-Nu ţi-au aerisit camera? am întrebat-o şi am vrut să-i deschid puţin geamul.

-Sunt plămânii mei care miros, mi-a răspuns tristă.

Am tăcut jenată şi m-am simţit vinovată mult timp după aceea.Nu mi-am iertat niciodată uşurinţa cu care i-am amintit un lucru pe care nu voia să-l discute, sau poate să-l recunoască în faţa noastră. Am stat pe scaun, şi cu toate că era cald în cameră îmi simţeam spatele rece, şi, din când în când, un frison îmi cutremura tot corpul.

-Eşti răcită? m-a întrebat Simona la plecare.

-Mai repede cred că sunt obosită, i-am răspuns şi m-am aplecat ca să o sărut.

-Mama mi-a spus că peste câteva zile vine și sora mea.

M-am uitat la ea fericită, ştiam că o aştepta şi i-am văzut în ochi luminiţa care în ultimul timp îi dispăruse.

În ziua aceea Mahmud a descoperit că l-am minţit, şi că de fapt, nu am fost plecată cu sora Raniei. Era ziua în care aveam nevoie mai mult ca niciodată de linişte ca să-mi pot plânge prietena care, ca o flacără lipsită de resurse mai lumina, din când în când, înainte să se stingă definitiv. Ne-am certat două zile şi am întârziat mereu la şcoală, spre ruşinea mea şi spre disperarea directoarei. Un scandal inutil, pe care l-a oprit Maha, care l-a convins ca să mă lase să merg a doua zi la spital. Mă întrebam de ce sora lui îl putea convinge şi eu nu, în special că sub ochii noştri Simona îşi trăia ultimele ore.

Am ajuns la spital după două zile de absenţă. Îmi uitasem necazul şi tremuram de durere gândindu-mă la starea  celei care-mi intrase în viaţă ca o pasăre  grăbită  care-ţi anunţa primăvara, dar care piere în ultimele capricii ale lui martie. Am deschis uşa nerăbdătoare, şi într-o secundă am simţit că picioarele mi se înmuiau, când m-am lipit, încet, de perete.

-Era o tânără… am încercat să spun, dar cred că a fost în româneşte, pentru că nimeni nu a înţeles nimic şi au continuat să se uite la fel de miraţi la mine, cum mă uitam şi eu la ei. Am găsit puţină energie şi m-am îndreptat repede spre sala infirmierelor.

Fără să întreb, una dintre ele a venit repede spre mine şi mi-a spus că Simona era la reanimare. Am urcat grăbită pe scări  cele două etaje şi imediat am văzut-o pe Meme. Era pe sală, singură, aşezată pe un scaun, abătută. Cum m-a văzut mi-a zâmbit de la distanţă şi a venit spre mine.

-Ce-i cu tine, de eşti aşa de răvăşită?

Nu puteam să-i spun că m-am speriat când am văzut pe altcineva în patul Simonei. Ştiam că Meme refuza ideea morţii iminente a fetei ei. Pentru ea era o problemă de timp, până când tratamentul  avea să-şi facă efectul.

-Am urcat pe scări şi am obosit, i-am spus grăbită, ca şi cum mi-ar fi fost teamă că s-ar fi putut îndoi de adevăr.

-Ai să intri să o vezi, are aparate multe, să nu te sperii şi te rog să te vadă zâmbind, mi-a spus pe un ton categoric. Ştii povestea cu moralul, în plus sora ei vine mâine.

O ascultăm pierdută, ea vorbea, dar gândul meu era departe; îmi mişcam numai capul, ca şi cum trebuia să simtă că o ascultam. O infirmieră se apropia de noi, mi-a pus pe umeri un halat alb şi Meme mi-a deschis o uşă şi m-a împins înăuntru. Erau numai aparate şi ecrane şi o linişte deplină. M-am uitat speriată să o văd pe Simona printre mulţimea de paturi albe şi pline de fire. Toţi bolnavii se asemănau şi de sub aparate erau greu de identificat. Am simţit o uşoară ameţeală şi când mi-a trecut am ştiut că cineva mă împingea de la spate şi îmi şoptea:

-Mergi încet, mama este al doilea pat la stânga.

Am ajuns lângă patul Simonei, fără să vreau, zâmbind. Subconştientul meu reacţiona singur la sfatul lui Meme. M-am aplecat şi am sărutat-o. Simona mi-a zâmbit. Nu putea să vorbească, era supărată pentru că masca de oxigen îi era fixă şi nu o  putea scoate când putea să respire liniştită. Aştepta să vorbesc eu. Eram emoţionată, nu ştiam ce să-i spun, când, deodată, frazele mi-au ieşit singure din gură:

-Când ai să te faci bine, ai să fii fragilă şi nu ai să mai poţi zbura. Ştii ce-o să facem amândouă? Vom deschide un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi. Ai să vezi ce bani o să facem pentru că toţi vor veni la noi să-i îmbrăcăm.

Eram veselă de ideea mea, pentru că Simona zâmbea fericită şi îşi mişca capul în semn afirmativ. Pentru câteva secunde nici nu m-am îndoit că nu ar fi acesta adevărul. Şi, în definitiv, de ce nu ar fi fost posibil, doar avea 34 de ani, şi cum spunea Meme, “trebuie să-şi crească copiii!“

Am ieşit afară şi m-am aşezat pe un scaun. Eram absentă din cauza emoţiei care îmi epuizase puţinul de energie pe care mai aveam să-l consum pentru Simona. Mă uitam la Meme, şi cu toată dragostea pe care i-o purtam şi cu tot respectul durerii pe care-o trăia, nu am găsit niciun cuvânt să-i spun, şi nici măcar curajul să o iau în braţe şi să o consolez. Eram singure, departe de la noi, şi fiecare ne purtam durerea în felul ei: eu, cu speranţa, Meme cu neconsolare şi revoltă pentru restul vieţii; Simona, în curând nu mai avea ce purta.

O priveam pe Meme şi mă întrebam de unde avea atâta forţă, ca singură, într-o ţară care nici măcar nu era a ei, singură pe culoarul unui spital, fără niciun umăr care să o lase să-şi odihnească capul încărunţit de atâţia ani plini de griji care au trecut peste ea, mai  spera într-o minune. Pentru ea cuvântul “s-a sfârşit” nu exista. De multe ori mă întrebam dacă nu cumva durerea nu-i anesteziase gândirea şi nu o lasa să vadă decât ceea ce gândea că ar fi fost bine pentru ea. Mă uitam în jurul nostru şi vedeam grupuri care împreună discutau, se consolau, sau se îmbrăţişau ca să se îmbărbăteze.

 Noi eram singure. Eu eram prea impresionată de tragedia Simonei ca să fi avut vreo reacţie, iar Meme, în maturitatea ei, poate era conştientă de şocul pe care-l trăiam ca să aştepte din partea mea vreo reacţie. Când pierzi pe cineva drag, este înfiorătoare singurătatea. Cred că este singura clipă din viaţă în care, într-adevăr, ai nevoie să fii înconjurat şi susţinut moral.

Am părăsit spitalul revoltată pe viaţă şi dureros de tristă; până acasă am simţit că universul se anihilase, nu mai era nimeni în afară de Simona, care murea încet, şi de noi, care ne uitam la ea şi refuzam să acceptăm adevărul.  A doua zi era sâmbătă. Raya s-a trezit cu febră şi nu am putut să plec la spital. Am refuzat să telefonez pentru că îmi era teamă de adevăr şi nu voiam să-mi distrug puţinul de speranţă pe care-l mai aveam, că cele câteva minute dintr-o după-amiază de toamnă târzie au fost ultimele în care am atins-o şi privit-o în ochi pe cea pe care aveam s-o numesc, din prima clipă în care am cunoscut-o,  “prietena mea“. 

A doua zi după-amiază am plecat la spital. Mă uitam să o văd pe Meme pe sală. M-am uitat bine în toate direcţiile, şi, cu teamă, m-am apropiat de prima infirmieră care trecea. Aceasta m-a luat de braţ şi s-a îndreptat cu mine spre lift. Aşteptam să vorbească, bănuiam că inevitabilul a avut loc. Deodată am simţit ca un fior rece mi-a trecut prin tot corpul, şi fără să-mi dau seama, lacrimile îmi curgeau pe obraz. M-am oprit şi m-am lipit de perete şi zguduită de plâns am întrebat-o: “când?”

-Noaptea trecută, mi-a răspuns încet. 

Am coborât scările plângând. Aş fi vrut să strig, şi mai ales, să-l întreb pe Dumnezeu “de ce?” Nu ştiam ce înseamnă moartea până atunci. Era pentru prima dată când pierdeam pe cineva drag. Eram şocată şi speriată în acelaşi timp. M-am oprit în stradă, şi, involuntar, mi-am ridicat privirea. Cerul era senin, dar îndepărtat mai mult decât de obicei. Mi-am fixat privirea în el, ca şi cum aş fi putut să-i văd faţa Simonei, şi printre lacrimi, mi-am spus: “ştiu că şi tu m-ai iubit, am rămas singură, ce am să fac fără tine, mi te-a luat Dumnezeu şi pe tine şi speranţa. Dacă tu nu ai să mai fii, cine o să-mi amintească că nu trebuie să mă abandonez în mizerie? Cum am să rezist fără tine?”

Mi-am şters obrajii şi m-am îndreptat grăbită spre casa ei. Capul meu era ca o staţie  TV unde sunt mai multe canale. Îmi reveneau în minte atâtea discuţii pe care le trăiserăm împreună, atâtea gesturi ale ei, imaginea atâtor zile pe care le petrecuserăm împreună, vocea şi râsul ei, şi mă simţeam inundată sufleteşte de tandreţea pe care mi-o arătase în ultimele  luni. Mergeam pe stradă şi vorbeam singură şi mă grăbeam să ajung cât mai repede la Meme, ca să pot plânge fără nicio reţinere. Am sunat la uşă şi am început să plâng în hohote. Imediat ce m-a văzut, mi-a spus:

-Te rog să nu plângi, în primul rând Simona nu te vrea mai supărată decât eşti, în al doilea rând, pentru copii. Eu plâng în baie, sub duş.

Am tăcut şi nu i-am răspuns nimic, mi-am înghiţit suspinele şi am stat calmă pe scaun ca să ascult amănunte despre ultimele ore ale Simonei. A vrut să trăiască până şi-a revăzut sora şi a murit noaptea. Tot timpul a fost conştientă, moartea a venit repede după aceea, nu a mai avut timp să-şi dea seama ce se întâmplă şi în special să-şi manifeste regretul...

M-am întors acasă tristă şi epuizată. Nu mai înţelegeam nimic din ceea ce însemna viaţa şi mă întrebam de ce trebuia să murim tineri, de ce Dumnezeu nu ţinea cont de durerea celor care plecau înainte să-şi vadă copiii mari, dar mai ales, de sentimentele copiilor care se trezeau peste noapte singuri. Nu puteam să-mi manifest nici măcar durerea. Eram plină de tristeţe şi îmi doream pe cineva care să mă lase să plâng în braţele lui până la ultima lacrimă. Aveam sufletul, inima şi ultima celulă din mine pline de durere, aşteptând momentul potrivit să o plângă cu mine pe cea care-mi luminase viaţa în această ţară, departe de ai mei, departe de aceia care plângeau cu aceleaşi lacrimi ca ale mele, româneşti, şi cu aceleaşi cuvinte spuse la durere. Dar nu aveam pe nimeni. Ca Simona, în pământul care nu era al ei, şi eu rămâneam la suprafaţă, la fel de singură. Mă gândeam la ea ca la cel mai bun lucru care mi se întâmplase aici, şi pe care acum îl pierdeam pentru totdeauna. Şi ea a fost un miraj, aşa cum mi-a fost şi ideea de a mă căsători, aşa cum a fost şi dragostea mea cu Alex, aşa cum au fost şi Eta sau Doina. Nu mai aveam nimic...

Mahmud era furios. Nu l-a impresionat nici moartea Simonei şi nici durerea mea. Am încercat să-i explic, dar a fost inutil. L-am lăsat să vorbească, să înjure şi să ameninţe. Era încă o noapte pe care nu o dormeam. Am stat trează şi m-am gândit nu numai la Simona, dar şi la mine. Dimineaţa i-am spus că nu am să merg la şcoală pentru două zile. Voiam să stau cu Meme şi a doua zi să asist la înmormântare.

-Unde o înmormântează? m-a întrebat brusc.

-Cum unde? l-am întrebat şi eu la rândul meu.

-La creştini sau la musulmani?

-Bineînţeles că într-un cimitir ortodox, i-am răspuns fără să-mi dau seama ce viza.

Nici nu am treminat bine răspunsul că deja urla ca un nebun.

-Şi-a meritat moartea, îmi pare bine că a murit. Trebuia la musulmani, pentru că a fost măritată cu un musulman, şi nu ai să asişti la înmormântare şi nu ai să te mai duci la Meme.

Printre urletele şi insultele lui încercam să-l conving că soţul ei nu i-a cerut niciodată să-şi schimbe religia.

Nu auzea nimic