PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE continuare partea I

Și așa, a mai trecut o zi

Am dormit mai uşor decât un fulg, dar nu înainte de a-i mulţumi Protectorului meu celest de întorsătura de negândit a problemei din timpul zilei. A doua zi tremuram de bucurie la gândul că pot circula singură şi în voia mea pe străzi fără să fiu acompaniată, şi cel mai mult îmi doream să pot întârzia în faţa vitrinelor de pe strada magazinelor de bijuterii.

Imediat ce a închis uşa Mahmud am alergat la baie şi ca şi cum mă pregăteam pentru o prezentare de modă, m-am spălat încet, cu atenţie să nu-mi ud părul, am încercat mai multe coafuri, căci nu mă puteam hotărî cu care dintre ele îmi stătea  mai bine; şi aşteptând ca ora deschiderii să se apropie m-am îmbrăcat şi dezbrăcat de câteva ori, eram nerăbdătoare şi emoţionată. Înainte de a ieşi din casă am tăiat o bucată mare din checul pe care îl făcusem cu câteva zile în urmă, l-am învelit într-un şerveţel şi am coborât. Portarul era chiar în faţa uşii; când m-a văzut ieşind din lift, ochii i-au ieşit din orbite, aproape să-i cadă pe jos. Imediat mi-am amintit că uitasem gunoiul. Era prea târziu; atunci, cu cel mai nevinovat zâmbet i-am spus  “bonjour“, m-am aplecat şi i-am mângâiat copilul pe cap şi i-am întins bucată de chec. Copilul, bucuros, i-a întins-o lui taică-su; acesta, fericit, am simţit că mi-a mulţumit după mâna pe care şi-a pus-o în dreptul pieptului şi s-a înclinat. Foarte graţioasă, am mai mângâiat încă o dată copilul, i-am mai zâmbit o dată portarului şi mi-am întors călcâiele mai frumos decât o prim-balerină. Ştiam că-l impresionasem şi simţisem că era şi emoţionat.

Mergeam pe stradă şi cred că zâmbeam la gândul că Mahmud îşi va atrage antipatia acestuia, mai ales că îi cerea un serviciu fără să se gândească măcar să-i mulţumească.  

Blocul nostru se găsea pe o intrare, aşa că odată ajunsă în strada principală m-am simţit puţin dezorientată, nu ştiam în ce direcţie s-o  iau. Ştiam că în jos, la capătul străzii începea “SOUK-UL”, adică magazinele de tot felul, iar după 500 de metri, încă o dată la stânga, intram pe strada părinţilor lui Mahmud; riscam să mă vadă cineva, aşa că m-am hotărât să o iau în sus. Beirutul este o aglomeraţie de străzi care urcă sau coboară; este foarte greu să dai din întâmplare peste o stradă care este, de la un capăt la altul, plată. Ajungând la prima intersecţie m-am gândit că cel mai indicat ar fi să merg în sensul maşinilor şi de altfel se vedea că la o mică distanţă începeau şi aici magazine. Ce importanţă mai avea direcţia, eram fericită că-mi creasem un pic de libertate, greutatea riscului nu mai conta.

Primul magazin care mi-a ieşit în cale era o brutărie; în afară de pâine, care se asemăna cococilor pe plită pe care le făcea bunica mea, mai vindea ceva care avea un miros plăcut şi deosebit. Curioasă, m-am oprit şi am privit prin geamul murdar înăuntru. Pe aceeaşi turtă mare se întindea ulei amestecat cu nişte seminţe de culoare maron. Am crezut că trebuie să fie destul de bună, din moment ce lumea stătea la coadă; mai târziu am aflat că se cheamă “manais” iar seminţele “zatar” (un amestec de seminţe de plante cu sare şi cu susan). Din cauza mirosului de pâine caldă şi al manaisului mi-am amintit că nu mâncasem înainte de a pleca, dar cum nu aveam bani am înghiţit în sec şi mi-am continuat drumul. După calitatea lucrurilor din vitrine mi-am dat seama că am luat o direcţie care ducea spre un cartier sărac. La un moment dat, strada s-a îngustat iar blocurile aveau aerul trist de vechime; în plus, găurile de la gloanţe sau de la schijele bombelor se etalau pe toată faţada lor. Balcoanele erau înguste şi pline de rufe, probabil era rândul lor de a primi apă potabilă, şi totul avea un aer deprimant. Maşinile se strecurau cu greutate, mai ales din cauza cărucioarelor cu legume şi a pietonilor care traversau strada ca şi cum fiecare ar fi fost un nemuritor. La un moment dat era să-mi cadă în cap un coş de nuiele. Proprietara coşului a strigat, dar cum nu înţelegeam araba nu am înţeles că trebuie se mă feresc; noroc că vânzătorul ambulant care a avut timp să-şi dea seama că sunt străină şi deci nu aveam cum să înţeleg avertismentul venit în grabă de la balcon, m-a tras chiar în momentul când acesta se pregătea să cadă. Speriată de povestea coşului am devenit   atentă să merg cât mai aproape de vitrină, adică pe sub streaşina blocului.

Am văzut o placă indicatoare, scria pe ea “Basta”. Începând de aici totul părea şi mai trist şi mai murdar, magazinele deveneau şi ele deosebite de tot ce văzusem până atunci. Aruncând o privire într-unul dintre ele am observat că vindeau haine uzate sau diferite obiecte de uz casnic sau decor. Erau aşa de murdare magazinele, că fără să vreau m-am cutremurat numai la gândul că m-aş putea atinge de vreun obiect. Majoritatea femeilor erau îmbrăcate tipic oriental; pe cele acoperite pe cap cu basmale ce le ajungeau până la jumătatea spatelui le consideram mai fericite decât pe acelea care, cu o mână îşi ridicau poalele sadorului iar cu alta îl ţineau să nu le alunece de pe cap. Majoritatea bărbaţilor purtau barbă, dar cum eram preocupată să văd totul, nu observasem că în  acest tablou bizar pentru mine, eu eram de fapt eroina, căci cu părul meu lung şi blond atrăgeam atenţia pe unde treceam.

La un moment dat am trecut prin faţa unei clădiri unde staţionau mai multe maşini, ultimele modele şi de mărci diferite, iar pe stradă, câţiva tineri legaţi în jurul gâtului cu un fular îşi mişcau armele dintr-o mână în altă nervoşi. Imediat mi-am dat seama că şi acolo trebuia să fie sediul unui partid, ca de altfel pretutindeni în oraş şi discret, m-am întors fără să le atrag atenţia. În drum spre casă am simţit un pic de regret pentru alegerea făcută şi cum trecuseră numai două ore de când plecasem, nu mă hotăram dacă să mai merg sau să mă întorc  acasă.

Reflectând puţin, m-am îndreptat spre casă; eram obosită şi decepţionată de contrastul pe care-l observasem pe o distanţă de doi kilometri, cartierul Basta mă impresionase cu clădirile lui vechi şi murdare, pe care amprentele războiului erau viu  încrustate, în plus, gunoaiele  în grămezi tronau la fiecare colţ de stradă şi concurau, în măreţia lor, cu tinerii bine înarmaţi de pe trotuarele din faţa lor. Eram puţin îngrijorată de numărul mare de partide pe care le observasem în drumul meu şi mai ales de acei tineri, care mulţi nu păreau a avea mai mult de 16 sau 18 ani şi care, înarmaţi până în dinţi, sfidau trecătorii din simpla  teamă pe care o crea  văzul armei.

Cu un aer mai puţin vesel decât plecasem, m-am întors  spre casă şi mă gândeam că trebuie să-mi pregătesc zâmbetul pentru portar, dar spre fericirea mea de data aceasta nu l-am mai văzut.

 Am intrat în casă absentă, când deodată am auzit zgomotul puternic  al mitralierelor şi câteva explozii, ca de grenadă. Am fugit repede în dormitor şi m-am aşezat pe jos în fata şifonierului şi, la fel ca Mahmud, am început cu voce tare să număr pereţii şi să încerc să evaluez forţa exploziilor. A durat totul în jur de 20 de minute, după care sirenele salvarilor şi ale maşinilor militare au oprit, ca la un semnal, orice zgomot de armă. Neîncrezătoare într-o oprire aşa de bruscă, am  întârziat să mă ridic.

Cu capul rezemat pe genunchi, strânsă ca un ghem pe covor, mă întrebam cu tristeţe, oare cum îmi va fi restul vieţii pentru ca situaţia era departe de a se normaliza. Mahmud nu va fi capabil niciodată să-mi satisfacă aspiraţiile afective iar în România ştiam că nu era deloc plăcut şi agreabil de întors, după ce ai fost plecată în afară. Îmi era dor de frunzele îngălbenite ale toamnei şi mai ales de Cişmigiu şi de plimbările lungi pe care le făceam cu Doina, la Şosea. Ore întregi vorbeam, râdeam, visam, călcând cu picioarele frunzele uscate ce formau un covor moale şi plăcut, ce parcă-mi proteja speranţele să nu se risipească. 

Cel mai adesea îmi era dor de părinţi, un dor care pe zi ce trecea creştea în mine, în acelaşi timp cu un sentiment de vinovăţie şi cu micii spini ai remuşcării. Şi ce mă durea cel mai tare era că, aşa cum Alex nu a apreciat iubirea noastră, tot aşa nici eu nu am fost la acelaşi nivel cu dragostea părinţilor. Oare cu ce drept am putut să hotărăsc să plec fără să ţin cont că, la fel cum eu am fost rănită, i-am rănit la rândul meu pe ei. Cât putem să fim de egoişti, fiecare în durerea noastră! Mă gândeam, fără să plâng aşa cum îmi luasem obiceiul de când eram în Beirut, îmi puneam întrebări şi tot singură îmi dădeam răspunsuri. Eram conştientă că dacă Mahmud ar fi fost calm şi bun cu mine, dacă ar fi fost capabil şi ar fi vrut să înţeleagă ce grea este dezrădăcinarea, dacă mi-ar fi dăruit o dragoste plină de tandreţe, dacă am fi putut discuta calm, într-un cuvânt - dacă am fi putut comunica - nu ar fi fost chiar atât de dramatic cazul meu.

La un moment dat am auzit uşa deschizându-se. Nu m-am mişcat, ştiam că era Mahmud. Nu i-am răspuns nici când m-a strigat şi l-am lăsat să mă caute, mi-aş fi dorit să mă găsesc într-un labirint şi să ne pierdem unul de altul.

-Ce faci aici, nu ai auzit când te-am strigat? - m-a întrebat mirat.

-Te-am auzit, dar nu am forţa să-ţi răspund. Am auzit că s-a tras. Ce a fost?

-Din cauza asta am venit mai devreme, m-am gândit că ţi-a fost frică. Combatanţii a două partide diferite s-au certat din cauza garatului. Fiecare şi-a revedicat dreptul să-şi gareze  maşina într-un anumit loc pe trotuar. Cum nu au ajuns la înţelegere şi s-a încălzit discuţia, au început să tragă.

-Pentru ca să-şi gareze maşina a fost toată istoria? - l-am întrebat râzând fals; găseam că era o bătaie de joc ca la atâta lume a trebuit să-i fie frică pentru simplul motiv că doi indivizi nu s-au putut pune de acord unde să gareze.

-Unde ai stat tot timpul cât s-a tras?

-Aici, nu mi-ai spus tu că ar fi locul cel mai ferit din toată casa?

-Da, dar asta în cazul când se trage dinspre demarcaţie; în cazul de astăzi s-a tras din spatele blocului, a continuat, trebuia să stai spre partea care dă spre demarcaţie. Aici puteai să fii în pericol. De exemplu, au ajuns gloanţe chiar în blocul din spatele nostru, am aflat că un copil a fost rănit pe balcon în timp ce  se juca.

-Unde a avut loc incidentul? - l-am întrebat .

-Pe strada care coboară spre Basta, nu este departe, tu nu ştii unde este exact, nu ai fost niciodată acolo. El vorbea şi eu începeam să tremur, gândindu-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost pe stradă.

-Ce-au făcut cei care se aflau pe stradă?

-Fiecare fuge pe unde poate, în general intră în primul bloc şi stau până când totul se calmează.

-Iar magazinele?

-Se închid repede. Este periculos, Nora. În general,  “miliţia”(aşa se numesc membri diferitelor partide) trage mai mult la întâmplare, ei stau ascunşi după câte un zid, mai aruncă şi câte o grenadă, din când în când, şi astfel se crează panică. De obicei răniţi sunt civilii. Îmi dădea atâtea detalii, mai mult cu ideea să mă convingă de riscul care există în cazul în care aş îndrăzni să circul singură.  Aveam  senzaţia că vreau să plâng şi să râd în acelaşi timp. Şi dintr-o dată m-am întrebat ce bombă  ar putea cădea acum în cameră dacă ar ştii că astăzi am circulat singură până la Basta. Eram atât de epuizată nervos, încât uitasem că trecuse  ora prânzului fără să mănânc nimic.

-Trebuie să mergem la mama, este târziu, acum stai toată ziua pe jos?

-Nu vreau să merg, nu-mi este foame, vreau să dorm.

Mi-aş fi dorit să-mi spună “cum să plec fără  tine, cherie?“, să mă mângâie şi să mă strângă în braţe. Atunci aş fi plâns, aş fi  alungat din suflet toată spaima prin care trecusem singură şi, uşurată, mi-aş fi refăcut machiajul, mi-aş fi aranjat părul şi aş fi plecat cu el de mână, dacă nu fericită, cel puţin mulţumită.

-Dacă nu vrei, eu plec singur. Acestea i-au fost cuvintele ieşite din gură ca un ultimatum. Şi a plecat fără să fie atent dacă m-am ridicat sau am rămas tot pe covor.

Într-un târziu m-am ridicat abătută ca un câine vagabond, am mâncat o banană şi m-am culcat. Aveam să mă trezesc seara pe la  7,30, când a deschis uşa.

-Unde ai fost până acum? l-am întrebat.

-La un prieten, a răspuns. Şi aşa a mai trecut o zi.