PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a II a

PARTEA A DOUA

O amintire duioasă: Doina

Într-una din dimineţi, spre surprinderea tuturor, am aflat despre masacrul care a avut loc în timpul nopţii la reşedinţa lui Toni Frangie, fiul fostului preşedinte, Sleiman Frangie. Fusese asasinat împreună cu soţia şi cu o fetiţă care abia avea un an. Compasiune generală pentru victime. Toţi se întrebau care vor fi consecinţele pe plan politic şi social... S-a ştiut repede că era o răzbunare  pusă la cale de partidul Kataieb ca urmare a asasinării unui şef de-al lor, în regiunea unde locuia fostul preşedinte. Ce tragedie umană şi ce ironie a destinului ca Toni Frangie să fie asasinat cu soţia şi cu fiica, chiar de creştini, în plus, de maroniţi ca şi el… Cât poate fi de oarbă răzbunarea, dacă se pot lua decizii atât de criminale încât nici nevinovăţia unui copil nu a fost cruţată. Priveam fotografiile din ziare  cu durere şi revoltă şi mă întrebam numai dacă cel care a tras fără milă într-un copil putea să mai aibă o clipă de linişte şi de bucurie în viaţa lui. Şocul era la fel de mare ca şi durerea, iar lanţul răzbunărilor în loc să se oprească se mărea în fiecare zi, ca şi cum doliul pe care  deja fiecare casă îl purta nu ar fi fost de-ajuns.

   În Israel palestinienii intensificau atacurile în fiecare zi, dinspre frontiera cu Libanul - ca şi cum populaţiei libaneze nu i-ar fi fost suficientă propria tragedie, pe care o trăia datorită războiului civil. În plus, creştinii pe zi ce trecea se manifestau  tot mai nemulţumiţi de ocupaţia siriană din zona lor.

Politicienii dădeau declaraţii peste declaraţii, se întâlneau, se certau, nimeni nu ştia cum şi în ce fel să se întoarcă la pace. Creştinii nu erau de acord cu propunerile făcute de şefii musulmani, iar aceştia refuzau să le asculte pe cele făcute de creştini. Musulmanii se refugiau în consilii cu sirienii şi cu palestinienii, iar creştinii se consultau cu statul major israelian. Toţi aveau aliaţii lor şi nimeni nu era pregătit să facă concesii părţii adverse.

Cine era victima?

Omul de rând, care nu avea niciun cuvânt de spus şi care alerga dimineaţa la prima oră să-şi cumpere ziarul sau să-şi deschidă  radioul şi să asculte ultimele ştiri.

Într-o dimineaţă ne-am trezit în zgomotul aviaţiei israeliene şi cu ştirea că deja bombardaseră aproape toate taberele, de la frontieră până în Beirut. Nu am avut decât câteva clipe de răgaz, ca imediat să înceapă atacurile contra taberelor de la periferia oraşului. Nu ştiam ce să facem, Mahmud era la fel de speriat ca şi mine. Deodată s-a auzit soneria. Era Rami, care în afară de aerul speriat de pe faţa lui era foarte agitat şi grăbit:

-Aveţi 15 minute ca să vă pregătiţi, baba a hotărât să plecăm în Syria. Nu se ştie care va fi situaţia cu Israelul. Au bombardat toată noaptea, dacă or să ne bombardeze şi pe noi civilii libanezi?

Ei vorbeau şi eu începusem să-mi fac valiza, ştiam că din Siria exista o posibilitate să ajungem şi în România. Mahmud nu era de acord să plecăm. Simţeam că mi se oprea respiraţia la gândul că s-ar putea ca ei să plece şi noi să rămânem. Deodată, Rami a avut inspiraţia să-i lanseze lui Mahmud în franceză:

-Dacă vrei să stai să păzeşti casa şi magazinul, atunci Nora vine cu noi.

Nici nu a terminat bine fraza că Mahmud era în picioare în mijlocul camerei şi ţipa la Rami, însă cu privirea îndreptată spre mine.

            -Dacă eu nu plec, ea de ce să plece?! Viaţa ei nu este mai  scumpă decât a mea, este soţia mea şi ce mi se va întâmpla mie  i se va întâmpla şi ei.

Nu mai aveam nimic de spus, ştiam că nu am să o scot la capăt cu el dacă intervin, aşa că am lăsat totul în seama lui Rami şi mai ales a lui Dumnezeu.

-Mahmud, a încercat să reia subiectul Rami, tu eşti de aici, te-ai obişnuit, eşti bărbat, pe când ea?

-Imposibil! țipa Mahmud şi mergea repede prin casă şi simţeam că mă privea cu ură şi cu gelozie.

Mă uitam la el şi fără să vreau mi-am spus “dacă ai să mori vreodată nu am să vărs nici o lacrimă pentru tine”. Era mai mult o consolare pe care mi-o căutăm în mine însămi, că  răzbunarea în gândul unui copil. Dintr-o dată, poate mai mult împins de gândul că s-ar putea să-i fac vreo scenă, a luat hotărârea pe care mi-a anunţat-o pe un ton enervat:

-Stai acasă, merg cu Rami să vorbesc cu baba. Şi în acelaşi timp, atât el cât şi Rami erau deja la uşă şi se pregăteau să iasă. I-am căutat privirea lui Rami dar şi el era deja ieşit şi simţeam că deliberat s-a ferit să-mi vorbească, şi mai ales să mă privească. Am rămas singură şi am ieşit pe balcon să mă uit după ei. Până s-au urcat în maşină, priviţi de sus formau un cuplu comic: Mahmud, mărunt de talie, se agita şi gesticula ca într-o scenă de pantomimă, interpretând rolul nebunului, iar Rami, subţire şi înalt, se legăna când într-o parte, când în cealaltă a lui Mahmud, ca să-l calmeze şi parcă să-i diminueze spaţiul de gesticulare. Mă uitam cu greaţă la el, nu înţelegeam  cum este posibil să fie atât de lipsit de afecţiune şi de compasiune pentru mine, eram soţia lui, ştia că îmi este frică mai mult decât oricărei persoane din bloc. În primul rând, ceilalţi erau la ei, nu aveau prea multe soluţii, era războiul lor, ei îl creaseră şi tot ei îl întreţineau. La noi nu era război... Aici nu eram la mine, simţeam că riscul pe care-l trăiam permanent nu-mi aparţine şi-l consideram pe Mahmud responsabil, pentru că mi-a ascuns adevărul când ne-am căsătorit. Pentru el atunci totul era terminat, situaţia se normaliza, iar pericolul era inexistent.

La un moment dat, am simţit că cineva îmi făcea semn cu mâna, ca şi cum ar încerca să-mi vorbească. Mi-am îndreptat privirea de la maşina lui Mahmud care se strecura cu greutate printre cele deja parcate, şi mirată că mi se adresează de la distanţă o necunoscută i-am făcut acelaşi gest cu mâna ca şi cum aş întreba-o: “ce vrei“?

Atunci privirea noastră s-a întâlnit şi după gesturile pe care le făcea am înţeles că-mi spune să nu stau pe balcon să intru în casă şi să-mi închid obloanele. I-am strigat un “merci“ de la distanţă şi am intrat. Eram emoţionată de gestul ei, pentru că ştiind că sunt străină şi nu cunoşteam încă toate regulile create de război, din bun simţ s-a gândit să mă avertizeze, lucru pe care Mahmud nu şi l-a amintit înainte să iasă din casă. 

Am intrat şi am închis obloanele, aşa cum mi-a spus vecina, şi ca să mă consider şi mai în securitate m-am dus în dormitor, m-am aşezat pe jos în faţa şifonierului şi mi-am tras geanta lângă mine cu toate scrisorile pe care le primisem până atunci din ţară. Cu scrisoarea Doinei în mână, mă gândeam ce scumpă este libertatea la care eu am renunţat aşa de uşor. Îmi scria că a fost la mare, nu se căsătorise şi nici nu avea intenţia şi spera mereu că prietena mamei ei să o invite în SUA. Mi-o imaginam cu părul lung, cu servieta pe care patru ani de liceu a purtat-o zilnic, încât la sfârşitul ultimului an i-am spus râzând:

-Bine că nu ai rămas repetentă niciun an, altfel ai fi venit la şcoală cu cărţile în plasă.

-Tocmai acesta este secretul că nu am rămas, de teamă că servieta lui tata nu o să suporte un an în plus.

Îmi era dor de ea, Doina era prietena mea din copilărie, fără ea copilăria mea ar fi pierdut tot farmecul pe care-l avea. Ne iubeam mai mult decât o pot face două surori, poate tocmai crizele de melancolie ale adolescenţei ne-au dezvăluit cât de mult ne completam una pe cealaltă. Eu eram visătoare şi romantică, ea era un spirit practic, trăia melancolia prin versurile pe care i le citeam eu, iar eu mă inspiram din senzaţiile primului sărut pe care ea mi-l descria în cele mai mici amănunte. Ea se bucura de libertate acasă, eu nu aveam deloc, în schimb eu cunoşteam afecţiunea şi înţelegerea în familie, ea era jenată de ruptura dintre părinţii ei şi suferea pentru mama ei bolnavă de ani de zile. Uitasem că eram departe şi mai ales în ce condiţii.

Îmi era dor de şuetele noastre, pe care nu ni le ratam în nicio sâmbătă după amiază. Era timpul în care ne închideam la mine în cameră, pe jos ca şi acum, râdeam şi după ce ne povesteam ce am făcut în cele şapte zile, pe urmă visam, erau de fapt dorinţe sau poate idealuri de fete tinere. Ea visa America, eu visam să-mi termin studiile şi să am un post bun. Ea era nemulţumită de serviciul pe care-l făcea, eu că nu cunoscusem încă iubirea. Ne despărţeam mai puţin vesele decât ne regăseam; dar ea îmi spunea mereu la plecare: “am să fiu fericită numai când am să ajung în America”.

 Îi ţineam scrisorile în mână şi mă gândeam cât de neprevăzut este viitorul. Ea mergea mereu la acelaşi servici pe care-l ura şi eu eram, dacă nu în America, undeva care înseamnă tot departe de acasă. Îmi aminteam ce-mi spunea înainte să plec: “Oamenii ca tine nu sunt făcuţi ca să  plece, tu eşti sentimentală, ai prea multă poezie în suflet ca să o înăbuşi. Eu nu sunt ca tine, nu ai să supravieţuieşti cu acest caracter pe care-l ai, în plus, nu ai să uiţi niciodată prima iubire, mai ales că tu ai trăit-o nu la 16 ani, ca mine, ci la 23. Ţi-a luat tot Alex, şi mă îndoiesc că Mahmud va fi capabil să te vindece şi mai ales să te înţeleagă“.

Nu credeam că Mahmud nu ar fi capabil să-mi dea afecţiune şi mai ales că nu m-am vindecat, nu credeam nimic din ce-mi spunea.

Într-o zi i-am lansat, enervată cum eram de sfaturile ei pe care le găseam prea mămoase: “Spune că eşti geloasă, tu, care mergi pe stradă şi te crezi oriunde numai aici nu! S-a uitat la mine cu o privire parcă să-mi ceară iertare, a înţeles că interpretasem greşit toate discuţiile noastre. Era prea târziu, o jenă intervenise în relaţia noastră, ne vedeam, ne iubeam la fel, dar dispăruse entuziasmul. Numai când am ajuns în Liban am înţeles ca vinovată am fost eu. Doina era matură faţă de mine, viaţa nu o protejase prea mult, în schimb îi oferise, în scurt timp, experienţă. Simţeam că eu voi avea nevoie de ani ca să pot gândi ca ea, şi mai ales, să am  simţul practic şi forţa de a-mi impune voinţa în faţa celorlalţi.  Eram prea fragilă pentru un partener de talia lui Mahmud, şi pe urmă, eu nu venisem nici ca să mă impun şi nici ca să-l educ pe acesta. Vroiam să fim un cuplu care se iubeşte, se înţelege şi care poate comunica, şi mai ales vroiam să mă simt protejată. Nu găsisem nimic din principiile în care credeam şi de care îi povesteam lui Doina când eram acasă. Ea nu credea în teoriile mele, avea o singură deviză: “contez numai pe mine, în rest, cine-mi dă o mână, eu îi dau un deget“. Credeam că-i o glumă şi  de multe ori îi strigam: “eşti o superficială şi o egoistă!“ De fapt, nu credeam prea mult în ce vorbeam nici noi amândouă, era mai mult tinereţea care ne dădea ceea ce maturităţii îi lipseşte - frenezia.

Cât de mult îmi doream să fiu cu Doina! Dacă ar fi fost cu mine eram convinsă că nimic din toate acestea nu s-ar întâmpla, în faţa ei Mahmud nu ar fi îndrăznit să spună “viaţa voastră nu este mai scumpă decât a mea“; eu am tăcut, nu mi-am impus voinţa, şi mai ales, nu mi-am manifestat frica. Mă gândeam că era un dram de laşitate în caracterul meu, care încerca să protejeze limita ce se deschidea spre conflictul cu Mahmud sau poate era orgoliul meu prost plasat, care în loc să-şi caute protecţie şi securitate mă împingea la resemnare şi acceptare.

Nici nu simţeam timpul care trecea repede, nu auzeam nici dacă se trăgea aproape sau la distanţă, eram pierdută în propriile mele gânduri pe drumurile întortocheate ale durerii. Aşteptam ca Mahmud să se întoarcă, nici nu mai eram curioasă să ştiu dacă vom pleca cu restul familiei, aveam un presentiment că nimic ce vine de la Israel nu-mi va putea face rău, doar iubisem unul de al lor, îl aveam cu mine şi mă cufundam în amintirea iubirii lui de câte ori mă simţeam singură şi mai ales în timpul crizelor lui Mahmud. Aveam convingerea că iubirea pe care Alex mi-a purtat-o mă va proteja de-ai lui. Pentru ce să-mi fie teamă de ei? În fond şi ei luptau tot pentru ceea ce nici eu nu aveam - libertatea! 

Mahmud, ca de obicei, m-a smuls cu brutalitate din gândurile mele, era agitat şi simţeam că-i este greu să ia o hotărâre. A început să ţipe la mine ca şi cum eu eram responsabilă de tot haosul de afară. Nu i-am pus nicio întrebare, îmi descoperisem încrederea în afinităţile pe care le trăisem cu un evreu şi mă consideram protejată, iar el evita să-mi comunice  decizia luată de familie. Aşa că liniştea mea aparentă pentru el dar existentă, în realitate, pentru mine era ca un joc al nervilor  într-o partidă în care niciunul dintre jucători nu  acceptă ideea să renunţe în favoarea celuilalt. Simţind că ora furtunii se apropie  am întrerupt eu tăcerea:

-Mahmud, nu avem nimic pentru prânz, vrei să cumperi ceva?

S-a uitat la mine mirat. Într-o singură secundă aerul furios care se putea citi în privirea lui s-a transformat în  nedumerire:

-Cum, nu vrei să plecăm? Nu-ţi este teamă?

-Nu, i-am răspuns veselă. Cred că am o pilă la evrei.

-Ce pilă? - m-a întrebat repezit din cauza curiozităţii.

Atunci i-am explicat, lucrul pe care toată lumea îl ştia, de politica de neutralitate a României în conflictul dintre ei şi arabi.  S-a potolit şi ca să facă şi el o glumă mi-a răspuns:

-Credeam că tatăl tău este prim-ministru la evrei.

Nu i-am răspuns nimic, era o glumă fără sens, dar, fără să bănuiască, mi-a trecut prin cap ideea că ce bine ar fi fost dacă cel puţin aş fi fost una de-a lor, poate astăzi aş fi fost cea mai fericită şi cea mai iubită dintre femei.

-Părinţii mei pleacă astăzi, de fapt, cred că au şi plecat.

Vorbea rar, ca să-mi încerce nervii. Eu tăceam fără să-mi manifest nici regretul că nu am plecat şi nici neliniştea că am rămas.

-I-am promis lui baba că dacă situaţia se strică plecăm şi noi.

            Am început să-mi fac de lucru prin casă, afară se trăgea, nu se auzea niciun zgomot în afara armelor grele care trăgeau în urma lăptoasă lăsată de avioanele israeliene, care, ca într-un dans al morţii, se  îndepărtau în ritmul sacadat al mitralierelor  pe cerul senin al Libanului. Nu aveam niciun gând şi nicio senzaţie, devenisem de-o indiferenţă bolnavă, nici nu voiam să mă gândesc că ar putea fi altfel decât era. În schimb, simţeam că Mahmud era agitat şi în acelaşi timp contrariat de calmul meu. Mă gândeam la familia lui cum se grăbea spre  Siria şi, desigur, toţi erau îngrijoraţi pentru că Mahmud a refuzat să-i însoţim.

Spre seară situaţia era calmă. Mă uitam la TV îngrijorată, în special pentru părinţii mei. Ştiam că vor încerca să-mi telefoneze la familia lui iar apelul fără răspuns va însemna o noapte de coşmar, cum de coşmar ar putea fi şi restul săptămânii. Nu mă interesa nimic din ce se întâmpla în tabere sau în restul ţării; gândul meu era numai la părinţi şi, fără să  realizez, lacrimile mi se prelingeau încet pe obrajii mai fierbinţi ca niciodată şi nu erau mai puţin dureroase ca în restul  situaţiilor ce vor veni. Mahmud încerca să nu mă vadă, probabil nu avea forţa să-mi facă vreun scandal, din cauza fricii pe care el însuşi o trăia, chiar dacă nu mi-o mărturisea.

Deodată sunetul soneriei ne-a trezit la realitate pe amândoi şi ne-am uitat cu teamă unul la altul:

-Cine poate să fie la ora asta, mai ales că situaţia nu este bună? m-a întrebat Mahmud cu vocea aceluia căruia îi este teamă să deschidă uşa.

-Vreun vecin, i-am răspuns.

Nu m-am mişcat de la locul meu până când am auzit vocea lui Karim. Era singur, trecuse pe la sora lui şi cum a văzut lumină s-a gândit să ne facă o vizită. Mi-am şters repede ochii cu mâna, mi-am şters şi nasul într-un şerveţel din hârtie şi eram deja în picioare când a intrat în cameră. Eram fericită că s-a gândit să treacă pe la noi. Karim era vesel, ne povestea anecdote, şi în plus, numai el ştia să-l facă pe Mahmud să râdă, chiar şi atunci când glumea pe socoteala lui. Cum m-a văzut a şi strigat:

            -Nora, de ce plângi? M-a întrebat și întorcându-se spre Mahmud a continuat: Am plecat de acasă ca să mă linştesc puţin. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă patru copii.

-Nu ştiu de ce plânge, în mod sigur că-i lipseşte biberonul de la mama, i-a  răspuns Mahmud vesel că putea şi el să facă o glumă pe care  Karim a ignorat-o deliberat.

Karim era foarte îngijorat din cauza situaţiei şi a fost surprins că Mahmud nu a aceptat să plece cu familia lui în  Siria.

-Am auzit de la nişte colegi creştini că luna viitoare, adică peste câteva zile, vor fi bombardamente puternice.

-Unde, Karim? am sărit repede.

-Cred  că în toată ţara.

-Bine, dar sirienii sunt peste tot, i-am dat replica imediat.

-Tocmai asta este problema, Nora. Şi a continuat ca şi cum voia să se asculte şi să se convingă pe el însuşi că, totuşi, situaţia nu ar putea fi chiar atât de rea.Creştinii sunt nemulţumiţi de ocupaţia siriană. Astăzi, în ziar, Gemayl îi acuza pe sirieni că vor să destabilizeze situaţia şi că ei ar provoca incidentele între noi şi ei. În plus, toţi au aerul că s-ar pregăti pentru lupte şi în fiecare zi se scrie că noi transporturi de armament ajung în Liban, pe mare.

-Bine, astăzi ne-a fost frică de Israel, nu m-am gândit că vor începe şi aici luptele între ei. Eşti sigur? l-am întrebat.

-Aici vor fi lupte grele, a continuat, creştinii vor să-i scoată pe sirieni din zona lor, va fi un dezastru, dar îi cred capabili să moară până la ultimul ca să fie liberi. Nu ca noi, ne-am lăsat ocupaţi de palestineni şi suntem şi mândri, în plus îi considerăm fraţii noştri.

-Karim, a intervenit şi Mahmud care până atunci era gânditor, şi în mod sigur, după aerul absent simţeam că-l încearcă regretul că nu am plecat cu familia lui. Crezi că partidele din vest vor interveni între sirieni şi creştini?

-Mahmud, pe ce lume trăieşti? Dacă vor încerca să rămână neutri, câteva bombe aruncate expre de către sirieni - lucru pe care, de fapt, îl aşteaptă toţi - şi nu ai să mai ştii din ce direcţie se trage.

-Karim, unde vă duceţi  dacă începe ceva? Eram curioasă  să ştiu dar mai ales îl provocam pe Karim să vorbească şi în felul acesta Mahmud să fie convins ca în caz de bombardament  să fugim, asta în situaţia în care mai aveam timp.

-Dacă ne luaţi cu voi în România nu zic nu, o lună de vacanţă, în plus departe de război, nu ne poate face decât bine la toţi. Ce părere ai, Mahmud?

Acesta se uita mirat, când la mine, când la el. Era întrebat prea brusc şi în plus, cu Karim trebuia să vorbească serios. Aşa că după ce s-a gândit câteva secunde i-a răspuns:

-Dacă într-adevăr situaţia se degradează aşa cum spui, vom pleca, de ce nu?

Acum era rândul meu să fiu mirată. Nu mă aşteptam ca Mahmud să fie de-acord să plecăm în România şi în acelaşi timp mă gândeam că prezenţa lui Karim îmi va strica tot planul de a rămâne. Numai gândul la ce scandal va fi mă cutremura. În definitiv eram liberă şi situaţia de aici îmi dădea dreptul să-mi  cer siguranţa. Deodată, Karim s-a întors spre mine şi cu un aer mai mult decât serios m-a întrebat:

-Nora, vii mâine cu mine la ambasadă să ne luăm vize? În definitiv nu pierdem mare lucru, ar fi bine să ne pregătim şi să nu fie nimic aici.

M-am uitat la Mahmud, nu puteam să-i răspund nimic, era el cel care hotăra.

-Cum vrea Mahmud, i-am răspuns cu o jumătate de voce. Din parte mea sunteţi bineveniţi.

-Vino mâine dimineaţă la noi. Nu ştiu dacă baba o să fie de acord ca să plecăm, ştii că acum nu este de lucru, a îngăinat și Mahmud într-un târziu...

Mă uitam la el cum încerca să se justifice cu timiditate. În primul rând ştiam că avea dreptate, baba hotăra totul în funcţie de argumentele pe care i le dădeai, în plus simţeam regretul din vocea lui pentru că se angajase aşa de repede. Nu a bănuit că acesta era serios când i-a făcut propunerea. Mă gândeam că, din nefericire pentru alte dăţi dar din fericire pentru data aceasta, nu aveam telefon, altfel m-ar fi bănuit că aş fi aranjat cu  Karim în spatele lui proiectul de a merge în România.

Am auzit câteva bombe care explodau undeva departe. Atunci Karim s-a grăbit să plece, nu înainte să ne amintească că a doua zi va trece ca să mergem la ambasadă să ne luăm vize.

Mahmud a rămas perplex, mă uitam la el şi mă întrebam dacă  va căuta un pretext să se descarce pe mine din cauza proiectului făcut de prietenul lui. A tăcut toată seara şi a schimbat tot timpul canalele TV ca să asculte cât mai multe ştiri. La un moment dat mi-a spus:

-Nu este nimic interesant, mai bine să dormim că nu se ştie dacă o vom putea face până la ziuă.

Am stins lumina şi am intrat în dormitor. Am dormit foarte puţin amândoi. Eu mă gândeam la Karim ca la unul trimis de vreun sfânt, iar Mahmud își spărgea, desigur, creierii încercând să afle dacă era bine sau nu să plecăm,  aşa cum hotărâse prietenul său?

Viza și planul meu secret

          

Dimineaţa se arăta calmă în raport cu bombardamentele din timpul nopţii, dar chiar dacă erau îndepărtate tot dormeai cu grijă pentru că nu ştiai dacă ţeava unui tanc nu-şi schimbă direcţia, numai aşa, din gelozie ca să nu fie nimeni liniştit. Nu ştiam ce aer să-mi iau ca să nu trezesc vreo reacţie de-a lui Mahmud, aşa că cel mai bine am considerat că trebuie să simulez o durere de măsea, lucru care mă împiedica să vorbesc prea mult, şi mai ales să nu creadă că aş fi fercită la gândul că s-ar putea, totuşi, să plecăm. Mă gândeam la Alina care era plecată demult la ea acasă împreună cu copiii şi mai ales la soţul ei, care ultima oară la telefon mi-a spus că se gândeşte la “securitatea familiei lui, înainte de toate“. El a rămas singur, era bărbat, în plus nu vroia ca Alina, din cauza fricii să urască Libanul, mai ales pentru copii. Mă gândeam că erau foarte mulţi oameni cu caracter şi aici, numai al meu era ieşit din comun.

Gabi plecase şi ea, nu înainte ca să mă caute la telefon şi să întrebe dacă vreau să-i dau ceva pentru părinţi. Ce puteam să-i dau, ea nu ştia că Mahmud a ţipat toată noaptea pentru că ne-a deranjat cu telefonul...

Mă miram câte tone de ură şi ranchiună poate înmagazina în el un tip care abia are 1,60 m şi care cântăreşte aproximativ 70 de kg. M-am lansat în calcule şi în supoziţii, numai ca să mă preocupe ceva până când ajungea Karim. De multe ori aveam senzaţia că trăiesc un coşmar şi odată terminat, mă voi trezi la mine în cameră, acasă, cu mirosul de cafea şi cu vocea mamei: “Nora, este timpul să te trezeşti pentru servici“. Aşteptam mereu vocea mamei să mă trezească, dar nu era decât prima rugăciune de la moschee care mă trezea acum în fiecare dimineaţă şi care nu-mi aducea nici cafeaua şi nici liniştea pentru ziua respectivă. Ne amintea numai de Cel care ne-a creat din dragoste şi care la rândul Lui ne cerea acelaşi lucru. Degeaba ne amintea moscheea de D-zeu, pentru că în afară de rugăciune ca o obligaţie, oamenii nu dădeau ce era cel mai simplu şi cel mai puţin costisitor - dragostea. Nici creştinii nu se inspirau prea mult din cuvintele lui Isus, mă simţeam mai aproape de infern decât de Dumnezeu.

Karim a ajuns cu o mică întârziere, credeam că poate renunţase la ideea care îi venise destul de rapid în minte seara. Mahmud era posomorât şi în acelaşi timp simţeam că nu era convins că ar fi soluţia cea mai bună.

Am plecat toţi trei la ambasadă şi ne-am lăsat paşapoartele, după care trebuia să revenim în câteva zile. Şi aici funcţionarii erau îngrijoraţi de situaţie şi se putea vedea pe feţele lor că trăiau o frică continuă. Toţi aveau aerul obosit şi mă îndoiam că, în ciuda steagului pe care-l aveau pe clădire, puteau să doarmă liniştiţi, mai ales că erau la doi paşi de demarcaţie, în partea creştină.

-Ce faceţi în timpul luptelor? - l-am întrebat pe portar.

-De când am venit dormim numai la subsol. Eu sunt numai de câteva luni, a continuat, dar cei care au fost aici de la începutul războiului au dus-o foarte greu, mai ales din cauza  distanţei mici între demarcaţie şi ambasadă. Au fost zile când nu se  putea părăsi subsolul nici pentru cinci minute.

-Şi eu de câteva luni, i-am răspuns, ca să-i dau puţin curaj.

-Ce aţi avut, doamnă, de v-aţi grăbit să veniţi aici, trebuia să aşteptaţi să se potolească nebunii ăştia?!

-Noi suntem obligaţi să acceptăm postul, dar să te măriţi ca să vii aici… când sunt băieţi la noi, slavă Domnului…

Nu a mai continuat fraza pentru că eu eram absentă la ce-mi vorbea, nu pentru că nu i-aş fi dat dreptate, dar mă întrebam  unde mi-a fost mintea când m-am hotărât să vin aici.

Am tăcut amândoi, el era jenat, gândindu-se că poate i-a lipsit delicateţea sau că a fost prea brutal, eu, pentru că un necunoscut mă judeca după aparenţe.

Când am plecat i-am făcut un semn cu mâna, ceea ce însemna un “la revedere“, semn pe care el l-a înţeles şi mi-a răspuns la fel.

Ne-am îndepărtat de ambasadă, Karim era îngrijorat şi nervos.

-Ce ai, Karim? l-am întrebat. Parcă nu ai fi în apele tale.

-Îmi este teamă, Nora, că peste câteva zile nu vom putea veni aici, în zona creştină să ne luăm paşapoartele.

Când am auzit, şi eu şi Mahmud am ţipat deodată:

-Ne întoarcem să le luăm. Ai dreptate, i-a spus Mahmud. Dacă vom pleca va trebui să trecem prin Siria şi vom lua vizele din Damasc, dar Nora nu poate părăsi Libanul ca să intre în Siria fără paşaport.

Pentru prima dată Mahmud se interesa de persoana mea, mai mult poate din teamă pentru el, ca să nu constitui o piedică în situaţia în care voia să părăsească ţara.

Ne-am întors din nou la ambasadă. Nu am mai coborât din maşină, mai mult ca să nu-l văd pe portar, sinceritatea lui, într-adevăr, mă jenase pentru că era prea mult adevăr în ea.  Karim întârzia iar Mahmud era nervos, printre altele, pentru că era deja ora 11,00 şi magazinul era încă închis. Începusem să mă îngijorez de întârzierea lui Karim, mă gândeam că poate refuză să-i dea paşapoartele, sau cine ştie ce altă poveste. Când pierdusem orice speranţă că va mai veni a apărut Karim, care de la distanţă ne-a zâmbit şi ne-a fluturat paşapoartele.

-Ghiciţi ce s-a întâmplat, ne-a spus urcându-se în maşină.

-Ai întârziat prea mult, i-a replicat Mahmud.

-Da, dar cu folos. I-am explicat consulului cam ce ar putea fi peste câteva zile şi ne-a făcut viza pe loc, nici ei nu vor să-şi ia responsabilitatea unor paşapoarte în caz că s-ar întâmpla ceva serios.

Răsuflam liniștită ascultându-l pe Karim şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că cel puţin ăsta nu era tâmpit şi gândea, lucru pe care Mahmud uita să-l facă din când în când, fiind tot timpul obsedat şi preocupat să mă minimalizeze şi să mă complexeze.

Am rămas acasă iar ei au continuat drumul spre treburile lor. Cum am intrat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi caut diploma şi să mi-o pun în primul sertar de la şifonier, să nu o uit în cazul în care vom pleca în grabă. Mă gândeam la ceaşca pe care mi-o ghicise Alina cu câteva luni în urmă, poate se va realiza drumul pe care-l văzuse ea şi, de ce nu, poate avea şi ea dreptul să se înşele şi să fie numai un dus, fără întoarcere. Eram hotărâtă să tac atât cât putea să tacă o piatră, fiind convinsă că Mahmud mă va provoca, mai ales că ideea plecării îi stătea pe suflet iar plecarea familiei lui îi  dezechilibrase sistemul fragil al obiceiurilor lui, şi mai ales pierderea încrederii în a lua o hotărâre în absenţa lor. Neîncrederea în capacităţile lui era cauza tuturor neînţelegerilor între noi. Asta aveam să o constat mai târziu, iar uşurinţa cu care mă hotăram şi eram convinsă de ceea ce făceam îl complexa şi-l rodea de gelozie.    

Într-una din seri, cum aşteptam apocalipsa care se anunţa încă la distanţă de noi, bombardamentele, înainte să ne culcăm cu câteva minute, Mahmud m-a anunţat că vrea să mănânce  conopidă prăjită. Cum eram obosită şi uitasem că trebuia să execut totul fără nicio observaţie, de nemulţumire i-am răspuns ca o europeancă, după părerea lui, nu ca o femeie orientală:

-La ora asta? E trecut de zece, dacă vrei, nu ai decât să-ţi faci singur, doar ai mâncat bine mai devreme, eu vreau să dorm.

Atât a aşteptat că a sărit ca un nebun, s-a năpustit asupra mea, m-a luat de mână şi m-a tras după el la bucătărie şi mi-a pus conopida în braţe.

-Dacă nu te apuci acum, cred că nu ai să dormi toată noaptea.

Şi a început să ţipe şi în primul rând s-a îndreptat spre uşa de la balcon pe care a deschis-o, pentru că “aşa vecinii puteau să audă că era însurat cu o străină nebună”.

Din ce înjura mai mult şi mai tare, îmi spuneam că nu trebuie să cedez. A alergat la şifonier, mi-a aruncat toate hainele la intrare şi mă ameninţa cu degetul. Mă uitam la el şi dacă nu mi-aş fi adus aminte că eram eu aceea la care ţipa, cred că aş avut o criză de râs. Dar aşa tăceam şi ca de obicei, începeam să mă culpabilizez că nu am acceptat să-i prăjesc conopida aşa cum vroia. Trecuse deja o oră de când ţipa, îmi era jenă de vecini, şi după forţa pe care o avea începusem să cred că va ţipa până la ziuă dacă nu mă hotărâm să fac ce voia. Înjura în arabă şi cu toată dificultatea pe care o aveam ca să o înţeleg am reuşit să reţin câteva cuvinte pe care le repeta mai des şi, fără să vadă, tot jucându-mă cu creionul le-am scris cu litere latine pe coperta unei reviste. Mai târziu, Rania, vecina mea mi-a spus că mă înjura de religia mea şi că-mi spunea “curvă creştină“.          

După două ore m-am hotărât să-i pregătesc conopida, convinsă că era singura soluţie, dacă vreau să mă odihnesc câteva ore până la ziuă. După ce a mâncat a mai ţipat, s-a mai repezit spre mine cu ameninţările lui şi s-a hotărât să se culce. De data asta eu am fost aceea care nu puteam să adorm, mă simţeam prizonieră într-un ospiciu, eram aşa de tristă şi obosită încât nu aveam, chiar dacă aş fi vrut, forţa ca să plâng. Numai speranţa că s-ar putea, totuşi, să ajung acasă, chiar dacă cu preţul nenorocirii altora mă mai liniştea puţin.

A doua zi l-am lăsat să plece la magazin fără să-i dau ocazie şi să-l contrazic şi am acceptat să-mi cer iertare şi să-mi recunosc greşeala, mai ales cu promisiunea fermă că nu se va mai repeta. După ce a plecat am luat restul de conopidă rămas de noaptea, şi cu răzbunarea celui slab în spatele zmeului, am aruncat-o în coşul de gunoi. Îmi era scârbă să-i simt şi mirosul pentru că-mi amintea de ţipetele lui Mahmud. Imediat după ce a ieşit din casă a sunat la uşă Rania. Ştiam că era ea, şi cu toate acestea nu aveam chef să-i deschid uşa. Eram revoltată pe toţi libanezii şi mai ales uram tot ce era oriental, în special educaţia lor tâmpită, conceptul că femeia exista numai ca să-l servească pe bărbat. Cum a insistat sunând de mai multe ori, i-am deschis.

-Nora, te deranjez? - m-a întrebat mai înainte chiar de a spune şi  “bonjour”.

-Nu, i-am răspuns. Intră dacă vrei, să bem o cafea. În sinea mea îmi doream să fiu singură, dar Rania nu a aşteptat să o invit a doua oară că era deja instalată pe scaun, la bucătărie, şi îşi aprindea ţigarea.

-Nora, suntem foarte îngrijoraţi din cauza situaţiei. Cred că eşti la curent, a continuat, s-ar putea să fie la fel de grav ca la începutul războiului. Toată lumea îşi face provizii iar vecinii din bloc aranjează subsolul. Este o problemă de câteva ore.

-Cine cu cine se bate? i-am pus întrebarea special ca să o calmez puţin; avea aerul tare răvăşit şi simţeam că-i era frică chiar mai mult decât arata.

-Creştinii cu sirienii. Cum, tu doar citeşti ziarul în fiecare zi, mi-a răspuns.

-Nu mai citesc ziarul demult, pentru că de fiecare dată arăt ca tine acum, speriată şi pe urmă, aceleaşi ştiri le aud la jurnalul în franceză. Hai, să beam o cafea, i-am spus, că numai Dumnezeu ştie ce va fi şi când va fi.

Am lăsat problemele de politică deoparte şi, dintr-una în alta, Rania m-a întrebat de ce a ţipat Mahmud noaptea. I-am povestit totul. Foarte curioasă şi fără nicio jenă, chiar am întrebat-o semnificaţia înjurăturilor pe care le ascultasem aproape toată noaptea.

-Dacă ar fi fost cu o altă soţie acum ar fi avut capul spart.

Vorbea râzând. Numai un nebun poate să facă ce face el, nu am mai auzit aşa ceva până la voi. Să ştii, Nora, că nu este adevărat ce-ţi spune. În Liban sunt rare persoanele cu mentalitatea lui Mahmud, şi mai ales, să nu crezi că un bărbat îşi permite să-şi insulte nevasta cum o face el; şi să ştii că nimeni nu lasă vecinul să asculte când au probleme în casă. Noi îl înjurăm pe el când îl auzim ţipând şi ne este milă de tine.

O ascultam calmă, aşa de calmă că mă îndoiam că era vorba despre mine.

-Îţi spun ceva, dar să nu mă spui. Ei nu sunt libanezi, şi-au luat naţionalitatea înainte de război.

O priveam pe Rania curioasă şi aşteptam să continue.

-Mahmud nu cred că e normal, de altfel niciun vecin nu-l digeră, toţi îl înjură şi din “sirian împuţit“ nu-l scoate nimeni.

            -Cei din familia lui Mahmud sunt foarte buni, i-am răspuns mai mult ca să închei discuţia. Conversaţia începea să mă enerveze...

-Sunt buni cu tine pentru că-l cunosc, ei ştiu că este dificil la caracter. Înainte de război a fost însurat cu o siriancă, nu a stat decât două luni şi a fugit noaptea cu un taxi la Damasc.

Rania vorbea şi eu mă gândeam: “bârfa”, un cuvânt existent în toate dicţionarele, în plus, este bine dacă eu, o străină, am rezistat 10 luni fără ca să ştiu, atunci înseamnă că am să pot  rezista încă 10 ani. Dacă cineva mi-ar fi spus că voi sta 10 ani, şi în situaţii şi mai dramatice decât cele pe care le trăisem până atunci, cred că aş fi fost capabilă să mă sinucid.

-În România avea un comportament normal, nu ştiu de ce aici a devenit rău cu mine.

-Îi este frică...

-De ce să-i fie frică? Glumeşti, Rania.

-Tu nu realizezi faptul că în Liban, o fată cu studiile tale nu s-ar fi căsătorit niciodată cu el; în plus, eşti frumoasă şi mai tânără decât el cu 10 ani. Tot nu pricepi?m-a întrebat contrariată.

 -Nu văd nimic deosebit în asta. Alina este o ingineră mai tânără decât soţul ei, care este un simplu funcţionar la stat. Care este diferenţa? - am întrebat-o eu, de data aceasta.

-Alina are peste 40 de ani, pe când tu ai 25 -26, şi, în plus soţul ei este normal, pe când al tău este complexat şi rău. Te terorizează ca să-ţi fie frică de el şi să nu îndrăzneşti să-l laşi.

Mă gândeam că poate avea dreptate, cine putea cunoaşte mai bine mentalitatea bărbatului oriental decât tot o orientală?! De fapt, la ei acasă, mama lui Mahmud era inexistentă, baba era acela care decidea totul, probabil că şi el voia să facă din mine o maşină de fabricat copii, şi în rest nimic. Mă gândeam că nu era prost, era rău şi, în plus, probabil se temea să nu ajungem să trăim după principiile europene unde egalitatea în drept şi în fapt există între soţi. Mă uitam la Rania şi tăceam, eram convinsă că avea dreptate dar mă durea faptul că discutam situaţia mea  cu ea. Îmi simţeam orgoliul rănit dar era deja prea târziu ca să mai întoarcem lucrurile la stadiul dinainte de a intra la mine. Fără  nicio intenţie din partea mea, Rania devenea condamnată să participe la toate mizeriile şi scandalurile noastre viitoare, situaţie pe care şi-a ales-o singură intrând în detalii.

-Rania, pentru astăzi cred că-mi este suficient cât am auzit, povesteşte-mi altceva.

-Dacă vrei să nu ai probleme în viitor şi să nu ajungi cum era bunica mea, încearcă să-ţi impui voinţa cu orice preţ, altfel ai să-i devii mai rău decât o sclavă. Chiar dacă face scandal şi ţipă să nu-ţi fie ruşine, pentru că toată lumea râde de el,nu de tine.

Avea dreptate, dar nu-i explicasem planul că nu aveam intenţia să mă întorc, aşa că la ce bun să-i ascult sfaturile, şi pe urmă nu eram obişnuită nici să ţip şi nici relaţia cu vecinii nu-mi era indiferentă, pentru că lipsa de respect pentru el mă leza şi pe mine, în definitiv îi purtam numele şi depindeam de el.

Când soneria a sunat am răsuflat uşurată, pentru că  Rania avea musafiri şi a trebuit să plece; ascultasem prea mult pentru o singură zi şi aveam nevoie să-mi savurez în linişte bucuria, uitându-mă cu plăcere la viza clară de pe paşaport, aveam dreptul la 30 de zile. Îmi era suficient numai o zi ca să intru, căci  eram hotărâtă să nu mă mai întorc.

Spre Damasc, cu gândul la România

Aşteptăm cu emoţie evoluţia situaţiei. După cum spune proverbul “nenorocirea unora, fericirea altora“, aşa mă simţeam  eu. De multe ori aveam mustrări de conştiinţă dar mă consolam repede, pentru că ştiam că în cazul în care vor fi bombardamente nu erau din vina mea, şi nici din dorinţa mea de a pleca.

Într-adevăr, pe 1 august, aşa cum se zvonea, situaţia s-a degradat  considerabil faţă de zilele precedente în cartierele care se întindeau de-a lungul demarcaţiei. Într-o singură după amiază s-a anunţat la radio că erau nouă morţi şi peste 40 de răniţi în zona creştină. În vest era destul de calm. Liderii creştini cereau  reconstrucţia armatei, care se divizase la începutul războiului în musulmană şi creştină, cu scopul de a înlocui forţele de ocupaţie  ce asigurau aşa zisa securitate a ţării. Cine putea să refacă o armată aşa de repede, mai ales că guvernul nu era unificat şi în special că partidele, care profitau de dezordine ca să se îmulţească şi mai ales ca să guverneze, nu aveau niciun interes să sprijine reunificarea armatei. Ele erau puterea străzii şi mai ales microbul care se propaga în viteză când se ivea un dezacord  între liderii comunităţilor în conflict, pentru a materializa ceea ce nu se rezolva verbal în câteva ore de bombardament.

Seara ştirile la TV au fost din cele mai descurajatoare. Creştinii refuzau categoric ocupaţia siriană din zona lor. Se simţeau lipsiţi de securitate, cu toate că pentru ei intrase armata siriană, ca să-i salveze de la masacru în avansarea victorioasă a palestinienilor ajutaţi de partidele musulmane. Mă uitam la TV şi mă întrebam dacă în cazul că vor începe aşa de puternic cum se zvonea, vom mai putea părăsi  oraşul. Nu îndrăzneam să-l întreb pe Mahmud, contam mai ales pe Karim, ştiam că şi lui îi era teamă şi va face totul, mai ales că aveam şi viza, să plecăm înainte de a se închide orice ieşire.

Noaptea a fost “caldă”, cum aveam obiceiul să spunem când se trăgea. Bombele cădeau în ambele sectoare. Învăţasem să le recunosc calibrul după zgomotul pe care-l făceau când ajungeau şi explodau. Am stat într-un colţ, pe jos, până când Rania, speriată, a sunat la noi. La ei totul era expus, era galbenă de frică şi tremura cu băiatul în braţe. Soţul ei era şi el la fel de speriat. Ne-am aşezat toţi pe covor în spatele a doi pereţi şi un şifonier, ceva mai calmi decât la început, pentru că numărul ridicat al persoanelor diminuează frica iar bombele, cum nu erau concentrate pe un cartier anume, ne lăsau un pic să respirăm până ne venea rândul din nou. La un moment dat am izbucnit în râs, încât pentru câteva secunde toţi au crezut că mi s-a întâmplat ceva.

-Ce te-a apucat, Nora? - s-a răstit Mahmud la mine.

-Mahmud, câţi pereţi aveam ca să ne protejeze în caz de… Doamne, fereşte-ne, l-am întrebat încercând să mă opresc din râs.

-Doi şi şifonierul, mi-au răspuns  toţi trei deodată.   

-Asta în cazul în care intră prin perete, dar dacă din greşeală nimereşte în uşa de la balcon, sparge geamul şi poate continua nestingherită până la noi în dormitor şi se opreşte în pat.

Nu au apucat să-mi răspundă, că dintr-o dată am auzit un vâjâit puternic care se apropia fulgerător, am încercat să ne apropiem mai mult unii de alţii dar nu am avut timp, pentru că în acelaşi timp o explozie puternică însoţită de zgomotul geamurilor care cădeau în avalanşe ne-a aruncat unii peste alţii. Ei au ţipat toţi deodată “la noi în bloc“. Eu am crezut că era la noi în casă. Vecinii au început să iasă pe scară, să vorbească şi să se strige între ei. Mahmud a ieşit şi după cinci minute s-a întors cu ştirile; bomba intrase pe uşă şi se oprise în dormitor la etajul doi şi, din fericire, locatarii nu erau acasă, altfel toţi ar fi fost morţi. Uşa de la intrare, din cauza suflului puternic se deschisese singură şi vecinii au putut intra să verifice paguba; toată casa era plină de schije şi totul era distrus. Abia acum îmi era cu adevărat frică şi nu mai credeam în povestea pereţilor şi nici în localizarea zonelor unde se băteau. Ştiam că o bombă poate ateriza în orice clipă şi din orice direcţie, singurul lucru care conta era destinul şi poate voinţa Celui de Sus.

Eram tăcută şi-i examinam pe toţi. Mahmud era agitat, Rania, speriată şi plângea încet, soţul ei cu trăsăturile feţei încordate, ca unul care se abţine să nu plângă, iar băiatul, şi el speriat, se uita mirat la noi şi nu ştia dacă să plângă sau să tacă, dar cum nimeni nu se hotăra să-i vorbească s-a gândit că era mai bine să tacă şi a adormit din nou. Cât îi eram de recunoscătoare că ne-a lăsat să ne trăim frica în puţină linişte.

Încet, bombardamentele au început să se oprească, şi când a trecut mai bine de o jumătatea de oră ne-am apropiat încet de balcon, pentru că aveam, de la înălţimea la care ne aflam, o panoramă  asupra oraşului.  Soarele încă nu se vedea, era numai un început de lumină tristă. De la noi se vedea Asrafieh, cartierul cel mai vizat, al creştinilor, datorită faptului că aici se găsea sediul partidului Kataieb, fiind şi unul dintre cele mai vechi şi mai importante cartiere ale Beirutului. Prin deschizătura uşii am văzut fumul incediilor care se ridica leneş deasupra oraşului ce avea aerul că acum încearcă să adoarmă după agitaţia din timpul nopţii.

-Sunt multe incendii la creştini, am scăpat fraza fără să vreau.

-Şi la noi, dar nu le vedem de aici, mi-a răspuns Rania cu o voce mai mult absentă.

Era dureros de trist. Ne-am despărţit, ca să profităm de puţinul calm pe care-l aveam la dispoziţie şi să ne odihnim. Am adormit mai repede decât o făcusem vreodată. Spre prânz, au reînceput, dar mai calm decât noaptea; oricum, erau bombe. Eram obosită şi cu nervii otrăviţi de atâta încordare. Nu mai ştiam nimic de Karim şi Mahmud nu pomenea nimic de plecarea noastră. Mă gândeam cu gelozie la familia lui, care, probabil, asculta  ştirile privind noaptea “caldă” din Beirut;  oricum, era preferabil să duci grija altora, decât pe a ta însăţi.

Nu am mâncat nimic toată ziua. Trăiam aceeaşi stare ca  şi cel care spera că în ultimul moment va fi graţiat. Mahmud asculta ştirile la radio. La un moment dat s-a ridicat să iasă spre uşă, dar în momentul când o deschidea, Abdu şi cu Rania se pregăteau să sune. Toţi vorbeau în acelaşi timp. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Ce putea să-i mire aşa? Poate s-a făcut pace? Şi pentru o secundă m-am întrebat, atunci cum voi mai pleca?

-Ce s-a întâmplat? - am ţipat deodată fără să-mi dau seama. 

            -Sunt lupte puternice la Şaida şi la Tripoli între diferite oraganizaţii palestiniene. Ard  magazine, case, maşini, locurile publice sunt adevărate câmpuri de bătaie, mi-a explicat Rania.

Când am auzit, prima frază care mi-a trecut prin cap a fost “ce să faceţi, doar sunt aliaţii voştri“. Nu aveam nimic  special împotriva lor, chiar îi compătimeam pe cei care erau cu adevărat refugiaţi în tabere, dar eram sigură că fără ei nu ar fi fost războiul. Încercam să mă pun în locul creştinilor care s-au bătut la ei în ţară pentru simplul motiv că vroiau să rămână, cu toată oferta făcută de americani, când le-a trimis un vapor ca să-i îmbarce spre a-i scăpa de pericolul palestinian şi musulman cu destinaţia Canada. Ei nu le-au spus nimic şi au preferat ajutorul sirian, nebănuid că le va fi greu pe urmă să scape de cel care a venit de bună voie în ajutorul lor.

În plus, în urma unui atentat care a avut loc într-una din pieţe la Tel-Aviv,  aviaţia israeliană a bombardat foarte puternic tabăra de refugiaţi de la Şaida. Morţi şi răniţi peste tot. Spitalele cereau, prin intermediul radioului, sânge. În Beirut auzeam explozii tot timpul. Noaptea  era cel mai mare duşman pentru toţi, ştiam că era timpul preferat al celor care făceau războiul, să înceapă dezastrul. După-amiaza intram în panică. Dacă nu mâncam dimineaţa, riscam să rămânem nemâncaţi, căci din cauza fricii aveam tot timpul o senzaţie de vomă. În noaptea de 5 spre 6 august 1978 a început cel mai puternic bombardament de când eram în Liban.

Aşa cum ne prevenise Karim, oraşul  coborâse în craterul unui vulcan în plină erupţie;  blocurile vibrau la tirul neîntrerupt al bombelor, eram convinsă că era sfârşitul lumii. Din fericire pentru noi şi din nefericire pentru creştini, frontul era situat în partea lor. Era aşa de puternic, încât, împinşi de curiozitate, împreună cu Rania, ca de obicei, am deschis oblonul de la fereastră şi ne-am uitat. Din turnul Rizik, care era cel mai înalt punct strategic pe care-l aveau sirienii, la creştini se trăgea continuu; bombele, pentru prima dată le vedeam în aer, semănau cu nişte mingi luminoase care se ţineau lanţ, una după alta, iar în momentul în care cădeau vedeam un nor de fum şi de praf care se ridica spre cer, fiind vizibil datorită luminii pe care-o dădeau celelalte bombe înainte de a cădea. Eram speriaţi, nu la fel ca cei care le primeau pentru  moment, dar ştiam că în câteva ore va deveni general. În casă era foarte cald, luna august fiind cea mai călduroasă, curentul oprit, lumânarea ne ameţea mai mult cu mirosul ei de mort. Nu ne rămânea decât tranzistorul care ne  ţinea în contact cu restul locuitorilor. Au deschis radioul şi ne-am strâns toţi în jurul lui. O voce sobră repeta ştirile în arabă şi în franceză. “Sirienii trăgeau bombe cu fosfor care erau interzise prin acordul de la Geneva“. Cui se plângeau, nu era nimeni ca să-i asculte?! Pompierii şi salvările nu se puteau deplasa din cauza bombardamentelor. La ce bun, atunci?!

Îmi fumam în linişte ţigara. De multe ori frica te paralizează şi nu ai nicio reacţie. Aşa eram eu, trecuse noaptea, erau ore de când se bombarda, era ca într-un film de desene animate, atunci când o minge se aruncă de la unul la altul, cu singura deosebire că acolo aruncatul este acompaniat de muzică,  pe când aici de bocitul morţii, care în mantaua ei neagră ne privea pe toţi de sus rânjind de bucurie şi aranjând în rând sufletele celor care din greşeală ne-au părăsit.  

Îmi era somn, mai mult de oboseală stresantă, îmi doream să dorm undeva la răcoare şi cel puţin pentru câteva ore să uit unde mă aflam. La  radio se anunţa că sunt discuţii pentru o încetare a focului.

Fără să mă observe nimeni m-am aşezat în pat, lângă băiatul  Raniei şi gândindu-mă că trează sau adormită nu se poate schimba cu nimic situaţia şi mai ales, destinul, am adormit.

M-am trezit speriată din cauza bătăii în uşă; Mahmud dormea şi el. M-am gândit că se terminase cu bombardatul şi că la uşă nu putea să bată decât Karim. Am fugit repede să-i deschid şi îl strigam în acelaşi timp pe Mahmud: “scoală-te, a venit Karim!“

Cum am deschis uşa, Karim mi-a şi spus:

-Sunteţi pregătiţi? Trebuie să profităm acum de calm ca să ne îndepărtăm cât mai repede. Hala este în maşină cu copiii.

Eram inundată de bucurie. Vroiam să-i sar de gât şi să-l sărut. Dar aici nu se face aşa ceva, el nu ar fi gândit nimic, ar fi interpretat ca o clipă de entuziasm, dar Mahmud, dacă m-ar fi văzut aş fi fost ruptă în două. I-am deschis uşa şi m-am întors, strigându-l încă o dată pe Mahmud. Mi-am şi tras valiza şi am început să-mi  arunc puţinele lucruri pe care le aveam afară, şi, în primul rând, diploma.

-Mahmud, pregăteşte-te să plecăm, Karim este aici. Dacă nu vii, eu plec, nu vreau să mor păzind averea voastră, fraţii tăi sunt la adăpost şi eu, care nu am nimic şi nu sunt nici de aici, să stau? Vorbeam fără să-mi dau seama, rosteam cu glas tare ceea ce nu îndrăznisem nici să gândesc. M-am mirat cum de aveam curaj, dar ştiam că în faţa lui Karim nu ar fi îndrăznit să-mi facă scandal.

Luat repede, încă somnoros şi speriat de noaptea petrecută a început să-şi strângă şi el actele şi să se îmbrace. În mai puţin de 15 minute eram gata şi ieşeam pe uşă.

-Ce fac cu cheile? În caz de incendiu trebuie deschisă uşa!

-Lasă-le lui Rania. Ei nu au unde să plece, i-am răspuns  trăgând valiza după mine pe scări, grăbită de teamă să nu se răzgândească.

Ne-am urcat în maşină şi l-am lăsat pe Karim să ne depăşească.

Trebuia să mergem în spatele lui, ca să ne conducă să ieşim din oraş prin cartierele care erau mai puţin expuse  pericolului. Hala privea tot timpul în urmă ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu ne întoarcem înapoi. Am ieşit la drumul de Şaida; era aglomeraţie, se părea că nu eram singurii care încercam să ne salvăm. Maşinile abia circulau, erau supraîncărcate de copii şi de bagaje. Pe feţele tuturora se citea spaima. Stăteam liniştită, îmi era teamă să mă gândesc la ceva. Pentru mine plecarea era ca un vis pe care îl ţineam strâns în pumni, în inima care-mi bătea mai repede decât normal, poate şi-n sângele care-mi curgea prin vene, temându-mă ca să nu-l împrăştiu în deziluzii. Mă uitam pe fereastră  ca şi cum aş fi vrut să memorez bine orice detaliu, fiind sigură că era pentru ultima dată când le mai vedeam. Eram convinsă, nici nu aş fi admis ideea că m-aş putea întoarce în Liban. Plecasem legal şi nu lipsisem decât 10 luni, ce m-ar fi putut împiedica să-mi pot relua postul? La un moment dat, Karim a luat-o la stânga:

-Pe unde-o luăm? - l-am întrebat pe Mahmud speriată. Îmi era teamă că s-a răzgândit şi se întorcea în Beirut.

-Traversăm munţii pe la Beit-Edin, ca să ajungem la Saufar; acolo o să fim pe drumul de Damasc.

Nu mai ascultam explicaţiile, am răsuflat uşurată şi m-am aşezat mai bine pe locul meu, cu convigerea celui care se aşteaptă la un drum lung. Nu eram nici fericită, dar nici tristă, eram mai mult mulţumită şi neliniştită.

Drumul era lung, dar în altă situaţie aş fi admirat cu plăcere munţii şi mai ales aşezarea satelor, care spre deosebire de la noi, aici nu sunt în văi, la poalele munţilor, ci pe crestele lor, încât cel mai adesea te întrebi cum de reuşeau să urce şi coboare locuitorii în trecut. Acum drumurile erau toate asfaltate, era uşor de circulat, iar mândria lor era că puteau vedea marea în zilele senine ale verii de la o distanţă destul mare de la ţărm. Munţii sunt stâncoşi, vegetaţia săracă, încât de multe ori m-am uitat cu milă spre turmele de capre şi m-am întrebat dacă găsesc câteva fire de iarbă printre blocurile imense de granit.     

Îmi era foame, dar cum Mahmud nu vorbea mi-a fost teamă ca să-i amintesc că nu mâncasem de ore, nici nu mai ştiam câte?! Ce importanţă mai avea mâncarea! Eram convinsă că nu vom intra în Siria fără să mâncăm ceva. Desigur, Karim trebuia să se gândească şi la noi că nu mâncasem nimic, cred că de peste 20 de ore;  în Beirut uitasem de mâncare, singurul gest pe care-l făceam era să-mi aprind ţigara. De multe ori îmi era greaţă, dar continuam să trag din ea cu duşmănie, cu o răzbunare feroce, era ca şi cum toată energia care mă sufoca ieşea din mine numai pentru ţigară. Bine că nu uitasem să-mi iau pachetele pe care le aveam acasă şi eram  îngrijorată că Mahmud poate nu-mi va mai cumpăra altele. El nu fuma, nu putea să înţeleagă cât refugiu găsisem în plăcerea de a fuma în ultimele luni. Ţigara era singura care putea să-mi pătrundă în gânduri în momentele mele de tristeţe. Era un prieten figurativ pentru mine, cu toate că mama nu uita niciodată, la telefon, să-mi amintească cât de nocivă este.

Trecuseră mai bine de două ore de când tot mergeam... Karim părea mai grăbit decât ceilalţi, ne era greu să ne ţinem în urma lui, iar Mahmud avea aerul obosit, în plus, cred că-şi făcea planul cum să-i expună lui baba programul nostru. Ei ne-au propus să mergem cu ei în Siria şi a refuzat, ca acum să plecăm tocmai în România. Îmi era milă de el, pe undeva, şi nu înţelegeam ca la 36 de ani să aştepţi ca familia ta să hotărască. Ce diferenţă era în relaţia părinţi-copii la ei, faţă de cum e la noi! Deodată mi-am amintit că dacă nu erau ei, aş fi avut probleme fără soluţii cu el şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că era ceva diferit de la noi, de data asta pozitiv.

-Am ajuns la Sawfor. Primul baraj este sirian. Aranjează-ţi bine fusta.

-Mai avem mult până la frontieră? l-am întrebat, trăgându-mi fusta peste genunchi.

-Mai puţin de-o oră, mi-a răspuns cu acelaşi aer absent pe care-l avea de când plecasem din Beirut.

-Au fost lupte mari aici, nu-i aşa? l-am întrebat mai mult ca să-l sustrag puţin din gânduri.

-Da, a răspuns.

-Cine cu cine? am continuat.

-Sirienii cu musulmanii, în special cu druzii. Nu voiau să-i lase să intre ca să-i ajute pe creştini.

-Şi acum se bat cu ei pe viaţă şi pe moarte. Ce curioasă este politica, nu mai înţeleg nimic. Am tăcut şi eu, îmi era teamă ca să nu ajungem pentru un cuvânt să ne certăm, tocmai acum când aveam nevoie ca să nu-l contrazic cu nimic.

Coboram spre Stura, începea să se întunece. Priveam câmpia Bekaa fără entuziasmul de prima dată. O găseam tristă acum în apusul de soare, era mai repede umbra munţilor care o întunecau mai mult decât o făcea soarele, care, undeva, departe în faţa Beirutului se cufunda în orizont, acolo unde acesta se întâlnea cu marea. 

-Mahmud, am ţipat mai mult decât trebuia, Karim a oprit în faţa magazinului pe care l-am depăşit. Hala ne-a făcut semn să oprim.

-De ce ţipi? m-ai speriat. A tăcut şi a întors maşina.

Nici eu nu ştiam de ce am ţipat aşa de disperată. Cred că a fost frica din mine, să nu ne pierdem de Karim.

Vorbeau în arabă, nu înţelegeam nimic. Hala era obosită şi tristă, ideea plecării nu ştiu în ce măsură îi făcuse plăcere. Karim era în magazin, iar Mahmud a intrat după el. Ştiam că vom mânca. M-am apropiat de Hala, şi ca să nu-i trezesc copiii am întrebat-o încet:

-Care este situaţia în Beirut?

-Gravă, au reînceput bombardamentele, mi-a răspuns cu acelaşi ton cu care am întrebat-o.

-De ce eşti supărată, ai fi vrut să rămâi?

-Nu, cum să vreau aşa ceva?! Dar mă gândesc, dacă nu  mai găsim nimic din casă când ne întoarcem? Şi cine ştie când se vor opri?

Mă uitam la ea cu milă, avea dreptate, simţeam că avea nevoie de puţin curaj şi atunci am continuat:

-Dacă eşti în viaţă, totul se repară.

Nu am mai avut timp să continuăm, pentru că cei doi ieşeau din magazin cu două pungi pline de mâncare. Karim părea obosit, dar îşi păstra surâsul de om optimist, şi mai ales simţeai în el bărbatul sigur pe el şi de acţiune. Era opusul lui Mahmud. Ne-am urcat în maşini şi  am continuat spre frontieră.

Am ajuns la Damasc noaptea. Coborând spre oraş îl vedeam de la înălţime ca pe o infinitate de lumini: sutele de blocuri care, ca o centură, înconjurau munţii cu miile lor de luminiţe. Să priveşti noaptea oraşul de pe munţii Casiun era, într-adevăr, ceva feeric. Nici nu puteam să cred că la 60 de kilometri de noi Beirutul îşi trăia tragedia distrugerii. Damascul era nou construit, după acelaşi model ca ţările din est. Bulevarde şi străzi largi, bine asfaltate, cu aceleaşi blocuri tip pe câţiva kilometri, care nu se deosebeau unele de altele. Totul era impecabil de curat, iar luminile de pe străzi mă întorceau cu gândul la Beirut, unde, oameni cu miile bâjbâiau în întuneric prin subsoluri sau se plimbau cu o lumânare sau cu o lanternă în mână prin case sau pe străzi. Gândindu-mă la tragedia modernă pe care o trăia oraşul lacrimilor mele, mi-a trecut prin suflet o undă de compasiune, şi cu tot pericolul de moarte pe care-l trăisem în el timp de 10 luni mă încerca regretul că, poate, nu mai aveam să-l văd vreodată.   

La intrarea în Damasc am oprit maşinile. Karim a venit la noi, şi fără să-i dea răgaz lui Mahmud să vorbească ne-a spus:

-Voi mergeţi la sora ta, noi vom sta la hotelul  “Damasc“, îl cunosc pe propietar; vă aşteptam mâine în jurul prânzului că să hotărâm pentru plecare şi să avem timp să ne facem revizie la maşini.

Mahmud nu a avut timp să deschidă gura pentru că deja maşina lui Karim demara, pierzându-se în viteză pe artera principală care ducea în centrul oraşului.

Aveam un presentiment că nimic grav nu se va întâmpla şi vom putea pleca mai departe, fără interferenţe din partea lui “baba“.

-Unde mergem? l-am întrebat surprinsă de atâta linişte din partea lui.

-La sora mea cea mare, căci la cea mică unde sunt ai mei nu vorbesc cu soţul ei. Asta a fost tot şi a tăcut.

Îmi era indiferent, pentru că nu cunoşteam pe nimeni şi ce-mi doream cel mai mult era un pat unde să pot dormi câteva ore, fără teamă că ne-am putea trezi, sau mai corect spus să  nu  ne trezim din cauza unei bombe.

Când ne-am oprit în faţa blocului în care locuiau am avut impresia că am coborât în faţa unuia de la noi din cartier, cu singura diferenţă că distanţa de la un bloc la altul era mult mai mare decât la noi, şi ce am observat pe urmă era  parcul pe care-l avea aproape fiecare, pentru copii.

La sora lui toţi dormeau demult. Fatima ne-a deschis uşa somnoroasă, ne-a sărutat, au vorbit puţin în arabă şi am intrat în camera băieţilor ei care îşi făceau seviciul militar şi acum era liberă.  Nu am făcut decât să mă dezbrac şi să mă întind pe pat căci pe urmă totul a fost un somn adânc şi profund de peste 10 ore.

A doua zi m-am trezit, spre prânz, Fatima mi-a spus că Mahmud se sculase devreme şi era plecat împreună cu Karim să verifice maşinile, pentru că noaptea urma să plecăm spre România. Nu am întrebat amănunte, aflasem suficient că să pot fi liniştită.

Când am ieşit din baie l-am găsit pe Rami în salon. Ne-am îmbrăţişat, bucuria era reciprocă. Rami era fericit pentru mine pentru că puteam pleca să-mi văd părinţii, şi mi-a spus că Mahmud trebuia să profite de această plecare neprevăzută şi să caute să importe din  România marfă pentru magazin. Abia atunci am înţeles de ce plecarea a fost hotărâtă repede şi fără niciun fel de probleme. Ce importanţă putea avea pentru mine, eram liniştită că nu întâmpinasem niciun obstacol şi totul se realiza mai repede decât mi-aș fi putut imagina.