PRIZONIERĂ ÎN LIBERRTATE continuare partea I

Este bun fată, coniacul nostru

Pentru prima dată găseam în fiecare zi care trecea un aliat, eram fericită că timpul se grăbea ca şi mine şi ziua sosirii mamei se apropia mai repede decât speram. Nu vedeam niciun entuziasm din partea lui Mahmud, cu cât eram mai calmă şi relaxată, cu atât el devenea mai irascibil şi întunecat. Noaptea dinainte să ajungă mama am petrecut-o trează, dar cu ochii închişi, tot timpul încercam să mi-o imaginez, îmi închipuiam cum va fi îmbrăcată, cum arată după opt luni şi tot felul de nimicuri, dar ce îmi întuneca bucuria era că faptul tata rămânea singur şi, desigur, destul de trist, ştiindu-l cât era de ataşat de noi şi mai ales cât de mult suferea din cauza plecării mele.

Dimineaţa înainte de a pleca la aeroport, Mahmud a reuşit să mă supere, ca de obicei. Cu 10 minute înainte ca avionul să ajungă a venit să mă ia de acasă ca să mergem la aeroport. Timp de o oră am stat pe balcon şi mă rugam ca să ajungă cât mai repede. Tremuram, ştiind că nu mai avem timp  să ajungem la aeroport înainte ca pasagerii să iasă din aeroport. Îmi imaginam emoţiile prin care va trece mama până când ne va vedea venind, ce ruşine îmi va fi, scuze trebuia să-i invoc. Eram un pachet de nervi gata să explodeze la orice colţ de stradă.

Ajunşi în faţa aeroportului am văzut-o pe mama de la distanţă. Era oprită cu valiza chiar în faţa intrării, iar lângă ea era o tânără cu bagaj mult şi care ţinea de mână doi copii. Am coborât din maşină înainte ca Mahmud să-şi găsească un loc ca să se parcheze. Am alergat spre ea, eram deja cu obrajii muiaţi de lacrimi, ne-am luat în braţe şi cu tot efortul pe care-l făceam plângeam amândouă şi ne sărutam cu atâta dor şi durere, încât dacă tânăra doamnă nu ne-ar fi vorbit, nu ştiu dacă ne-am fi hotărât să ne dezlipim una de alta.

-Doamnă, nu mai plângeţi că am început şi eu să vă ţin companie.

Atunci am întors capul spre ea. Era aşa de frumoasă că nici nu m-am îndoit că nu ar fi vre o actriţă. Într-adevăr, în ochii mari de un maron catifelat, în formă de migdală, îi străluceau două steluţe pe care, cu grijă să nu-şi strice machiajul, şi le-a şters repede cu o batistă din mătase roz. Eram aşa de mirată de frumuseţea pe care o aveam în faţa mea că mă îndoiam că ar fi putut fi o persoană reală, o priveam şi încercam să văd ce este acel ceva care-i dădea atâta distincţie şi rafinament.

-Mă numesc Gabi, şi dacă mai întârziaţi câteva minute aş fi luat-o pe mama la mine şi de acolo v-am fi dat telefon la socrii tăi; am înţeles că nu ai telefon acasă.

Ca trezită dintr-un şoc mi-am amintit de Mahmud care se apropia de noi, şi ca să nu se simtă vexat că nu-i vorbeam l-am luat repede mână şi i l-am prezentat.

-Este soţul meu, Mahmud, iar doamna a venit cu mama în acelaşi avion. Şi grăbită am adăugat: Doamna Gabi, nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscătoare pentru binele pe care ni l-aţi făcut. Iar în româneşte i-am spus repede ca să nu ne audă nimeni: Nu a fost vina mea.

-Mi-am imaginat, a adăugat şi ea pe un ton încet. Vezi, i-am dat mamei numărul meu de telefon, să mă sunaţi şi să veniţi la mine în vizită. Să ştii că nu stăm departe una de cealaltă. Mi-ar face plăcere să fim prietene.

Ne-am despărţit şi fără să vreau am rămas cu privirea pierdută după ea. Rochia din mătase albă cu mici desene negre pe care vântul i-o flutura uşor te lasa să-i admiri picioarele frumoase. Părul negru strâns în coc îi lăsa faţa albă ca o petală imensă de trandafir să strălucească lin în lumina caldă a soarelui. Totul era într-o armonie perfectă: zâmbetul, ochii, nasul, dinţii şi mai ales vorba catifelată ca şi pielea ei. Şi ce m-a surprins, pentru puţinul timp în care o privisem, era aerul de blândeţe şi de bunătate pe care-l remarcai imediat, şi poate tocmai acesta dădea atâta nobleţe frumuseţii ei. Nu ştiam atunci că peste câţiva ani voi asista la sfârşitul ei, şi mai ales că voi rămâne singura dintre toate cele care au cunoscut-o alături de mama ei, să o consolez în infinita-i durere.

Când m-am dezmeticit l-am văzut pe Mahmud şi pe mama că se îmbrăţişau şi cu un zâmbet forţat, Mahmud o întreba de tata. Ne-am urcat în maşină. Mama îmi ţinea o mâna într-a ei şi mă mângâia. Deodată mi-am amintit de gelozia lui Mahmud  şi găsind ca pretext faptul că vreau să-mi aranjez fusta, mi-am retras-o încet. Mă uitam la mama cu ochii fericiţi dar cu inima grea, ştiam că va fi imposibil să nu aibă şi ea parte de câteva crize din partea lui Mahmud.

Odată ajunşi acasă, Mahmud ne-a lăsat valiza în faţa  liftului şi cu o voce seacă şi absentă ne-a spus că trebuie să treacă pe la părinţii lui, aşa că va întârzia cel mult o oră. Cu toate că-mi era destul de greu ca să transport valiza şi restul de bagaj, am fost mulţumită şi, fără să vreau, mi-am ridicat ochii spre cer ca să văd ce sfânt i-a dat ideea ca să ne lase singure şi pentru puţinul acela de 60 de minute. Ajunse în casă încercam să mă preocup, numai să nu am ocazie ca mama să mă privească în faţă şi să mă întrebe care este  adevărul. Am aşezat-o pe un fotoliu şi am alergat ca să fac cafeaua. Vorbeam şi o întrebam, în acelaşi timp, de cei pe care-i cunoşteam, ştiam că era inevitabilă clipa întrebării din partea ei dar făceam orice şi vorbeam orice, numai ca să treacă timpul şi să mă pot calma puţin. Mama mă privea deja cu un aer întrebător, căci cine mă cunoştea mai bine decât ea, iar ochii ei, mari şi albaştri, se plimbau după mine încercând să-mi prindă privirea de câte ori îi întâlneau pe ai mei.

-Nora, a început cu vocea ei calmă şi blândă. Stai jos şi haide să stăm de vorbă. Te simnt prea nervoasă. Ştiu că suntem emoţionate amândouă dar ţi-a dispărut din ochi bucuria, sau mai  degrabă ochii tăi au o privire tristă, cu tot efortul pe care-l faci să fii veselă.

Mă uitam la ea mirată, o invidiam pentru inteligenţa şi perspicacitatea ei, dar de data aceasta depăşise orice record. M-am sculat, m-am aşezat în genunchi în faţa ei şi mi-am rezemat capul de ei şi nu i-am spus decât:

-Nu am nimic, mângâie-mă, mi-a fost dor de tine şi mai ales, îmi lipseşte dragostea voastră. Nu spune nimic, am continuat, lasă-mă să mă bucur că sunt cu tine şi lasă-mă să mă simt copil.

Nu a spus nimic, m-a lăsat poate mai mult de 10 minute să-mi ţin capul în poala ei, timp în care, neîncetat, mâna ei mi-a mângâiat  părul, obrajii, faţa şi ochii. La un moment dat  a simţit cum a reuşit o lacrimă, cu tot efortul pe care-l făceam, să se strecoare afară de sub pleoapele pe care le strângeam cu toată forţa... Am simţit că a tresărit dar nu a spus nimic. Simţeam că tremura uşor, atunci m-am trezit la realitate, şi cum voiam să o protejez de atâtea emoţii m-am sculat, am luat-o în braţe, am sărutat-o aşa cum numai noi amândouă ştiam şi i-am spus:

-Mami, hai să-ţi arăt casa şi vreau, înainte ca Mahmud să se întoarcă, să-mi povesteşti de tăticu’, de Doina, de toţi şi mai ales să-mi spui dacă Alex s-a însurat şi dacă o să plece, aşa cum vor ai lui.    

-Taticu’ este bine, adică cum ştii tu - a început să-mi povestească, o zi mai bine, două mai puţin, ca de obicei, stomacul. Cel mai rău este că suferă de dorul tău şi mai ales îţi ducem grija şi din cauza războiului şi pentru că nu ştim dacă, într-adevăr, eşti fericită cu Mahmud.

-Şi ceilalţi ce fac? - am continuat grăbită căci aşteptam să-mi povestească de Alex.

Mama ştia care-mi era dorinţa aşa că nu a mai aşteptat s-o întreb a doua oară despre Alex.

-Nu s-a însurat.

A tăcut şi m-a privit lung, ca să-mi citească reacţia pe faţă. M-am sculat şi mi-am aprins o ţigară. Simţeam că tremur, nu îndrăzneam să mai pun întrebări, ştiam că mama va continua singură. Aşteptam. Ce greu treceau clipele, simţeam că evită, presupuneam că trebuie să mai fie ceva. Mă întrebam ce ar putea să mai fie? De ce nu se hotărăşte să continue? Deodată, cu un  aer indiferent dar cu vocea sugrumată de emoţie am întrebat-o:

-Şi de ce?

Nu aveam curajul să pun toată întrebarea...

-De ce nu s-a însurat?

Cât era de înţelegătoare pentru că nu m-a lăsat să-i repet toată întrebarea.

-Nu cunosc amănunte, dar te-a căutat prin prietena ta; a fost foarte surprins când a înţeles că până la urmă ai plecat.

Ce fericită am fost în clipa aceea! Îmi uitasem toate suferinţele, înseamnă că nu m-a uitat. Doamne, îţi mulţumesc, înseamnă că şi el mă iubeşte.

Mama îmi citea pe faţă bucuria interioară pe care o trăiam. Când a simţit că vreau să mai ascult amănunte a continuat:

-O sună mereu pe Doina ca să afle veşti despre tine.

Am tăcut şi fără să vreau am roşit. Mami s-a uitat lung la mine şi aştepta să-i răspund. Auzisem esenţialul. Îmi era suficient pentru o singură zi, nu vroiam să ştiu mai mult. Eram fericită pentru că se gândea la mine, cine ştie, poate îmi duce şi el dorul. Acum eram pregătită să înfrunt orice, şi moartea mi se părea uşoară, ştiam că şi lui trebuie să-i fie greu. Poate avea remuşcări, poate visa la mine aşa cum şi eu visam la el. Eram  fericită, simţeam cum ochii îmi ardeau de emoţia interioară  pe care o trăiam. Mama simţea totul dar pe măsură ce-mi recăpătam buna dispoziţie ea se întrista.

Am alergat la bucătărie şi am luat sticlă de vin pe care o văzusem în bagajul mamei, ştiam că este din vinul făcut de tata. Am umplut două pahare şi am intrat în salon.

-Bine ai venit, mami!

-Nora, tu tot îl mai iubeşti, nu?

Suna mai mult a răspuns, nu a întrebare. M-am uitat la ea veselă şi întinzându-i paharul i-am răspuns .

-Am să-l iubesc până la sfârşitul vieţii. Alex face parte din mine, din tinereţea mea. Cum îţi imaginezi că aceste lucruri se pot uita de la o zi la alta? Am fost aşa de fericită cu el puţinul timp pe care l-am petrecut împreună, că-mi este suficient pentru restul vieţii, dar asta nu înseamnă că sufăr, este ca şi cum ai avut un inel frumos şi într-o zi l-ai pierdut. Îţi aminteşti că l-ai avut, regreţi că l-ai pierdut, dar te consolezi în altă zi şi eşti fericită că totuşi ai avut norocul că l-ai purtat.

Se uita la mine mirată cu ochii ei mari şi zâmbitori şi parcă aştepta să continui.

-Gata, ce mai vrei să auzi, hai să bem!

Eram fericită şi asta numai din cauza lui Alex, la gândul că poate mă mai iubea, că nu s-a însurat, faptul că o aveam pe mama lângă mine şi că beam din vinul pregătit de tata, câte bucurii aveam într-o singură zi!

Nu am apucat să ducem paharul la gură, că uşa s-a deschis. Era Mahmud. Cu capul lăsat să-i cadă între umeri de cine ştie ce poveri, cu buzele strânse ca şi cum ar fi mâncat lămâi, cu ochii rotunzi şi parcă ieşiţi din orbite; iar părul, când era nervos îi devenea aspru şi se ciufulea singur. Imediat mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Trebuia să acţionez cât mai repede posibil ca să nu explodeze. L-am luat de braţ şi am intrat împreună în salon.

-Mahmud, nu vrei să bei puţin vin trimis de tata special pentru tine? Eu i-am spus mamei că tu nu bei în Liban, dar dacă vrei să guşti îţi aduc un pahar.

Dacă cu mama tăceam şi aşteptam să-mi povestească ea, cu Mahmud vorbeam tot timpul ca să-l preocup cu răspunsurile şi să nu aibă timp să se gândească la cine ştie ce idioţenie şi să ne strice ziua. Mama a simţit imediat tensiunea dintre noi şi, diplomată cum era, s-a sculat imediat şi s-a îndreptat spre  bagaje:

-Mahmud, ştiu că-ţi plăceau la noi mezelurile noastre, aşa că le-am adus special pentru tine şi mai am ceva în valiză de care sunt convinsă că o să-ţi placă. Este un costum de vară.

Mama desfăcea încet bagajul, ca şi cum îi dădea timp să-şi schimbe atitudinea. Mă uitam la el şi mă uitam la mama. Oare bunul simţ, inteligenţa, ţineau de educaţie, se cultivau sau te năşteai cu ele? Mă întrebam singură. Aşteptam să-i văd reacţia şi eram curioasă să văd până unde ajungea calmul şi înţelepciunea mamei. Le-a luat, şi ca printr-o minune a sărutat-o pe obraz. Atunci am respirat uşurată şi iesind din cameră le-am spus:

-Vreau să pregătesc masa. Cine vrea să mă ajute? Mahmud, nu vrei să mă ajuţi, mai ales că astăzi o să mâncăm din ceea ce  mama a adus de la Bucureşti.

Voiam să spun de acasă, dar m-am oprit la timp: ştiam că s-ar putea să iasă cu scandal; în accepţiunea lui “acasă” trebuia să însemne pentru mine acum “aici “, în Liban.

-Nu mâncăm aici, mama ne aşteaptă la ei. Aşa că ar fi mai bine dacă ne-am grăbi, pentru că şi aşa este târziu. Şi cu ochii mari îmi cauta pe faţă o reacţie. Nu am făcut niciun comentariu, eram fericită pentru invitaţia făcută de familia lui. În primul rând, Mahmud nu ar îndrăzni să ne facă vreo istorie şi în al doilea rând însemna că dădeau importanţă venirii mamei, era deci şi o formă de a-şi manifesta respectul pentru mine.

Maha era pe balcon, ne-a văzut când am coborât din maşină, ne-a făcut semn cu mâna şi a fugit să ne deschidă uşa. Toată familia ne aştepta iar masa era aranjată, totul avea un aer  de sărbătoare. Baba a salutat-o primul pe mama şi a sărutat-o pe obraz. Pentru un musulman practicant ca el care nici nu dădea  mâna cu o femeie, a însemnat că o consideră din familie.

Mama lui Mahmud era foarte bucuroasă şi după ce ne-a sărutat pe amândouă ne-a luat de mână şi s-a îndreptat cu noi spre masă. De după prima uşă a apărut Rami cu un buchet mare de flori. Am fost la fel de mirată că şi mama, dar am avut timp să reţin cuvintele lui Mahmud, “la su”. (Mai târziu am înţeles că însemna “pentru ce”?) Fără voia mea m-am întristat, chiar dacă nu am înţeles semnificaţia pe moment dar am simţit că a considerat că se deranjase prea mult  să o primească pe mama. Dacă aş fi putut, în clipa aceea mi-aş fi luat valiza, sau poate şi fără ea, şi aş fi plecat. M-am simţit foarte vexată dar nu puteam face nimc, mă mulţumeam că mama nu observase nimic şi era veselă, încercând să înţeleagă după gesturi ceea ce restul familiei încerca să-i explice. Toată lumea era veselă, numai Mahmud era încruntat.

Mâncarea, din fericire a fost destul de apropiată de mâncărurile noastre, friptura de pasăre, mâncare de fasole verde şi o salată pregătită din pătrunjel şi roşii, numită “tabule“ care mamei i-a plăcut cel mai mult. Imediat după masă, cu privirea fixă spre Mahmud,  Maha mi-a spus:

-Nora, mâine dimineaţă în jurul orei 10,00 te aşteptam să vii cu mama ta la noi, la cafea. Şi cu aceeaşi privire dură spre  Mahmud a adăugat: tu cunoşti drumul, e uşor de venit şi va trebui să înveţi să circuli singură, doar locuieşti acum aici.

Nici nu am îndrăznit să mă uit spre Mahmud, ştiam că trebuia să fie nebun de furie. Cu privirea spre Rami, care  cunoştea istoria cu prima mea ieşire clandestină i-am răspuns:

-La ora 10,00 fix am să sun la uşă, cunosc drumul, nicio problemă!

Acum înţelegeam totul, planul a fost stabilit înainte să vină mama, deci familia lui era conştientă de teroarea în care mă ţinea Mahmud şi profitau şi ei de ocazie ca să-mi câştig puţină libertate de mişcare şi cel mai important pentru ei era faptul ca mama să nu remarce nimic din necazurile mele. Eram convinsă că dimineaţa “baba“ a trebuit să se impună asupra lui, susţinut de restul familiei.

Noaptea am stat cu mama până târziu de vorbă, nu înainte să-mi îndeplinesc obligaţiile matrimoniale; din fericire totul se termina aşa de repede, încât mama nici nu a avut timp să-mi simtă lipsa.

Eram visătoare şi fără să vreau mă gândeam mereu la Alex, o ascultam pe mama vorbind şi printre ideile ei îmi puneam întrebarea: “oare ce face?” Toată noaptea m-am trezit şi aproape din oră în oră îmi făceam drum la baie ca să o pot privi pe mama şi să mă asigur că, într-adevăr, era aproape de mine. A doua zi, imediat ce Mahmud a ieşit din casă i-am spus mamei:

-Trebuie să ne grăbim ca să profităm să ne plimbăm  puţin înainte să ajungem la părinţii lui.

-Umbli singură pe stradă, nu ţi-e frică? m-a întrebat mirată.

-Cum să nu, şi de ce să-mi fie frică? Nu este nimic.

Eram aşa sigură pe mine când i-am răspuns că nu s-a gândit că aveam obiceiul să ies în ascuns, şi chiar atunci eram înfricoşată de ce s-ar putea întâmpla şi de faptul că Mahmud nu ştia. Mă uitam la mama când se îmbrăca şi fără să vreau zâmbeam, gândindu-mă că dacă ar ştii cât am învăţat să mint, nici nu m-ar crede. Şi cât de bine îmi jucam rolul de soţie mulţumită până acum! Pentru o clipă mă întrebam dacă într-adevăr ar fi bine să-i spun adevărul, dar repede mi-am scos ideea din cap. La ce bun? Trebuia să mă întorc acasă la vară şi să încerc să rămân. Acum, aici ar fi însemnat un scandal, eram singure şi în plus nu aveam bani. Cine să ne ajute, cine accepta să intre într-un scandal când era aşa de uşor să te răzbuni pe cineva în dezordinea creată de război?! Cel mai bine era să-mi găsesc protecţia la familia lui ca să evit nişte supărări inutile ale mamei.

În fiecare zi ne plimbăm amândouă pe străzi, mama încerca să afle dacă cel puţin sunt mulţumită, dar ce o durea cel mai tare era faptul că nu se lămurise cât era încă de adâncă rana mea, lăsată de Alex. Cum trăisem lângă Mahmud 8 luni,  învăţasem să supravieţuiesc unui bănuitor, îmi făcusem deja stagiul, aşa că i-a fost greu să poată să-mi citească gândurile; nu mai eram cea de acasă care îi povestea până şi speranţele, şi pe care, dintr-o singură privire ştia ce o doare şi de ce.

Într-o dimineaţă ne-am dus la Alina. Atunci am fost obligată să recunosc în faţa mamei că o vizitam fără să ştie nimeni. Nu ştiam cum să facem ca să-l determinăm să vină împreună cu noi la ea şi astfel să ne vizităm fără nici o problemă, mai ales că stăteam atât de aproape una de cealaltă. Soluţia a găsit-o tot mama. Seara, când a venit Mahmud acasă, mama şi-a adus aminte cu întârziere că la aeroport, o doamnă a rugat-o să ia o scrisoare pentru o anumită familie din Beirut. Scrisoarea era luată de la Alina: una mai veche pe care o primise tot prin intermediul unei persoane venite din ţară. Când s-a uitat pe plic ne-a spus că după numărul de telefon nu putea să fie departe de unde locuiam. A doua zi a luat plicul cu el la bancă şi de acolo a dat telefon. Când s-a întors ne-a spus că a vorbit cu soţul doamnei şi urma ca să vină ei, spre seară, să ne viziteze şi să le dăm scrisoarea.

Râdeam cu mama pe la colţuri  neştiind  ce avea să ne aştepte pe urmă.

Soţul Alinei era la curent cu înscenarea noastră pentru că îl întâlnisem de câteva ori în scurtele mele vizite la ei. Au venit fără copii pentru că se temeau că aceştia când mă vor vedea îmi vor spune repede: “de ce nu vii mai des, Nora, pe la noi?“ - aşa cum aveau obiceiul.

Am băut cafea, am mâncat din cozonacul mamei, am stat de vorbă, noi, femeile şi  i-am lăsat pe ei să discute politică, într-un cuvânt aveam aerul că ne simţim bine toţi. La plecare, soţul Alinei ne-a invitat la ei la masă la sfârşitul săptămânii. Totul părea perfect până ce am închis uşa după ei. În momentul în care am intrat în cameră a început să ţipe şi să bată cu pumnul în masă.

-Cum se face că s-a nimerit să fie tocmai românca despre care ţi-am arătat unde stă. Sunteţi toţi nişte mincinoşi, acum să plece mama ta. Mă uitam la el speriată şi nu ştiam dacă trebuie să-i spun adevărul sau să continui să neg.

L-am lăsat să ţipe şi să vorbească singur până a obosit, ştiam că a doua zi aveam să-i povestesc lui Rami şi Mahei şi astfel “baba” va aranja totul. Eram tristă pentru mama, ştiam că suferă şi aşa pentru mine, iar ieşirea lui avea să o pună pe gânduri şi mai mult. Era prea târziu, nu mai era nimic de făcut şi încet, ca după fiecare scenă, începeam să mă culpabilizez singură. Ce puteam face dacă el nu era un om cu care se putea discuta şi înţelege. Niciodată nu voia să fie de acord cu mine în nici o problemă: era hotărât să mă persecute continuu şi ce-l deranja la mine era personalitatea mea, singur îmi mărturisea că trebuie să mi-o schimb aşa cum îi place lui, dacă vreau să trăim în linişte.

A doua zi, eu îi relatam lui Rami toată povestea, iar Mahmud, de la bancă îşi continua ancheta, interogându-l pe soţul Alinei, spunându-i să recunoască că totul a fost aranjat de noi, femeile. Noroc că acesta şi-a dat seama că nu puteam să facem aşa o gafă şi să recunoaştem şi a negat categoric. Cred că şi ai lui i-au dat lecţia cuvenită pentru că s-a întors acasă liniştit, fără să mai deschidă subiectul. Înainte de culcare, mama mi-a dat verdictul:

-Te-ai măritat cu cel cu coadă!  

Nu am răspuns nimic, cu toate că vroiam să o consolez şi să-i spun că se înşeală, dar era aşa de mult adevăr în ce mi-a spus, încăt din jenă şi din respect pentru ea am tăcut, aşa cum învăţasem să o fac în ultimul timp.

Într-una din zile, Maha mi-a spus că ne-a dat telefon o româncă, Gabi, care a venit cu mama în avion şi care mă roagă să o sun. Nu puteam imediat, trebuia să aştept să-i spun lui Mahmud în faţa familiei lui şi astfel să evit o scenă, şi să  accepte invitaţia pe care eram convinsă că aceasta avea să ne-o facă.

Pentru prima dată nu mă înşelasem şi eram fericită în mizeria mea, pentru că reuşisem să o protejez mama de alte ţipete.

La Gabi ne-am dus într-o după amiază toţi trei, locuia la cinci minute de mers cu maşina de la socrii mei. Cum am intrat în casă am ştiut că soţul ei trebuia să fie bogat. Era singură, cu copiii pentru că acesta lucra undeva în Emirate şi venea numai  de câteva ori pe an în Liban. A fost singurul lucru pentru care am invidiat-o şi mă gândeam ce fericită aş fi dacă într-o zi aş avea şi eu norocul să-l am pe Mahmud plecat pe undeva. Îi era greu din cauza securităţii singură, cu doi copii şi fără să-şi dea seama că toată istoria cu războiul o speria pe mama, ne povestea în amănunt cum aleargă noaptea la subsol cu copiii în braţe, atunci când începea să se tragă pe demarcaţie.

Era frumoasă, dar şi ea, ca şi Alina, cu toată bunăvoinţa şi cu tot zâmbetul avea din când în când câte o undă trecătoare de tristeţe în ochi, ori de câte ori venea vorba de “acasă”. Vorbea când cu mama, când cu Mahmud în arabă, am simţit că făcea tot posibilul să-i facă pe plac, căci nu-ţi trebuia mult să-ţi dai seama că avea un caracter curios şi veşnic nemulţumit.

La un moment dat, când acesta nu era atent mi-a strecurat printre dinţi.

-L-ai căutat mult până l-ai găsit.

Am oftat şi i-am răspuns:

-Problema este că nu am căutat.

Am râs amândouă, iar mama, după ce s-a uitat lung mi-a dat replica:

-E bine, dacă mai ai încă curajul să râzi!

De data acesta am tăcut şi eu şi Gabi, nu mai aveam ce să-i răspundem. Nu ştiam atunci că nu tot ce străluceşte este aur şi nu bănuiam că toate ne purtăm crucea la fel; chiar dacă pentru  unele erau aparent mai uşoare, rănile erau aceleaşi.

Cum am ieşit de la Gabi a început să mă convingă că nu acceptă să fiu prietenă cu ea. Mama era mirată, nu ştia ce motiv a mai găsit ca să-şi înceapă pledoariile interminabile. Când a auzit motivul agitaţiei mi-a spus: “tradu-i exact ce am să-i spun eu“. El se uita nerăbdător să vadă reacţia mamei aşa că şi el m-a întrebat curios ce spune :

-Mahmud, am început, cu un zâmbet pe care încercam să-l ascund simulând că-mi şterg nasul, mama spune că ai dreptate că nu eşti de acord să fim prietene, în primul rând soţul ei este foarte bogat faţă de tine şi în al doilea rând nici nu ne-ar suporta prea mult cu felul tău curios de a interoga pe toată lumea.

Pentru câteva minute a rămas blocat, şi după ce s-a gândit puţin ne-a răspuns:

-Voi nu ştiţi nimic, la bogaţi se pot întâmpla multe.

            -Am înţeles, i-am spus. Bine că nu eşti bogat, ca să putem trăi în siguranţă. Şi i-am adăugat mamei încet “sau din complex sau îi este teamă că aş putea cunoaşte la ea şi eu pe cineva bogat“. 

Plecarea mamei se apropia; cu tot efortul pe care-l făceam nu reuşeam mereau să-mi ascund tristeţea. Ieşeam în fiecare zi, încercam să uităm amândouă că ziua plecării se apropia şi făceam proiecte pentru vară.

Într-una din zile, după indicaţiile vecinei mele am ajuns într-un cartier “Tarik-el Jdidde“ până unde ne-au trebuit în jur de 30 de minute pe jos. Tot drumul am râs şi am încercat să facem haz de necaz şi nu am lăsat nici un magazin fără să nu intrăm şi să ne uităm la vitrine. Aici,  pe una din străzi toate magazinele, de la un capăt la altul, nu vindeau decât materiale de rochii, de la cele mai scumpe şi de fabricaţie străină la cele mai ieftine, era o plăcere să admiri dantelele şi cele mai fine mătăsuri naturale, în plus, în Liban îţi permiţi să intri în orice magazin să probezi, să te tocmeşti şi chiar după o oră, timp în care propietarul sau vânzătorii roiesc în jurul tău, să le mulţumeşti şi să le spui simplu că ai să revii într-una din zile. Nimeni nu se supără şi chiar dacă nu cumperi, întotdeauna eşti binevenit, aşa că nici noi nu am lăsat nici măcar un magazin fără  să nu-i trecem pragul.

Într-un târziu, cum eram obosită i-am spus mamei că totuşi, nu este prea indicat să întârziem prea mult prin acest cartier, pentru că suntem destul de aproape de taberele de palestinieni, iar  în  zona  în care ne aflăm aveau destul de multe birouri.

-Şi ce ni se poate întâmpla? - m-a întrebat grăbită.

-Îmi este teamă de aviația israeliană, să nu bombardeze, pentru că săptămâna trecută a bombardat taberele din Şaida şi, cine ştie? Nu eram deloc convinsă de ce-i spuneam, dar eram obosită şi cred că voiam să-i arăt că am intrat în atmosfera de aici şi ştiu să mă feresc, şi în felul acesta o asiguram puţin că nu circul orbeşte.

Am luat-o înapoi pe drumul pe care venisem, de data aceasta fără să mai întârziem în faţa vitrinelor. Cred că nu trecuseră 10  minute de când  mergeam, că dintr-o dată am fost asurzite de un zomot puternic ce venea din cer. Nu am avut timp să ne dezmeticim şi să ne dăm seama ce se întâmplă, că în acelaşi timp două explozii au avut loc, după care, din nou acel zgomot teribil care nu numai că te asurzea, dar îţi dădea un sentiment de panică, de frică, voiai să fugi dar nu aveai forţa,  simţeai ceva care pur şi simplu te reţinea pe loc. La un moment dat am văzut că cei care erau pe stradă în apropierea noastră se uitau în sus. Am ridicat capul în acelaşi timp cu mama şi am văzut două avioane, care într-o fracţiune de secundă erau la o înălţime mare şi, cum nu voiau să ne lase liniştiţi nici după ce au bombardat, au mai depăşit încă o dată viteza sunetului lăsându-ne pe noi şi pe cei din jur blocaţi, până când s-au pierdut în bolta cerului trasând în urma lor o dungă subţire, lăptoasă.

Agitaţia era stăpâna străzii, toată lumea alerga, maşinile claxonau în disperare iar cei din tabere trăgeau, la ce bun, nimeni nu ştia...  Salvările cu sirenele lor, în afară de faptul că nu reuşeau să circule prea repede din cauza vacarmului care se crease, îţi dădeau impresia că mai eşti încă în plin bombardament aerian. Când ne-am dezmeticit puţin, fără să scoatem un cuvânt ne-am luat de mână şi nu ştiu dacă mergeam repede sau alergam, cert este că în foarte puţin timp, cu tot efortul pe care-l făceam ca să ne strecurăm printre maşini, ne aflam deja pe strada pe care locuiam. Cu toate că era o distanţă destul de considerabilă faţă de locul unde se bombardase, şi aici lumea părea agitată, iar pe feţele tuturor vedeai spaima; toţi se îndreptau grăbiţi spre casele lor iar magazinele îşi trăgeau obloanele la repezeală. Mi-am amintit că mai aveam câteva lire cu mine şi înainte ca oblonul să fie tras m-am strecurat repede într-o băcănie şi am cumpărat o sticlă de coniac “Napoleon“, costa 5 lire pe vremea aceea. Când am ieşit i-am spus mamei:

-Cred că o gură de coniac ne va dezlega limba şi dezgheţa inima.

Nu mi-a răspuns nimic până când am intrat în casă. Am umplut două pahare, am pus şi un cub de gheaţă şi i-am spus:

-Vino să ne uităm la TV, în mod sigur că vor spune ce s-a întâmplat.

După ce a băut o înghiţitură, cu o ironie amară ce-i venea parcă din suflet mi-a spus:

-Să nu-mi spui că-ţi place viaţa aşa, cu senzaţii tari. Te minţi pe tine însăţi. Într-adevăr, am trăit o scenă pe care-o vezi numai în filme şi pe care nu o doresc nimănui. Ce plăcere poţi să ai că trăieşti un risc permanent! Când a trebuit să ai logică şi să fii matură, nu ai fost. Ce importanţă avea faptul că Alex s-a răzgândit şi nu te mai voia?Ţi-am repetat de nenumărate ori că nu era nici primul şi nici ultimul bărbat din Bucureşti. Te-ai încăpăţânat să-i dovedeşti… ce? Că nu te interesa nici pe tine. O puteai face şi acolo. Cel puţin nu te-ai gândit că-ţi strici viaţa pe care o ai doar într-un singur exemplar, şi nici ăsta nu ştim cât este de lung… Ai făcut deliberat cea mai mare prostie, şi pentru cine: pentru un evreu! Nici nu te cunoşteau ai lui şi nu te voiau; în definitiv niciodată nu mi-a plăcut dar pentru tine am tăcut. Te bucuri că întreabă de tine?

Mă uitam la ea şi îmi făcea bine. Aveam nevoie de un proces de conştiinţă şi nu îndrăzneam, din laşitate, să mi-l fac singură. A crezut că mă ofensează şi a tăcut.

-Continuă, mamă, nu mă supăr, ştiu că ai dreptate. Şi am aşteptat ca să reia discuţia dar a tăcut, a ridicat paharul ca şi cum voia să-i vadă culoarea şi mi-a răspuns:

-Este foarte bun fată de coniacul nostru.

M-am sculat ca să pun mâncarea la încălzit şi nici nu ajunsesem bine în bucătărie că m-a strigat.

            -Vino repede!

M-am întors şi primul lucru pe care l-am văzut pe ecranul de la TV a fost una din străzile pe care ne plimbasem, iar undeva, pe la jumătatea ei era o grămadă imensă de moloz. Era blocul care fusese bombardat cu o precizie microscopică, pentru că cel de lângă el, în afară de geamuri sparte şi perdele zburate cu tocuri cu tot, nu avea absolut nimic. Crucea Roşie şi voluntarii căutau să găsească supravirţuitori printre dărâmături şi să scoată cadavrele. Niciun supravieţuitor. Mă uitam înmărmurită pentru că puteam să fim şi mai aproape dacă întârziam câteva minute, sau am fi putut fi în magazinul de la parter. Mama a simţit gândul meu şi cum ştia întotdeauna să-mi ridice moralul, mi-a spus:

-Mai pune un pahar şi nu te mai gândi, dacă am scăpat din afacerea asta nu o să murim niciodată. Mi-ar fi fost milă de Mahmud că ar fi trebuit să ne plătească transportul până în  România.

Atunci am izbucnit într-un râs sincer şi din toată inima.

-Mami, dacă crezi că ne-ar fi trimis acasă te înşeli, aici ai fi rămas într-un cimitir musulman şi, cine ştie, poate până la urma aveai şi un vecin mai cumsecade şi te învăţa araba şi Coranul.

Parcă speriată de răspunsul meu, mama s-a scuturat, a închis TV-ul şi m-a urmat la bucătărie, gânditoare.

Mahmud s-a întors târziu şi după cum a intrat mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva grav, nu era nervos ca de obicei, avea mai repede o tristeţe amestecată cu teamă.

-Ce s-a întâmplat? - l-am întrebat cu teamă.

            -A murit soţul lui Samia, mi-a răspuns şi a continuat fără să mai ajung să-i cer amănunte. Era la Tarik-el Jdidde, în blocul care l-au bombardat israelienii, într-un birou la etajul al doilea, schimba nişte casete video pentru copii şi nici nu a ştiut Samia până acum vreo două ore, când un coleg i-a telefonat că a plecat pentru casete şi nu s-a mai întors la birou. I-au găsit maşina în apropiere de locul asupra căruia s-a bombardat. Poate mâine să ajungă să scoată morţii de la primele etaje şi de la parter.

Era într-adevăr trist pentru el şi pentru ceilalţi, era tânăr şi avea trei copii, ce oroare! Nu ştiam dacă trebuie să-i spun mamei, îl cunoscuse şi ea, în definitiv moartea trebuie respectată cu tot răul pe care-l face; i-am spus mai mult ca să înţeleagă filosofia mea “din faţa destinului nu te poţi da la o parte”.

Mai târziu am aflat motivul bombardamentului. În clădire era şi un birou palestinian, iar după informaţiile lor la acea oră un şef palestinian foarte cunoscut trebuia să se găsească în plină şedinţă  cu alţi militanţi FATEH, partid al cărui  comandant suprem era Iaser Arafat. Ce eroare istorică, printre atâtea altele pe care toţi le uitam de la o zi la alta! Biroul era închis, nici urmă de şefi, nu au murit decât gardienii şi pentru 4-5 palestinieni au murit câteva zeci de libanezi nevinovaţi, care nu făceau nici pe războinicii împotriva evreilor şi care nu îi simpatizau nici pe palestinieni...

Plecarea mamei se apropia dureros de repede, sufeream amândouă dar ne feream una de alta ca să ne manifestăm, iar în faţa lui Mahmud căutam să avem o relaţie din cele mai normale, manifestând chiar indiferenţă. Mama înţelesese destul de repede caracterul lui egoist şi posesiv, iar atunci când era prezent evita să se apropie de mine şi să discutăm subiecte la care el nu ar fi putut participa, chiar dacă eu eram aceea care jucam rolul interpretului. Cu toate acestea, discuţiile în dormitor durau în fiecare seară până când el considera că a vorbit şi criticat destul. De multe ori, mama îmi spunea a doua zi că stăm prea mult de vorbă noaptea, şi după părerea ei ar trebui să-l las să doarmă mai devreme, cum în fiecare zi pleacă la bancă destul de devreme.

Credea că aveam o conversaţie de oameni normali, nu bănuia că primeam observaţii: fie că am servit-o pe mama înaintea lui, ceea ce la ei însemna lipsa de respect faţă de soţ, pentru că era el acela care ne aducea mâncarea, ori  de ce nu l-am aşteptat până a parcat maşina ca să urce cu noi în acelaşi timp în lift, sau de ce am luat-o cu noi în nu ştiu ce vizită. Numai prostii, pentru simplul motiv că nu vroia să fiu fericită datorită prezenţei ei, pentru că niciodată nu a acceptat ideea că trebuie să mă bucur de ceva, suferea de un sadism care se hrănea dintr-o dorinţă veşnică de răzbunare manifestată prin obsesia terorizării; cu toate acestea devenea laş când simţea pericolul de aş pierde instrumentul satisfacţiei lui diabolice.

            Dacă noaptea înainte de sosirea mamei nu am dormit dar am stat cu ochii închişi, în ultima noapte nu am putut nici să dorm şi nici să-i închid, nu eram numai tristă, eram conştientă şi  judecam totul logic; îmi vedeam restul vieţii, sau cel puţin o parte din ea aici, ca un coşmar. Ştiam că dacă aş ajunge la  Bucureşti peste câteva luni mi-ar fi greu să rămân, în afară de sacandalul pe care-l va face Mahmud, ar fi problema cu reintegrarea mea în servici; era ştiut că nu voi mai putea ocupa postul pe care-l aveam înainte de a pleca şi era lucrul care mă durea cel mai tare: după patru ani de facultate să mă găsesc în poziţia unui simplu funcţionar, era de neacceptat. Ce ar fi gândit restul lumii de mine, în plus ştiam că în asemenea condiţii era imposibil, cu toată dragostea - dacă într-adevăr mai exista, ca Alex să se întoarcă la mine. Nu eram pregătită să mă lupt cu alte răutăţi, îmi era greaţă de câte nedreptăţi văzusem până acum, aşa că politica statului era pentru mine cel cel mai mare duşman invizibil. Spre ziuă aveam deja fixat un plan, dacă îmi garantau că-mi pot relua funcţia avută înainte de plecarea mea în Liban am să rămân, în rest nimic nu mă interesa, nici Alex, care a fost un laş, nici ce ar putea gândi ceilalţi; principalul era să scap de aici şi să fiu împreună cu părinţii. În acelaşi timp mă gândeam că în caz contrar mă voi întoarce şi dacă va fi necesar voi face  scandal cu Mahmud în fiecare zi; sau învaţă să trăim o viaţă normală, cu respect unul faţă de altul şi cu aceleaşi drepturi, sau dacă nu, Dumnezeu să hotărască.

Deci dimineaţa eram hotărâtă, aveam un plan şi astfel mă simţeam uşurată şi puteam suporta mai uşor plecarea mamei. Ştiam că mama se forţa să fie veselă şi mai găsea forţa să facă şi câte o glumă. Îmi impusesem să fiu calmă, ştiam că ultima imagine conta chiar mai mult decât cele 30 de zile petrecute împreună. Până la aeroport i-am ţinut mâna într-a mea, nu-mi mai era teamă de Mahmud, după  plecarea mamei nu avea decât să-şi facă cunoscută criza de rigoare, ştiam că şi aşa voi avea parte de ea.

Ne-am despărţit zâmbind, dar cu inimile grele; uitându-mă după mama, ca o sclipire mi-a trecut repede prin cap gândul “şi dacă mi se va întâmpla vreun accident şi nu ne vom mai vedea?” - aici riscul era mai mare ca oriunde.

Mergeam încet în spatele lui Mahmud, din ce se grăbea el, fără voia mea, o forţă interioară îmi încetinea paşii. Mă uitam la el şi mă întrebam cum era când venea la Bucureşti. Era întotdeauna calm, cu un zâmbet timid şi de fiecare dată avea grijă să nu deranjeze. Niciodată nu s-a enervat şi mai ales nu m-a ofensat cu vreun gest sau vreun cuvânt. Mă întrebam dacă nu cumvan cel blând şi plin de amabilităţi nu s-a pierdut pe drum şi a fost înlocuit cu ăsta de vreo organizaţie teroristă. La gândul terorist m-a bufnit râsul şi chiar atunci a întors capul şi văzându-mi zâmbetul pe faţă a ţipat la mine fără nici o jenă în faţa celor care erau în jurul nostru. Cum toţi au întors capul să vadă la cine ţipă, am întors şi eu la rândul meu, aşa că nimeni nu s-a gândit că aş fi eu aceea căreia  i-a fost adresat ţipătul.

Mă simţeam ca un resort căruia îi trebuie foarte puţin ca să nu sară, dar eram hotărâtă să rămân calmă. Când m-am urcat în maşină şi a deschis gura, cu ochii rotunzi şi buzele care începeau să se albească, atunci nu mi-am făcut iluzii că în ziua aceea voi cunoaşte liniştea.

-Să nu vorbeşti!- am ţipat, dacă te-ai vedea cum arăţi, te-ai speria de figura ta. Cred că ai figura tipică unui terorist, imbecil, în plus.

Şi  fără să mă pot controla am început să râd. De câte ori ţipam mai tare decât el se speria şi pentru câteva secunde nu avea nici o reacţie, dar problema era că nu rezistam să ţip prea mult timp şi situaţia asta mă indispunea aşa de tare, că fără să mă pot controla izbucneam în plâns.

Mi-am aprins o ţigară şi aşteptam să văd ce ar fi putut debita. Mă uitam la el şi mă întrebam “de cine să-mi fie milă, de el sau de mine”; în final am aruncat ţigara în scârbă, de la fereastră, şi mi-am spus: “să ne  ia dracu pe amândoi!”

Seara, vecina mea a venit la noi să mă întrebe dacă ştiu ceva de mama, cum a ajuns acasă şi a observat că atmosfera era încărcată; ca să ne distreze puţin l-a chemat şi pe soţul ei. De la o vorbă la alta am înţeles, din ce-mi traducea vecina, că vor să-şi vândă magazinul pe care-l au şi că Mahmud era interesat, iar a doua zi se va duce cu “baba” să-l vadă. O rază de bucurie mi-a umplut sufletul; în felul acesta voi scăpa de el toată ziua de acasă.

Totul s-a aranjat în mai puţin de o săptămână, acum era ocupat cu actele, cu decorarea spaţiului, puteam să respir mai uşurată; în plus, până seara târziu era la familia lui. Ce putea să-mi facă plăcere mai mare decât să stau singură şi să-mi trec în revistă fiecare clipă şi minut petrecut cu mama! Într-o seară, Mahmud, zâmbind mi-a spus:

-Să nu crezi că în vara aceasta vom merge în România. Eu am să stau la magazin, mi-am dat demisia de la bancă, iar Rami a obţinut viza pentru Emirate, va pleca imediat după ce-şi încheie anul şcolar.

Nu i-am răspuns nimic. Ce rost avea să fac o istorie pentru ce va fi peste trei luni, în plus, Alina îmi văzuse ceaşca şi a spus că aveam drum, dar din nefericire tot ea mi-a spus că ar fi cu dus şi întors. Devenisem mistică, îmi prevedeam evenimentele după câteva linii din ceaşca de cafea...

A părut surprins că nu am nici o reacţie, căuta să mă provoace iar indiferenţa mea îl deranja la fel ca în cazul în care aş fi făcut o tragedie din faptul că aş vrea să plec. Mă gândeam fericită la ceaşca pe care mi-o descifrase Alina şi mă întrebam care era probabilitatea ca, totuşi, să plecăm şi cel mai mult aş vrut să ştiu de pe acum ce eveniment sau fapt îl va determina să plecăm.

După spusele lui mă consideram cu colţul mare şi credeam că femeile libaneze nu îndrăznesc să ridice privirea spre soţ, dar într-o dimineaţă am auzit-o pe cea care locuia sub noi ţipând şi trântind. Am crezut că li s-a întâmplat vreo nenorocire şi îngrijorată m-am dus la Rania să-mi traducă puţin din ţipetele ei.

-Este supărată pentru că l-a trimis pe soţul ei să-i cumpere un lucru şi a venit cu altul.

-La cine ţipa? - am întrebat-o mirată.

-La soţul ei, mi-a explicat cu naturaleţe Rania.

Am râs şi  i-am povestit toate lecţiile de morală pe care mi le ţine Mahmud  în legătură cu respectul femeii musulmane, şi mai ales la pretenţia lui de a-i acepta totul orbeşte, fără comentariu şi fără niciun reproş.

-Mahmud este la fel de nebun ca şi cea pe care o auzi ţipând. Şi pe el îl auzim cum strigă, aşa ceva nu există decât foarte rar. Dacă Mahmud ar fi fost cu mine cred că l-aş fi omorât din prima zi, sau de a doua zi aş fi fost plecată de-acasă.

Mă uitam la ea mirată şi m-am gândit că era singurul adevăr valabil pe care îl auzisem de când eram în Liban, dar cum adevărul este relativ am considerat că eram în imposibilitate de a urma vreunul din sfaturile ei.

Cu timpul am auzit mai multe: şi aici era adulterul, ca peste tot, cu toate cele cinci rugăciuni pe care le făceau zilnic, oamenii se iubeau şi se doreau şi mai ales păcătuiau. Singura deosebire între femeia de la noi şi cea de aici era poate ipocrizia şi vocabularul, care este mult mai bogat decât al nostru în “epitete”. De câte ori bărbatul pleacă de acasă, soţia îl conduce cu “D-zeu să fie cu tine, să aibă grijă de tine“ iar la întoarcere, de fiecare dată şi în fiecare zi, aceleaşi formule care durează aproape cinci minute. În plus, înainte să vină soţul, majoritatea se machiază, se îmbracă, pregătindu-se pentru a juca rolul celei mai versate curtezane. La început nu înţelegeam de ce atâta teatru, dar pe urmă am ştiut că totul este făcut din cauza uşurinţei cu care o femeie poate fi divorţată. Dacă bărbatul pronunţă de trei ori cuvântul “Tala-tala-tala“ soţia se consideră divorţată, cu condiţia să fie şi o a treia persoană prezentă. Chiar dacă a doua zi soţul regretă este prea târziu, trebuie să stea un timp la părinţii ei, se anulează fostul contract şi poate să aibă o nouă căsătorie, fără ca a doua să mai  fie făcută cu tam-tam; totuşi, soţia are dreptul să pună noi condiţii sau dacă soţul are bani, să-i mai crească suma  din contract.

Această nesiguranţă şi faptul că legea nu este de partea  femeii, o obligă pe aceasta să trăiască într-o teamă veşnică de a nu fi divorţată sau ca să nu se căsătorească soţul încă o dată cu alta, fiindu-i permisă bigamia. Singura obsesie pentru femeia musulmană este aurul, pentru că acesta îi aparţine şi îl poate lua cu ea în caz de probleme.