PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE continuare partea I

Lira și credința

Timpul trecea destul de repede, cu toate dificultăţile pe care le întâmpinam în fiecare zi. Orice incident petrecut vroiam să-l consider ca o experienţă şi îmi întăream convingerea că trebuie să evit orice ciocnire, şi mai ales, că trebuie să-l înţeleg. Încet, fără să-mi dau seama, mi se strecura în suflet sentimentul de vinovăţie: cu agresivitatea lui mă convingea de fiecare dată că eu eram cauza la toate problemele pe care le aveam.

Prima lună trecuse şi nu puteam să-mi dau seama de starea mea. Bineînţeles, fericită nu eram, mizerabilă refuzam să admit, eram mai mult într-o stare de inconştienţă care-mi era dictată de nivelul meu de educaţie şi mai ales din vanitate refuzam să admit că mă condamnasem singură la mulţi ani de nefericire.

Într-una din zile ne-am dus împreună la poştă că să trimit o scrisoare la părinţi. Îmi pusesem toată imaginaţia şi tot talentul meu în această scrisoare, care în final semăna mai mult unui jurnal de turism. Era aşa de frumos scrisă, că un necunoscut dacă ar fi avut ocazia să o citească s-ar fi gândit că o vilegiaturistă fericită îşi petrece vacanţa în Beirut. Îmi era teamă mai mult de mama, o ştiam capabilă să-mi citească gândurile în orice cuvânt scris, aşa că încet, am alunecat pe panta imaginaţiei şi mai ales a speranţei că în viitor, poate, am să reuşesc să-l modelez puţin pe Mahmud şi părinţii mei vor fi mai puţin dezamăgiţi decât eram eu în acele zile.

Deci din punct de vedere al scrisorii eram mulţumită şi-l aşteptam liniştită pe Mahmud să se întoarcă din poştă, repetându-mi în gând ideile scrise. Deodată, uşa maşinii s-a deschis cu o violenţă ce m-a lăsat cu respiraţia oprită .

-Ce s-a întâmplat? - l-am întrebat speriată. Aveam convingerea că cineva aleargă după el.

-Cum ce mi s-a întâmplat? Tu eşti cauza, nu te gândeşti niciodată! Unde ai învăţat, la universitatea animalelor!?

-Nu înţeleg ce vrei să spui, i-am răspuns, pentru că pe măsură  ce el ţipa eu simţeam că mă agit şi mai mult, neputându-mi explica reacţia lui. Doar nu făcusem nimic!

-De ce te-ai apucat să scrii atâtea pagini, în loc să plătesc taxa obişnuită de 1.50 lire, am  plătit 1.60, deci 10 piaştri în plus pentru că tu le scrii  părinţilor tăi?

Nu mai auzeam nimic din ce urlă, eram surdă, mută, paralizată, orice puteam fi numai o fiinţă normală nu eram. Şi deodată o voce mi-a suflat încet în  ureche “de ce ai scris în plus şi aşa ai scris numai prostii, nimic nu era adevărat“. Am început să plâng  iar el ţipa, bătea cu pumnul în tablou şi înjura şi în starea asta am ajuns în faţa blocului unde locuiau părinţii lui.

Ca un fulger a coborât din maşină şi a luat-o înaintea mea pe scări. Când am ajuns şi eu, deja discuţia era aprinsă, el vorbea repede şi agitat iar Maha avea aerul că încerca să-l potolească. De data asta discuţia s-a terminat mai repede, Maha l-a convins că foile erau prea groase şi din cauza aceasta am depăşit cu 10 piaştri şi părerea ei era să-mi cumpere foi foarte fine, care s-au dovedit aşa de fine în final că erau imposibil de scris şi în special de citit. De data aceasta Maha a reuşit să-i calmeze spiritul bolnav înainte să se întoarcă baba de la moschee, ceea ce mi-a cauzat un prejudiciu, pentru că în prezenţa lui eram sigură că verdictul ar fi fost altul, desigur în favoarea mea.                                            

La câteva zile, în timp ce ne întorceam de la familia lui, Mahmud mi-a spus că a doua zi trebuie să mergem la Tribunalul musulman ca să înregistrăm căsătoria, la oficiul civil. Nu am discutat nimic, pentru că era o formalitate necesară.

A doua zi, în drumul nostru am trecut pe la un prieten de al lui care trebuia să vină cu noi în calitate de martor. Tot drumul s-au certat, iar la un moment dat, când  acesta a vrut să coboare din maşină, Mahmud a slăbit tonul. După o gălăgie infernală am ajuns la destinaţie. M-au aşezat pe un scaun în biroul unde se făceau formalităţile înainte de a intra la Seh pentru a le iscăli şi înregistra. Asistam calmă dar nedumerită la conversaţia lor care începea să se aprindă din nou. Nu înţelegeam nimic. Cum la un moment dat au ieşit din birou şi au zăbovit afară mai mult decât era necesar, am îndrăznit să mă adresez unui tânăr care era prezent şi care, fără voia lui, era martor la discuţia între Mahmud şi prietenul lui.

Speriat, cu privirea spre uşă, a început repede să-mi dea detalii nu numai despre subiectul cerţii dar şi despre starea civilă la musulmani.

-Doamnă, reţineţi repede ce vă spun: fiţi foarte atentă, soţul dumneavoastră vrea să vă înscrie numai o liră în contractul de căsătorie.

-Nu ştiu despre ce este vorba, i-am răspuns, pentru că nimeni nu-mi explicase că trebuia făcut un contract de căsătorie.

-La musulmani, când o fată se căsătoreşte, viitorul soţ îi înscrie o sumă de bani care este negociată cu familia ei înainte, asta ca o garanţie în cazul când soţul vrea să divorţeze. Cum nu sunteţi de aici, atunci soţul nu vrea să cunoaşteţi această clauză, iar prietenul lui nu acceptă să fie martor în cazul că nu vă pune la curent şi în special că vrea să vă înscrie simbolic “o liră “. Nu se poate să nu fie nici o garanţie în contract.

Imediat am covertit valoarea unei lire în preţul a patru cutii de gumă de mestecat şi am realizat valoarea pe care o aveam în ochii lui Mahmud.

-Fiţi atentă, a continuat fără ca să-l mai întreb ceva. Când o să intraţi la seh o să vă întrebe dacă vreţi să vă schimbaţi religia pentru că altfel nu aveţi dreptul la moştenire în caz de deces al soţului. Să nu acceptaţi, pentru că vă pierdeţi libertatea.

-De ce? - l-am întrebat cu privirea îndreptată spre uşă...

-O creştină nu poate moşteni niciodată un musulman, chiar dacă e soţul ei şi chiar dacă are copii. În schimb, puteţi cere divorţul, ceea ce o musulmană nu poate face uşor. Nu vă poate obliga să staţi cu el, dar o femeie musulmană poate fi obligată să stea într-o cameră la el, chiar dacă se însoară cu alta.

Nu a mai avut timp să-mi continue pentru că cei doi s-au întors în birou cu un aer ceva mai calm. Îmi era suficient cât aflasem şi fără să remarce nimeni i-am mulţumit din privire tânărului avocat înainte să ieşim din birou.

-Nora, a început Mahmud cu o voce calmă, am hotărât să-ţi înscriu în contractul de căsătorie 1000 de lire. Voia să mă convingă că ar fi fost decizia lui. L-am lăsat să continue, aparent liniştită, dar dispreţul meu pentru el creştea vertiginos şi mă gândeam la prietenul lui, cât a putut să se enerveze să-l convingă să fie câtuşi de puţin corect. Banii erau exact valoarea unui bilet de avion pentru România, fără să cuprindă şi întorsul. Am intrat toţi trei în biroul sehului. Prima întrebare pe care mi-a pus-o, în franceză, a fost:

-Acceptaţi să vă schimbaţi religia? La care imediat a răspuns Mahmud.

-Da, da, nicio problemă.

-Nu. Cu toată convingerea, nu! M-am grăbit şi eu să răspund fără să-l privesc pe Mahmud.

-Vreau să ieşim să discutăm puţin, a intervenit de data  asta Mahmud cu  o voce  nervoasă.

-Nu aveţi ce să mai  discutaţi, i-a răspuns sehul. Soţia are aerul că ştie ce vrea. Şi întorcându-se spre mine m-a întrebat:

-Ştiţi că nu-l puteţi moşteni în caz de deces?

-Stiu şi nu mă interesează, i-am răspuns calmă. Aşteptam să-mi povestească că pe lângă 16%  cât aveai dreptul, mai erau şi nişte condiţii de sclavaj modern. Probabil că el le considera ca fiind o situaţie normală. În schimb şi-a scos ochelarii, i-a pus pe masă încet şi după ce m-a privit cu oarecare interes m-a întrebat:

-Cu tot regimul comunist pe care-l aveţi, mai sunt persoane care cred în D-zeu, în mod deosebit tinerii?

-Bineînţeles, i-am răspuns şi am continuat în clipa când nu se aştepta că am să-i mai răspund:

-Pentru mine religia este un dar pe care l-am moştenit, deci are o valoare inestimabilă în raport cu moştenirea în caz de deces. Nu am dreptul să dispun de ea. D-zeu mi-a ales-o singur.

Nu a avut ce să mă mai întrebe, am iscălit şi am ieşit...

Dacă înuntru Mahmud a putut să tacă, cum am ieşit din birou a început să urle şi la mine şi la prietenul lui, mai ales pentru că l-a obligat să-mi scrie în contract preţul unei jumătăţi de bilet de avion. Cu cât ţipa, cu atât eram mai fericită şi pentru prima dată în cele două luni de când eram aici, am simţit că de data asta am fost eu stăpână pe situaţie.

Ca de obicei, aveam nu aveam probleme, de unde ne întorceam trebuia să trecem pe la familia lui; aşa că acum avea un motiv în plus să ne oprim la ei. De data aceasta s-a oprit repede scandalul. Pentru ei a fost normal că nu mi-am schimbat religia şi probabil l-au convins şi pe el că dacă ar avea vreun accident am dreptul la banii lui. Dar gândul că puteam pleca legal de la el în orice zi l-a obsedat aşa de tare, încât tot timpul a căutat să mă terorizeze, să-mi inspire frică, transformând viaţa noastră într-un coşmar trăit într-un infern terestru.

Am petrecut restul zilei destul de calm; seara, înainte să ne culcăm şi-a amintit probabil că mi-a înscris modestă suma propusă de prietenul lui, care, în definitiv era o valoare în raport cu preţul a patru cutii de gumă cât vroia el, şi a început să urle cu şi mai multă forţă. Atunci am profitat de neatenţia lui, am fugit în dormitor şi am închis uşa cu cheia.

-Poti să ţipi toată noaptea, sau nu ai decât să spargi uşa dacă vrei, i-am strigat veselă.

-Deschide uşa, mi-a strigat nervos. Trebuie să stăm de vorbă pentru că vreau să-mi iscăleşti o hârtie că nu ai nici o pretenţie la banii din contract. Tu nu vrei nimic.

-Vreau să dorm şi îţi dau mâine zece iscălituri. Numai să te duci la dracu cu banii tăi, i-am completat în româneşte.

Eram fericită că scăpasem de el o noapte şi eram sigură că nu va sparge uşa pentru că l-ar fi costat bani ca să o repare pe urmă.

Nu ştiu cât a durat somnul meu, pentru că m-am trezit în mijlocul camerei ţipând. O explozie puternică, urmată la o secundă de alta  şi apoi altele, care cădeau că picăturile de ploaie cu un zgomot asurzitor. În grabă, disperată, de frică nu mai reuşeam să deschid uşa.

 -Mahmud! Nu pot să deschid uşa.

Mi-a răspuns cu aceeaşi voce speriată ca şi a mea.

-Grăbeşte-te, sunt bombardamente pe linia de demarcaţie, nu departe de aici. Cad bombe peste tot.

Cu chiu cu vai am deschis uşa, iar în momentul în care voiam să ies, Mahmud a dat buzna ţipând: “să stăm în faţa şifonierului”. Frica ne-a unit pe amândoi, aşezaţi pe covor în fata şifonierului, fără nici o discriminare de sex, în faţa morţii eram egali.

Mahmud a început să numere pereţii, cred că avea nevoie să se convingă el însuşi că totuşi, acolo, era locul cel mai ferit din casă şi mi-a spus concluzia:

-Sunt bombe de calibru mic, trec numai printr-un perete.

-De unde ştii? l-am întrebat cu frică.

-După zgomot, cred că sunt de 90 de mm.

La fiecare explozie, fără să vreau îmi ieşea din gură un ţipăt care adesea se producea imediat după explozie, aşa că atunci când Mahmud încerca să respire, ţipătul meu neaşteptat îl mai speria încă o dată.

Când s-au mai potolit puţin, în genunchi, s-a târât până în camera unde se culcase ca să-şi caute aparatul de radio. Tremurând de frică, am început să plâng încet iar Mahmud, fericit, mi-a anunţat vestea cea bună:

-În câteva minute se vor opri pentru că sirienii au început tratativele cu ei. Au început să se bată la demarcaţie.

În mai puţin de câteva minute, ca la un semnal, din ambele părţi, est şi vest, au început să se arunce la întâmplare sute de bombe, grăbiţi ca să-şi termine stocul planificat, după care liniştea deplină era întreruptă, din când în când, de zgomotul unei arme automate.

-Au terminat, mi-a spus Mahmud respirând uşurat. Ne putem culca.

-Cum să ne culcăm? Vreau să văd ce este afară. Şi fără să-i aştept răspunsul m-am îndreptat spre balcon.

-Să nu ieşi afară, în special după o luptă! - mi-a strigat şi fără să-i mai pun altă întrebare a continuat singur: suntem la etajul şase şi cartierul este sus, pe-o colină, aşa că suntem foarte uşor de vizat de cei din est care stau pe acoperişuri şi trag cu lunetă cu laser. Şi de la noi la fel, mi-a spus de data aceasta cu mândrie.

Când am auzit şi povestea asta am început să tremur şi mai tare şi pentru prima dată mi-am spus “la vară trebuie să ajung acasă şi să rămân cu orice preţ”.

Ne-am culcat în jurul orei 4,00. Nu ştiam exact cât durase bombardamentul, ne mai rămâneau câteva ore de somn până dimineaţă; nu mai era nimic de făcut, liniştea punea din nou stăpânire pe oraş . Fără să vreau m-am gândit cu milă la cei care în puterea nopţii au primit o bombă în casă. Mă întrebam câţi au putut fi omorâţi în ambele sectoare şi câţi au fost cei care s-au culcat calmi şi optimişti pentru ziua de mâine şi care acum erau poate morţi sau îşi plângeau răniţii, strângând de prin moloz ce le-a mai rămas...

Ce uşor era să faci rău atunci când nu erai responsabil nici măcar în faţa propriei tale conştiinţe!