PRIZONIERA IN LIBERTATE partea a III- a

PARTEA A TREIA

Să-i spunem Raya

O aşteptam pe mama la fel de nerăbdătoare cum aşteptam şi ziua naşterii. Eram obosită şi aveam nevoie de ceva să-mi umple viaţa pe care o vedeam goală şi înfiorător de tristă. Pe zi ce trecea mă îndoiam de afirmaţiile lui Maha şi eram sigură că gelozia lui Mahmud era incurabilă. Îmi purtam cu tristeţe singurătatea.

Începusem să văd totul în jurul meu cu alţi ochi. Dacă la început mă obligam să văd numai ce era frumos, acum treceam printr-o perioadă în care nu mai voiam să văd nimic, era ca o revoltă în mine care se manifesta prin indiferenţă. Numai Rania şi Eta reuşeau să mă scoată din tăcerea pe care, inconştient, mi-o impuneam. Îl lăsam pe Mahmud să decidă totul sau să ţipe, în funcţie de starea prin care trecea, şi simţeam de fiecare dată cum ceva se rupea şi se desprindea din mine în tăcere şi, mai ales, în secret. Nu mai puteam răspunde cu entuziasm scrisorilor Doinei, aveam impresia că într-un fel călcasem pactul pe care-l încheiasem cu ea şi cu Alex şi, în acelaşi timp, mă simţeam  vinovată faţă de părinţi.

De multe ori mă întrebam cum o să-mi cresc copilul în situaţia pe care o trăiam şi, mai ales, cât timp aveam să fiu capabilă să rezist, în special, să-l suport pe Mahmud. Începusem să mă gândesc la Prietenul şi Protectorul meu celest tot mai rar şi ăsta era singurul lucru care mă speria cu adevărat. Îmi lipsea afecţiunea şi dragostea şi de multe ori aveam impresia că sunt o femeie singură care se pregăteşte să nască copilul unui necunoscut, care, în plus, nu i-a lăsat nicio amintire. Îmi era teamă că de data aceasta nu voi reuşi să-mi înving grijile în faţa mamei şi va pleca mai tristă decât era de obicei.

Într-o zi, Eta a simţit cât de profundă era  tristeţea mea şi fără  să deschidă subiectul direct mi-a spus:

-Nora, să nu-ţi faci probleme dacă te simţi tristă sau deprimată, este foarte normal pentru o femeie gravidă, în primul rând ai nevoie de multă afecţiune ca să te simţi în siguranţă. Dacă o ai, dacă nu, nicio problemă, imaginează-ţi câte femei nasc singure, fără soţi, fără familie...

M-am uitat la ea şi fără să mă gândesc prea mult mi-am lăsat lacrimile să curgă. M-a luat în braţe şi am plâns până când am simţit că nu mai aveam nevoie de braţele ei şi nici de compasiunea nimănui.

-Ţi-a făcut bine plânsul? m-a întrebat zâmbindu-mi cu încredere.

-Nu aveam curajul să plâng când eram singură, i-am răspuns ştergându-mi ultimele lacrimi.

-Nora, am să-ţi spun ceva.

-Eta, să nu plângi şi tu, i-am strigat şi m-am apropiat,  luând-o eu de data aceasta în braţe.

Eta plângea încet, ca şi cum aşteptase demult ocazia ca să-şi poată scoate lacrimile la lumină. Am aşteptat să vorbească, i-am respectat durerea în tăcere, aşa cum a făcut şi ea cu mine. După câteva minute a început:

-Nora, nu vreau să stau în Liban; îmi place să lucrez pentru palestinieni, dar spitalul lor este veşnic în pericol cum se găseşte lângă tabăra de la Sabra, pentru că israelienii pot bombarda în orice moment şi creştinii îl vizează de fiecare dată. Noaptea am coşmaruri că nu mai ajung acasă să-mi văd băiatul. Vreau să plecăm de-aici cu orice preţ.

-Unde? am întrebat-o cu jumătate de voce. Pentru că ideea de a pierde-o pe Eta mă întrista foarte mult.

-Oriunde. Chiar şi în Libia, pentru că au nevoie de doctori.

Nu i-am răspuns nimic. Avea dreptate, în situaţia în care ne găseam era preferabil să muncească în Libia decât aici, unde nu ştiam în care clipă se va declanşa bombardamentul.

-Atunci, de ce plângi?

-Pentru că Mohamed nu vrea să plece, mi-a răspuns nervoasă. El s-a născut şi a crescut aici şi, în plus, se simte legat de cauza palestiniană. Singurul lucru pe care-l poate face pentru ai lui este să lucrăm aici.

-În cazul ăsta ai de ce să fi supărată, i-am răspuns gânditoare.

-Tatăl lui o să ne cumpere un apartament în apropiere de voi, numai ca să nu plecăm, imaginează-ţi că o să începem să intrăm cu rândul în tabără, la dispensar, câte-o săptămână fiecare; am auzit că este o mizerie de cruntă...

-Eta, încearcă să nu te gândeşti. Tu mi-ai spus că-l iubeşti pe Iasser Arafat. Ia-i fotografia cu tine şi imaginează-ţi că o faci din iubire pentru el, i-am spus râzând.

-Acolo este pe toate zidurile! - mi-a răspuns râzând, şi, ştergându-şi lacrimile a continuat. Îl admir de la distanţă, dar nu vreau să mor, nici pentru el şi nici pentru ai lui. Vreau să-mi cresc copilul într-un loc unde să ne sculăm şi să ne culcăm liniştiţi, chiar şi la noi, dacă nu se poate în altă parte. În definitiv, eu am vrut ca să plec, nu m-a obligat nimeni, şi unde am ajuns?

-Am vrut să plecăm ca să vedem lumea.

-Mai bine eram în junglă, dacă nu ne devorau animalele, tot mai aveam o şansă, pe când aici? Nu eram mulţumită în satul în care m-au repartizat, a continuat, ca să lucrez în tabără în pericol şi în mizerie. Ştii că sunt cazuri de tifoidă şi de lepră...

Nu ştiam nimic despre lepră, decât că la noi nu era aşa ceva, dar ştiam, în schimb, că nici Eta nu era fericită de atâtea griji şi de teamă şi nu remarcase, încă, că răsăritul îţi aduce soarele mai aproape decât la noi. Eta putea comunica cu Mohamed, el o asculta în tăcere şi era întotdeauna de acord cu ea. Singurul lucru pe care i-l cerea era să aibă puţină răbdare. Şi el, ca toţi libanezii, spera că într-o zi războiul se va termina.

În ziua în care mama a venit, Eta avea deja o săptămână de când era în tabără, iar noi nu am mai întârziat la aeroport. Cred că Mahmud nu a vrut, deliberat, să întârzie, mai mult de teama să nu cunoască o altă româncă. Mama a venit bucuroasă, atât cât îi permitea situaţia, dar pe mine m-a găsit calmă,aparent, puţin obosită, aşa cum mi-a spus după ce ne-am îmbrăţişat.

-Nu-i nimic Nora, acum, dacă sunt aici ai să te odihneşti.

Am dat din cap afirmativ să creadă că acesta ar fi  adevărul.

Mama m-a întors încet la starea mea dintotdeauna. Am început să râdem împreună, aşa cum aveam obiceiul, şi cel mai bine mi-a făcut tandreţea şi dragostea ei. Mă lăsam alintată de mama, îmi plăcea să-mi pun capul pe genunchii ei şi să mă las mângâiată de mâinile şi de cuvintele ei. Profitând de intimitatea noastră, într-o zi a îndrăznit să mă întrebe:

-Nora, nu m-ai întrebat până acum nimic de Alex.

-Îţi pare rău?

-Bineînţeles că nu, mi-a răspuns, şi fără să aştepte ca să-i răspund şi eu a continuat. Mă bucur pentru tine pentru că mă durea când ştiam că te gândeşti la el.

            -Da, dar am fost fericită cu el, m-am grăbit să-i răspund şi poate tocmai faptul că am descoperit că încă se mai gândea la mine cu un an în urmă, m-a calmat. Asta nu înseamnă că nu-l mai iubesc sau că nu mă mai gândesc la el. Îmi este teamă, am continuat emoţionată, că îmi va fi greu să-l uit vreodată. Mă înţelegi?

-Da. Ţi-a spus Doina că s-a    căsătorit?

            -Când?

            -Acum o lună de zile. I-a spus Doinei că nu credea că vei avea curajul să pleci vreodată de-aici. În plus, aşa mi-a spus Doina, a fost foarte supărat când i-a spus că aştepţi un copil. Tu îl crezi? m-a întrebat ca şi cum eu ar fi trebuit să o conving de adevăr. Şi fără să mai aştepte răspunsul meu a continuat: eu nu cred în nimic ce vine de la el. Poate că din cauza ta şi eu am ţinut la el şi am fost decepţionată la fel ca şi tine, mai ales că îmi era frică şi mie şi lui tăticu’ să nu faci vreo prostie. Cum poţi să te mai gândeşti la el după cât ai suferit?

            -Ai dreptate, i-am răspuns cu mult curaj. Cine e şi cum arată?

            -Nici Doina nu ştie prea mult şi nici nu a vrut să ştie, dar, în mod sigur este o evreică, ce importanţă poate avea cine este? În definitiv este mai bine aşa decât să stai să visezi, cel puţin acum ştii că totul ţine de trecut şi încearcă să te bucuri de copilul pe care-l vei avea şi, mai ales, lasă totul în seama lui Dumnezeu. El ştie mai bine de ce avem nevoie.

            Am tăcut şi mi-am lăsat capul şi mai greu în braţele ei. Nu am simţit nevoia nici să plâng şi nici să mă gândesc la el. Ştiam că şi acum, din slăbiciune, ca şi prima dată, mă abandona la primul pretext: prima dată pentru că nu eram de-a lor, a doua oară pentru că eram gravidă. Ce mă durea cel mai mult în clipa aceea era că nu-l uram sau nici măcar nu sufeream. Simţeam o luminiţă mică în mine care nu-mi lăsa flacăra să se stingă. Aveam un sentiment fragil că între noi nu se putea termina aşa, şi că într-o zi ne vom reîntâlni şi că ne vom plânge greşelile. Mi-a spus singur că nu va iubi niciodată altă femeie aşa cum mă iubea pe mine.

-Plângi? m-a întrebat mama într-un târziu.

- Nu.

Mă gândeam la el, la noi, dar mai ales, la mama, cât a putut să sufere în tăcere din cauza mea şi a lui... Cine poate fi lângă un copil la bucurii şi la durere, cu tot devotamentul, în afară de mama? Atunci m-am gândit la copilul meu care se mişca, parcă, să-mi amintească că şi el făcea parte acum din gândurile mele şi mi-am spus: “nu am să-l părăsesc niciodată pentru nimeni şi pentru nimic în lume, am să fiu lângă el aşa cum şi părinţii mei au fost lângă mine“.

-Îţi pare rău că ţi-am spus? m-a întrebat mama care nu mai reuşea să-mi citească uşor gândurile.

-Nu, trebuia să cunosc adevărul, şi fără să-i las timp să mă mai întrebe ceva i-am propus să ieşim să ne plimbăm.

-Ştii, tăticu’ a visat că ai să naşti pe 15 şi, în plus, o fetiţă. Tu ştii cum crede el în visele lui?

Am început să râd.

-Dacă te aude Mahmud că voi avea o fată o să vă ţină de responsabili în cazul că se adevereşte visul lui tăticu’. Cred că ai să pleci cu primul avion înapoi acasă.

            -De ce? m-a întrebat mirată.

-Pentru că aici preferă băieţii, în special primul copil, pentru bătrâneţe, pentru nume şi nu mai ştiu pentru ce alte prostii. Este o mândrie când au un băiat, ca şi cum ar fi făcut un efort special.  

-Atunci, dacă vei avea o fată ne aşteaptă probleme cu nebunul tău, mi-a spus mama, ca şi cum verdictul era stabilit dinainte.

-Nici chiar aşa, mami, am încercat să o liniştesc. Dar fără să vreau am zâmbit la gândul figurii ce o va avea Mahmud dacă voi avea o fată

-Ciudați mai sunt oamenii pe aici, a zis mama cu toată convingerea.  

-Încă nu ştii nimic. Vino să ne plimbăm ca să-ţi arăt că mai sunt şi oameni aparent normali. Am accentuat cuvântul aparent, râzând. Am simţit că mama se simţea uşurată de cursul pe care-l lua discuţia noastră. Cred că se gândise, clipă de clipă, cum să-mi spună că Alex se căsătorise de teamă că s-ar fi putut să fac vreo scenă. Nu bănuia cât devenisem de dură şi cât de bine îmi simulam toate durerile.

Am plecat încet pe stradă, doctorul voia să merg în fiecare zi, lucru pe care-l făceam cu plăcere, mai ales de când mama era aici. Am ajuns în apropierea magazinului lui Tarek, eram confuză, nu ştiam dacă trebuia să-i povestesc mamei adevărul, cum ne-am cunoscut sau să-i spun, pur şi simplu, că îl cunosc de la magazin; sau dacă să trec prin faţa lui sau să-l ocolesc. Nu trecusem din ziua în care i-am pus repede cadoul pe birou şi ieşisem la fel de repede cum intrasem. Am tras puţin aer în piept şi, încet, i-am îndreptat mamei paşii spre magazinul lui. Fără să vreau, mi-am aruncat privirea prin geamul plin de bijuterii. El nu era, numai vânzătorul. Am respirat uşurată, dar totuşi, cu puţin regret. Aş fi vrut să-l văd. Mai ales că aveam nevoie să zâmbesc în ziua aceea, pentru că vestea căsătoriei lui Alex voiam să o consider ca un fapt obişnuit pe care îl aflasem de acasă. Mama se uita la vitrine şi vorbea, nu auzeam nimic, mă gândeam.

-Te-am prins, am auzit o voce care era undeva în spatele meu. Treci pe aici şi nu cauţi să mă vezi.

Am întors capul uşurată. Ştiam că era Tarek.

-Am vrut, dar nu erai în magazin.

-Este mama, sau soră-ta?

-Tu ce crezi? l-am întrebat şi eu la rândul meu, veselă.

-Nu pot să cred nimic în stradă, trebuie să veniţi la mine în magazin ca să stăm de vorbă şi să bem o cafea. Pe urmă ai să vezi ce cred, mai ales că sunt supărat pe tine.

Şi fără să aştepte răspunsul meu ne-a împins puţin de la spate în direcţia magazinului lui.

-Ne vede cineva, i-am spus pe şoptite.

-Tocmai de aceea, mergi natural, mi-a şoptit discret la ureche, nu vezi că deja toţi se uită la tine, să nu mai ieşi pe stradă în zilele când eşti frumoasă.

Am zâmbit şi nu i-am răspuns nimic. Nici nu ştia ce bine îmi făcea galanteria lui. Aveam nevoie de asta mai mult ca niciodată.

-De unde îl cunoşti pe tânărul acesta? m-a întrebat mama.

-Am să-ţi spun când vom pleca de la el, i-am răspuns pe un ton misterios.

Am intrat în magazin şi ne-am aşezat, mama, puţin mirată, eu, emoţionată; numai Tarek avea aerul de a fi stăpân pe situaţie. Zâmbea şi ochii îi străluceau de bucurie.

-Nu-ţi mai aduc îngheţată pentru că ultima oară mi-a purtat ghinion; ai uitat ca să mai treci, în plus, este cam rece pentru tine, mai bine două tarte cu ananas şi cafea. Şi fără să mai aştepte răspunsul meu s-a adresat vânzătorului, care în câteva clipe a dispărut.

-Am să repet scena de ultima oară.

Şi fără să-mi dea timp să-i răspund a pus pe birou mai multe casete cu bijuterii. Atunci i-am explicat mamei motivul pentru care se găseau atâtea bijuterii în faţa noastră: să nu ne bănuiască cineva că suntem în magazin pentru că îl cunoşteam pe proprietar. Mama nu mi-a răspuns nimic, dar simţeam că ne privea cu interes.

-Nu mi-ai spus că ai o mamă tânără şi frumoasă, mi-a spus Tarek, privind-o cu admiraţie pe mama, după care a continuat. La început am crezut că este sora ta!

-Când la început? l-am întrebat  mirată.

-Te-am văzut de când ai intrat în gang, dar eram la cineva în magazin şi nu am putut ieşi imediat ca să nu-i dau de bănuit, te priveam prin vitrina magazinului şi am fugit imediat ce am văzut că nu ai intrat la mine, ca să nu te pierd... Spune-i mamei tale că are o fată rea! a continuat pe un ton vesel.

-De ce?

-Spune-i numai atât. Restul am să-i spun eu, de altă dată.

Între timp, băiatul ne-a pus în faţă tarta, şi prin semne a insistat ca mama să servească.

-Nu te gândeşti niciodată cum ne-am cunoscut? m-a întrebat.

-Nu, pentru că nu am timp, în plus, în afară de tine, ca persoană, pentru mine toată povestea este o amintire care mă sperie. Nici nu vreau să mă gândesc, am spus scuturându-mă.

-Eu sunt fericit, este cea mai grozavă aventură pe care am trăit-o vreodată. Să salvez viaţa cuiva, mai ales că persoana este o femeie frumoasă pe care o urmăream pe stradă cu două minute înainte. I-ai povestit mamei tale?

-Bineînţeles că nu! i-am răspuns grăbită. Îţi imaginezi că pe urmă o să se gândească în fiecare zi la mine dacă am ieşit şi dacă m-am întors acasă. Nu găsesc în fiecare zi un Tarek pe stradă să-mi salveze viaţa...

-A, nu se poate să fii chiar atât de nerecunoscătoare...

S-a întors spre mama, şi prin gesturi a încercat să-i explice cum ne-am cunoscut.

-Nu înţeleg ce vrea să-mi spună, Nora, tradu-mi tu, mi-a spus mama distrată de mimica lui.

-Nu cred că o să-ţi facă plăcere. E nebun, îți spun pe urmă.

-Tradu-i, a insistat Tarek, ca să vadă cât sunt de bun şi tu cât eşti de ingrată, ţi-am dat inima şi mi-ai adus-o înapoi. Şi fără  să mai aştepte reacţia mea a scos din sertarul biroului cutia şi a desfăcut-o în faţa mamei. El vorbea, iar mama, zâmbindu-i, îi tot spunea că nu înţelege. Atunci i-a desfăcut palma şi i-a pus cutia şi i-a strâns palma la loc. Mama încerca să o desfacă dar el i-o ţinea strâns şi îi arăta “când bebe vine” să mi-o dea.

-Tarek, nu insista. Nu vreau să fie jenată  pentru că nu înţelege nimic din ce-i spui şi încă nu am avut timp să-i povestesc că ne cunoaştem.

Atunci Tarek şi-a retras mâna şi privind-o pe mama şi-a cerut scuze; şi cu puţin regret în voce mi-a spus:

-Dacă nu iei nici acum cadoul pe care ţi l-am pregătit să ştii că mă supăr. Nu te obligă cu nimic. Ţi l-am oferit ca o amintire pentru că în ziua aceea puteam să murim amândoi. Tu ştii că au murit trei persoane care erau în grupul din care te-am smuls pe tine?

-Sunt de acord cu tine, numai că este prea valoros cadoul tău. Dacă era ceva mai ieftin aş fi acceptat ca amintirie, dar aşa nu pot...

-Fiecare oferă la capacitatea şi la valoarea lui şi a celui căruia îi oferă. Eu nu-ţi pot oferi mai puţin de atât pentru că este vorba de prestigiul şi onoarea mea, şi, în plus, vreau ca să fie ceva care îţi va face plăcere şi peste ani.

L-am privit lung, ştiam că era serios şi i-am răspuns: 

-Altă dată, nu acum. Îţi promit, altă dată am să-l accept. Acum este suficient că m-ai impresionat.    

-Să nu te gândeşti că vei ieşi din magazin fără el. În plus, este momentul ca să-l accepţi: îi vei spune soţului tău că ţi l-a oferit mama ta cadou pentru copil.

Şi întorcându-se spre mama i-a spus că trebuie să-l ia.

-Nora, trebuie să iau cutia? Îmi este jenă, nu înţeleg nimic...

-Ştii ce, i-am spus deodată luminată de ideea pe care o aveam, data mă jenează; din moment ce este înscrisă înseamnă că semnifică un eveniment, şterge-o, şi am să trec altă dată şi am să iau cadoul.

-Juri? m-a întrebat Tarek grăbit.

-Este pentru prima dată când sunt de acord. Şi încurajată de reacţia lui am continuat: am să-l iau, dar cu condiţia să-ţi plătesc măcar jumătate din preţ.

-Accept, dar preţul să fie fixat de mine, mi-a răspuns uşurat, ca şi cum încheiase cel mai complicat contract din viaţa lui.

Atunci Tarek s-a sculat, a chemat vânzătorul care stătea de vorbă cu un altul în faţa magazinului şi i-a dat lanţul ca să-l ducă la atelier. Am profitat de ocazie şi i-am spus mamei că trebuia să plecăm. Ne-am sculat în picioare şi spre dezamăgirea lui Tarek i-am promis că vom trece într-o altă zi.

-În mai puţin de 15 minute poţi să treci să-l iei. Sau trimite-o pe mama singură dacă nu ai să poţi veni mâine, mi-a strigat uitându-se după noi cu regret.

-O să trecem împreună, mai am cel puţin două săptămâni până când am să nasc...

-Nora, mi-ai promis. În cazul în care nu vei trece, cu toate că eşti cea mai ieşită din comun persoană pe care am cunoscut-o până acum, eu îţi doresc naştere uşoară şi un copil sănătos. Mi-a luat mâna într-a lui şi încerca să-mi surprindă privirea, lucru pe care eu îl evitam.

-Ţi-am promis, i-am răspuns cuprinsă de timiditate, dar mai mult forţată de privirea lui, care dintr-o dată mi-a amintit de prima seară petrecută cu Alex, numai că acestuia îi lipsea  siguranţa pe care Alex o avea.

-Nora, să nu mă laşi să visez la tine încă câteva luni. Nu-ţi cer nimic, decât să treci ca să stăm de vorbă. Cred că sunt ultimul de pământ care aş putea să-ţi fac ceva care să te jeneze.

-De-acord. Nicio problemă. Am să trec poate chiar mâine, sau dacă nu, am să trec luni, tot în jurul orei de astăzi, pentru că nu este aglomerat.

Mi-am retras mâna încet, dar sigură pe mine, pentru că întotdeauna ne dispare jena când putem să-l impresionăm pe cel din faţa noastră.

Am ieşit din magazin foarte confuză, simţeam că Tarek era sincer şi tocmai insistenţa lui de a mă vedea mă impresiona . Nu puneam nicio clipă la îndoială sinceritatea lui, şi, lucru curios, era singura persoană pe care nu o cunoşteam decât din ce-mi povestise în ziua când ne-am întâlnit, dar în care aveam încredere.

-Nora, cine este tânărul acesta? m-am întrebat mama îngrijorată când am ieşit din magazin. Şi de unde îl cunoşti?

Ca trezită din somn, m-am uitat la ea mirată:

-Nu ţi-am povestit de el? am întrebat-o la rândul meu ca să câştig timp, şi repede, mi-am făcut calculele: îi povestesc totul aşa cum s-a petrecut, cu toate detaliile.

-Am simţit că este îndrăgostit de tine după felul în care ţi-a zâmbit pe stradă. Nu-mi place!

-Nu-ţi place de el?!

-De el ca persoană îmi place foarte mult, este frumos, fin, tânăr, dar tocmai din cauza asta nu-mi place. Are prea multe calităţi. Ai grijă să nu ai probleme din cauza lui.

-Mamă, am oprit-o brusc. Crezi că am să devin amanta lui? Nu este nimic, decât o cunoştinţă: dacă el gândeşte mai mult decât i-am spus eu, asta este problema lui. Crezi că trebuie să-i accept cadoul?

-Nu, mi-a răspuns fără să mă lase să-mi continui fraza.

-De ce? Mă voi simţi obligată în ziua când o să mă invite la o cafea?

-În mod sigur, şi de ce să ai conştiinţa încărcată de câte ori treci pe-aici?!

-I-am promis, am continuat râzând, mai mult ca să o tachinez.

-Nora, cum de îndrăzneşti să te gândeşti cel puţin, nu-ţi este frică de Mahmud, nu faci nimic şi sare la scandal ca un nebun, dar să te afle cu ceva, ăsta abia aşteaptă să-ţi facă rău! Cred că ar fi  capabil să te omoare. Nu mă crezi?

Numai că mi-a amintit de Mahmud, şi parcă trezită brusc la realitate, i-am răspuns pătrunsă de teamă:

            -Ai dreptate mamă, mai bine nu-mi aminteai, mă lăsai puţin să fiu fericită, într-adevăr, când văd pe altul că-mi face curte, să fiu sinceră, îmi face plăcere şi îmi mai dă puţin curaj de viaţă, căci cel de-acasă mi-a ucis toată pofta de a trăi şi aproape că am început să cred că nu valorez nimic...

Am tăcut repede căci realizasem că am vorbit mai mult decât trebuia. Am simţit că o grijă s-a aşternut pe faţa.

-Dacă te interesează numai pentru că-ţi ridică moralul, fă ce crezi tu că este mai bine pentru tine, mio-a spus ștergându-și o lacrimă pe furiș.

Am tăcut amândouă, nu ştiu ce griji îşi mai făcea mama, dar eu eram hotărâtă să mai trec.

-Ştii, după amiază mă aşteaptă doctorul la consultaţie, ai să vezi că pentru prima dată visul lui tăticu’ a dat greş. Mâine este 15 şi mă îndoiesc că voi naşte până atunci.

-Era aşa de convins când s-a trezit dimineaţa, că m-a trimis cu două săptămâni mai devreme, mi-a spus mama zâmbind, cu gândul la tata. Săracul de el, era aşa de emoţionat când am plecat, că, în mod sigur, între mâine şi poimâine nici nu o să se mişte de lângă telefon.

            -Ştii, îmi este tare dor de el, mai bine mergeam la poştă şi îi dădeam telefon.

-După ce naşti este mai bine, de unde mai ai bani pe urmă pentru telefon, că nu-l văd pe al tău să alerge să dea telefon după ce naşti, în special dacă nu vei avea băiat... Ştii, este mai bine pentru tine, dacă vei avea o fată primul copil, îţi va fi mai târziu ca o soră, o prietenă, cum am fost noi amândouă. Fetele sunt mai tandre, mai mămoase, este exact ceea ce ai tu nevoie, cum eşti atât de singură aici.

-Dumnezeu ştie ce-mi trebuie, i-am răspuns încet, mai mult ca să închei discuţia.

Ne-am întors acasă şi am pregătit masa. Mahmud întârziase, aşa că am mâncat singure şi am intrat în dormitor să mă odihnesc. După amiaza am plecat la doctor, care îşi avea clinica lângă părinţii lui Mahmud.

-Nicio problemă, totul este perfect, mai ai cel puţin încă 10 zile. Mergi în fiecare zi, este cel mai bun sport pe care-l poţi face şi te ajută la naştere, şi nu uita să repeţi exerciţiile de respiraţie pe care le-ai învăţat.

Am plecat de la el mulţumită, pentru că în felul acesta mama era lângă mine şi mai aveam timp să ne plimbăm, ştiam că după naştere ne va fi imposibil. Am stat la socrii mei până în jurul orei opt seara, când Mahmud s-a întors de la magazin. Eram obosită şi aşteptam să ne întoarcem acasă. Imediat ce a înţeles intenţia mea, Mahmud mi-a spus că el vrea să mergem în vizită la Karim, în plus, fără mama care trebuia să  se  ducă  acasă.

-Cu ce te deranjează dacă vine cu noi, cu toate că ţi-am explicat că sunt foarte obosită şi vreau să lăsăm vizita pe mâine seară.

-Ştiam că nu vrei să mergi ca să nu o laşi pe mama ta singură, nu pentru că eşti obosită. Ce-ai făcut toată ziua?

-Mahmud, a intervenit Maha, nu-ţi dai seama că este în luna a noua şi este obosită?

A ieşit din casă nervos şi înjurând, iar eu cu mama, după el. Eram grăbită şi vroiam să-l prind din urmă ca să-l conving să mergem, totuşi, dar înainte să o lăsăm pe mama acasă. Era întuneric, eram nervoasă, mai mult pe mine pentru că ştiindu-l nu trebuia să-l contrazic, în felul acesta aş fi evitat un scandal. Nu am fost atentă că trotuarul se termină şi am făcut un pas în aer, mi-am pierdut echilibrul şi am căzut, din fericire pe un picior. Am început să plâng, crezând în prima clipă că mi-am rupt glezna. Maha, care se uita după noi, a ţipat, iar mama, în spatele meu cu un tânăr au alergat spre mine. Mahmud a întors capul nervos, s-a uitat la mine şi după ce mi-a lansat cu mâna “aşa îţi trebuie“ a plecat mai departe spre maşină. Am stat mai mult de 10 minute jos şi plângeam, iar Maha, care coborâse repede, îmi masa un picior iar mama pe celălalt.

Ajutată de ele şi de tânărul trecător am reuşit să ajung până la maşină, unde Mahmud arunca flăcări pe nas. Maha i-a vorbit  nervoasă în arabă, i-a trântit uşa de la maşină şi s-a întors acasă. Mama tremura de supărare şi printre dinţi mi-a spus: “l-aş bate pe câinele ăsta până ce l-aş vedea mort”. Atunci, cu toată durerea pe care o aveam, mi-am spus singură: indiferent ce se va întâmpla am să trec să-l văd pe Tarek înainte să nasc şi am să-i accept cadoul. Alex trebuia să rămână la capitolul trecut, în special că se şi căsătorise. Însemna că nu mă va accepta niciodată cu un copil care nu era al lui.

Până acasă a ţipat şi a înjurat-o pe mama, în opinia lui totul se întâmplase datorită ei, pentru că fără ea eu aş fi plecat fără să fac niciun comentariu.  Nu i-am răspuns nimic, ce rost avea, abia i-aş fi dat motiv ca să urle şi mai mult. Îl uram cu toată forţa. Ajunşi în faţa blocului, altă surpriză neplăcută ne aştepta: nu era curent, deci trebuia să urc şase etaje pe scară. Mahmud a fugit înaintea noastră, singur pe scară, iar eu, sprijinindu-mă de mama, am început să urc treptele încet, fără să mă plâng prea mult, încercând în felul acesta să-i protejez durerea şi nemulţumirea.

-Cum poţi să-l suporţi pe ăsta, nu cred că există altul mai al dracului ca el pe tot pământul! Cred că eşti singură în ţara asta de plâns. Nu este normal, pentru nimic în lume.

Când am ajuns, sus glezna era umflată iar Mahmud a început să se agite şi a plecat să o cheme pe Rania ca să vadă ce mi s-a întâmplat. ”Dumnezeu te-a pedepsit”, mi-a spus când a ieşit din cameră.

M-am culcat devreme, eram epuizată şi de durere, dar mai ales de supărare. La 4,00 dimineaţa m-am trezit şi am văzut că patul era plin de apă. Am ţipat şi am chemat-o pe mama care dormea  în camera de lângă dormitorul nostru.

-Ai pierdut apa, astăzi ai să naşti, mi-a spus îngrijorată.

-Cum a visat tăticu, i-am răspuns zâmbind.

-Pentru că ai căzut aseară, din cauza şocului...

Mahmud a plecat să-l anunţe pe doctor, nu aveam telefon nici noi şi nici al lui nu funcţiona; s-a întors după o oră să-mi spună că după părerea doctorului era imposibil că aş putea să nasc aşa de repede şi numai când durerile se accentuau şi se repetau la intervale regulate trebuia să merg la spital.

Toată dimineaţa am fost emoţionată şi la cea mai mică durere mă văitam. Mama nu ştia ce să facă. Rania a stat lângă mine şi tot timpul a încercat să mă distreze cu glumele ei. La prânz am simţit ca durerile erau mai puternice decât dimineaţă şi am plecat la spital.

-Copilul este foarte sus, mi-a spus doctorul imediat ce m-a consultat, mâine ar trebui să naşti, în condiţiile astea, dar nu am să te las să te chinui, am să te ajut; peste două ore, ca să vedem întâi cât mai poate coborî singur...

Mă simţeam în singuranţă în prezenţa doctorului. Era tânăr, şi, în plus, era creştin. Se crease de la început o complicitate între noi şi aveam o încredere oarbă în el. La mai puţin de timpul programat de el au început durerile, dar nu erau nici pe departe adevăratele dureri de naştere. După injecţia pe care mi-a făcut-o  am ştiut, însă, ce înseamnă cu adevărat să naşti. Nu mai aveam forţă nici să respir, dar ce m-a ajutat foarte mult au fost exerciţiile de respiraţie pe care le învăţasem în timpul ultimelor luni. Doctorul nu m-a părăsit nicio clipă şi între două crize încerca să mă facă să zâmbesc.

-Încă 5 minute şi intrăm în sala de naştere, m-a anunţat uşurat.

În drum spre sală am văzut-o pe mama în faţa uşii şi mi-am amintit că în ziua aceea nu mâncase nimic.

-Mami, astăzi nu ai mâncat nimic, i-am spus îngrijorată.

-Eu mor de frică pentru tine şi tu te gândeşti că nu am mâncat, mi-a răspuns zâmbindu-mi printre lacrimi.

Ce bine este când ştii că mama este lângă tine, te uşurează faptul că este prezentă să sufere pentru tine. Cred că omul este cea mai egoistă creatură pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ. Am intrat în sală cu mai mult curaj, şi în acelaşi timp conştientă că peste câteva minute voi cunoaşte pe cel care-l purtam cu mine de nouă luni şi care, mai ales, îmi trimitea tot timpul semnale ca să nu-i uit prezenţa.

-Nu vreau anestezie, i-am spus doctorului.

-Chiar dacă vroiai nu-ţi făceam, mi-a răspuns ştergându-mi transpiraţia; le fac numai celor care ţipa, dar tu eşti fata care trebuie să trăiască evenimentul, pentru că  este ceva unic în viaţa ta.

Într-adevăr, după  trei contracţii am simţit dintr-o dată că nu mai am nicio durere şi am văzut ceva mic, plin de sânge, în mâna doctorului şi care, după câteva secunde a început să plângă cu “ga ,ga“, că nu ştiai de unde are atâta forţă.

-Ai o fetiţă, mi-a spus doctorul fericit, pentru tine este cel mai bine că ai o fatăDeodată m-am trezit cu ea pe pieptul meu. Am ridicat capul să o văd şi am strâns-o cu singurul braţ care-mi era degajat. A ridicat şi ea capul, în acelaşi timp, şi eram aşa de aproape că i-am simţit respiraţia. Doctorul ne urmărea cu privirea.

-Ce frumoasă este, i-am spus în extaz.

-Încă nu este frumoasă, ai răbdare să-i facem toaleta, mi-a spus şi repede mi-a ridicat-o şi a pus-o pe masă ca să o spele infirmiera. În mai puţin de cinci minute era aranjată şi aştepta să o scoată afară.

Infirmiera care anunţase vestea s-a întors dezamăgită: toată lumea era tristă afară, de la tatăl ei până la mama lui. Mama şi-a imaginat imediat, după feţele lor, că am născut o fată, aşa că, odată scoasă afară, când o duceau spre salonul noilor născuţi, numai mama s-a repezit şi a luat-o în braţe şi a sărutat-o. Ceilalţi, mi-a povestit mai târziu, se uitau cu curiozitatea cumpărătorului când nu sunt convinşi de calitatea mărfii.

Într-adevăr o experienţă unică. Pentru prima dată în viaţa mea mă simţeam inundată de-o fericire care nu se putea explica. Era ca şi cum pluteam pe un nor, departe de toţi, unde în afară de mine şi de micuţa creatură nu exista şi nu conta nimeni. O ţineam în braţe, era frumoasă şi fragilă, în acelaşi timp. Ca o păpuşă din porţelan, albă, cu obrajii roz de efortul pe care-l făcuse şi ea, cu părul des şi negru, stătea în braţele mele şi cu tot zgomotul pe care-l făceam toţi, ţinea ochii închişi. Și-a lăsat capul pe-o parte şi a adormit cu o mână pe pieptul meu. Era ca şi cum nu o interesa nimeni, era în braţele pe care le voia şi în rest nu o interesa nimic.

-Este albă ca tine, mi-a spus mama.

-Mahmud, trebuie să-l sunaţi pe tata în seara asta, i-am spus. Puteţi pleca, pentru că suntem toţi obosiţi!

Nu au mai întârziat, au plecat şi am rămas singură. Nu am dormit toată noaptea. A doua zi dimineaţă, mama mi-a povestit că au trimis o telegramă pentru că era mai ieftină decât telefonul, dar că, din nefericire, la poştă nu au acceptat-o în română şi au trimis-o în franceză.

-Cine o să i-o traducă? am întrebat-o pe mama  îngrijorată.

-Dumnezeu ştie, mi-a răspuns zâmbindu-mi. Rania a venit aseară şi s-a bucurat când a înţeles că ai o fetiţă, cred că mai mult ca să-l tachineze pe Mahmud care era supărat. Nici nu a vrut să mănânce. Este nebun.

-Sora lui are cinci fete şi soţul ei este fericit, o să-i treacă, ai să vezi, i-am spus, mai mult de teamă, să nu creadă că voi avea probleme şi din cauza asta.

Ziua a trecut repede din cauza prietenilor care au venit să ne vadă, pe mine şi pe mica prinţesă, cum i-a plăcut mamei să-i spună în aşteptarea numelui pe care trebuia să i-l dăm, pentru că Mahmud nu acceptase să se gândească înainte, fiind convins că voi avea un băiat care va purta numele lui baba. A doua zi au început problemele cu doctorul care refuza  să părăsesc spitalul şi cu Mahmud care voia cu orice preţ să mă scoată din spital. Argumentul cel mai solid pentru el era că mama lui i-a născut pe toţi acasă cu o moaşe şi din moment ce eram bine şi eu şi fata, nu avea rost să plătească încă o noapte  spitalul. Am părăsit, deci, pe propria lui răspundere şi la mai puţin de 36 de ore de la naştere urcam şase etaje încărcată de bagaj, iar mama, cu faţa în braţe, el fiind plecat să-i vadă pe părinţii lui.

Noaptea a început prima scenă dintr-un lanţ care nu avea să se termine decât peste ani. Fata a plâns toată noaptea din cauza colicilor, motiv pentru care Mahmud a urlat şi mai mult pentru că nu putea să doarmă. Ne acuza ca şi cum ar fi fost vina noastră şi totul s-ar produce intenţionat. Atunci am stat toată noaptea cu ea în salon, cu uşile închise, şi încercam să o adormim, dar din ce insistam, ea ţipa şi mai mult. Dimineaţa am sunat-o pe Rania, eram obosite şi, mai ales, enervate. Diagnosticul lui Rania era pus demult şi irevocabil: “este nebun!“ Timp de 20 de zile am avut  aceleaşi poveşti în fiecare seară, era ca şi cum se tachinau reciproc. Niciodată nu se apropiase de ea să o ţină în braţe sau cel puţin să o privească de aproape. Pentru nume ne certam în fiecare seară. Îmi aducea cele mai extravagante nume pe care, nu numai că mi-ar fi trebuit timp ca să le reţin dar nici nu puteam să le pronunţ corect.

Plecarea mamei se apropia şi încă nu se hotărâse pentru nume, până când, într-o seară Rania a intrat la noi şi i-a spus:

-Am ales un nume şi dacă nici ăsta nu-ţi place, nu ai să fii capabil să alegi nici peste un an: Raya. Nu este creştin, este un nume arab uşor de pronunţat şi de reţinut. Şi întorcându-se spre mine mi-a spus: însemna cea care îşi atinge scopul, ”perseverenţa”.

-Îmi place, i-am spus lui Mahmud, şi chiar dacă ai să-i pui alt nume, eu am să-i spun aşa.

Decizia finală a fost iscălită a doua zi, când şi familia lui a fost de acord: cred că şi ei au fost obosiţi cu atâtea discuții...

Ce greu se creşte un copil şi câte nopţi o mamă tremură cu sufletul la gură de teamă când copilul îi plânge, mai ales că nu-şi poate explica mereu cauza plânsului şi nu ştie cum să-l ajute. Numai când suntem mame realizăm câte sacrificii au făcut, la rândul lor, mamele pentru noi şi atunci ne întoarcem cu duioşie spre ele, pe care numai fetele o pot avea şi cunoaşte. Din acel moment se naşte sentimentul de a le proteja şi refuzăm, inconştient, ideea că în ochii lor am rămas tot copii.  

Cu câteva zile înainte să plece mama l-am convins pe Mahmud că trebuie să-i telefonăm lui tata ca să o aştepte la aeroport. Imediat ce a ştiut că era mama, emoţionat şi nerăbdător, a întrebat cum se simte “băiatul” lui tataie?

-De unde ai inventat şi tu povestea cu băiatul? l-a întrebat mama mirată.

-Aşa mi-aţi scris în telegramă. De bucurie mi-am invitat toţi prietenii şi am chefuit două zile.

Mai târziu am aflat că în telegrama Mahmud a scris “fille“ adică fată, iar el a dedus că trebuia să însemne fiu. Şi, după o lună de zile, şi el dezamăgit, a trebuit să-i anunţe pe toţi că, de fapt, băiatul este o fată al cărei nume nu-l reţinuse...

Să nu te rătăcești în tine...

Mama plecase demult, eram iarăşi singură şi mă mulţumeam cu scurtele vizite ale Etei în aşteptarea Ginei, care trebuia să vină, pentru că data naşterii se apropia. Începuse iarna şi ca niciodată de când eram aici, era foarte frig şi ploua zilnic. Eram tot timpul acasă şi în puţinele ore de somn ale Rayei alergam să-mi fac menajul. Nopţile erau destul de scurte, în raport cu puţinele ore care mi le lăsa să dorm. Oboseala punea stăpânire pe mine. Mahmud nu făcea niciun efort ca să mă ajute, în plus, pretenţiile lui creşteau în fiecare zi ca şi cum trăia în concurenţă cu Raya; îmi cerea zilnic maximul de atenţie. Eram aşa de fascinată de Raya, încât încercam să-i satisfac toate capriciile lui Mahmud.

Rania venea în fiecare zi să mă ajute să-i fac baie, iar noaptea când se întâmpla să plângă, alergam de fiecare dată disperată la uşa ei ca să vină să vadă de ce plânge; trăiam într-o teamă veşnică la gândul că i s-ar putea întâmpla ceva rău. De multe ori, în momentele de panică mă gândeam cu gelozie la copiii crescuţi de bunici, dar odată terminate, eram fericită că experienţa mea nu o împărţeam decât cu Rania, atunci când eram prea speriată. Când Raya dormea mă trezeam des ca să văd dacă respiră, dacă are o culoare normală şi dacă este bine acoperită. Mă gândeam adesea, zâmbind, la tata, căruia îi era teamă când a auzit că voi avea un copil şi îi repeta adesea mamei: “dacă doarme Nora, o să aibă nevoie de un microfon copilul ca să o trezească“. Tata uitase că în fiecare mamă se naşte, în acelaşi timp cu copilul, şi instinctul de protecţie, poate cel mai primitiv sentiment pe care îl cunoaşte orice fiinţă care dă naştere  unei vieţi.

Într-o zi, Alina a venit cu soţul ei, şi aşa cum este obiceiul aici i-au adus Rayei un cadou; înainte să plece m-a întrebat:

-Am crezut că te-ai supărat când ţi-am spus că drumul tău este cu dus şi întors.

Am zâmbit şi i-am răspuns:

-A trecut atât de mult timp de atunci, că pur şi simplu am uitat de drum, dar, în mod sigur, nu am fost supărată pe tine.

-Nora, eşti prea palidă şi pari obosită. Îţi dau un sfat.

-Te ascult, i-am răspuns.

-Să nu o obişnuieşti în braţe şi să nu uiţi că trebuie să trăieşti şi tu, mai ales că, în mod sigur, vei avea şi alţi copii.

M-am uitat la ea lung, fără să-i răspund. I-am dat dreptate, dintr-un punct de vedere, dar din altul voiam să-i mulţumesc pentru că îmi amintise un lucru la care, deliberat, refuzam să mă gândesc. Eram sigură că un al doilea copil nu-mi doream, sub nicio formă, iar dacă în viitor se va întâmpla un accident, voi refuza categoric. Am acceptat prima sarcină ca pe o necesitate sufletească şi ca pe un suport moral, dar pentru un al doilea nu era loc.

Într-o seară, Mahmud mi-a spus că Gina s-a întors de pe mare şi vroia să vină în seara aceea în vizită la noi. Eram bucuroasă şi o aşteptam nerăbdătoare. Trecuseră aproape şapte luni de când nu ne văzusem, încât, de multe ori mă îndoiam că îşi va mai aminti să vină şi la Beirut. Au venit târziu, era fericită şi aştepta cu aceeaşi nerăbdare ca şi mine ziua naşterii. Soţul ei radia de bucurie şi se manifesta prin tot felul de atenţii şi de glume. Gina se bucura de toată atenţia şi dragostea pe care eu nu le cunoscusem, nici înainte de sarcină şi nici în timpul ei. Au stat până târziu şi am profitat de ocazie ca să stăm la bucătărie de vorbă:

-Ce-ai făcut de când nu ne-am văzut? m-a întrebat, ca de obicei.

-În afară de prezenţa mamei,când am născut, nimic deosebit. Şi fără ca să-i dau detalii am întrebat: Ce-ai să faci după ce naşti, stai aici sau pleci iar?

-Cât timp are cursă am să plec cu el, ce să fac aici, mai ales că situaţia este aceeaşi. În plus, pe vapor nu fac nimic şi în fiecare port ne plimbăm,mergem la restaurante şi, mai ales, îmi cumpără tot ce vreau.

Mă uitam la ea şi mă gândeam la mine, ce diferenţă între Mahmud şi Nick! Amândoi erau crescuţi în aceeaşi societate, de ce nu gândeau la fel şi, mai ales, de ce nu aveau aceeaşi opinie cu privire la soţie? Mahmud era obsedat mereu să mă obosească şi, mai ales, să mă “şifoneze”, cum îi plăcea să-mi spună în momentele lui de calm.

-La ce te gândeşti, m-a întrebat brusc Gina.

Am început să râd şi i-am povestit.

-Acum câteva zile Mahmud mi-a spus că vrea să-mi strivească capul ca la un şarpe. Şi i-am repetat gestul pe care mi l-a făcut cu piciorul.

-Este nebun, cum de-l suporţi şi de ce?

-Pentru că am fost singură la părinţi şi m-au alintat prea mult. Cred că este complexat pentru că ei au fost prea mulţi şi, probabil, mama lui nu le-a dat afecţiunea necesară. Stau cu el pentru că nu există altă soluţie, dar să nu crezi că dacă într-o zi voi găsi o ieşire nu am să fug fără nici un regret.

-Cum ai să găseşti altă soluţie dacă nu va fi nimeni să te ajute!? Mi-a spus pe un ton care m-a descurajat pentru o clipă.

-Ştii, i-am răspuns cu o voce care suna fals, am 27 de ani şi mi se pare aşa de lung drumul spre bătrâneţe şi plin de surprize şi enigme, că nu pot să-mi pierd speranţa. De felul meu eu am fost o persoană optimistă, de ce să mă pierd cu firea acum? Poate într-o zi am să întâlnesc vreun prinţ şi o să mă fure pe o cămilă!

-Ce bine că mai poţi avea curajul să glumeşti, mi-a spus.

-Nu glumesc deloc; dacă povestea cu prinţul ţi se pare o glumă, în rest, totul este adevărat. Am o singură idee în cap, la anul am să lucrez iar şi scopul meu este ca într-o zi să o iau pe Raya, undeva, departe de aici.

Vorbeam  sigură pe mine. Era pentru prima dată când îndrăzneam să gândesc aşa şi, mai ales, să vorbesc de proiectul meu care, inconştient, începea să-mi încolţească în minte. Gina se uită lung la mine, simţeam că era confuză, nu ştia ce să creadă şi mai ales se întreba dacă îi spuneam tot adevărul.

-Ai pe cineva care te va ajuta? m-a întrebat timidă.

-Nu, dar tu mi-ai dat curaj povestindu-mi de soţul tău, ştiu că undeva o să găsesc pe cineva care o să aibă nevoie de mine şi eu de el. Doar mi-ai spus că nu mai există altul mai rău ca “prezentul”.

Ne-am uitat una la alta, ea era puţin intimidată în faţa naivităţii mele de a spera să scap de aici într-o zi, iar eu, care bravasem aşa de bine încrederea amară în viitor, la sfârşitul conversaţiei eram la fel de sceptică precum unul aflat în mijlocul unui deşert, fără să ştie în ce direcţie să meargă.

-Dumnezeu dă probleme celor care le pot suporta, mi-a spus Gina. Dacă aş fi fost în locul tău ce aş fi făcut?

-Ce fac şi eu, i-am răspuns. Să nu crezi că-ţi trebuie vreo pregătire specială ca să rezişti, totul îţi intră în viaţă natural şi reacţionezi în raport cu situaţia. Ce aş câştiga dacă aş plânge în fiecare zi şi mai ales dacă nu aş încerca să evit problemele!? Viaţa este o luptă, deci...

-Lasă-l dracului pe Lenin, nu-mi mai aminti de el, mi-a tăiat-o scurt Gina. De multe ori mă gândesc ce frumos ar fi fost la noi fără comunişti. Să fim o ţară liberă: până şi cele mai înapoiate popoare trăiesc mai bine decât noi. Sunt liberi să plece şi să vină când vor. Să ştii că dacă ai avea paşaportul în casă nu te-ai gândi să-ţi părăseşti ţara, dar aşa eşti obsedat că eşti închis.

-Dacă aş putea întoarce timpul înapoi m-aş întoarce şi nici nu mi-aş dori altă libertate în afară de cea pe care am avut-o, i-am spus cu tristeţe.   

-Asa gândeşti acum, Nora,dar peste câtva timp îţi vei schimba părerea...

Ne-am întors în salon şi după puţin timp am închis uşa cu regret în urma lor. Gina nu bănuia că  noaptea aceea o va termina la spital. A doua zi la prânz Mahmud mi-a spus că Gina născuse dimineaţă o fetiţă. Era fericit că nici Nick nu avea băiat, cred că şi eu m-am bucurat la gândul că nu a avut un băiat pentru că, în mod sigur, în ziua aceea ar fi găsit un pretext să-mi facă un scandal din gelozie. Bucuria lui a fost umbrită repede, pentru că a intrat la spital ca să-şi facă operaţie la degetele de la picioare. În situaţia asta a trebuit să ne mutăm la părinţii lui, care trebuiau să se ocupe de Raya şi de el, în timp ce eu trebuia să deschid magazinul în fiecare zi. La început am fost fericită pentru că reuşeam să evadez,  fiind mereu acasă de când o născusem pe Raya; în plus, Gina era lângă magazin şi ne puteam vedea zilnic. Plecam în fiecare zi dimineaţă şi mă întorceam seara: la prânz nu veneam acasă, mâncam la Gina şi profitam ca să stăm de vorbă şi, mai ales, să ne amintim de vremea când eram ”tinere” cum îi plăcea ei să spună şi vorbeam de famiile noastre.

Într-o zi mi-am amintit de Tarek şi i-am povestit Ginei. A distrat-o întâlnirea noastră dar nu a uitat să adauge la sfârşit:

-Nora, să nu faci vreo prostie, că Mahmud ar fi capabil să te omoare.

-Nu ştiu de ce, dar şi tu, la fel ca mama, vă gândiţi numaidecât la sex. Putem să fim prieteni fără ca să ajungem în pat. De fapt, nici nu mi-a propus aşa ceva şi chiar dacă aş vrea nici nu aş putea, cu puţinul de libertate pe care-l am, i-am răspuns  enervată.

Eram sigură că nici Gina nu m-a înţeles, eram tânără şi aveam nevoie să mă simt iubită mai mult, chiar decât aveam nevoie de oxigen. Numai cine a trăit ce trăiam eu mă putea înţelege. Atunci mi-am scurtat vizita la ea şi m-am întors la magazin cu convingerea că trebuie să găsesc numărul de telefon  al lui Tarek şi să-i fac o surpriză.

După câteva minute de răsfoit paginile în anuarul telefonic, emoţionată, i-am găsit numărul şi cu aerul cel mai natural posibil i-am spus:

-Sunt eu, Nora, te deranjez?

-Lasa-mă să stau jos, mi-a spus cu o voce caldă, plină de tandreţe.

-Te-ai aşezat? l-am întrebat râzând, pentru că trecuse un  moment lung fără să-i mai aud vocea.

-Ştii ce fac? m-a întrebat râzând şi el de data aceasta.

-Nu!

-M-am înţepat cu un ac ca să mă asigur că este adevărat. De luni de zile aştept să treci, chiar de multe ori mă întrebam dacă nu ţi s-a întâmplat ceva la naştere...

-Glumeşti. Cum pot să verific? l-am tachinat, pentru că fiecare cuvânt al lui îl simţeam ca pe un curent ce-mi trecea prin tot corpul şi uitam pur şi simplu cine sunt şi soţia cui eram...

-Nora! Să ştii că-ţi jur că ăsta este adevărul. Unde eşti şi când poţi să treci măcar pentru cinci minute?

Atunci i-am povestit unde eram şi pentru ce şi i-am amintit că a avut dreptate când mi-a spus că voi avea o fată.

-Atunci ne întâlnim într-o zi la prânz undeva ca să celebrăm evenimentul, unde vrei tu, ca să mâncăm împreună şi, mai ales, ca să-ţi aduc cadoul.

-Asta nu, i-am răspuns, dacă vrei dă-mi telefon! Şi i-am dat numărul să mă sune cu un cod al nostru în cazul că nu eram singură la magazin.

În ziua aceea m-a sunat tot timpul. Eram fericită şi am preferat să stau restul zilei fără mâncare şi cafea numai ca să putem sta de vorbă. Într-un târziu, Gina a profitat că Nick a rămas cu fetiţa care dormea şi a trecut să mă vadă. Radiam de bucurie, dar nu i-am povestit nimic de teamă ca să nu mă judece...

Acasă, seara m-am culcat devreme, pentru că voiam să treacă timpul cât mai repede până a doua zi. În plus, Mahmud era un bolnav, irascibil şi obosise toată familia în timpul zilei cu văicărerile lui, spre deosebire de baba, care, acum paralizat, stătea pe canapea, calm, în liniştea lui care îi dispera pe ceilalaţi mai mult decât operaţia lui Mahmud.

A doua zi, după primul telefon al lui Tarek am alergat la Gina să bem cafea fiind încă devreme. Gina m-a găsit schimbată şi nu reuşea să-mi descopere motivul pentru care eram aşa de veselă. Am tăcut iar şi am fugit la magazin, unde, datorită lui Tarek începea să-mi placă.

În jurul prânzului am auzit câteva explozii. M-am gândit că erau departe şi s-ar putea să nu fie nimic  grav .La mai puţin de 5 minute telefonul a sunat. Era Tarek.

-Nora, închide repede şi du-te la prietena ta; au început să bombardeze demarcaţia din ambele sectoare. Nu mai pierde timpul şi să nu vii aici căci este periculos, fiind aproape de demarcaţie; aici toată lumea se grăbeşte să închidă. Şi eu la fel, am informaţii că vor începe bombardamente puternice, mi-a spus că să mă convingă. Ai grijă de tine şi sună-mă acasă, notează-ţi numărul. Când ajungi la socrii tăi sună şi cere-o pe prietena ta de exemplu. Atunci am să ştiu că ai ajuns şi nimic grav nu s-a întâmplat. Te implor să nu mă laşi să aştept! Şi ca să fie sigur mi-a repetat încă o dată numărul de telefon şi spre surprinderea mea mi-a spus: “Te iubesc!” şi  a închis.

Tremuram, nu ştiam ce să fac. Am format numărul de la părinţii lui Mahmud şi l-am cerut la telefon.

-Am auzit mai multe explozii. Ce fac? l-am întrebat speriată.

-Nu este nimic, ca de obicei, pe demarcaţie; dacă începe ceva te sunăm ca să închizi şi să vii.

Am pus receptorul încet. Îmi era teamă şi eram confuză. Aveam mai multă încredere în Tarek decât în Mahmud. Voiam să închid dar îmi era teamă să nu-mi facă Mahmud alt scandal şi nu eram dispusă să-l suport, în special în faţa familiei lui. Am încercat telefonul la Tarek dar nimeni nu mi-a răspuns. În acelaşi timp am auzit alte explozii şi am văzut-o pe Gina care trecea cu Nick în maşină.

-Închide şi pleacă dacă mai ai timp, pentru că situaţia s-a stricat. Eu merg la socrii pentru că la noi este periculos, mi-a strigat Gina din maşină. Dacă vrei vino cu noi până se vor calma.

-Nu vin, i-am strigat, încă nu este nimic grav, am să închid şi am să plec acasă.

Am intrat în panică. M-am uitat la magazinele de lângă mine. Propietarii erau indiferenţi ca şi cum nimic nu se întâmpla. M-am hotărât totuşi să închid. Dacă situaţia rămânea calmă mă întorceam înapoi, dar dacă se agrava era o problemă ca să ajung acasă, mai ales că nu cunoşteam toate drumurile ca să-l evit pe cel mai circulat. În momentul în care trăgeam oblonul, câteva explozii, destul de aproape, i-au trezit şi pe ceilalţi la realitate şi mai grăbiţi chiar decât mine au reuşit să închidă obloanele de la magazine înaintea mea. Tremuram de frică şi fără să-mi dau seama lacrimile îmi curgeau pe obraz, mai ales că nu mai nimeream de emoţie cheile de la yalle şi, din ce întârziam, exploziile se înmulţeau şi se apropiau. Când m-am ridicat de jos şi m-am uitat pe stradă deja toate magazinele erau închise şi într-o fracţiune de secundă nu am mai văzut niciun trecător. Puţinele maşini care treceau  circulau cu viteză; până când am ajuns la maşina mea strada era goală iar liniştea creată în câteva minute te speria la fel de mult ca şi zgomotul exploziilor. M-am urcat grăbită în maşină şi de şocată ce eram am uitat să trag frâna de mână. Abia după o distanţă destul de mare am realizat de ce maşina nu reuşea să intre bine în viteză. Pe măsură ce mă apropiam de casă străzile erau complet goale. Nicio urmă de vreo fiinţă pe stradă. Luam virajele în viteză, şi, cu geamul deschis încercam să ascult cât de aproape de mine cădeau bombele. Nu mai ştiam dacă se bombarda înaintea sau în urma mea. Plângeam şi mă rugam. Nu era nimeni pe stradă; dacă aş mai fi văzut şi alte maşini poate m-aş fi speriat mai puţin, dar eram singura care mergeam spre demarcaţie şi aveam senzaţia că-mi trăiam ultimele clipe din viaţă. Am trecut în viteză prin locul unde Tarek îmi salvase o dată viaţa şi am văzut cum o minge luminoasă venea spre mine prin aer, am închis  ochii şi am apăsat pe acceleraţie şi în acelaşi timp am auzit o explozie care trebuia să fi fost în spatele meu, foarte aproape, iar  maşina s-a acoperit de o pudră albă plină de pietriş. Nu am putut spune că am scăpat, că o altă explozie, la fel de puternică, mi-a oprit respiraţia. Nu ştiam unde căzuse bomba asta, dar eram sigură că nu  pe mine. Am ajuns în faţa blocului, am frânat tare şi am lăsat maşina în mijlocul drumului, fără să opresc motorul şi fără să-mi iau geanta cu uşa deschisă şi am fugit în bloc. În momentul în care am pus piciorul pe scara blocului, o altă bombă a explodat la mai puţin de 20 de metri în spatele meu. Am căzut pe prima treptă, mai mult de fericire că nu mai eram pe stradă, dar în acelaşi timp, vecina de palier a socrilor a început să ţipe în arabă şi să-mi strige numele. Auzeam agitaţie, dar nu aveam forţa să le răspund. În clipa aceea îi uram pe toţi pentru că m-au lăsat la magazin fără să mă anunţe, aşa cum a făcut Tarek. Într-un târziu m-am sculat de jos şi mi-am amintit că îmi lăsasem geanta şi cheile în maşină. Cu un curaj nebun am aşteptat să treacă câteva minute de calm şi am fugit la maşină să-mi iau geanta şi am oprit motorul. Atunci am urcat scările încet şi m-am lăsat îmbrăţişată de toţi. Vecina îmi auzise maşina, şi, cum explozia a fost imediat ce am oprit, şi-a imaginat că nu am avut timp să intru în bloc şi că sunt rănită sau chiar mai rău. Avea aerul cel mai răvăşit dintre toţi. A fost singura pentru care am avut simpatie în clipa aceea şi de care m-am lăsat sărutată cu plăcere. Mahmud râdea, ca şi cum veneam de la plimbare, iar teama mea simţeam că mai mult îl distra. Era vesel ca şi cum auzea o glumă bună. Trecând pe lângă el nu m-am putut abţin să nu-i spun:

-Râzi ca un imbecil, de ce nu mi-ai spus să vin acasă imediat ce au început să se bată. Să nu crezi că am să mai ies din casă aşa uşor!

Atât mi-a trebuit, că scandalul s-a declanşat la fel de repede ca exploziile de afară.

-Ai să te duci în fiecare zi. Numai să îndrăzneşti să spui nu.

Şi, cum am ieşit din camera unde era, a început să circule după mine prin casă în genunchi şi să mă insulte. M-am aşezat alături de surorile şi de mama lui pe un scaun la intrare, cu Raya în braţe şi am lăsat-o pe Maha să-l calmeze. Aceasta era jenată de vecina, pentru că în concepţia lor se considerau de familie “foarte bună” în raport cu ceilalţi. Numai vecina lor Hiba, palestiniana, a fost cea mai şocată de emoţiile prin care trecusem. Restul familiei erau mai mult jenaţi din cauza agitaţiei făcute de aceasta. Eram plină de ură pentru toţi şi am înţeles lucrul cel mai important din viaţa mea: “dacă D-zeu nu va avea grijă de mine, nimeni nu mă va proteja în Liban“.

Atunci mi-am amintit de Tarek şi ura mea pentru libanezi s-a  concentrat numai asupra  persoanei lui Mahmud şi a familiei lui. În definitiv, surorile lui îmi puteau telefona fără să ştie el, sau chiar în prezenţa lui, pentru că toţi erau responsabili moral pentru securitatea mea. Mi-am amintit de numărul lui Tarek şi ştiam că era singurul care, într-adevăr, trebuia să fie îngrijorat pentru viaţa mea. Am căutat încet în buzunarul de la fustă şi am atins hârtia pe care îi notasem numărul de telefon de acasă. Puţin îmi pasă de soţia lui, devenisem egoistă şi indolentă pentru că mă simţeam prea singură şi cum voia să-mi audă vocea, eram hotărâtă să-i telefonez.

Am aşteptat să se calmeze puţin bombardamentele şi i-am făcut semn lui Hiba că vreau să vin la ea. Maha s-a simţit vexată că voiam să merg la vecina, dar, indiferentă la remarca ei, am ieşit în urma acesteia sub pretext că vrem să ne uităm pe stradă.Odată ajunsă în casă i-am spus:

-Te rog, vreau să-i telefonez prietenei mele că am ajuns bine. Nu vreau să ştie Mahmud că vorbesc cu ea.

Ca să-mi dovedească fidelitatea ei a rămas în coridor ca să mă anunţe în caz că cineva din familie ar întreba de mine. Am format numărul calmă, era ca şi cum telefonul meu era cel mai normal lucru din lume. Nu ştiu de ce, dar aveam convingerea că voi auzi vocea lui. Nu-mi făcusem niciun plan, nici nu mă gândisem dacă trebuia să-i spun mai mult decât că “am ajuns şi  sunt încă în viaţă”. Telefonul suna. Deodată am auzit un “alo”. Era vocea unei femei. Am închis repede. Eram şocată. Nu ştiam dacă să mai sun sau să uit ultima lui frază. Ţineam receptorul în mână şi numai vocea lui Hiba m-a trezit la realitate.

-Nu răspunde nimeni? Mai încearcă, poate a sunat în centrală.

-Ai dreptate, am să mai încerc, i-am răspuns grăbită.

Avea dreptate, poate el nu se găsea lângă aparat în momentul în  care telefonul a sunat, trebuia să mai încerc încă o dată sau poate mai târziu, până când îi puteam auzi vocea. Era singura speranţă ca să-mi pot lumina gândurile puţin. Am format încă o dată numărul, încet, ca şi cum i-aş fi dat timp ca să-mi poată răspunde el. Telefonul suna şi de data aceasta am auzit vocea lui Tarek, era un “alo“ nerăbdător şi nervos, în acelaşi timp.

-Sunt eu, i-am spus încet, poţi să-mi vorbeşti?

-Bineînţeles, Hassan, mi-a răspuns vesel. Şi fără ca să-mi lase timp să continui a adăugat: dacă ai ştii că încă puţin şi aveam de gând să sun la socrii tăi  până când ţi-aş fi auzit vocea.

-De unde ştii numărul? l-am întrebat fericită.

-Am căutat numărul în cartea de telefon. Povesteşte-mi, cum ai ajuns?

Am început să plâng încet şi să-i spun tot ce se întâmplase în ziua aceea şi ce se petrecea de când plecasem de acasă de la mine.

-Hassan, am bănuit din prima clipă când ne-am întâlnit, mi-a spus.

-Cum?

-Ascultă: în primul rând erai absentă pe stradă când te-am obsevat prima dată, în plus, când am fost singuri pe scara blocului unde ne-am adăpostit, la prima explozie puternică te-am ţinut în braţe, nu ştiu de ce, dar am trăit aceeaşi senzaţie ca atunci când un copil îţi cere să-l ocroteşti. Te-am simţit ca pe o floare, îmi era teamă să nu te rup dacă te-aş fi strâns mai tare, şi apoi, nu ştiu de ce, eşti prima femeie care mă intimidează, Hassan. Ochii tăi exprimă tristeţe şi melancolie şi ai evitat să-mi vorbeşti de tine şi de soţul tău. Lucru pe care o femeie fericită nu-l uită niciodată.

-Ce face soţia ta? m-am trezit că-l întreb.

-Nimic deosebit, Hassan, este lângă mine şi mă priveşte cum îţi vorbesc, dar nu înţelege franceza, nicio problemă, asta ar mai lipsi, să-ţi faci probleme şi din cauza ei, mi-a răspuns cu aceeaşi voce de care eram sigură că nu-mi voia decât binele.

-Vreau să închid, m-am trezit că i-am spus brusc. Faptul că mi-am amintit şi am întrebat de soţia lui îmi crease o jenă şi m-am simţit ca un hoţ prins asupra faptului. 

-Hassan, mai stai, te rog, dacă vrei să fiu fericit în seara asta. Să nu uiţi ultimele cuvinte pe care ţi le-am spus astăzi, cred că este pentru prima dată în viaţa mea când le spun cu sinceritate pentru că le simt cu adevărat. Tu ce simţi?

-Nimic deosebit, decât că vreau să închid, vecina are aerul că s-a plictisit de când stă la intrare în picioare, în plus, am întârziat prea mult la ea, să nu vină cineva după mine.

-Totuşi, spune-mi ce simţi? a insistat.

-Şi eu, am făcut o pauză şi am continuat, te iubesc ca pe un frate, ca pe un prieten, dar nimic mai mult.

-Sunt mulţumit, îmi ajunge şi sună-mă când poţi.

Am pus încet receptorul jos. Eram confuză dar conştientă că acceptam o relaţie care, în opinia mamei şi a Ginei era periculoasă. Nu ştiam ce simt pentru el, poate nimic sau poate mai mult decât mi-aş fi putut imagina, eram fericită doar că aveam pe cineva care îmi acorda puţină atenţie şi afecţiune. Nu mă interesa familia lui, nu aveam nicio intenţie ca să le fac vreun rău, voiam numai să ştiu că există cineva care se gândeşte la mine.

M-am întors înapoi la socrii, după ce am mai stat puţin timp la vecina de vorbă cu fraţii ei. De data asta le-am povestit zâmbind prin ce trecusem. Se uitau curioşi la mine, întrebându-se de unde găseam atâta curaj ca să fac haz de necaz. Seara când m-am culcat am ştiut că totul venea de la Tarek şi ştiind că cineva se gândea la mine în ţara asta plină de mizeria nebuniei altora, i-am trimis un zâmbet în momentul în care mă pregăteam să închid ochii.

Nu voiam să ajungem niciodată la o relaţie în care unul dintre noi ar fi putut răni pe celălalt, eram maturi şi puteam evita totul, simpla lui prietenie la telefon îmi era suficientă. Din ziua în care am ştiut că eram gravidă, mă gândeam la Alex ca la ceva  trecut demult prin viaţa mea şi îmi reveneau în minte numai amintirile frumoase petrecute cu el; era ceva în toate acestea care mă consola şi, mai ales, care îmi dădea convingerea că viaţa mea se derula mai repede decât a lui şi în felul acesta nu puteam să menţinem ritmul între noi. Lângă Alex am palpitat tot timpul, eram o flacără care ardea mai puternic pe zi ce trecea, dar care îşi consuma din propria ei rezervă, pe când dacă ar fi fost Tarek, cred că aş fi fost calmă şi aş fi trăit din aerul pe care mi l-ar fi dat el. Eram convinsă că în viaţa mea aş fi avut nevoie de unul ca Tarek; lângă Alex m-aş fi consumat mai repede decât o lumânare în noaptea de Înviere.      

La puţin timp după ce am adormit, ne-am trezit într-un zgomot sinonim cu apocalipsa, bombe care plecau şi bombe care veneau, în plus, zgomotul mitralierelor nu se oprea. Am fugit toţi în coridor. La un moment dat, o explozie puternică însoţită de zgomotul geamurilor sparte din blocul nostru şi al celor din jur ne-a oprit respiraţia la toţi. Am înţeles că o bombă căzuse la noi în bloc, dar nu ştiam la care etaj. Nimeni nu îndrăznea să deschidă uşa şi să vadă. După mai bine de 15 minute am aflat că lovise ultimul etaj, dar din fercire nu era nimeni în casă, erau toţi cu un etaj mai jos. Până dimineaţă, toţi au stat cu urechile acoperite; eu cu Raya în braţe am avut grijă ca în momentul când se auzea fluieratul unei bombe, să-i acoper urechile cu palmele. Cred că şi ea era speriată de zgomotul infernal care era, căci pentru prima dată nu şi-a adus aminte să plângă.

La ora opt era o linişte deplină. Nici măcar pisicile nu se vedeau pe stradă. Adormiserăm toţi pe jos, în coridor. Mahmud m-a trezit; aveam o senzaţie de vomă şi-mi simţeam tot corpul mai greu decât o piatră de moară.

-Ce vrei?- l-am întrebat privind spre Raya care dormea calmă în căruţ.

-Trebuie să cobori să garezi maşina, pentru că este în mijlocul străzii de ieri.

-Ce, eşti nebun? Nu ai decât să coborî tu. Cum să cobor până nu o să fie puţină circulaţie, dacă sunt trăgătorii cu lunetă!? Ce, vrei să mor!?

-Nu este nimic, mi-a răspuns nervos, dacă încep iar maşina este prost garată şi poate fi bombardată mai repede decât dacă este lângă trotuar.

-Nu mă interesează nimic. Nu cobor până când nu văd lumea mergând pe stradă, i-am spus pe şoptite.

-Ba ai să cobori când îţi spun eu! a ţipat suficient de tare ca să-i trezească pe toţi. Mă uitam la el şi îi vedeam ochii cum i se rotunjeau, buzele începeau să se umfle şi se albeau. Ştiam că nu era maşina, era timpul unei noi crize.

Maha mi-a întins ceaşca de cafea. Pentru o clipă m-am uitat la ceaşcă şi pe urmă la Mahmud. Cred că mi-a citit gândul că aş fi vrut aşa fierbinte cum era să i-o arunc în ochi. A mai înmuiat puţin tonul. Maha încerca să-l convingă că trebuie să mai aştepte câteva minute. Mama lui era ocupată cu baba, aşa că nu dădea nicio importanţă scandalului nostru. În definitiv, avea destule probleme, ce îi mai trebuia să se amestece între noi!?

Hiba, ca de obicei când se scula, venea să bea cafeaua cu Maha; când a înţeles de ce ne certăm, a intrat şi ea în discuţie, spre nefericirea Mahăi care cauta să acopere cel mai mic incident din familie în faţa ei. M-am îndreptat spre ferestră şi atunci am văzut vecinii din faţa noastră că îşi curăţau praful de pe maşinile lor. Fără să mă vadă cineva mi-am luat cheile şi am ieşit în stradă. Am garat maşina lângă trotuar şi m-am întors în casă fără ca cineva să-mi observe absenţa. Încercam o plăcere diabolică când îl vedeam pe Mahmud cum se agita şi îmi era milă de Hiba că-şi pierdea atâta energie după o noapte de groază, ca să stea de vorbă cu el. Raya s-a trezit şi am început să mă ocup de ea. Acum trăiam în universul nostru, nu mai exista nici Mahmud, nici bombardamentele şi nici gândurile dinainte de a mă culca, seara. În faţa zâmbetului ei totul se ştergea. Eram numai noi amândouă.

Deodată telefonul a sunat. Am tresărit toţi. Eram lângă telefon dar am evitat să răspund; îmi era teamă să nu fie Tarek, şi cum Mahmud era lângă mine, mai mult ca sigur că ar fi putut bănui ceva.

Maha a ridicat receptorul. Era Gina.

-Nora, vom pleca imediat ce se deschide trecerea între noi şi creştini. Nick are o cursă pentru Constanţa, mi-a spus grăbită.

-Şi fata? am întrebat-o absentă.

-Am vorbit cu doctorul şi mi-a spus ce medicamente să iau cu mine în caz că va fi bolnavă. Vrei să-i sun pe ai tăi şi să le spun că eşti bine?

-Dacă vrei... Şi, mai mult ca să-i fac plăcere, i-am dat numărul, nu fără să-i atrag atenţia că nu trebuie să le povestească nimic ca să nu-i sperie.

-Eta unde este? Poate vrea şi ea să-i sun familia.

-Eta, ca de obicei, este în tabără. Nu am mai văzut-o demult, în orice caz este bine.

Nu ştiam ce să-i mai spun. Iar rămâneam singură. Eta lucra tot timpul şi de fiecare dată când ne vedeam o simţeam la fel tristă ca în prima zi când intrase în tabără. ”Am o frică permanentă, îmi spunea, nu ştiu de ce, dar simt că ni se va întâmpla ceva  rău!“ “Poate ai să câştigi la loto“, o tachinam când o auzeam vorbind. Numai Mohamed era optimist şi îşi făcea planuri pentru viitor şi o lăsă pe Eta să creadă că într-o zi vor emigra departe de aici, şi ca să-şi întărească spusele, mă amesteca şi pe mine în planurile lui:

-Nora, o să te luăm şi pe tine cu noi.

-Cum? l-am întrebat curioasă prima dată.

-Mă însor şi cu tine şi aşa cu două neveste, care în plus se iubesc şi se înţeleg, am să trăiesc ca în poveşti.

Am râs toţi trei, era o glumă bună, numai că bigamia se condamna în occident îi repetam asta de fiecare dată când Eta îşi amintea că vrea să emigreze.

După-amiază au reînceput bombardamentele, care au durat iar până dimineaţă. Gina nu a putut trece nici în ziua aceea şi nici în următoarele. Abia peste o săptămână.

Într-o seară, Mahmud m-a anunţat că a doua zi trebuia să ies să deschid magazinul. Nu i-am răspuns, ştiam că tot nu aş fi reuşit să-l conving că îmi este frică. Atunci i-am spus:

-Merg cu o condiţie: să vină Maha sau alta dintre fete cu mine.

Nici nu mi-am terminat bine fraza că restul familiei a sărit în sus. Nimeni nu îndrăznea să iasă afară.

-Magazinul este al soţului tău, mi-a tăiat-o scurt Maha.

Nu voiam să ştiu mai mult, îmi era suficient. Am săruta-o pe Raya şi am ieşit, nu înainte de a-mi lua câteva fructe cu mine. Eram hotărâtă să întârzii cât mai mult, în rest, ce vroia Dumnezeu.

Când am intrat în magazin, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun părinţii, puţin îmi păsa dacă va ştii că am telefonat în România. Eram veselă când am vorbit cu mama, mai mult la gândul că nu-i trecuse lui Mahmud prin cap posibilitatea de a putea suna acasă. Am convins-o pe mama că totul era în ordine, din moment ce eram singură la magazin.

Imediat ce am închis, telefonul a sunat, era Mahmud, furios că nu ştia cu cine am vorbit. ”Un trecător a intrat şi a telefonat“ şi fără ca să-l mai întreb ce vrea am închis grăbită ca şi cum cineva intrase în magazin. Mai târziu l-am sunat pe Tarek, era surprins că am îndrăznit să ies la magazin.

-Nora, când îţi spun să închizi să nu mai întârzii şi să nu-i suni pe ei ca să-ţi dea permisiunea să te întorci. Îmi promiţi?

Ce puteam să fac decât să mă las în grija lui Tarek; din altă parte nu primeam nimic, chiar mă bucurau insistenţele lui că trebuie să-l ascult.

Ne petreceam timpul la telefon. În fiecare zi, aceeaşi poveste; când începeau să tragă, Tarek îmi spunea să închid şi să fug. Ajungeam acasă cu câteva minute înainte ca bombardamentul să se înteţească. Într-o dimineaţă l-am sunat ca de obicei pe Tarek la magazin şi, spre surprinderea mea, vânzătorul lui mi-a spus că era absent, nu ştia unde era şi mai ales, când se întorcea. Am pus receptorul jos şi mi-am tras ziarul în faţă. Nu puteam citi, mă gândeam că poate ieşise să vadă vreo altă femeie şi mă simţeam geloasă. Sau poate că avea treabă la bancă, mi-a trecut şi posibilitatea asta prin cap şi m-am liniştit puţin.

Când mi-am ridicat privirea l-am văzut în faţa uşii cu o pungă în mână. Era vesel şi-mi zâmbea ca un copil când îşi cere permisiunea să poată intra.

-Nu se poate să fii tu, am strigat cu entuziasm, şi când a intrat i-am întins obrazul să mă sărute.

-Mă primeşti? m-a întrebat strâmbându-se cu timiditate.

-Este cea mai superbă surpriză din ultimii 10 ani.

Ne uitam unul la altul şi râdeam.

-Pune ceva marfă pe masă ca să nu vină cineva şi să ne găsească stând de vorbă, că nu am intenţia să plec prea repede. Ţi-am adus ceva bun ca să mâncăm împreună.

Şi fără ca să mai aştepte răspunsul meu a pus pe birou punga pe care o ţinea în mână. Erau dulciuri calde, arăbeşti: am mâncat împreună şi pe urmă am pus ibricul pentru cafea.

-Nu mi-ai spus ce operaţie a făcut soţul tău la picioare...

-Şi-a tăiat câte-un deget de la fiecare picior, i-am răspuns râzând.

-Glumeşti, hai, spune-mi adevărul.

-Nu glumesc, avea un deget în plus.

Râdeam şi Tarek refuza să mă creadă. Atunci a lăsat baltă întrebarea lui şi nu a mai insistat să ştie adevărul, de fapt era acela pe care îl spuneam, dar refuza să-l creadă.

-Nora, a început serios, te rog să nu-mi refuzi şi de data asta cadoul, pentru că sunt capabil să-l înghit.

-Să nu faci aşa ceva, i-am răspuns grăbită; nu de altceva dar nu vreau să intri în spital şi pe urmă să nu mai fie nimeni ca să-mi spună când trebuie să mă întorc acasă; după Mahmud aş fi murit poate de mult.

-Închide ochii, mi-a spus.

I-am închis şi i-am întins palma. Stăteam în faţa lui la birou cu ochii strânşi şi cu mâna întinsă pe birou, palma mea era desfăcută chiar în dreptul lui. Deodată am simţit că mă sărută în palmă. Am tresărit, eram jenată, în momentul în care am deschis ochii am văzut iar inima plină de diamante, iar lângă ea un lanţ mai mic cu un medalion cu un “R” în mijloc, tot din diamante.

-Acum exagerezi! Dacă refuz şi de data asta, data viitoare ce va mai fi în plus? - l-am întrebat sufocată de emoţie.

-Ai promis, şi a apăsat pe cuvântul “promis“. Vreau să văd dacă ştii să-ţi ţii promisiunea. Să nu mă refuzi că este pentru ultima oară când te cred.

            -Să fiu sinceră, am început privindu-l în ochi, am să le iau dar cu condiţia că este pentru ultima oară când îmi oferi ceva şi că nu mă obligă cu nimic cadoul tău de astăzi.

-Nora, a început cu ton dojenitor, dacă tu îţi imaginezi că aş putea să fiu neeserios cu tine, te rog să nu le iei şi acum plec, fără ca să te mai caut vreodată.

M-am uitat lung la el, avea aerul sincer. Simţeam că roşesc, fără să mă pot controla.

-Ştii, a continuat, mă simt cu tine ca un adolescent; este, cred, pentru prima dată când uit ce vârstă am şi mai ales că am copii, şi ca să fiu sincer, niciodată nu m-am gândit la tine ca la cineva cu care vreau să ajung cât mai repede în pat. Îmi place genul de intimitate platonică pe care-l trăiesc cu tine.

-Tarek, ajunge, l-am oprit brusc. Cred că şi eu simt acelaşi lucru pentru tine; dacă ne-am fi cunoscut în alte împrejurări poate totul ar fi fost diferit, dar aşa, să lăsăm totul să decurgă normal. Nu are rost să anticipăm…

-Ai dreptate, mi-a răspuns uşurat, pentru că îmi puneam în geantă cutia cu cadourile lui.

-Nu mi-ai spus cum de-ai ajuns aici, măritată şi cu Mahmudul ăsta care are aerul de a fi o “piatră unică”  în Liban.

M-am rezemat de scaun, mi-am aprins o ţigară, mi-am ferit privirea de a lui şi am început să-i povestesc totul. Când am terminat povestea, fără să-mi dau seama, fumasem deja câteva ţigări.

-Să ştii că, cu tot aerul indiferent pe care l-ai afişat, tot îl mai iubeşti pe evreu.

Am încercat să deschid gura, dar mi-a făcut semn să tac.

-Să nu te minţi niciodată. Dacă-l iubeşti, aşa cum sunt convins, trebuie să-ţi recunoşti ţie însăţi, să nu te minţi, pentru că ai să te rătăceşti în tine şi nu ai să-ţi descoperi pe urmă niciodată cauza durerilor tale. Recunoaşte, dar în acelaşi timp trebuie să vezi în ce situaţie te găseşti şi fără să te acuzi sau să-l acuzi, încearcă să trăieşti în prezent. Ai nevoie de iubire astăzi; indiferent de la cine vine, profita de ea, nu-ţi plânge trecutul, la ce bun? Poate altul să te iubească la fel sau poate diferit şi să fii mulţumită sau, cine ştie, poate într-o zi veţi fi împreună. Tu crezi că atunci nu ai să-l iubeşti şi ai să te simţi vinovată? Dimpotrivă, nimic nu se va schimba. Sau poate sentimentele tale pentru el vor acţiona în funcţie de ale lui, vei avea maturitatea necesară să judeci.

-Eşti fericit? l-am întrebat repede, fără să-i mai las timp să-şi continue ideile.

-Sunt mulţumit. Dacă aş fi fost fericit, nu eram cu tine acum. Am copii, am bani, suntem sănătoşi, în rest nimic.

-Dar cu soţia ta?

-Asta este altă poveste. O respect din dragoste pentru copii, dar cel mai adesea mă simt ca un bun al ei de care ţine cu dinţii de frică să nu îl piardă. Este geloasă şi nu putem discuta nimic în afară de faptul că, în fiecare zi îmi cere bani şi  calculează la minut când plec de la magazin şi când mă întorc acasă.

-Şi dacă întârzii, ce se întâmplă? l-am întrebat râzând.

-Plânge, leşină, trebuie să-i cer iertare. Şi nervos, mi-a spus: hai să vorbim altceva...

M-am ridicat şi am strâns ceştile de cafea. Le-am dus sus în baie ca să le spăl. Când m-am întors, în magazin intra o tânără înaltă, subţire ca o trestie, cu părul blond şi ondulat, lung până la umăr. S-a uitat lung la mine ca şi cum mă examina să vadă dacă sunt aceea pe care o caută. Am privit-o şi eu. Nu ştiam ce îmi atrăgea atenţia. În momentul în care a deschis gura, ca un fulger  mi-a trecut prin cap ideea ”ochii“. Erau căprui, catifelaţi şi foarte expresivi. Ca ochii unei căprioare care se bucura de libertate.

-Eşti româncă? M-a întrebat direct şi grăbită.

-Da, i-am răspuns cu jumătate de voce. Eram jenată din cauza lui Tarek care se ridicase deja ca să plece. L-a oprit cu un gest făcut cu mâna, ca şi cum să nu se deranjeze.

-Am intrat în magazinul din faţa ta şi mi-a spus propietarul  că şi tu eşti româncuţă.

-Nu vrei să stai? am întrebat-o cu un aer mereu încurcat.

-Nu am timp, sunt cu maşina de la aeroport. Aşteptăm o colegă să coboare, zburăm peste două ore. Am să mai trec, mi-a făcut plăcere că te-am cunoscut. Cum te cheamă? m-a întrebat când s-a întors ca să le răspundă celor care o claxonau.

-Nora, i-am strigat veselă, ca trezită la realitate.

-Pe mine Simona. Am să te caut. Şi s-a urcat grăbită în maşină.

-Cine este? m-a întrebat Tarek mirat.

-Nu ştiu, i-am răspuns la fel de mirată ca şi el. Şi, mai mult ca pentru mine, am continuat: este o româncă, este frumoasă, nu-i aşa?

-Nu numai că este frumoasă, dar e şi plăcută. A intrat ca o rază de soare şi ne-a lăsat în plin mister. Nu-i aşa, Nora? 

            -Ţi-a plăcut, nu-i aşa? l-am întrebat încă o dată, ca şi cum voiam să mă conving că trăisem o realitate. Ştii ce mi-a plăcut cel mai mult la ea?

-Cred că toată, dar, în special, ochii. Nu-i aşa?  

-Ştii ce am citit în ei? Vom fi prietene într-o zi şi numai ea îmi va schimba viaţa. Este foarte deosebită de toate fetele pe care le-am cunoscut până acum. Are un “ceva” pe care nu-l are nimeni. Nu ştiu cum să-ţi explic, pentru că nici eu nu mi-l pot explica.

-Atunci prezenţa mea îţi poartă noroc. Nu crezi?

-În mod sigur că da, şi fără să vreau un voal mi s-a luat de pe ochi şi l-am privit aşa cum mă privise şi pe mine Simona pentru o clipă. Da, simţeam în el cel mai bun prieten pe care l-aş fi putut avea aici. Aveam nevoie de prieteni mai mult decât aveam nevoie chiar de părinţii mei în zilele acelea.

-Trebuie să plec, am stat prea mult...

-Cred că da, i-am răspuns cu regret, dar asta era realitatea.

Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. Am rămas singură în magazin şi cum a ieşit, am fugit la oglindă. Ochii îmi licăreau de fericire, toată faţa îmi era luminată de secretul pe care-l păstram în mine, m-am simţit frumoasă şi fericită şi cu nasul înainte, am început să caut mirosul de parfum rămas în urma lui după ce ieşise. Mă uitam după el confuză. Era frumos şi era numai cu 2 ani mai mare decât mine, cu toate că după comportament părea cu mai mult. Cred că, într-adevăr, îmi plăcea ca prieten. Am aşteptat să mă sune şi pe urmă am închis magazinul.

În ziua aceea nu intrase niciun cumpărător. M-am gândit că trebuia să profit de linişte ca să trec pe acasă. Vroiam să-mi ascund cadoul şi mai ales să o văd pe Rania. Îmi era dor de. Cadoul lui Tarek l-am ascuns în paltonul lui Mahmud, pentru că acum fiind primăvară nu mai avea nevoie să-l îmbrace. Eram convinsă că era singurul loc la care nu se putea gândi că aş putea ascunde ceva. Pe Rania am găsit-o mai speriată ca niciodată. Când începeau luptele, fugea la mama ei şi rămânea acolo până a doua zi.

Luptele au durat până la începutul lui mai. Acum mergeam la magazin însoţită de Mahmud. Zilele mi se păreau lungi şi singurul divertisment era că nu ne trebuia mult ca să ne certăm. Mă uitam pe stradă la fiecare maşină care trecea, speram că într-o zi Simona va intra pe neaşteptate, ca prima dată, şi-mi va lăsa o rază de bucurie în urma ei. Credeam că m-a uitat. Într-o zi am văzut o tânără care trecea prin faţa magazinului şi era îmbrăcată în costumul aviaţiei civile. Am alergat după ea şi am întrebat-o de Simona. M-a privit mirată şi mi-a răspuns:

-Este detaşată în Arabia Saudită. Nu ţi-a spus soţul tău când am trecut să-ţi las mesajul din partea ei?

Am oftat uşurată, deci Simona nu mă uitase .

-Nu mi-a spus nimic, probabil a uitat, i-am răspuns încet, pentru că nu voiam să realizeze adevărul.

-Mâine ne întâlnim la Riad, vrei să-i transmiţi ceva? Cu mai mult curaj, datorită tonului pe care şi-l schimbase, i-am spus:

-Spune-i că o aştept, mi-a promis că va trece să mă vadă, şi cu elan, amintindu-mi de ochii ei frumoşi şi de zâmbetul protector cu care-mi vorbise prima dată, am adăugat: să-i mai spui că mi-a plăcut foarte mult de ea şi vreau să ne cunoaştem.

-Ştiu, Simona mi-a povestit de tine în ziua când te-a văzut prima dată, îmi place că numai în două minute ţi-ai putut da seama ce fată superbă este. Am să-i transmit mesajul tău, iar în cazul că va uita să treacă, lucru de care ce mă îndoiesc, am să-i amintesc eu de tine.

Ne-am despărţit după ce ne-am strâns mâna. M-am uitat după ea, ce fericită trebuia să fie! Şi gândindu-mă la situaţia mea m-am întristat mai mult decât ar fi trebuit.

Nu i-am povestit nimic lui Mahmud. În schimb, el mi-a spus că au sunat de la ambasadă să mă anunţe că era o întâlnire.

-Vrei ca să mergi? m-a întrebat curios.

-Cum vrei, i-am răspuns indiferentă.

Peste două zile ne-am dus la ambasadă; din cauza situaţiei eram puţine fete, chiar mai puţin de 10, şi numai două eram însoţite de soţi. Ambasadorul era în vârstă şi ne-a primit pe toate cu “ce fac fetele noastre?” Avea un aer mai mult părintesc decât de protocol şi în mai puţin de cinci minute dispăruse dintre noi timiditatea şi, ca nişte vrăbiuţe, ciripeam toate în acelaşi timp în jurul soţiei ambasadorului. După discursul de convenienţă ne-au adus vin românesc şi atunci s-a dezlegat şi mai bine limba fetelor noastre. Prima care a spart gheaţa dintre noi era o fată puţin mai în vârstă decât mine; era vopsită blondă, cu breton şi purta un taior de primăvară tricotat care ne-a atras atenţia la toate. Era foarte cochetă. Celelalte o chemau pe nume: Geta, o cunoşteau deja, şi era de lângă Văleni. Era de o veselie molipsitoare şi ne încuraja să ne terminăm paharele mai repede, iar la un moment dat s-a adresat funcţionarului de la ambasadă responsabil în ziua aceea cu umplutul paharelor:

-Aţi uitat că româncuţele beau, nu se joacă, ne ţineţi cu paharele goale?

Am râs toţi. Atunci, acesta, ruşinat ne-a adus mai multe sticle şi, într-adevăr, am băut toţi mai mult decât trebuia. Eram fericiţi, ambasada pentru că situaţia se calmase, iar noi, fetele, pentru că ne întâlniserăm. Atunci am cunoscut-o şi m-am împrietenit cu Cornelia. Era şi ea cu soţul ei care îşi terminase studiile la noi. Ne-am despărţit vesele şi încântate de simpatia pe care ne-a arătat-o, la fiecare în parte, ambasadorul şi mai ales că ne-a încurajat la plecare să nu ne pierdem încrederea în ei: ”Vom fi întotdeauna prezenţi dacă veţi avea nevoie de noi”...

Profită de resturile iubirii noastre

Nu ne-am întors prea repede la noi acasă, cu toate că situaţia era ceva mai calmă. Pe Mahmud îl aranja, în primul rând că nu mai cumpăra de mâncare şi mă lua cu el în fiecare zi la magazin, sub pretext că are nevoie de  ajutor. Cornelia mă cauta la telefon în fiecare zi; dacă nu mă găsea acasă la socrii îmi telefona la magazin. Primul lucru pe care-l făceam când ne sculam era să fugim la telefon. Eram sincere şi ne-am povestit de la început, tot. Nu ne-am păstrat şi nu ne-am ascuns nici o nemulţumire. Cornelia nu avea copii, deci avea mai mult timp  decât mine şi, mai ales, decât Eta, care cu fiecare zi ce trecea devenea şi mai nerăbdătoare să plece de aici; dar speranţele ei păreau imposibil de realizat pentru moment.

Zilele treceau mai repede acum, între Eta, care lucra la spital o săptămână şi alta în tabăra, şi Cornelia, dar mai ales, o aşteptam pe Simona care îmi lăsa impresia că uitase de existenţa mea. Mahmud se împrietenise şi el cu soţul Corneliei şi ne vizitam săptămânal.

De multe ori Cornelia îmi repeta:

-Din cauza noastră soţul meu face un efort să-l suporte pe al tău, care este foarte greu de digerat.

            -Şi al meu îmi spune: “te caută amanta ta la telefon“,  când se întâmplă să răspundă el.

-Aşa ne spune? mă întreba ca şi cum voia ca să se asigure că a înţeles bine ce-i spuneam şi râzând, îl trimitea la dracu.

La începutul verii, mama lui Mahmud se săturase de prezenţa noastră care dura de câteva luni, şi într-o bună zi, din discuţia pe care a avut-o cu Mahmud, mi-am dat seama că ne expedia acasă. M-am bucurat pentru că verdictul plecării venea de la ea şi nu era ideea mea. Eram şi eu jenată de luni de zile de stat la ei şi vroiam să am puţină libertate, în special că prietenele mele nu voiau să mă viziteze la ei.

            Într-o zi mi-am amintit de Tarek; aşa că, după amiază, imediat ce soarele a devenit mai puţin fierbinte, am pus-o pe Raya în căruţ şi am ieşit cu ea la plimbare. Nu eram hotărâtă dacă să trec să-l văd sau să las pentru altă dată când aş fi fost singură. Nu ne văzuserăm de când venise la mine la magazin şi trecuseră de atunci mai bine de patru luni. Din când în când, îl sunam pentru câteva minute. Nimic nu se întâmplase cu entuziasmul lui, era mereu acelaşi, numai că eu nu mai eram aceeaşi. Încet, încet începuse să-mi fie frică de Mahmud şi începeam să cred că Gina avea dreptate, iar prietenia Corneliei şi a Etei îmi umpluse golul pe care-l aveam în viaţă. Eram conştientă că riscam să mă îndrăgostesc, nu aşa cum se întâmplase cu Alex, şi nici cu aceeaşi intensitate cu care încă îl mai iubeam, dar exista, totuşi, un risc: să terminăm unul în braţele celuilalt. Era ceva în el care mă fascina, iar relaţia noastră devenea prea intimă pentru două persoane care s-au cunoscut pe stradă. Îmi era teamă că într-o zi, când aş fi fost supărată şi vexată de Mahmud, să nu-i cer singură: “Ia-mă în braţe şi ţine-mă strâns!“ Îmi plăceau braţele lui şi în special mirosul parfumului pe care îl purta. Avea ceva în el care te împingea spre intimitate, ceva ce poate un alt bărbat nu avea. Numai dacă îmi zâmbea şi mă simţeam dezarmată. Ştiam că-mi era dor de el, pentru că nu avusesem curajul să-i povestesc lui Cornelia sau Etei despre el. În definitiv, aparent nu era nimic, eram ceva mai mult decât simple cunoştinţe.

Mergeam pe stradă şi mă gândeam ce mult mi-aş fi dorit să am un soţ ca el, să ne înţelegem din priviri şi să ne iubim. Eram conştientă că ratasem multe ocazii asemănătoare şi ce mă durea era că atunci nu am avut timpul necesar să mă opresc. Coborâsem la o staţie care nu avea nicio interferenţă cu viaţa mea: Alex. Îl iubisem cu o pasiune sinonimă cuvântului nebunie, nici eu nu ştiam de unde atâta convingere în mine pentru el şi, mai ales, de unde atâta forţă să-l mai iubesc încă. Acum îmi dispăruse dorinţa, şi pe zi ce trecea nu-mi mai puteam imagina că într-o zi aş putea face dragoste cu el până la extaz. Îl mai iubeam încă şi mă gândeam că dacă am fi fost împreună, în mod sigur l-aş fi obosit şi aş fi încercat să-l acaparez, aşa cum făcea şi soţia lui Tarek. Îmi căutasem medicamentul care să mă vindece de microbul lui în libertatea obţinută prin  Mahmud, dar acesta s-a dovedit medicamentul rău, care m-a împins mai mult spre Alex, cu disperare şi durere. Ne despărţiserăm, îl ştiam căsătorit, dar refuzam să cred că putea fi fericit aşa cum a fost când ne iubeam. Nu-mi puteam imagina că o altă femeie îl putea adora aşa cum o făcusem eu, poate şi ăsta era motivul din care nu mă simţeam geloasă pe cea care dormea noapte de noapte lângă el. Alex avea ceva în el pe care nu-l puteai atinge uşor şi nici repede, era ca un vers mistic într-un poem banal. Îl citeşti, te întrebi ce rost are şi treci mai departe. Eu mă împiedicasem în acest vers şi nu am reuşit să-l depăşesc, eram mereu la începutul poemului.

Ciudat, mergeam spre Tarek şi mă gândeam la Alex. Mi-am îndreptat privirea spre vitina lui şi am văzut că era ocupat, am mai întârziat prin faţa celorlalte magazine şi când am văzut că era singur am îndrăznit să-i deschid uşa.

-Nora, ce-i cu tine? m-a întrebat mirat.

-Ce-i cu mine? l-am întrebat şi fără să vreau m-am uitat în jurul meu. Era emoţionat mai mult decât mă aşteptam.

-Nu ai sunat de atâta timp, nu ai trecut să te văd, sunt mai mult de patru luni de la ultima întâlnire. Am crezut că m-ai uitat. Aş vrea să-ţi ating măcar obrajii, şi profitând că nu era nimeni în faţa vitrinei lui, mi-a atins cu mâna repede obrazul.

M-am aşezat pe scaun şi mi-am îndreptat privirea spre Raya ca şi cum vroiam să o rog să stea cuminte pentru câteva minute.

-Când pleci, Nora?

-Unde? i-am răspuns mirată.

-În vacanţă, la tine acasă. M-am gândit că ai plecat fără  să-mi spui, şi, mai ales fără să respir puţin din parfumul tău.

Mă uitam la el zâmbind. L-aş fi luat în braţe şi l-aş fi ţinut strâns numai ca să aud în fiecare clipă câte un cuvânt tandru.

-Ai uitat, sau nu vrei să-mi spui? m-a întrebat fără să-şi dea seama ce gândeam.

-Ce? Parfumul? Am mai multe cu care-mi dau, care dintre ele îţi place, i-am răspuns zâmbindu-i mai mult cu tristeţe.

-Minţi, s-a grăbit să-mi răspundă, este acelaşi de fiecare dată.

-Ai dreptate, i-am confirmat, am crezut că glumeşti, folosesc acelaşi parfum de când sunt aici; este un “Rochas“.     

-Mâine am să-mi cumpăr o sticlă şi am să-ţi simt parfumul și în lipsa ta. Nora, ţi se întâmplă să te gândeşti la mine?

-Bineînţeles, din moment ce am venit să te văd. Dar ţie? l-am întrebat fără să-mi dau seama cât de repede mi-a ieşit întrebarea din gură şi mai ales cât de periculoasă era.

-De multe ori îmi imaginez că sunt celibatar şi că ne cunoaştem şi îmi fac planuri cum să te cer de soţie. Ştii că dacă nu eram căsătorit în ziua când ne-am cunoscut te-aş fi răpit.

Il priveam mirată, nu ştiam dacă glumea sau era serios.

-De ce? l-am întrebat.

-Nici eu nu ştiu de ce. Nu ai făcut nimic deosebit,  dar nu ştiu ce anume mă atrage spre tine, cred că totul.

Şi fără ca să-mi aştepte răspunsul mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o cu o naturaleţe care-mi înroşea obrajii de fiecare dată. Tăceam şi îi evitam privirea.

-Să ştii că trebuie să-ţi fac un cadou din partea soţiei mele, mi-a spus râzând.

Mi-am îndreptat privirea spre el, ca şi cum aşteptam o explicaţie:

-De când te-am cunoscut, nu am înşelat-o niciodată, nu-mi mai place nimeni.

Îl priveam cu neîncredere, lucru pe care l-a simţit imediat.

-Îţi jur! Şi automat şi-a pus mâna pe inimă. Înainte eram ca un cocoş, pe când acum, încă puţin şi am să mă călugăresc, dar să ştii că nu-mi pare rău şi să nu-ţi faci procese de conştiinţă din cauza mea.

Am izbucnit în râs şi i-am spus:

-Este ultimul lucru din viaţa mea pe care l-aş face. Ştii, am continuat, tocmai asta mă sperie când mă gândesc la tine. Dacă ai fi fost mai calm…

-Dacă ce? m-a întrebat râzând. Dacă aş fi fost mai calm m-ai fi uitat demult...

-Şi ce faci cu atâta iubire pe care o ai pentru mine? - am îndrăznit să-l întreb, aparent în glumă, dar de fapt să văd până unde putea să ajungă cu imaginaţia.

-Nimic, mi-a răspuns sec. Şi după ce m-a privit a continuat: nu am ocazie în fiecare zi să întâlnesc o “Noră“. Cine ştie ce ne rezervă viitorul?! Poate într-o zi îmi vei cere tu să stăm undeva să bem o cafea sau un pahar, sau poate eu am să-mi pierd răbdarea şi am să te implor să mă laşi să-ţi simt parfumul şi mai ales să-ţi mângâi părul.

Nici nu ascultam ce-mi vorbea, mă gândeam că fiecare aşteptam pe cineva sau ceva. Eu îl aşteptam mereu pe Alex, Tarek avea aerul că mă aşteaptă pe mine, soţia lui, sau poate o alta, îl aştepta pe el, şi aşa mai departe. Zâmbeam. Raya a început să se plictisească. M-am uitat la ea şi-am ridicat-o mai bine în căruţ.

-Trebuie să plec, i-am spus.

Ne-am uitat cu regret spre Raya şi, ca de fiecare dată când ne despărţeam, evitam să-i întind mâna. Îmi spunea prea multe mâna lui, aşa cum îmi spuseseră şi buzele umede ale lui Alex, în prima seară pe ţigară. Am ieşit din magazin după ce ne-am mai zâmbit încă o dată. Am închis uşa fără să privesc în urma mea, dar simţeam cum privirea lui mă urmărea. Atunci am ştiut că dacă Mahmud ar fi fost un sfert îndrăgostit de mine aşa cum era Tarek, în mod sigur Alex îmi rămânea gravat în mine ca imaginea unei icoane.  

După câteva zile, Mahmud mi-a spus că Gina era acasă. Eram mulţumită, dar ştiam că şederea ei nu va dura mai mult de câteva zile. O consideram ca pe o persoană în trecere prin Beirut. Nu mă aşteptam nici de data aceasta să stea mai mult, mai ales că ştiam că Gina detesta viaţa de aici mai mult decât oricine. “Mă simt ca o pasăre, nici măcar în colivie, ci într-o cuşcă din care nu poţi vedea nimic afară“, îi plăcea să-mi repete când mă vedea tristă înaintea unei noi plecări. O înţelegeam, era totul din cauza războiului care ne distrugea nervii pe zi ce trecea. Eram veşnic încordaţi şi nu ştiam dacă cel mai mic zgomot de armă nu însemna începutul unui bombardament greu de oprit, pe urmă. Faptul că acum nu puteam să circulăm în tot Libanul îţi dădea impresia că eşti prizonieră într-un lagăr.

Într-o după amiază am plecat cu Raya în vizită la Gina. De data asta am găsit-o mai puţin entuziasmată decât de obicei.

-Aveţi probleme? am întrebat-o.    

-Cred că o să avem din cauza vaporului, mi-a răspuns.

Nu i-am pus nicio întrebare, am aşteptat să-mi povestească ea dacă simţea nevoia.

-Ştii, vreau să-mi caut un servici, mi-a spus indiferentă, ca şi cum vroia să-şi ascundă grija. Într-o şcoală, bineînţeles, mi-a completat singură, pentru că eu o ascultam fără să o întreb nimic. Tu ai să lucrezi la toamnă?

-Cred că da, i-am răspuns cu oarecare incertitudine.

-Propietarul a vândut vaporul, nu am ştiut nimic până când ne-am întors în port.

Am  înţeles imediat că Nick era fără servici pentru o perioadă de timp.

Este greu să-şi găsească altul? am întrebat-o cu oarecare jenă.

-Nu cred, mi-a răspuns, dar, a continuat cu gura strânsă de supărare, nu mă va putea lua cu el şi va trebui să rămân singură cu Irina la Beirut.

Am respirat uşurată, deci Gina va fi aici tot timpul. Fără ca să-i arăt, m-am simţit liniştită, ca să nu spun chiar că m-am bucurat. Era încă o prietenă de care aveam nevoie, mă simţeam mai puţin singură. Aveam nevoie să-mi umplu viaţa cu ce era aici românesc. Nu refuzam nimic libanez, dar atunci când eram cu cineva de la mine simţeam că distanţa între “aici” şi “acolo” se micşora considerabil.

-Este cea mai bună idee pe care o poţi avea, să lucrezi într-o şcoală în care se predă engleză, am început ca să o conving, şi ai să te simţi bine, o să treacă timpul repede şi o să ne vedem destul de des. Nu am să te las singură, ai să vezi, i-am răspuns cu entuziasm.

-Altă soluţie nu există, mi-a răspuns ceva mai veselă. În definitiv, într-o zi voi fi obligată să stau din cauza fetei, pentru şcoală.

I-am dat dreptate şi, încet, Gina şi-a uitat necazul şi am început să povestim şi să râdem aşa cum aveam obiceiul.   

Am plecat de la ea liniştită la Mahmud la magazin, dar acesta era deja enervat pentru că, după părerea lui, întârziasem prea mult. Am tăcut, nu i-am răspuns nimic şi abia când ne-am întors acasă i-am povestit de Gina şi, mai ales, că o interesa să-şi caute un servici:

-Cred ca şi tu ar trebui să te întorci la şcoală la toamnă, mi-a spus pe un ton provacator.

Era exact ce voiam să ştiu, îmi doream să mă întorc la şcoală mai mult decât orice în zilele acelea.

-Ce facem cu Raya? l-am întrebat îngrijorată.

-Am să o duc eu dimineaţa la mama şi tu ai să mergi pe jos la şcoală.

-Nicio problemă în cazul acesta, i-am răspuns şi am ieşit din cameră să nu-mi citească pe faţă bucuria.

A doua zi dimineaţă, când ne beam cafeaua, cu o jumătate de voce mi-a povestit că Rami venea acasă pentru o lună de zile şi se gândea că nu ar fi rău dacă am merge în România să importe produse de care avea nevoie în Emirate. Am simţit că ceva în mine se rupe de bucurie şi nu ştiam la ce lucru trist să mă gândesc ca să nu-mi citească pe faţă lumina interioară pe care o trăiam. Nu i-am pus nicio întrebare, tăceam ca şi cum nu auzisem nimic. Nu îndrăznisem să-l întreb nimic, nici pentru când era planificată plecarea şi, mai ales, nici cât timp voia să stăm acolo. Eram ca o statuie şi în spatele indiferenţei afişate fierbeam ca lava unui vulcan. M-am gândit imediat la părinţi, cât vor fi de fericiţi şi, în special la tata, care nu o cunoştea încă pe Raya.

În fiecare zi Mahmud încerca să mă provoace, dar în cele mai multe cazuri reuşeam să evit scandalul, până când, într-o zi şi-a amintit că plecarea îl costa mai mult decât ar fi trebuit din cauza cadourilor.

-Te-a întrebat cineva de cadouri, de te plângi, i-am răspuns pe un ton ironic. Până acum ai plecat de acolo de fiecare dată cu cadouri, dar aminteşte-ţi, de câte ori ai dus?

Am auzit soneria şi m-am sculat ca să deschid. Era Karim. Vesel ca de obicei şi cu aceeaşi servietă în mână cu care-l vedeam de când ne cunoscuserăm.

-Iar te-a supărat sultanul tău! - mi-a spus, şi cum nu-l  vedea pe Mahmud, mai repede decât aş fi avut timp să bănuiesc, mi-a şters o lacrimă de pe obraz.

-Plângi pentru un nebun! Exagerezi!

A intrat vesel, în salon. Mahmud a fost fericit când l-a văzut pentru că avea cui să-i critice România.

Karim îl asculta fără să-i răspundă. Când a simţit că acesta îşi epuizase toate argumentele i-a răspuns:

-Cred că ai băut apa după Hala!

-De ce, nu înţeleg?

-Pentru că ai uitat că am fost cu voi şi cunosc situaţia mai bine decât altul care a fost de zeci de ori. Şi, complice, s-a uitat la mine. Diferenţa  este că sunt mult mai sensibili şi sinceri faţă de noi! În plus, să nu vorbim de regim, să vorbim de educaţie şi cultură. Tu ai trecut pe lângă atâtea lucruri fără să vezi nimic, ai căutat numai negativul, eu am văzut numai ce era frumos, aşa cum şi Nora a văzut la noi. Asta este diferenţa între noi, pentru că ne distrugem ţara, ne credem superiori celor din est, dar dacă am fi fost în locul lor cred că eram muritori de foame, la cât suntem de puturoşi. Ce se face la noi în afară de comerţ?

Karim vorbea cu indiferenţă, iar Mahmud nu-şi revenea din cauza frazelor pe care le auzea.

-Eşti nebun, Karim, cum vorbeşti aşa ceva, mai ales în faţa ei?

-Tu m-ai întrebat ce gândesc, i-a răspuns acesta cu un aer calm şi nevinovat.

-Ţi-am spus ca să-mi dai dreptate mie, nu să-mi debitezi prostiile tale.

Atunci,  Karim, întorcându-se spre mine şi făcându-mi o reverenţă, a continuat:

-Stimată doamnă, cu tot respectul pentru tine şi pentru ţara ta pe care am adorat-o, îmi cer scuze dar trebuie să fiu de aceeaşi opinie cu unul dintre nebunii mei concetăţeni. Şi fără ca să-i lase timp lui Mahmud să deschidă gura a ţipat la el: Termină cu prostiile! Am venit să vă invit la mine în sat, duminică. Am terminat reparaţiile la casă şi, dacă vreţi, puteţi ca să veniţi de sâmbătă seara.

Se uita la mine ca şi cum aştepta ca să-i confirm. Mi-am schimbat privirea să nu fiu obligată ca să-i răspund şi l-am lăsat pe Mahmud să o facă în locul meu.

-Venim, dar duminică, pentru că sâmbătă vine Rami din Emirate, i-a răspuns privindu-mă ca să-mi vadă reacţia. Nici măcar nu am clipit, înţelegeam că într-o săptămână, în cazul acesta, trebuia  să plecăm în România. Aş fi vrut să-l iau în braţe pe Karim, de bucurie, pentru că am putut afla un lucru pe care el nu mi l-ar fi spus până în ultima clipă.

-Plecăm în România, i-a spus Mahmud, mereu cu privirea spre mine.

-Dacă aş avea unde să las copiii aş veni cu voi, i-a spus Karim cu regret, a fost cea mai frumoasă vacanţă pentru noi. Nu-i aşa, Nora?

-Tu ştii mai bine decât mine. Încearcă, poate reuşiţi să veniţi măcar două săptămâni.

-Imposibil, mi-a răspuns cu regret.

Uitasem de toate insultele, eram emoţionată la gândul că poate în 10 zile am să fiu la mine acasă şi mai ales cu părinţii mei. Îmi era dor de Doina şi îmi era teamă să mă gândesc la Alex.

Cu două zile înainte ca să vină Rami, cum treceam în apropiere de Tarek, m-am hotărât să intru ca să-i spun că poate într-o săptămână am să plec “la mine“. Am intrat în magazin la Tarek, pentru prima dată fără timiditate şi zâmbind. M-am aşezat pe scaun ca şi cum eram o clientă care-îşi aştepta rândul. Îmi zâmbea şi-l vedeam cum era grăbit să termine cât mai repede cu clienta care nu se decidea.

-Eşti aşa de frumoasă când zâmbeşti, mi-a strecurat printre dinţi. Să nu-mi spui că eşti îndrăgostită de cineva, a continuat grăbit să-şi strângă marfa şi să o expedieze cât mai repede pe clienta nehotărâtă. 

-Te las să ghiceşti şi am să mă întorc altă dată, i-am răspuns veselă, lăsându-mă antrenată în jocul lui. 

Nici nu-mi treminasem bine fraza, că într-o secundă îmi fluturase degetele  lui pe obraz.

-Tarek, dacă ne vede cineva?

-Nu ne poate vedea nimeni din cauza vitrinei, şi ca să-mi dovedească şi-a  trecut încă o dată mâna pe obrazul celălalt.

-Acum te ascult, mi-a spus calm, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

Îmi trecuse supărarea. Tot ce făcea era aşa de natural şi delicat încât era imposibil să te superi pe el.

-Plec la mine acasă, i-am răspuns veselă.       

-Atunci trebuie să te sărut, ca să simţi cât de mult mă bucur pentru tine.

-Tarek, i-am spus uitându-mă cu o severitate simulată sub un zâmbet abia reţinut.

-Nora, a început cu o voce tristă, spune-mi, dacă pleci acasă ai să-l vezi pe evreu, cum mi-ai spus că-l cheamă? Alex, nu-i aşa?

Nu ştiam dacă trebuia să fiu sinceră cu el sau să par indiferentă.

-Tu ce mă sfătuieşti, doar eşti singurul meu prieten aici

Se gândea, iar eu aşteptam să-mi spună părerea lui.

-Nora, mi-ai spus un cuvânt care în ochii mei valorează mai mult decât tot aurul din magazinele mele. Mi-ai spus că sunt prietenul tău. Atunci am să-ţi răspund ca un prieten.

M-am aranjat mai bine pe scaun şi mi-am aprins o ţigară. Era momentul în care îi puteam testa sinceritatea, şi mai ales discernământul cu privire la trecutul meu.

-Îmi este greu să fiu sincer.

Am deschis gura ca să-l întrerup, dar m-am oprit cu un semn uşor făcut cu mâna.

-Înţeleg relaţia voastră şi vă invidiez pentru că aţi avut norocul să trăiţi la o tensiune pe care puţini o simt şi pe care eu nu o cunosc. Dacă stimatul tău soţ ar fi fost altfel decât este, ţi-aş fi spus că nu ai conştiinţă şi suflet, dar în cazul în care el te-a trimis sub bombe şi nu pierde nicio ocazie să te umilească şi să te insulte, este păcat pentru tine să treci prin viaţă ca o victimă, când, în definitiv, nu ai pentru cine să faci sacrificiul ăsta. Caută-l! Dacă este indiferent, înseamnă că te-a uitat, ai să suferi şi ai să-l uiţi. Dacă este fericit să te revadă, profită de resturile iubirii voastre...

A tăcut şi se uita la mine. Într-un târziu, nehotărâtă, l-am întrebat:                            

-Nu crezi că am să sufăr dacă o să ne vedem, mai ales acum că mi-am pierdut orice speranţă că vom putea fi vreodată împreună?

Stăteam cu ochii  fixaţi spre el şi cu sufletul la gură ca să-i aflu părerea.

-Si aşa suferi ,în plus o să fie o suferinţă dulce care te consolează şi îţi dă speranţă. Ce ne facem în lipsă de speranţă? Ne ofilim sau aşteptăm bătrâneţea ca să ne spunem: acum este prea târziu, nu mai aştept nimic.

Avea dreptate. Aveam dreptul la puţină.

-Tarek, îţi mulţumesc, i-am spus încet. Nu mă gândeam că am să pot să fiu aşa de sinceră cu un bărbat.

Mă uitam la el cu recunoştinţă şi poate şi cu milă. Ştiam, şi mai ales simţisem demult că mă iubea. Tarek mi-a citit gândurile şi mi-a spus: 

-Să nu crezi că eu nu te-aş putea iubi şi face sacrificii  dintre cele mai nebune pentru tine. Dar nu vreau să mă impun cu nimic, în primul rând eşti aici acum şi aştept să simţi şi tu pentru mine aşa cum simt eu. Şi, în plus, sunt sigur că totul se va şterge cu timpul şi ai să uiţi şi atunci am să-ţi amintesc iar că sunt îndrăgostit de tine, dar după cum văd, drumul o să fie destul de lung. Oricum, prinţesa mea, am să te aştept, să nu uiţi niciodată.

Tăceam amândoi. Sentimentele lui pentru mine erau ca primul răsărit de soare din viaţa mea, pe care nu mi-l aminteam, dar de care eram sigură că existase. Aş vrut să-mi pun capul în braţele lui şi să plâng până când tot ce trăisem s-ar fi şters şi, mai ales, până în ziua în care m-aş fi putut trezi departe de Mahmud.

-Trebuie să plec, i-am spus încet.

-Nora, nu pleca, mai stai 10 minute, s-a grăbit Tarek să-mi răspundă.

Atunci mi-am ridicat privirea şi am întins mâna peste birou şi i-am atins-o pe a lui. I-am mângâiat-o încet şi i-am spus:

-Ştii de ce îmi este frică de tine? Pentru că îmi este teamă că într-o zi l-aş putea uita pe Alex şi...

-Nu este niciun motiv să-ţi fie frică, mi-a răspuns repede.

-Este, Tarek, i-am răspuns cu convingere. În primul rând pentru că am termina printr-un adulter, ceea ce mi-ar da o stare de frică permanentă faţă de Mahmud, şi în al doilea rând, mi-aş cauza alt motiv de suferinţă, pe când aşam cel puţin dorm cu conştiinţa curată.

-Nu eşti pregătită pentru aşa ceva, şi pentru că te iubesc nu aş vrea să fie nimic între noi până în ziua când Alexul tău va face parte din trecut.

M-am ridicat să plec. Tarek s-a ridicat peste birou şi m-a sărutat pe obraz. În acelaşi timp, geanta mi-a căzut pe jos. Am vrut să mă aplec ca să o ridic dar el s-a aplecat mai repede decât mine şi mi-a întins-o, aşteptându-mă să-mi sting ţigara în scrumieră.

-Nora, dacă mai ai timp, te rog să treci să te văd, dacă nu, la întoarcere, dar să nu uiţi să-i transmiţi cele mai frumoase mulţumiri mamei tale pentru că te-a lăsat să vii aici ca să te cunosc şi sărut-o din partea mea.

Am ieşit din magazin liniştită. Tarek. îmi dădea siguranţa care mă calma, pentru că nimic nu este mai plăcut când eşti tristă şi singură decât iubirea cuiva din apropierea ta.

M-am întors la Maha ca să o ajut să-şi termine pregătirile culinare în cinstea venirii lui Rami. La un moment dat am căutat în geantă medicamentul pentru dinţii lui Raya şi am simţit în mână nişte hârtii pe care ştiam că nu le aveam. Atunci am profitat de ocazie că eram singură şi tremurând de frică le-am scos încet în timp ce mă gândeam la Tarek; erau bani. Am ştiut că mi-a lăsat geanta să cadă expre ca să-mi poată pune banii şi atunci am înţeles pentru ce mi-a spus “cumpără-ţi un cadou frumos şi adu-mi un pumn de aer proaspăt de la voi”. Eram șocată. Am ascuns banii cu convingerea că trebuia să-i restitui înainte de a pleca în România.

Seara, acasă, am trecut neobservate toate provocările lui Mahmud. Înainte să stingă lumina mi-a spus:

-Ştiu că-mi arăţi că nu-ţi spune nimic plecarea în România dar eşti o mincinoasă. Dacă Rami nu insista să mă interesez pentru lemn, nici nu se punea problema să plecăm...

Atunci m-am gândit la Tarek şi mi-am uitat supărarea şi am văzut numai partea bună a intenţiei lui. Era, într-adevăr, cel mai bun prieten pe care D-zeu putea să mi-l trimită.

După  câteva zile am ieşit cu Gina şi am cumpărat mici cadouri pentru fiecare, dar eram mereu intrigată căci nu ştiam cum să le ascund în valiză fără să se vadă. Gina se oferise să-i spună că sunt ale ei, dar eram sigură că nu scăpam fără o anchetă  care până la urmă ne-ar fi obligat să recunoaştem adevărul. Singura soluţie era să le ascund în ultima clipă în valiza lui, şi, în special printre hainele lui, aşa că înainte să plecăm la aeroport el îmi verifica valiza iar eu mă uitam calmă la el şi mă gândeam că totuşi, dacă vreau, pot să fiu mai vicleană decât el.