PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE sfarsit prima parte

Ești fericită în Liban?

Într-o seară Mahmud a venit da la magazin cu un prieten pe care nu-l întâlnise de câţiva ani, era un avocat şi se numea Karim; sora lui locuia într-o clădire veche cu un etaj, chiar în faţa blocului nostru. Era un tip înalt, brunet, de-o vârstă cu Mahmud şi în afară de faptul că era foarte sociabil era un om liberal. La câteva seri, locuind şi el destul de aproape de noi am trecut pe la ei, în vizită. Pe cât era el de instruit, pe atât de puţin  era soţia lui, dar primindu-mă cu ospitalitatea tipic libaneză m-am simţit bine în compania lor, în special pentru că el vorbea  bine franceza iar ea, suficient ca să te înţelegi. Hala era figura tipic de orientală, cu ochii mari şi sprâncenată, înaltă pentru o libaneză, într-un cuvânt, un fizic destul de agreabil şi foarte fertilă: fiind de aceeaşi vârstă, ea era deja mamă de patru ori pentru patru fete, cea mare fiind în vârstă de şapte ani. Cum s-ar spune, ne-am împrietenit repede, motiv pentru care la insistenţele lor am acceptat să-i însoţim în prima duminică în Bekaa, şi în special la Baalbek,  de unde era Hala de origine.

Duminică la ora şapte dimineaţa eram la ei în faţa blocului. I-am aşteptat să coboare şi ne-am urcat toţi în aceiaşi maşină, luând cu noi numai pe cea mai mică dintre fete, în vârstă de câteva luni. După ce am ieşit din oraş, fără să-mi dau seama de adevăr am întrebat-o:

-Tu ai tot necesarul pentru fetiţă, la ţară, unde mergem?

-Nu, mi-a răspuns. În acelaşi timp soţul ei şi-a întors capul spre noi, ca un uliu gata să o înghită.

-Iar ai plecat şi ai uitat geanta cu laptele fetei şi strictul necesar?

-Tu de ce nu ai avut grijă? - s-a răstit şi ea la el fără să aibă aerul că ar da prea multă importanţă faptului că şi-a uitat geanta  de mână.

Mă  gândeam că ne-am stricat ziua, acum el o va certa tot timpul şi în mod sigur ea va plânge sau va fi supărată. La  prima farmacie pe  care am văzut-o în cale Karim i-a spus lui Mahmud să oprească: a intrat, a cumpărat lapte, biberon, tetină şi o cutie de Pampers. I le-a pus în braţe şi ne-a spus:

-De câte ori plecăm de acasă, dacă uit să-i amintesc mă costă scump, pentru că trebuie să-i cumpăr altele de pe drum.

Credeam că ea o să se supere, dar râzând s-a justificat:

-Uit, ce să fac, acum câteva luni am ieşit şi am uitat să încui uşa cu cheia şi a intrat cineva şi mi-a furat bijuteriile.

Cât ar fi ţinut criza lui Mahmud dacă ar fi fost în locul lui Karim.         

Ca să ajungem în câmpia Bekaa, care se găseşte în partea de est, la poalele munţilor, trebuia să trecem prin mai multe localităţi pe autostrada Beirut-Damasc. Soarele se ridicase demult şi cu toate că era încă devreme începea să se încălzească  rapid, aşa că mă bucuram în sinea mea că scăpam de-o zi sufocantă în oraş. Am lăsat repede în urma noastră Aley şi în câteva zeci de minute am intrat în Bhamdoun, unde prima reacţie pe care am avut-o a fost o întrebare:

-Sunteţi siguri că nu este niciun pericol?

S-au uitat miraţi la mine iar Karim s-a grăbit să-mi explice:

-Nu-ţi fie teamă, Nora, drumul este sigur pentru că armata siriană are baraje de aici până la frontieră, cine îndrăzneşte să facă ceva rău acolo unde sunt ei?

M-am liniştit puţin şi am început să privesc pe fereastră. Aveam impresia că traversam un oraş fantomă. De-o parte şi de alta a şoselei nu erau decât scheletele unor vechi clădiri; nu cred că până în fostul centru am văzut câteva case care meritau să fie reparate. În plus nu vedeam decât maşinile care şi ele şocate de tabloul sinistru  se grăbeau să-l depăşească în viteza vântului. Centrul era cât de cât animat, câţiva timizi şi cu ceva încredere în liniştea aparentă  îşi deschideau magazinele, mai mult hrănindu-se cu amintirile dinainte de război. Toate comunităţile, creştină, musulmană şi druză se chinuiau să uite cei trei ani de război şi încercau să se obişnuiască cu o nouă convieţuire, obligaţi mai ales de fâlfâitul steagului sirian, pe care îl aveau toţi deasupra capului, fără nicio discriminare.  

-Înainte de război, a început Karim, era locul preferat al libanezilor ca să-şi petreacă vara; cei care nu aveau case închiriau sau stăteau în hoteluri. Tot ce voiai, sau mai bine spus ce nu visai se găsea aici. Restaurante şi pentru bogaţi, dar şi pentru săraci, magazinele rămâneau deschise până noaptea târziu... Vara, Beirutul era un oraş mort, în special după-amiază, tot era închis şi fiecare se grăbea să ajungă la munte până în  prânz. Vara, noaptea nu dormeam de loc, ne plimbam în grup cu  maşinile, dintr-o localitate într-alta. Şi încă ceva: cele mai frumoase vile nu erau numai ale libanezilor, dar şi ale arabilor  care veneau din Glolf. Trăiam ca într-un film, păcat...

A tăcut. Ştiam că-l durea, era  libanez şi în plus unul care şi el, ca sutele de mii, nu avea nimic cu războiul, era pur şi simplu o victimă printre atâtea altele.

-Karim, cine a câştigat până acum? - l-am întrebat mai mult ca să-l sustrag propriilor amintiri. După ce s-a gândit puţin mi-a răspuns:

-Dintre libanezi, nimeni; mă îndoiesc că-l va câştiga cineva până la urmă, de fapt nici nu ar fi echitabil, suntem un singur popor divizat acum din cauza confesionalismului. Eu, personal, nu am nimic împotriva creştinilor, mai tâmpiţi suntem noi, musulmanii, unde vom ajunge cu palestinienii? Au dreptate că nu-i vor creştinii; în loc să progresăm, războiul ne-a întors cu zeci de ani în urmă.

Nu a mai apucat să continue fraza că Mahmud şi Hala au sărit pe el, că încă puţin şi l-ar fi dat jos din maşină. Amândoi vorbeau deodată, în arabă, gesticulau, ei îi săreau stropi de salivă din gură iar Mahmud, cu ochii măriţi peste limitele normale ţipa şi mai tare decât Karim care încerca să le explice punctul lui de vedere.

Îmi părea rău pentru Karim, îmi explica ce gândea, ce simţea, ca om, ca intelectual, sau poate din simţul resposabilităţii faţă de pământul pe care mergea. Bănuiam că celor doi nu le-au plăcut afirmaţiile în favoarea creştinilor. Karim tăcea la fel ca şi mine, când deodată s-a întors spre Hala şi peste umăr i-a zis:

-Să ştii că ai dreptate, să-ţi iei fetele de la şcoala creştină unde le-ai dat, aşa economisim nişte bani, ştii că nu am prea mult de lucru!

Încet, spiritele s-au calmat şi am putut să admir în toată spendoarea ei, câmpia Bekaa, asemănătoare unui şarpe care se întinde maiestuos între cele două lanţuri de munţi. Era o imagine unică pentru mine, coboram încet spre Shtura şi încercam să-mi prelungesc imaginea mai departe de retină, ca să o pot retrăi după aceea. Atâta frumuseţe în natura pe care Dumnezeu ne-a modelat-o de-a lungul secolelor, tocmai pentru a ne face buni şi simţitori şi în acelaşi timp de a supravieţui.

Ce ar fi făcut Libanul fără Bekaa? Ar fi fost un lanţ de munţi bătrâni şi încărunţiţi de-atâtea valuri ale istoriei care au trecut peste ei, şi care, sfidători în faţa mării o privesc, totuşi, cu regretul aceluia care îi conduce pe toţi, dar el rămâne. De sus puteam vedea câmpia ca în planul unui arhitect în care liniile ce marcau culturile diferite nu deviau sau nu se pierdeau în infinitatea culorilor şi sub mirosul proaspăt de pământ muncit. Numai vântul care sufla aerul cald şi uscat strica decorul în care domnea liniştea şi calmul munţilor ce-şi propteau picioarele într-una dintre cele mai fertile câmpii din Orient. Eram fascinată şi dacă aş fi avut curajul aş fi strigat: “Cât eşti bun, Doamne, cu noi şi cât suntem noi de răi!“

Uitasem de cei din maşină şi mă gândeam la mine “acasă“. Găseam că natura era diferită, oamenii diferiţi, obiceiurile şi poate felul de a simţi diferea, mă gândeam la verdele prezent peste tot la noi, îmi era dor de el şi de mirosul lui de proaspăt, aici vântul care sufla dinspre deşert nu aducea decât mirosul de pământ ars de soare, dar cum totul purta   amprenta aceluiaşi arhitect, eram fericită că puteam admira şi alte opere create de el. Impresionată de natură şi copleşită de  gânduri şi de-atâtea doruri pe care le purtam cu mine în secret, nici nu realizam că în maşină nimeni nu vorbea, fiecare se gândea, şi poate, în afară de mine nimeni nu simţea şi nu trăia senzaţia de a te deplasa pentru prima dată pe un drum pe care încercam să-l asemăn cu unul pe care mai trecusem cândva, la mine acasă, dar nu-l găseam, cu tot efortul pe care-l făceam.

Karim parcă trezit din somn, a îndrăznit să întrerupă liniştea şi stinghereala care pusese stăpânire pe noi după ultima discuţie, numai pentru simplu motiv ca să-i indice drumul lui Mahmud:

-La prima intersecţie la stânga şi pe urmă la capătul satului, ultima casă pe dreapta.

Mă gândeam că se simţea, poate, contrariat de discuţia din maşină şi mai ales de faptul că soţia lui nu împărtăşea aceeaşi opinie cu el, dar mă înşelam. Imediat ce am parcat maşina, Karim a devenit acelaşi tip pe care-l cunoscusem, plin de viaţă, cu zâmbetul aceluia care te primeşte din toată inima la el şi pentru care vizita ta este, mai întâi de toate, un prilej pentru el de a se distra.

-Bine aţi venit la soţia mea în sat! Aici e casa în care s-a născut.

 Mă uitam plină de curiozitate, era deosebită de ceea ce văzusem până atunci, era tipic libaneză, pentru că data de peste 60 de ani, dacă nu şi mai mult. Era, de fapt, casa în care crescuse tatăl ei, şi cum era orfană de mică de ambii părinţi, mătuşa care a crescut-o pe ea şi pe fraţii ei se părea că nu a putut să mai facă niciun fel de reparaţii. Era construită din blocuri mari de piatră,  aşa cum se făceau înainte în Liban şi special la munte. Când am intrat, primul lucru care m-a surprins era tavanul care se găsea, poate, la peste patru metri înălţime. Surprinsă, am şi pus întrebarea :

-Cum se încălzesc iarna dacă este aşa înalt?

-Tocmai acesta este secretul pietrei, mi-a răspuns Karim. Vara ţine răcoare, iar iarna nu lasă să se răcească repede în interior.

În interior totul era vechi, dar vechiul de aici diferea de al nostru. Mă uitam să văd pleduri sau covoare lucrate la războaie cum, lucrează ţărăncile la noi, dar nu am văzut nimic, singurul lucru care mi-a atras atenţia erau vasele din aramă, care fie că erau de decor sau de uz casnic le găseai peste tot, din salon până la toaletă turcă, sub formă de ibric mare. Totul era simplu şi sărac ochiului meu, obişnuit cu numărul infinit de ştergare pe care bunica mea le avea pe pereţi şi cu preşurile înşirate într-o ordine perfectă pe jos şi pe care de fiecare dată când calcam îmi plăcea să le privesc şi să-mi recunosc o rochie de-a mea sau de a  mamei pe care o purtasem cu un an în urmă. În salon, acesta este nelipsit la libanezi chiar dacă trebuie să doarmă toţi în aceeaşi cameră, erau nişte fotolii vechi, din lemn masiv care-şi odihneau picioarele, poate de zeci de ani, pe capetele unui animal ce figurativ trebuia să semene unui dragon, iar în camera de zi erau înşirate perne pe jos, de-alungul pereţilor. Aceasta era camera  tipic  orientală.

Mătuşa Halei era în vârstă, cu faţa slabă şi pielea uscată de vântul care sufla tot anul, sau aer cald şi secetos sau pe cel rece şi umed, pentru că zăpada domnea pe munţii din jur până spre primăvară. Cu basmaua albă pe cap îmi amintea de femeile noastre de la ţară, cu deosebirea că la noi cele în vârstă o poartă  neagră şi cel mai adesea înnodată sub bărbie, pe când aici o ţin mai mult aruncată ca pe un şal pe care-l trag tot timpul ca să nu li se vadă părul.

Niciodată nu am înţeles pentru ce este atât de grav ca să ţi se vadă faţa şi cel mai adesea, părul, nu-mi puteam imagina  că seducţia poate să fie în păr, zâmbetul şi ochii sunt singurii care îţi pot atrage atenţia, sau sunt singurele trăsături dintr-o persoană care îţi revin în memorie înaintea celorlalte, când te gândeşti la ea.

După ce ne-a servit cafeaua parfumată de “hell“, Karim ne-a grăbit să ieşim, înainte de a ne lăsa copleşiţi de căldura de afară.

-Unde mergem? - l-am întrebat pe un ton de regret că trebuia să ieşim de la răcoarea plăcută din casă.

-Cum unde?au sărit deodată Hala şi Karim şi s-au uitat spre Mahmud cu reproş.

-Nu ştii că în Baalbek sunt cele mai celebre ruine romane?

Nu ştiam, de unde era să ştiu. Cu Mahmud nu aveam timp niciodată să discutăm,  din orice ne luam la ceartă, aşa că în ultimul timp învăţasem să tac. Chiar dacă ştia de ele, era mai uşor pentru el să încerce să mă reeduce aşa cum vroia el decât să-mi îmbogăţească nivelul de cunoştinţe  pe care, şi aşa îl găsea prea bogat pentru cât aveam nevoie ca să trăim împreună.

După ce ne-am plătit biletul şi am intrat am simţit că într-adevăr erau unice prin felul lor, dintre toate ruinele pe care le vizitasem până atunci. Te simţeai într-un oraş roman distrus, dar din care nu lipsea nimic, de la coloane şi tribună până la mirosul de piatră veche, care ascundea cu dibăcie secretul atâtor secole  care au trecut peste ele şi, cine ştie, poate şi al celor ce vor veni.

Am urcat scările de piatră încet, gânditoare, ca un bătrân, dar cu sentimentul aceluia care vede mult dar nu mai ştie nimic. Am mângâiat pietrele fierbinţi de căldura soarelui şi m-am întrebat câte vieţi au sacrificat romanii ca să ridice atâtea coloane şi atâtea blocuri din piatră. Nici atunci viaţa nu avea valoare. De ce ar avea acum? Cât de scurtă ne este existenţa faţă de ceea ce am creat! Curentul istoriei îmi  trecea prin sânge ca un fluid cald şi abia acum înţelegeam de ce erau aşa de cunoscute şi apreciate festivalurile artistice de care îmi povestea Karim că  aveau loc aici, înainte de război. Ce efect plin de mister putea avea jocul de lumini şi câtă rezonanţă putea da ecoul care, din piatră în piatră, purta mesajul de iubire pentru acel care sub căldura toridă sau în frigul uscat al iernii împingea piatra, dându-i viaţă şi formă în acelaşi timp.   

-Nora, spune, la ce te gândeşti? m-a luat prin surprindere Hala, care mirată de tăcerea mea mergea în urmă-mi cu un aer plicisit.

M-am uitat la ea şi i-am zâmbit. Îi eram recunoscătoare că m-au invitat şi pentru că mă lăsase pentru câteva minute să-mi trăiesc o linişte de care aveam nevoie.

-Mă gândeam la multe şi la nimic, i-am răspuns parcă fericită că mă trezise la realitate.

-Vino să ne ascundem, să vedem ce fac?

Ne-am luat de mână şi ne-am furişat în spatele unei bucăţi imense de piatră, ce făcea parte dintr-o coloană care cine ştie de câte secole era căzută şi aştepta pe cineva care să o atingă şi să-i dea puţină viaţă. Ne-am aşezat pe jos, cu spatele rezemate de piatra caldă şi ne-am aprins câte-o ţigară:

-Eşti fercită în Liban?

M-am uitat expre în altă direcţie ca să-i evit privirea. Ce ştim despre fericire?! Sunt etape când te bucuri, mai mult sau mai puţin, niciodată nu ţine prea mult, astfel rişti să mori de prea multă fericire fiiind într-o excitaţie sufletească intensă. Atunci, la ce bun să folosim cuvântul, care de fapt este ca o picătură de ploaie, vine cu o formă şi când te atinge nu mai există decât  urma. Vroiam să fiu sincră cu ea şi i-am răspuns:

-Ei, bine, ai să te miri, dar nu sunt fericită, nici măcar liniştită sau, mai bine spus, mulţumită.

S-a uitat la mine mirată şi parcă jenată; răspunsul meu era prea brusc şi poate  sinceritatea şi tonul ferm au intimidat-o că nu a îndrăznit să continue să mă întrebe, de ce?

Fumam în tăcere şi abia când am aruncat ţigările şi ne-am scuturat nisipul din sandale, am realizat că de fapt nu ne căutau, aşa cum speram. Stăteau la umbră cum au obiceiul libanezii de câte ori sunt în doi sau mai mulţi, şi comentau  situaţia politică. Ne-am apropiat dezamăgite de ei şi simţeam  ca şi Hala avea nevoie de puţină atenţiune şi afecţiune. Dacă  Karim era calm şi înţelegător, aparent, nu era niciodată tandru şi afectiv cu ea. În general, în fiecare femeie rămâne un dram din copilul care a fost şi poate acest dram este singura parte din noi, cel mai adesea nesatisfăcută şi neîmplinită.

-Ti-a plăcut? - m-a întrebat Karim când ne-am apropiat cu nerbadarea celui care este sigur că răspunsul este favorabil.

-Dacă eşti nerăbdător să ştii, bine, sunt impresionată şi acum îţi înţeleg entuziasmul cu care mi-ai vorbit de Baalbek.

-Poate într-o zi ai să le vezi şi pe cele de la Tyr, mi-a  spus Hala, care după cum aveam să remarc mai târziu era o mare amatoare de  plimbări.

 Toţi vroiam să mergem undeva la umbră, ne simţeam obosiţi şi în plus, începea să ne fie sete şi foame.

-Avem două variante a început Karim. Sau mergem într-o grădină, la un nepot, unde putem să ne pregătim carne la grătar sau înapoi acasă, la mătuşa şi ne pregătim acolo prânzul.

Când am auzit cuvântul “casă” m-am grăbit să răspund înaintea celorlalţi, pentru că în casa mătuşii mă simţeam deprimată de atâtea lucruri  vechi şi de mirosul parcă de aer şi de timp statut.

-În gradină, nu crezi că este mai plăcut decât în casă?

-Şi eu prefer la aer, s-a grăbit Hala să mă susţină.

Mahmud nu avea nici o părere aşa că singurul care trebuia să decidă era Karim.

-Mergem în grădină dacă vreţi, dar mai întâi mergem să ne facem cumpărăturile, carne, pepsi şi să-l luăm pe Fadi cu noi să ne pregătească jarul.

M-am urcat uşurată în maşină alături de Hala şi după ce am făcut turul cum îl prevăzuse Karim ne-am oprit într-o grădină la ieşirea din oraş, unde nepotul lor care ne depăşise era deja şi încerca să aprindă cărbunii într-un grătar. Primul lucru pe care l-am făcut când ne-am dat jos din maşină a fost să fugim la umbră sub un nuc, unde deja erau câteva scaune improvizate şi o măsuţă.

După ce ne-am răcorit, ne-am apucat toţi să ne pregătim prânzul într-o atmosferă simplă şi veselă. Mă gândeam că ar trebui să stau cu Mahmud tot timpul în grădină, cu Karim şi cu Hala ca să nu mai aibă timp să gândească ce ar putea gândi alţii şi să-mi facă scandal. După ce ne-am pregătit cafeaua pe jarul de la carne, Fadi a scos din buzunar o hârtie în care era înfăşurat ceva asemănător plastilinei. A scos tutunul dintr-o ţigare până la jumătatea ei, a luat un pic din pachet şi l-a împins în hârtia ţigării, a pus atât cât a putut din tutunul pe care l-a scos înainte şi a aprins ţigara. Mă uitam mirată la el şi nu ştiam pentru ce a chinuit atâta ţigara. Hala a început să râdă observând cu câtă atenţie urmăream  gesturile rapide ale lui Fadi.

-Ştii ce face? - m-a întrebat veselă.

-Nu, nici măcar nu bănuiesc, i-am răspuns.

Toţi râdeau, şi ca un fulger, mi-am amintit că în Bekaa sunt plantaţii de haşiş, deci nu putea fi decât haşiş pasta albă pe care  a introdus-o Fadi în ţigară. Primul gest pe care l-a făcut Karim a fost să-mi întindă mie, prima, să trag din ţigară dar am refuzat.

-Nu fumez aşa ceva.

Eram jenată, dar în acelaşi timp curioasă.

-Nora, este de 10 ori nimic. Ştii, a continuat Karim, este cel mai slab drog, şi pe urmă o ţigară în cinci nu înseamnă nimic, măcar din curiozitate. Nici noi nu fumăm decât foarte rar. Încearcă! Mi-a întins convingător ţigara,  încât jena din mine s-a lăsat învinsă; de curiozitate, şi cu aerul acelui care se teme dar  se încumetă, am luat ţigara, am apropiat-o de gură şi privirea încurajatoare a celorlalţi m-a derminat să trag primul fum. Un gust normal de ţigară, nimic deosebit.

-Nu am simţit nimic, am strigat veselă, ca şi cum scăpasem de ceva rău ce trebuia să mi se întâmple.

-De la două fumuri nu ţi se poate întâmpla nimic, mi-a răspuns Mahmud grăbit să nu-şi piardă rândul de la ţigară. Am  tras fiecare de două ori din ţigară. De la un fum la altul am simţit   capul golit de orice gând şi ca într-un film, îmi apăreau numai lucrurile vesele pe care le trăisem. Mă uitam la cei din jur, nu ştiu dacă era adevărat sau aşa îi vedeam, dar şi ei mi se păreau relaxaţi şi veseli. Cred că era pentru prima dată în viaţa mea  când râdeam din orice cu o veselie molipsitoare, şi poate prima dată când uitasem că de fapt nu eram la mine acasă. Toţi râdeau; uitându-mă la Mahmud cât era de vesel şi el am început să râd şi cu mai multă poftă şi cum nu puteam să tac i-am spus:

-Mahmud, cred că singura meserie care-ţi convenea ar fi fost aceea de plantator de haşiş. Nu mai aşa ai fi putut să-ţi mai aduci aminte să râzi din când în când.

Toţi râdeau, până şi el, dar cu toată starea de euforie eram conştientă că s-ar putea să-şi aducă aminte a doua zi şi să-mi facă un nou scandal.

Am părăsit grădina mai veseli decât am intrat, şi cu toată aglomeraţia de la întoarcere nu am simţit nimic în afară de plăcerea de a râde. Când ceilalţi tăceau, îmi treceau prin cap cele mai comice situaţii pe care le trăisem şi le uitasem demult şi cu capul întors spre fereastră râdeam singură pe înfundate.

Numai a doua zi, când mi-am amintit şi am realizat că nu era chiar atât de slab haşişul lor, aşa cum mi-a spus Karim, atunci am înţeles de ce persoanele slabe fug din realitate în euforie. Era o experienţă unică pe care o încercasem, care atunci când şi-a pierdut efectul am considerat-o că o glumă pe care ţi-o faci singur, mai mult ca să-ţi baţi joc de tine.