PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE continuare partea I

Alex, o bucurie adâncă

Zilele treceau destul de repede şi singura ocupaţie, de bază, era lectura. Citeam orice, de la literatură până la ultimul articol în “L Orient - Le jour” - unul dintre ziarele cele mai citite în Liban, publicat în limba franceză. Cu Mahmud aveam incidente aproape zilnic, cu tot efortul pe care-l făceam ca să le evit. Singura plăcere era când stăteam cu fraţii lui pe balcon, cel mai adesea în frig, şi fumam toţi, pe ascuns, ca să nu ne vadă “baba”. Cu ei mă simţeam cea care eram, sau mai exact cea care fusesem cândva. Râdeam, povesteam anecdote, mă întrebau de la noi şi visam, mai ales la ziua când războiul va lua sfârşit. Îmi povesteau că înainte de război toţi prietenii lor erau creştini şi chiar de multe ori erau îngrijoraţi că nu mai aveau nicio veste despre  ei  de  când începuse conflictul.

-Dacă v-aţi înţeles aşa de bine, pentru ce a izbucnit războiul? - i-am întrebat într-o zi, contrariată.

-Nu  noi am vrut, au ţipat toţi deodată. Palestinienii şi ţările arabe.

Auzeam cel mai adesea acelaşi răspuns.

-Palestinienii au făcut un stat într-un stat, aici la noi, ei au declanşat războiul; eram cel mai fericit popor şi trăiam în armonie cu creştinii, mai mult decât trăiam între noi, musulmanii. Văzând că-l priveam fără prea multă încredere, Rami a început să-mi povestească.

-Nora, totul a început pe 13 aprilie 1975 într-un cartier nu prea departe de-aici, “Ain el Rimmani”; se celebra inaugurarea unei biserici. În afară de populaţia civilă asista la slujbă şi Josepf Abou-Assi, mâna dreaptă al lui Pierre Gemayel, şeful partidului falangist. Un comando de palestineni au reuşit să treacă printre oamenii de ordine şi l-au asasinat pe acesta. S-a creat panică printre cei prezenţi şi, bineînţeles, spaimă în sufletul tuturora. După-amiază, un autobuz plin de palestinieni a făcut imprudenţa să traverseze acelaşi cartier, unde toată lumea plângea alături de restul ţării pe primul martir al acestui război murdar.

-Şi ce s-a întâmplat? - am continuat grăbită.

-Pe urmă a avut loc cel mai odios masacru. Autobuzul a fost atacat şi toţi palestinienii din autobuz au fost omorâţi. Toată lumea i-a suspectat pe creştini, dar ziarul “Kabbas” a publicat un articol în care i-a acuzat pe agenţii sirieni. Numai D-zeu cunoaşte adevărul, cert este că pe urmă a început masacrul, palestinienii omorau orice creştin ce le ieşea în cale, iar creştinii la fel, îi căutau după cartea de identitate şi nu ierta niciunul.

La început, totul a fost o problemă între palestinieni şi creştini. Nu a fost greu, cu bani, să-şi atragă de partea lor  partidele pro-palestiniene şi uite aşa, dintr-un conflict palestino- creştin să devină un război între comunităţile religioase din Liban. Toţi arabii erau geloşi pe noi, eram pentru ei ceea ce Elveţia era pentru europeni.  Nimeni nu a făcut nimic serios ca să nu se extindă războiul, toţi vroiau să scape de palestinieni şi sperau că dacă ar fi câştigat războiul împotriva creştinilor şi-ar fi cucerit o nouă patrie. Dacă în Liban palestinienii îşi plimbau  tancurile pe străzi şi circulau mai înarmaţi decât un general libanez, în Siria nici măcar nu aveau dreptul să obţină o viză de tranzit, iar în Iordania au fost atacaţi în taberele lor din elicopter şi ucişi din ordinul regelui. Peste tot au ştiut să-şi păstreze limita, numai la noi au profitat că eram un popor pacifist şi cu câţiva dolari şi-au cumpărat drepturile de la politicienii noştri. Nu va fi pace atâta timp cât îi avem aici, mai înarmaţi decât propria noastră armată.

Simţeam în vocea lui Rami tristeţea şi lipsa de încredere  în forţa statului şi mai ales în promisiunile care veneau din afară.

-Bineînţeles că dacă americanii vor, se pot impune, am continuat conversaţia.

-Ce vorbeşti de americani, a sărit Maha; poate sunt    singurii care nu au interes ca să fie pace. În felul acesta evreii stau liniştiţi, palestinienii nu mai au timp să organizeze atentate la ei, şi, cine ştie dacă nu speră că până la urmă statul libanez să le acorde cetăţenie. Nimeni, ştii Nora ce înseamnă cuvântul nimeni, nimeni nu vrea cu adevărat să fie pace în Liban, decât noi, mizerabilii care nici nu ne îmbogăţim şi care nu avem nicio aspiraţie politică.

Îi ascultam mirată, nu înţelegeam care era diferenţa în gândire între ultimul om de rând şi între cei care guvernau. Oare  pentru fiecare războiul însemna ceva diferit, oare interesul  naţional diferea de la o stradă la alta, sau de la o comunitate religioasă la alta?! Câte întrebări îmi puneam, eu, care în afară de vizitele şefului nostru de stat nu ştiam sau poate nu voiam să ştiu ce se întâmplă în afară de frontierele noastre. Pentru prima dată încercam să înţeleg ce se întâmplă în lume şi mai ales  începeam să mă interesez de politică. În capul meu totul era schiţat simplu, aşa cum învăţasem la facultate: fiecare stat are dreptul de a decide singur de propriul destin, fără niciun amestec din afară. Descopeream, pentru prima dată, că adevărul era altul. Şi ce nu înţelegeam era tot ce se întâmpla în Liban. Musulmanii civili nu vroiau acest război, majoritatea îi urau pe palestinieni, se simţeau legaţi de creştini ca fiind acelaşi popor, istoria lor era aceeaşi, fără musulmani şi creştini Libanul nu putea să existe. De cele mai mute ori simţeam că, indirect, musulmanii erau conştienţi de superioritatea în cultură şi în nivelul de viaţă al creştinilor şi datorită lor Libanul era singura ţară din Orient unde  două culturi diferite se împleteau şi se completau.

 Cu tot războiul şi cu toţi aceia care îşi plângeau morţii, vedeam în fiecare zi copii care veneau din şcoli care aparţineau  diferitelor misiuni creştine. Multe femei musulmane erau mândre când îmi spuneau că au învăţat în şcoli creştine şi trebuia să recunosc că majoritatea vorbeau o franceză  impecabilă şi fără nicio jenă recunoşteau că au asistat la şcoală  la slujbe.

Atunci, de unde şi pentru ce atâta ură, nimeni nu vroia să scoată din istorie o altă comunitate,  dar se luptau, se distrugeau  şi setea de sânge şi de răzbunare creştea pe zi ce trecea, de ambele părţi ale baricadei.

Creştinii se simţeau trădaţi de musulmani pentru că s-au aliat cu palestinienii împotriva lor. Ce aveau să le reproşeze  musulmanii!? Constituţia acorda drepturi egale la toate comunităţile. Atunci de unde atâta sete de sânge? Nu înţelegeam nimic, pentru mine se ştersese tot ce ştiam că ar însemna dreptul la viaţă al fiecăruia şi începusem să mă îndoiesc de eficacitatea  ONU-lui. Ne obosisem în şcoala să învăţăm atâtea principii: la ce bun?! În viaţă este totul diferit, întâlnim numai interesele care niciodată nu sunt satisfăcute, decât cu condiţia că din ele trebuie să aibă întâi un profit cei care ne protejează.

Mă impresionau nenorocirile oamenilor din est şi din vest, nu puteam niciodată să acuz pe unii sau să-i apăr pe alţii, eram neutră pentru că crescusem într-o societate unde nu cunoşteam discriminarea şi sensul cuvântului a urî pe cineva. Mă obligam să nu mă angajez alături de ideile musulmane pentru că mă consideram o străină în Liban şi acesta aparţinea  în egală măsură creştinilor şi musulmanilor; pentru mine ar fi însemnat un sacrilegiu adus acestei ţări.              

Mă uitam la Mahmud, de altfel, singurul din familie, cu câtă ură îi blestema pe creştini şi cât de fericit era când anunţau că au avut victime în ziua respectivă. De multe ori îi spuneam:

-100 de persoane dacă ţine de ambele părţi ale baricadei, şi războiul nu se va sfârşi niciodată.

-Sunt cei mai mari fascişti creştinii, merită să moară până la ultimul, îmi răspunde adesea.

-De ce? - îl întrebam. Ţi-au omorât vreun frate?

Nu răspundea, cel mai adesea mă privea cu ură sau îmi spunea “tu nu mai eşti creştină, ce ai cu ei?”                  

Pur şi simplu era contaminat de microbul care plutea în aer şi ca majoritatea, se alinia în spatele celor care făceau războiul, crezând că este de datoria lor să împărtăşească aceleaşi idei, sau poate ura pe care şi-o manifesta cu o plăcere diabolică  era o formă a complexului pe care îl simţea vis a vis de mine.

Într-una din zile eram pe balcon împreună cu Maha. Fumam, ca de obicei, pe ascuns să nu fie ea văzută de părinţi. La un moment dat mi-a spus să mă uit cu puţină discreţie la tipul care trecea pe stradă. Era, poate, cel mai urât om pe care îl văzusem în viaţa mea. Era înalt, mai bine spus un ceva deşirat, cu un cap oval, osos şi cu chelie, cu nişte ochi mici şi înfundaţi, în loc de buze era o simplă deschizătură a gurii, şi cu o barbă întoarsă în semilună. Gâtul lung şi stafidit se odihnea pe nişte umeri lăsaţi iar întregul corp avea aerul că ar fi fost ţinut de sfori, ca o marionetă. Picioarele păreau că nu se mai termină şi  se îndoiau de la genunchi ca un resort. Era îmbrăcat cu un pantalon militar şi o cămaşă căreia ar fi fost imposibil să-i ghiceşti culoarea originală. Pe umăr avea o armă ceva mai complicată decât cele pe care eram obişnuită să le văd pe stradă.

-Vai, Maha, de ce mi l-ai arătat? Am simţit un fior care  mi-a trecut prin oase!

-Stai liniştită că ai să-l vezi în fiecare zi, dacă ai să fii la ora asta la noi.

-Cine este? - am întrebat-o încet, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să nu mă audă.

-Nu ştiu decât că în fiecare zi trece spre demarcaţie şi toată lumea din cartier spune că ar fi un vânător. Se duce la demarcaţie, se urcă pe un acoperiş şi aşteaptă ca vreunul să facă imprudenţa să meargă pe unde nu trebuie, ca să-l omoare. 

-Dacă există moartea cred că trebuie să-i semene, i-am răspuns scuturându-mă ca şi cum vroiam să mă curăţ de imaginea urâtă pe care o văzusem cu citeava minute în urmă.

Maha avusese dreptate: în fiecare zi în jurul orei 15,00,  acesta apărea mergând leneş pe trotuarul din faţa noastră. De multe ori Rami mai făcea câte o glumă macabră, spunându-i:

-Vino, că-ţi trece logodnicul!

De câte ori auzeam că la demarcaţie sau pe un balcon în partea de est cineva a fost rănit sau poate ucis, involuntar, gândul îmi zbura la tipul care trecea în fiecare zi şi cu toată convingerea îl acuzam în sufletul meu pe aceasta. Adevărul este că, din nefericire, nu era singurul în vest şi nici estul nu era sărac în  vânătorii fără suflet şi conştiinţă.

Surpriza cea mare a fost când s-a descoperit că printre vânătorii libanezi figurau şi mercenari străini, pe primul loc clasându-se francezii. Probabil că erau bine plătiţi, de creştini şi de musulmani, pentru că serveau pe toată lumea, fără discriminare de ordin religios. Ce nu face omul pentru bani?!

La câteva zile după ce Maha îmi explicase despre vânătorii de vieţi de la linia de demarcaţie, m-am trezit într-o dimineaţă în jurul orei 8,00 într-un zgomot infernal. Pentru câteva minute am crezut că este sfârşitul lumii; plânsetele  semănau mai mult a urlete de femei, după care a început să se   tragă cu mitralierele, şi era imposibil să localizez un loc în casă în care să mă consider la adăpost. 

Speriată, nu ştiam ce trebuie să fac, gloanţele sfâşiau  aerul, mai ceva decât picăturile unei ploi torenţiale iar în casă  nicio cameră nu mi se părea sigură. Îmi era teamă să mă apropii de fereastră ca să închid obloanele. Tremurând de spaimă, în coridor, cu capotul aruncat pe umeri, într-un răgaz lăsat de gloanţe, câteva secunde am putut să aud voci pe scară; atunci, cu viteza glonţului am deschis uşa şi m-am trezit faţă în faţă cu vecina mea pe care o vedeam aproape zilnic dar pe care deliberat  nu voiam să am ocazia să o salut.

Primul gest pe care l-am făcut a fost să-mi trag mai bine capotul peste cămaşa de noapte, dar observând că şi ea era în cămaşă l-am lăsat să-mi cadă de pe umeri şi amândouă, cu feţele trase de spaimă, cu picioarele goale pe cimentul rece ne-am luat în braţe ca şi cum aşa înlănţuite ne-am fi putut proteja de zgomotul asurzitor de afară. Era mult mai mică de înălţime decât mine şi devenise şi mai mică în braţele mele, încât după câteva minute care au trecut destul de greu, când totul s-a mai calmat am început să râdem deodată căci încă puţin şi s-ar fi agăţat de mine ca de un pom.

În acelaşi timp, o vecină a deschis uşa de la lift şi văzându-ne aşa de speriate a început să râdă. Vorbeau în arabă, nu înţelegeam nimic, dar după feţele lor înţelegeam că nu ar fi nimic de grav, iar încet, încet, faţa crispată de spaimă a vecinei mele a început să se relaxeze.

Deodată, cu un zâmbet de copil care primeşte o bomboană după ce şi-a dorit-o îndelung, într-o engleză  neaşteptat de bună, a început să-mi explice:

-La scara cealaltă băiatul unor vecini a fost omorât astă noapte la demarcaţie. Se pregătea să tragă într-un alt vânător ca el şi se pare că celălalt a fost mai rapid decât el şi l-a ochit primul.

Mă uitam la ea mirată, cu câtă uşurinţă vorbea de moarte. Pentru mine moartea era ceva grav, ceva ce nu întâlneam în fiecare zi când eram acasă şi puteam să număr pe degete la câte funeralii asistasem până atunci în viaţa mea.

Observând mirarea mea, cu un zâmbet mai frumos decât primul - care m-a făcut să-i remarc dinţii albi cu strungăreaţă, a adugat:

            -Ia-ţi cheile şi vino să bem o cafea, nu e nici o nenorocire că a murit, chiar dacă era tânăr se droga şi ne era la toţi frică de el, unde nu i-ar muri şi restul de fraţi pe care îi mai are!

Acum eram mirată mai mult de ce aflam, decât de şocul prin care trecusem şi, mulţumită că avusesem inspiraţia să ies afară pe scară decât să stau singură, m-am supus ca la un ordin imperial, mi-am luat cheile, papucii, am îmbrăcat capotul şi fără nici o jenă am urmat-o în casă ca şi şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă.

Rania, acesta era numele vecinei mele, avea 20 de ani, era căsătorită cu un palestinian şi aveau un băieţel de doi ani. Era de o veselie molipsitoare şi în mai puţin de 10 minute îi  cunoşteam toată istoria vieţii. După ce am terminat cafeaua şi  m-am ridicat ca să plec, Rania m-a surprins încă o dată prin simplitatea şi fineţea ei:

-Ştii, Nora, de când te-am văzut îmi doream să-ţi pot vorbi, mă uitam mereu după tine, eşti aşa de frumoasă şi de plăcută, încât mă consider cea mai fericită dintre toţi vecinii pentru că locuim pe acelaşi palier. Nici nu o să creadă Abdu când am să-i povestesc că am băut cafeaua împreună. Mă uitam la ea mirată; eu care mă credeam singură şi neobservată de nimeni nu bănuiam că o străină mă urmărea cu admiraţie şi îşi dorea cu orice preţ să-mi vorbească şi să-mi câştige prietenia. 

-Şi eu mă bucur, Rania, că te-am cunoscut - am adăugat foarte emoţionată.

-Consideră că suntem surori; într-una din zile acestea te iau la părinţii mei, locuiesc în blocul din faţa intrării noastre.

O priveam mirată de entuziasmul cu care vorbea.

            -Ştii, mama te-a văzut când ai ieşit odată singură, a continuat grăbită că să nu uite ceva, mi-a spus şi ea că eşti frumoasă şi i s-a părut că mergeai cu teamă; a crezut că-ţi era frică singură pe stradă.

-Cred că avea dreptate, i-am răspuns şi am simţit deodată că transpir la gândul că fără nici o intenţie, dacă ar spune asta în faţa lui Mahmud mi-ar face cel mai mare rău. Atunci, fără nicio ezitare am luat-o de mână şi ne-am aşezat pe canapea.

-Rania, ne cunoaştem de o jumătate de oră dar îmi eşti dragă şi am să-ţi spun un secret. Mă uitam la ea şi aveam poftă  să râd, de data aceasta simţeam cum creştea în ea curiozitatea  cu viteza sunetului.

-Te ascult, Nora, şi fii convinsă că nimeni nu va ştii niciodată nimic de la mine, s-a simţit obligată să adauge.

-Rania, pe mine soţul meu nu mă lasă să ies singură din casă, m-am plictisit şi am ieşit de câteva ori cu intenţia să nu mă depărtez prea mult de casă şi să mă plimb puţin singură, aşa pot să cunosc puţin cartierul pe jos.

Încet, faţa i s-a luminat şi nu m-a mai lăsat să continui.

-Am înţeles acum ce gafă aş fi făcut dacă povesteam asta în faţa soţului tău. Te înţeleg, tocmai ieri vorbeam cu sora mea cum de rezişti de atâta timp  să stai numai în casă.

-Îmi pare bine că ai înţeles; deci capitolul cu ieşitul trebuie să-l uiţi, pentru că am intenţia să ies chiar mâine să-mi vizitez o prietenă româncă, care locuieşte destul de aproape de noi. I-am explicat ca să mă înţeleagă cât mai bine şi în felul acesta să atragă atenţia şi mamei ei să nu facă vreodată aceeaşi greşeală pe care ar fi putut să o facă şi ea în alte circumstanţe.

-Dacă în seara aceasta nu aveţi nimic putem să venim în vizită şi să vă urăm “mabruk”, a adăugat puţin timidă.

-Bineînţeles, Rania, o să-mi facă plăcere să-l cunosc pe soţul tău.

Ne-am despărţit fericite. Îmi plăcea vecina mea şi mă consideram şi eu norocoasă că aveam o vecină tânără, modernă, veselă şi foarte prietenoasă. Eu, care mă ferisem atâtea luni să privesc spre uşa lor când ieşeam din casă sau să răspund la un “bună ziua” al vecinilor. Din cauza brutalităţii lui Mahmud simţeam nevoia să fiu rea cu toţi libanezii, refuzam, inconştient, să mă împrietenesc cu cineva. În tristeţea mea îi vedeam pe toţi la fel şi îmi creasem o linie imaginară pe care nu voiam să o depăşesc şi să mă apropii de ei. Mizeria mea arunca responsabilitatea pe libanezi pentru simplul motiv că existau ca popor, şi mă întrebam de multe ori cu amar, dacă nu ar fi existat Libanul, poate nu aveam unde să plec şi aş fi rămas acasă.

M-am întors acasă mai puţin fericită decât ar fi trebuit. Deodată am simţit ca un nod în gât şi fără să-mi dau seama am început să plâng. Îmi amintisem că familia ei era la doi paşi de unde locuia şi am făcut comparaţie cu cei 2.000 de kilometri distanţă la care se aflau părinţii mei. Mi-am aprins o ţigară, mi-am luat fotografiile de acasă şi m-am aşezat pe jos în mijlocul camerei. Le-am înşirat încet, una după alta, nu înainte de a le săruta şi de a lăsa lacrimile să-mi picure pe fiecare dintre ele. Mă uitam la fotografia mamei şi de-acum simţeam că nu mai este un plâns obişnuit, era mai mult o jale, o sărutam şi mi-o lipeam de obraz; dacă m-ar fi putut vedea în acele clipe cred că ar fi murit de atunci. Zâmbetul ei îl citeai mai mult în ochii  albaştri pe care îi avea, iar gropiţele din obraji îi dădeau un farmec aparte, în faţa căruia nu puteai să rezişti fără să nu îi întorci zâmbetul cu aceeaşi fineţe cu care ţi-l adresa. Aşa că, din plânsetul meu disperat, uitându-mă fix la fotografia mamei am început încet, încet să mă calmez, astfel că ultimele fotografii le-am înşirat suspinând.

Cu ochii roşii de plâns, cu ţigara care se ardea singură în scrumieră, cu fotografiile înşirate în jurul meu, cred că aveam un aspect jalnic şi aş fi inspirat milă şi celui mai dur dintre duri. Aşa m-a găsit Mahmud când a intrat; câteva ore retrăisem amintirea fiecărei fotografii...

-De dimineaţă te-ai uitat la fotografii, să le ia dracu şi pe ele şi pe tine, te alinţi mai rău ca un copil! Ce tot plângi după părinţi, te-ai măritat, ai terminat cu ei!

Nu auzeam nimic, după  felul cu se agita şi călca peste fotografii, singurul meu gând era cum să mi le strâng mai repede. Îmi era teamă de reacţiile lui şi să nu-i vina cumva ideea să mi le rupă. Aşa că, în genunchi, printre picioarele lui mă chinuiam să mi le adun cât mai repede, din drama pe care o trăisem eram acum într-o situaţie comică, uitasem de dor,  uitasem de amintiri; îmi trăiam realitatea cu frica câinelui care atunci când îşi vede stăpânul ţipând fuge şi se ascunde să nu fie bătut.

La un moment dat, cu sau fără intenţie, m-a călcat pe mână cu toată forţa de care era capabil. Aşa de tare m-a călcat că s-a mirat şi el şi pentru câteva secunde s-a oprit să-mi vadă reacţia. Văzând că nu am ţipat s-a pregătit să deschidă gura, dar nu a mai avut timp pentru că în acelaşi timp eram în picioare şi cu  mâna l-am împins peste masă şi i-am  strigat :

-Eşti mai rău de cât cel din urmă câine vagabond, mai ceva şi decât un câine turbat, eşti cel mai al dracu’ om de pământ, eşti un sadic. Nu am cuvinte să te calific. Tremuram de nervi dar am avut forţa ca să continui.

-Fii atent,  mâine dacă nu mă duci la ambasadă ca să mă întorc acasă, am să ies pe scara blocului şi am să ţip până o să vină poliţia şi atunci am să le spun să mă ducă la ambasadă. Ai să vezi de ce sunt capabilă.

Am ieşit din cameră, am luat scara şi mi-am coborât de pe şifonier o valiză. Eram hotărâtă să plec. Unde şi cum, nu ştiam dar nici nu-mi puneam întrebarea. Speriat de reacţia mea, a început să coboare tonul şi să încerce să mă convingă:

-Nora, eu te iubesc, nu am vrut să calc pe mâna ta, nu te supăra, dar ce treabă mai ai cu părinţii tăi? Ei sunt bătrâni, şi-au trăit viaţa! Te rog, nu pleca, la noi fetele când se căsătoresc  termină cu părinţii. Eu nu vreau să-i iubeşti mai mult decât pe mine. Eram urcată pe scară şi mă chinuiam să cobor valiza, destul de mare şi de grea pentru o singură mână, căci cealaltă era roşie şi mă durea. Ascultându-i argumentele, fără să vreau am avut o criză de râs ce semăna cu o criză de isterie. Atunci i-am pus calificativul definitiv: eram sigură că tipul este nebun. Şi una din cauze era gelozia. Mă uitam la el aşa cum te uiţi pe stradă la un nebun, cu veselie dar şi cu milă, în acelaşi timp.

-Nu vreau să mai aud absolut nimic, i-am răspuns de sus de pe scară, şi simţind că de data aceasta era rândul meu să mă impun, am trântit valiza pe pat şi am început să-mi strâng lucrurile şi să le aranjez cu grijă. Alerga ca un nebun prin cameră, se văicărea iar la un moment dat s-a aşezat în ghenunchi în faţa mea şi a început să plângă.

-Nora, iartă-mă! Uite, dacă tu vrei, o să-i facem o invitaţie mamei tale şi o să vină la noi să stea o lună.

Când am auzit o asemenea propunere din partea lui, nu ştiam cum să procedez. Era sigur că nu aveam unde să plec, bani nu aveam, în ambasadă nu aveam nicio încredere că mă ajută, prieteni nici atât, aşa că eram încântată de propunerea lui, la care nici nu îndrăznisem vreodată să visez. Am considerat că cel mai bine era să continui să-mi fac valiza ca să-l determin să susţină  ideea cu venitul mamei, ştiind că era singurul punct slab şi care-mi făcea plăcere. După ce am considerat că era de-ajuns, şi de teamă să nu se răzgândească şi să-mi spună, poţi să pleci chiar acum, căci nu aveam unde, l-am oprit cu un ton categoric:

-Mi-ai spus că vrei să vină mama. Vreau garanţii şi chiar astăzi îi dau telefon să-i spun să-şi pregătească paşaportul. Eşti de acord?  Dacă nu, plec chiar acum!

-Da, Nora. Cum vrei tu, numai să nu pleci, mi-a răspuns fericit şi a început să se învârtească în jurul meu. Eram cu valiza aproape plină şi mă uitam cu regret că trebuia să le pun la loc. Eram obosită din cauza scandalului, eram obosită de viaţa  lipsită de activitate pe care o duceam, mă plictisisem şi de citit, îmi era milă de mine şi îmi era milă de el, pentru că era prea nebun pentru vârsta lui. Eram aşa de confuză, eu care trăisem în linişte la părinţii mei 25 de ani, care nu cunoscusem decât dragoste şi tandreţe, eu care nu ştiam cum era un om nervos acasă, care nu am ştiut decât să fiu iubită şi alintată de părinţi, eram acum într-o situaţie pe care numai în filme o poţi vedea. Eram la fel de şocată ca şi el de reacţia mea neaşteptată şi de ineditul pe care îl cunoşteam continuu.

-Nora, spune că ne-am împăcat, nu-i aşa? - m-a întrebat cu o voce calmă. M-am uitat la el cu aerul învingătorului şi i-am răspuns:

-Cu condiţia să vină mama, cum îşi obţine paşaportul. Asta-i singura condiţie ca să nu ies acum din casă. Şi atât de singură în sufletul meu m-am întrebat: “Unde  să mă duc ?”

-Cum vrei tu, Nora. Tremura şi se bucura şi nu ştia cum să mă ajute să-mi pun lucrurile la loc. Odată terminată întreaga poveste m-am aşezat pe pat şi mi-am dat seama că-mi este foame şi că în acelaşi timp sunt obosită şi ceva în mine s-a rupt. Era ca şi cum ai avea o rană pe care nu o ştiai: te uiţi că-ţi curge sânge şi te întrebi de unde...

-Să mergem la mama să mâncăm, nu îţi e foame, Nora?

-Uite ce e, Mahmud - eram foarte hotărâtă să trag cât mai multe profituri din scandalul prin care trecusem. M-am săturat, am continuat, nu mai vreau să ies în fiecare zi să mănânc ce au poftă ai tăi acasă; dacă nu eşti capabil să cumperi de mâncare, pentru ce te-ai însurat? Cum ştii să-mi spui că o fată când se mărită nu mai are numic cu familia ei, cred că acelaşi lucru este valabil şi pentru un bărbat. Vecinul din faţă lucrează coafeur şi este capabil să aducă de mâncare în fiecare zi. Eu nu mai accept să am grijă să ies în fiecare zi din casă.

-Nora...

Nu vroiam să ascult nimic. Şi cum era plin de bunăvoinţă şi dorea să îmbunătăţească relaţia între noi, mi-a spus:

-Am să merg numai astăzi la mama să iau de mâncare şi începând de mâine găteşti ce vrei  tu. Nu m-am gândit când am auzit această frază că niciodată nu aveam să gătesc ce vreau eu. Ani de zile aveam să gătesc numai ce aducea el şi de fiecare dată vă fi ce era mai ieftin.

L-am lăsat să plece la părinţii lui să ne aducă de mâncare. M-am întins pe pat şi mă gândeam cu zâmbetul pe buze la vecina mea, întrebându-mă dacă a auzit gălăgia de la noi. Mă gândeam că trebuia să fie fericită cu soţul ei, din moment ce era aşa de veselă; şi fără să vreau, am încercat să mă gândesc de cât timp nu am mai fost veselă şi fericită, şi mai ales, când am să mai fiu aşa de fericită cum am fost când ne iubeam, eu şi Alex. Şi încet, fără voia mea, comoara noastră, cea care mi-a rămas ascunsă în inimă din vremurile când eram împreună, a început să se mişte şi să iasă la suprafaţă ca lava unui vulcan. Mă gândeam la el cu dor şi cu duioşie, voiam să-l mângâi şi să mă las ridicată de braţele lui, ca atunci când alunecam la ski şi mă ridică din zăpadă ca pe un copil, mă scutura, îmi freca genunchii, îmi trăgea mai bine căciula pe urechi şi mă săruta pe obraji. Îi auzeam vocea ca un  ecou:

-Prostuţa mea, nu ai să poţi schia niciodată, dar eu tot te iubesc. Şi cum nu făceam decât să mă alint ca un  copil care vrea să ştie până unde se întindea iubirea lui, îl întrebam:.

-Alex, vreau să ştiu până unde mă iubeşti?

-Pâna în vârful muntelui, îmi răspundea grăbit şi în viteza vântului cobora, lăsându-mă cu întrebarea pentru munţi, care în mantaua lor de gheaţă mă priveau cu indiferenţă, fiind     nemulţumită că distanţa era prea mică. Atunci credeam că glumeşte, dar, într-adevăr, distanţa a fost mică... numai până în vârful muntelui a durat iubirea noastră. Mă uitam după el, îl iubeam cum poate numai D-zeu ne-a iubit şi dacă aş fi avut curajul, aş fi strigat munţilor şi chiar Celui de Sus: nu vreau nimic în viaţă decât pe Alex al meu pentru eternitate!

            Voiam să-l urăsc dar nu puteam, era mai mult revolta care se revărsa din mine, sufletul meu cel adânc pe care fiecare îl avem dar nu toţi ştim să-l valorificăm sau poate nu avem cu cel să-l umplem; nu-l voi urî niciodată, amintirea şi iubirea lui vor rămâne într-un loc bine ascuns gata oricând să mă însoţească spre infinit. Toţi purtăm în taină în fiinţa noastră pe cineva, de multe ori ne simţim obosiţi de povara lui dar este şi mai dureros  pentru aceia care nu au ce purta... În ziua aceea, cu tot scandalul, cu toată nebunia şi răutatea celui de lângă mine pe care le suportam cu toată mizeria şi cu toată banaliatea şi simplicitatea vieţii pe care o duceam, mă gândeam la Alex ca la singura bucurie pe care D-zeu mi-a hărăzit s-o cunosc.

De data aceasta, totul s-a aranjat între noi fără să mai apelăm la oficiile familiei lui. Seara am telefonat mamei şi plină de fericire i-am spus că o aştept să vină la noi; în plus, vizita  Raniei şi a soţului ei ne-a adus puţină veselie, cuvânt al cărui sens începusem să-l uit de când eram aici…

Începusem să-mi trăiesc bucuria în secret, în fiecare zi mă gândeam la părinţi ceva mai calmă decât de obicei, întrezăream o speranţă sau poate nu era decât cuvântul “mama” şi gândul la prezenţa ei, care îmi creau o stare de securitate. Nu-l lăsam pe Mahmud să-mi ghicească bucuria pe care o trăiam singură, încercam, atâta cât eram capabilă, să nu creez niciun conflict şi depuneam eforturi lipsite de orice sens, de altfel, numai ca să nu-mi poată distruge singura licărire de lumină pe care nu o mai avusesem de luni de zile. El simţea asta şi în loc să aprecieze efortul pe care-l făceam şi să profite să amelioreze relaţia noastră, se comporta cu  un aer provocator şi suspicios, în acelaşi timp, pe care, încet, învăţam să îl ignor, atât cât îmi permitea bunul simţ.