GLORIE COPILARIEI capitolul V

Capitolul V

BERZELE NOASTRE

Primăvara a fost dintotdeauna anotimpul meu preferat. Singurele senzaţii de ireal pe care le păstrez până acum bine ascunse în sufletul meu şi din care îmi hrănesc dorurile născute din copilărie sunt tocmai cele legate de trezirea naturii la viaţă odată cu topirea ultimelor urme de zăpadă.

Dacă în timpul iernii vântul era stăpânul câmpului şi al uliţelor, vâjîind agitat pe la ferestre, viscolind zăpada în nămeţi, o dată cu primii ghiocei se potolea ca un copil cuminte. Ţăranii, zgribuliţi în cojoace, cu căciulile înfundate pe frunte, cu ciorapii din lână până la genunchi, pe care se vedeau nojiţele opincilor, ieşeau în drum şi strigau unii la alţii.

-Ce, mă Gheorghe, nu ţi-au putrezit mă oasele, nici în iarna asta?! îi striga tataie de câte ori îl vedea trecând cu căldarea în mână, zgribulit în cojocul vechi şi unsuros.

-Da ce, bre, nea Gogule, eu le-am lăsat neudate toată iarna?! Am terminat bre, butoiul! Vezi să-mi păstrezi vin la Paşte! şi, bucuros de isprava lui, scuipa printre dinţi şi se grăbea spre fântână.

Tataie se uita după el zâmbind, îşi trăgea căciula pe frunte şi îl înjura „halal de mă-ta care te-a făcut, mai bine te făcea lângă un gard!”

-Gogule! îl striga mamaie privindu-l pe sub broboada trasă pe frunte, din cauza frigului. Dacă nu ar fi dintr-ăştia ca Gheorghe în sat, cine ţi-ar cumpăra ţuica şi vinul, în pragul Paştelui?

Mamaia avea răspuns la toate. Nu-i plăcea lui tataie, dar ştia că avea dreptate, aşa că îşi lua furca sau lopata şi îşi găsea de lucru prin grajd sau pe la glugile de coceni. Mă ţineam după el mai ceva decât umbra lui, spre disperarea mamaiei.

-Să nu mergi decât prin noroi! mi-a strigat ea într-o zi.

La prânz eram murdară de nu se mai vedea nici culoarea ghetelor şi nici a pantalonilor.

-Dar-ar boala în neamul lui tac-tu, dar-ar praful în năravul tău! Şi tu, măi Gogule, bătrân şi nebun; ai ţinut-o după tine şi nu ai văzut-o mă?! A căzut la porci!

Tataie se uita mirat la mine.  Scuturase glugile şi cărase cocenii în grajd, nu avusese timp să vadă ce „meşteream prin grădină”, cum îi plăcea să spună.

-Nu mi-ai spus, bre, matale să nu merg decât prin noroi?! i-am strigat şi eu supărată.

Mamaie m-a prins de gulerul paltonului şi m-a ridicat pe prispă.

-Să nu te pună Dumnezeu să te mişti de aici până nu te curăţ, că astăzi pleci la Maria!

Stăteam bosumflată. Tataie a plecat grăbit de lângă noi, dar nu înainte să-i răspundă şi el:

-De, fa, Susano, fata a făcut ce i-ai spus tu; acum spală, că de nu, pun eu caii la căruţă să o duc la mă-sa, tocmai la oraş.

Mă uitam după tataie cum mergea grăbit spre grajd; era stropit pe pantaloni şi ştiam că peste puţin timp avea să-l certe şi pe el.

Toţi ţăranii îşi făceau de lucru; fie prin ogradă, fie că stăteau de vorbă pe marginea şanţurilor. Din când în când se uitau spre cer ca şi când de acolo le venea răspunsul când se termina frigul. Unii se plângeau că nu mai au coceni pentru vite, alţii nu mai aveau mălai şi vorbeau când să meargă la moară sau îşi făceau planuri pentru munca din câmp, dar toţi se şuşoteau, pe înserate, la fântână în problema „pământului”. Vorbeau câte doi sau trei, spunându-şi înainte să se despartă: „Bă să nu-i suflaţi lui Buzatu că pe fi-su l-au bătut ăia de la regiune..., că şi alţii ar vorbi, de ce să-l ciomăgească numai pe el”.

-Aoleu, măicuţa mea, spunea tataie şi se uita spre cer, asta mi-ar trebui să mă ologească la bătrâneţe! Nu sunt eu cu oasele rupte de atâta muncă?

Fără să stea prea mult pe gânduri îşi umplea găleata şi cu ciorapii de lână uzi în opincile făcute special pentru picioarele lui noduroase, îşi lua tălpăşiţa mai repede decât venise.

-Tataie, care este chestia cu „pământul”? îl întrebam în întuneric cu voce tare alergând în urma lui.

-Aoleu şi pe asta o ştii?! O să mă bagi în belea, măi tataie! îmi spunea speriat.

Niciodată nu-mi răspundea, dar după felul cum o privea pe mamaia, când intram în casă, înţelegeam că era ceva care-l speria.

-Tu să nu vorbeşti nimic, nu mai avem copii de crescut! îi spunea de fiecare dată.

Dacă ei îşi aveau problemele lor, le aveam şi eu pe ale mele, la fel de importante. Primăvara, în fiecare dimineaţă când mă trezeam, fugeam la fereastră, să văd dacă salcâmului înalt şi bătrân, cu coroana de crengi ciufulită mai rău decât o rândunică după ploaie, îi sosiseră locatarii: o familie de berze.

Toamna urmăream cu privirea cârdurile care treceau pe deasupra casei cu frică să nu le uite pe ale noastre. Odată plecate mă rugam zile de-a rândul să ajungă sănătoase la celălalt cuib „undeva departe, într-o ţară unde soarele încălzea iarna”, cum îmi spunea tataie. Nici ele nu erau indiferente faţă de noi, cu câteva zile înainte să-şi ia zborul, stăteau toată ziua într-un picior în cuibul lor, de unde ne urmăreau cu privirea. Eu cu tataie le vorbeam şi le întrebam de sănătate, iar mamaia râdea de noi şi ne spunea „Asta mică nu are minte, dar tu, Gogule, nu vezi că s-a lăsat frigul, aşteaptă cârdul şi se odihnesc?!”

Ne supăram în sinea noastră pe mamaie, dar cum tataie era sensibil şi tandru şi nu voia să mă dezamăgească nici pe mine, dar nici pe ea, îi răspundea:

-Ce ştii tu despre berze? Nu vezi că vin de atâţia ani? Dacă nu m-ar cunoaşte, s-ar duce în altă parte; ştiu că le las să-şi refacă cuibul şi nu dau după ele când zboară în grădină. Astea se duc şi vin de la un capăt la altul al pământului, sunt mai deştepte decât tine. Auzi, de câte ori ai fost, fa, singură la Bucureşti? Berzele mă privesc şi le citesc în ochi că mă întreabă, dacă mă vor mai găsi în viaţă şi primăvara viitoare?

Ne bufnea râsul pe amândouă. Atunci tataie supărat, pleca de lângă noi grăbit şi nedumerit, de ce nimeni nu vroia să creadă că berzele lui îl cunoşteau şi se înţelegeau.

În primăvara lui ‘59 toate berzele din jurul nostru, care îşi aveau cuibul prin grădinile vecinilor, au venit; numai cuibul nostru a rămas gol. Eram toţi trei supăraţi. Mamaia îşi arunca privirea pe fereastră la cel mai mic zgomot şi fără nicio licărire în ochi, lăsa să cadă perdeaua la loc. O priveam şi nu îndrăzneam să o întreb. „Nu cumva au murit sau sunt rătăcite pe undeva?”

-Tataie, ce facem dacă am pierdut berzele, l-am întrebat într-o dimineaţă, îngrijorată.

-Nu facem nimic, mi-a răspuns nemulţumit de întrebarea mea.

După ce şi-a aruncat privirea spre salcâm, a suspinat profund şi mi-a răspuns:

-Am îmbătrânit noi, dar ele! Or fi pe undeva bătrâne şi obosite sau poate moarte.

Nu mi-a plăcut răspunsul lui. Erau berzele noastre, nu le puteam pierde, Vecini, care nu le iubeau pe ale lor să aibă şi noi nu?

-Tataie, dacă vin altele, le lăsăm sau le gonim? Le aşteptăm pe ale noastre? l-am întrebat curioasă.

-Cum vrea Dumnezeu! mi-a răspuns, nemulţumit de atâtea întrebări carte îi făceau rău.

-Dacă mori, ai să le vezi? l-am întrebat de data aceasta convinsă că nu-mi putea răspunde.

-Lasă-mă, tataie, cu moartea! s-a răstit la mine şi nervos a continuat: Nu mi-am terminat treaba. Mâine or să crească buruieni şi am via de legat, porumbul de arat şi plivit, mă-ta-mare vrea să-i fac chirpici pentru grajd. Vrei să mor ca să întâlnesc două berze bătrâne? În plus, nici nu mai erau frumoase, aveau penele jegărite.

Îi vorbisem de moarte, lucru care îl speria mai mult decât povestea cu pământul, aşa că am întors spatele lăsându-mă cu gâtul întins spre vârful salcâmului.

Îmi plăcea să fiu răutăcioasă cu tataie, ştiam că întrebările mele de fiecare dată, dacă nu mă lăsau să-i râd în nas, cel puţin îl obligau să-şi cheme „măiculiţa lui” în ajutor să-l scape de supărare.

În anul acela berzele noastre nu au venit. Nu au mai venit niciodată. Peste un an, altele tinere au descoperit cuibul şi după ce l-au reparat s-au instalat în el. Toamna au plecat cu un pui. Nu le-am văzut plecând; eram la şcoală. Când învăţătoarea ne-a vorbit despre păsările care se pregăteau să zboare spre ţările calde, am întrebat-o dacă ştia în ce ţară se opresc berzele. Nu mi-a răspuns, dar m-a privit mirată de ce voiam să ştiu cum se numea ţara berzelor. Atunci am înţeles că nici ea nu ştia mai mult decât tataie Gogu şi nu am mai luat-o în consideraţie când vorbea despre păsări. Era de la oraş învăţătoarea, nu ştia unde plecaseră berzele noastre şi mai ales nu vorbea despre ele cu aceeaşi dragoste ca şi noi.

Toată primăvara, vorba lui tataie, „Ne-am rupt gâtul uitându-ne după cârduri”; nu ne-am consolat uşor mai ales că, într-o seară, mamaia i-a spus lui tataie:

-Ştiu de la maica mea că cineva o să se ducă cât de curând, crezi că...?

Tataie a sărit ca fript şi pentru prima dată l-am văzut cu un aer aşa de serios, că m-am speriat:

-Susano, nu vorbi de moarte, du-te şi te caută la doctori; vinde dubla de porumb. Nu sta, cu încă o grijă în plus, mor, fa, înaintea ta.

Mamaie a oftat şi a suflat în lampă. Am simţit ceva greu şi amar care îmi intra în suflet şi mă sufoca. Nu înţelegeam prea mult, dar bănuiam că ceva nu era în regulă. Dacă mamaia vorbea puţin, dacă nu puteai să râzi cu ea aşa cum glumeam cu tataie, o iubeam şi nu vroiam să o pierd ca pe berze; mi-am ţinut barba cu mâna să nu-mi tremure şi am hotărât. Dacă ea pleacă, pe ea am să o caut.

A doua zi i-am spus lui tataie:

-Vreau să vin cu tine în câmp; dacă nu mă iei, am să-i spun mamaiei că vreau să plec la mami. Ştiam că plecarea mea însemna să-şi obosească bidivii, să mă ducă acasă, lucru care îl speria mai mult decât orice prostie pe care aş fi făcut-o.

Tataie nu mi-a răspuns nimic, mi-a pus în căruţă perna din pene de gâscă, pe care mamaia o făcuse special pentru mine, să nu stau direct pe scândură şi după ce a adus coşul cu mâncare, fără să o privească pe mamaia şi nici pe mine, a deschis porţile mari şi a dus-o de ham pe „Fetiţa”, până în drum. A tras porţile nervos în urma noastră, înjurându-le pentru că se împiedicau şi s-a urcat lângă mine. Tăceam amândoi şi ne legănam în galopul calului. Din când în când, îi trăgea Fetiţei câte un bici pe spate. Când ridica biciul, întorceam capul. Înainte să ieşim din sat, am ţipat la el printre lacrimi.

-Tataie, ai să o omori şi o vom pierde şi pe ea cum am pierdut berzele!

Tataie a lăsat biciul în jos şi după ce şi-a împins pălăria spre ceafă, puţin ruşinat, cu o voce care nu ar fi fost a lui mi-a zis:

-Lasă să o bat eu că or să mi-o ia!

-Cine ţi-o ia, tataie? am sărit nervoasă.

-Statul, tataie! mi-a răspuns, mirat că era singura problemă de care nu eram la curent.

Nu ştiam ce înseamnă statul. Înţelegeam numai că era cineva la care tataie nu se putea opune şi de care îi era frică.

În capul meu trebuia să fie cineva mai rău decât miliţianul, care se plimba toată ziua cu bicicletă cu far, de care auzisem că ar fi fost singura din sat.

-Păi statul ăsta al tău, ce treabă are cu „Fetiţa” noastră?

După ce m-am gândit puţin am privit cu milă la „Fetiţa” şi am întrebat:

-Păi dacă zici că ţi-o iau, tu o mai baţi? Or să o bată străinii destul!

Tataie a oftat şi a lăsat în jos şi biciul, dar şi privirea.

Mă gândeam la „Fetiţa” noastră. În ochii mei era cea mai frumoasă iapă din sat: neagră, cu două pete mari albe ca zăpada, una în vârful frunţii, între urechi şi alta sub gât. Când îl auzea pe tataie vorbind sau mergând prin curte, necheza, iar el lăsa totul şi intra să-i frece gâtul sau să-i şoptească ceva la ureche. Îmi întindeam şi eu urechile cât puteam, dar nu înţelegeam niciodată ce ar putea să-i spună, de se calma pe loc.

-Tataie, tu ştii că eu nu am văzut-o niciodată pe măicuţa mea? m-a întrebat pe un ton care în mintea lui trebuia să-mi trezească pe loc curiozitatea.

Mi-am întors capul plictisită; „Tocmai acum când sunt supărată s-a trezit şi el cu măiculiţa lui”, mi-am spus în gând şi să nu-l supăr, am mârîit printre dinţi:

-Măi, tataie, îmi spui mereu că nu ai cunoscut-o, spune-mi o dată de ce, ca să terminăm cu povestea asta.

Trebuia să fiu rea înainte să-şi înceapă povestea, aşa că, mai grăbită decât el, am completat:

-Ai să pleci într-o zi după berze şi nu o să ştiu nimic despre „măiculiţa asta”.

-Dacă nu vrei, nu am să-ţi povestesc nimic, s-a grăbit şi el să-mi răspundă.

Supărat de lipsa mea de interes a ridicat iar biciul, dar cum sărisem repede în picioare, tataie l-a lăsat să-i cadă din mână. Eu am oftat, iar „Fetiţa”, bănuind şi-a grăbit galopul.

-Ce spuneai, tataie? am reînceput de frică să nu-i tragă vreun bici.

Tataie tăcea. Privea câmpul în lung şi în lat.

-A fost frumoasă măiculiţa ta? l-am întrebat cu ironie.

Trezit din gândurile lui, tataie mi-a răspuns de data aceasta cu voce veselă:

-Semăn cu ea! Aşa îmi spunea nenea înainte să moară, a continuat grăbit. Dumnezeu să-i odihnească oasele! Şi ţăţica Ioana, ei au cunoscut-o, erau mari când a murit.

Mă uitam la tataie cu milă, îmi spusese că măiculiţa lui fusese frumoasă.

-Tataie, cum poţi să spui că a fost frumoasă, i-am spus râzând.

-Ah! Vrei să spui că eu...?! şi înţelegându-mi gândul, fără  să continuie fraza a început şi el să râdă.

Râdeam amândoi în plin câmp, eu un copil care peste câteva luni mergeam la şcoală şi împlineam şapte ani şi tataie, care, peste nu mult timp, avea să-şi amintească la fel ca în vis, că, ani de-a rândul, şi-a mânat caiii la pământul de lângă gară.

-Tataie, de ce ai pământul aşa departe?

-Păi nu eu l-am luat, măi tataie, ăsta este a lu mă-ta-mare, de la părinţii ei! mi-a răspuns el cu voce serioasă.

-Şi al tău?

-De o viaţă încerc să-ţi spun de măiculiţa mea şi nu vrei să mă asculţi, parcă eu nu ştiu, hoaţo,  că tu vrei să-ţi povestesc numai despre tine! mi-a răspuns râzând.

  Râdeam în hohote. Deci tataie îmi cunoştea şmecheria şi mă lăsa să cred tot timpul că aş fi mai deşteaptă decât el.

-Hai, tataie, începe! Dar mai întâi să-mi spui de ce ţi-au spus Gogu, de ce nu ţi-au găsit şi ei un nume mai frumos? l-am întrebat ceva mai interesată de poveste decât la început.

Ştiam că aveam un alt motiv să râd de el.

Tataie şi-a tras pălăria pe frunte, s-a scărpinat în cap, a scrutat cu privirea distanţa până la pământul lui şi fără să-l mai întreb a început:

-După ce m-a născut măicuţa, la un an a murit. Eram săraci, tare săracă mai era lumea tataie şi noi printre ei.

Îşi căuta cuvintele emoţionat. Pentru prima dată nu mi-am permis să râd. Ştiam de la mamaia că aveam limba lungă şi de teamă să nu-mi scape ceva să-l supăr, mi-am acoperit gura cu palma.

-Am rămas orfani de mamă. Când aveam vreo şapte ani, a murit şi taica, a oftat trecându-şi mâna peste pleoape, după care cu o voce care nu părea a lui, a continuat: Şi pe urmă m-au pus argat la tac-tu-mare, ăla bătrân.

-Care este ăla, tataie, că eu nu-l cunosc? am sărit ca arsă, aproape să cad din căruţă.

-La ăia bătrâni ai lui mă-ta-mare. Aveam grijă de le dădeam apă vitelor, măturam prin curte, eu ştiu ce mai făceam? Şi toate astea numai pentru mâncare. Vara dormeam în grajd în fân, iarna nu-mi mai aduc aminte, dar cred că mă lua ţăţica Ioana acasă.

Mi-am luat palma încet de la gură şi fără să clipesc, am simţit că mă durea ceva şi nu ştiam ce. Aceeaşi durere ca în ziua când am înţeles că berzele noastre nu vor mai veni niciodată. Îmi era milă de tataie pentru că îl necăjisem tot timpul. Mi-am răsucit două degete unul peste altul şi fără să mă vadă tataie, am jurat că nu îl voi mai supăra.

-Cu ce te încălţai? l-am întrebat ca să-l scot din muţeala în care căzuse.

-De când se topea zăpada, până cădea bruma, desculţ. Iarna aveam opinci bune, făcute de tac-tu-mare ăla bătrân, din piele de porc.

Vrei să spui că, din şoriciul pe care mi-l dai să-l mănânc atunci când tai porcul?! m-am răstit la el supărată.

Tataie rădea şi printre protestele mele încerca să mă convingă că pielea pentru opinci este altceva. Din ce râdea mai tare, eu ţipam şi mai mult, bănuiam că aşa cum eu eram curioasă să ştiu cât mai mult despre mine, tataie îşi dorise toată viaţa, în secret, să aibă cui să povestească, plin de importanţă, despre copilăria lui. În sufletul lui mai trăia copilul orfan, desculţ, mereu înfometat şi nemângîiat. “Tataie este un copil bătrân!” mi-am spus hotărâtă să-l ascult.

-Tataie, de unde ştii să citeşti şi să scrii? l-am întrebat pentru prima dată cu o sinceră curiozitate.

Mândru de întrebarea mea am simţit că tataie îşi căuta iarăşi cuvintele să mă convingă şi în acelaşi timp să mă impresioneze.

-La şapte ani m-am dus la şcoală. Nenea a ţinut cu orice preţ. Învăţătoare era fata popii. Cum eram orfan şi sărac, trebuia să trec întâi pe la ei pe acasă. Tu ştii, şcoala este în faţa bisericii şi casa popii peste drum. Le căram apă, dădeam cu mătura prin bătătură sau dacă era iarnă le dădeam zăpada, hrăneam vitele şi pe urmă mă duceam cu „domnişoara” peste drum la şcoală. Eu îi duceam geanta. Până treceam drumul îi spuneam cu capul în jos că nici astăzi nu am tăbliţă. Noi nu aveam caiete, scriam pe o tăbliţă mică. Îi spuneam numai să o pot auzi, „Nu este nicio problemă, Gogule, că doar nu ai să te faci învăţător, dacă ai să ştii să scrii şi să socoteşti, o să fie de ajuns, să nu te prostească nimeni când vei fi mare!” Mă bucuram şi îi ţineam până şi nuiaua. O ţineam ca pe o sabie, ştiam că pe mine nu mă atingea niciodată cu ea. Toţi băieţii mă priveau pieziş când mergeam în spatele ei, dar după ce plecam de la şcoală până la mă-ta-mare acasă, toţi mă înjurau şi aruncau cu pietre după mine. Parcă dacă n-aş fi fost eu, ea nu-şi ducea nuiaua singură. Aproape zilnic rupea câteva pe spatele lor. Îi bătea de suna apa în ei.

-Erau geloşi, tataie! i-am spus cu satisfacţie.

Mă uiam la el cu bucurie. Acum ştiam că tataie chiar dacă a fost orfan şi sărac, nu a fost oricine printre copiii de vârsta lui. Să faci treabă la popa şi să fie bună cu tine fata lui, „domnişoara învăţătoare”, nu a fost un lucru fără importanţă la vremea lui. Curiozitatea şi admiraţia mea pentru tataie creştea vertiginos iar el simţindu-mă impresionată, continua cu şi mai mare plăcere.

-Când mă întorceam de la şcoală veneam la mă-ta-mare acasă. De multe ori îi purtam eu cărţile cu tăbliţa. Era fudulă şi cum era mai mare decât mine cu un an mă punea să merg în urma ei pe lângă gard. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga. O ţinea mă-sa cu haine numai de la negustorii de pe Lipscani. Avea tac-su bani mulţi; vindea iarna porumb şi grâu negustorilor de la munte. Îmi dădea aia bătrână să mănânc o strachină de fiertură şi pe urmă, „La treabă, Gogule!”, îmi spunea.

-Tataie, la şapte ani făceai atâta treabă?! l-am întrebat cu milă de data aceasta, gândindu-mă la mine care, după spusele lor, nu făceam decât ”prostii”.

-Da, tataie! mi-a răspuns cu mândrie.

„În mod sigur, tataie trebuie privit cu alţi ochi”, mi-am spus.

-Am stat argat la ei, până m-au luat militar. Din ce creşteam, tac-tu-mare ăla bătrân, mă iubea şi mai mult. Se uita după mine prin curte şi ofta. Îi muriseră amândoi băieţii în războiul ăla mare.

-Care război mare?! l-am întrebat mirată.

-Păi a fost unul şi mai mare înaintea ăstuia pe care tot nu-l ştii, când a murit fratele lui tac-tu. Tu nu-l vezi că-l plânge de câte ori bea?

Îl priveam pe tataie din ce în ce mai mirată. Nu-l văzusem niciodată pe tăticu plângând. Nici nu ştiam că avusese un frate. Ştiam că nu avea pe nimeni.

-Şi? eram nerăbdătoare.

De la distanţă îi vedeam ogorul şi îmi era teamă că nu va avea timp să termine povestea.

-Când m-am întors de la armată, mă-ta-mare nu era măritată. Tac-su ţinea la averea lui. Nu o dăduse niciunuia cu bani şi pământ. Îi era teamă că alţii o să-i vândă avutul când or să moară ei şi o să rămână Susana săracă. Tare mult mai ţinea la avutul lui. Era un om adevărat!

Mă uitam la tataie mirată. Ce însemna „un om adevărat”, nu înţelegeam. Ghicindu-mi gândul şi citindu-mi mirarea pe faţă, tataie mi-a explicat:

-Ţinea la bani. Toţi se duceau la cârciumă, el bea acasă un pahar la masă. Toţi banii îi punea în poală la aia bătrână. O iubea pe Susana ca pe ochii din cap. În fiecare zi îmi spunea, “Gogule, dacă vrei să ajungi departe, trebuie să fii primul în picoare când se luminează, primul în ogradă, primul în câmp”. Auzi tataie, ce prost eram?!

Şi râzând mi-a explicat  ce însemna pentru el cuvântul „departe”.

-Credeam că o să ajung departe cu adevărat! Se spunea în sat că mulţi nu s-au mai întors după „războiul mare” şi ar fi plecat în America. Nu ştiam nimic despre America, dar în capul meu mă gândeam că, dacă mă scol devreme, într-o zi am să mă trezesc în America, sau că cineva o să mă vadă şi o să mă ducă acolo. Abia pe urmă, în al doilea război, când ne-au bombardat americanii şi eram în Gara de Nord, am ştiut cine erau ăştia.

Îmi strângeam buzele. Eram geloasă pe tataie pentru că ştia prea multe şi nu-mi povestise mai nimic până atunci şi ajunsesem la pământul lui. Am coborât din căruţă pusă pe gânduri mai rău decât baba Floarea, care toată ziua stătea pe marginea şanţului şi îşi învârtea bastonul în toate direcţiile.

Nu era prost deloc tataie! Îmi plăcea să-l ascult atunci când vroia el să povestească. Atunci când îl obligam cu întrebările mele, îmi spunea lucruri care nu-mi făceau plăcere, de îmi trecea pofta de ascultat.

În ziua aceea nu am vorbit nimic până la prânz, când singură am întins ştergarul mai alb ca zăpada şi fără să-l aştept pe tataie, mi-am răsturnat în farfuria de tablă toată smântâna din borcan. Nu avea decât să mănânce el toate ouăle şi brânza, să nu vadă mamaie că îi păcălisem. Stăteam indiferentă şi aşteptam să-mi taie o felie de pâine. Tataie luase totul ca şi cum nimic nu se întâmplase, spre nemulţumirea mea.

Ne-am întors târziu, mamaie ne aştepta cu ciulamaua de pui pe plită şi cu apa de mămăligă, care fierbea de zor. Obosită, pe scaunul de lângă uşă, mă uitam la mamaie şi la tataie cu alţi ochi. În seara aceea am hotărât să nu o mai supăr niciodată nici pe ea.

Numai că promisiunile mele nu ţineau mai mult decât apa pe gâscă.

GLORIE COPILARIEI capitolul IV

Capitolul IV

GALOŞUL DIN VIE

Într-o dimineaţă ne-am trezit mai târziu decât aveam obiceiul. Tataie plecase cu noaptea în cap la vie. Îl auzisem seara când îi spunea mamaiei că era timpul să înceapă „legatul”. Nu înţelesesem prea bine ce însemna „legatul”, dar nu avea nicio importanţă, ştiam că via nu era departe de casă şi mă puteam duce la el singură printre grădini.

După ce m-am plimbat prin curte plictisită, m-am apropiat încet de gardul vecinilor din spatele casei. Mamaia nu vorbea cu ei; găinile lor intrau la ea cu uşurinţă din cauza găurilor din gard, pe care aceştia refuzau să le repare. Printre ulucile gardului îl cunoscusem pe nepotul lor, Nicu. El era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Îmi luasem obiceiul să privesc pe furiş la ei în curte. În dimineaţa aceea, Nicu m-a văzut el primul şi m-a fluierat, fără să-l vadă ai lui. M-am apropiat de gard; ştiam că îmi va da ceva. Dintr-o dată mi-am căpătat buna dispoziţie. Ca un hoţ am urmărit-o pe mamaie şi tiptil, m-am strecurat în spatele casei. În mai puţin de cinci minute şi-a făcut apariţia şi Nicu cu o căciulă, pe care o ţinea strâns la piept.

-Ce ai în ea? l-am întrebat curioasă.

-Am pui, mi-a răspuns pe şoptite.

M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat în căciulă.

-Eşti mincinos, sunt ouă de păsărele!

-Dacă le spargi or să iasă din ele pui, mi-a spus, după care a început să mi le treacă prin gard unul câte unul. Aveam poala rochiei plină cu ouă.

-Ce fac acum? l-am întrebat.

-Le spargi pe rând, dar nu pe jos, să nu cadă şi să moară, aşa cum le ţii acum.

I-am răspuns afirmativ cu privirea şi cu frică să nu le fac vreun rău puilor, am spart primul ou.

-Niciun pui! I-am spus speriată când albuşul mi se prelingea printre degete, iar gălbenuşul clocit mi se întărea în palmă.

-Mai încearcă! mi-a spus zâmbind.

-Nici ăsta. Încă unul fără pui, i-am spus.

Şi tot aşa până când am ajuns la ultimul ou şi am realizat că Nicu mă păcălise. Am dat să mă ridic, dar ouăle sparte mi s-au prelins în poală, în jos pe ciorapi, în tenişi.

Într-o secundă am tras un ţipăt că, de data aceasta Nicu, speriat, mi-a întors spatele şi a fugit de îi scăpărau picioarele.

Din ce el se îndepărta, eu urlam şi mai tare, când am auzit-o pe mamaia ocărându-l pe Nicu, după care, fără să clipesc, m-am lăsat dusă pe sus, de mâinile ei.

-Dar-ar boala în sămânţa ta şi a lui! Cine o să te spele acum, crezi că eu am timp de prostiile tale? Nu ai văzut proasto că râde de tine? Astea sunt ouă uitate de păsări. Dacă te mai prind la gard, să ştii că te trimit la Bucureşti!

Mamaie vorbea şi smulgea hainele de pe mine, care miroseau a ouă clocite. Nu o auzeam, mă gândeam la ziua când Nicu îmi dăduse un singur ou şi găsisem în el un pui. Într-adevăr era mort, dar fusese un pui. Poate nu era vina lui că, de data aceasta, nu era niciunul.

-Mamaie, dar dacă găseam unul, nu era bine? am întrebat-o nedumerită că nu înţelegea cât puteam să fiu de supărată.

-Dacă te mai prind la gard să ştii că te arunc la ei! mi-a răspuns nervoasă.

Am îneput să mă plimb iarăşi prin curte. Mamaia era în spatele bucătăriei aplecată deasupra unui lighean, spălând hainele mele. M-am dus de două ori până la poartă, m-am învârtit prin faţa grajdurilor  şi m-am întors agale, fără zgomot. Deodată m-am gândit că, nu ar fi rău să-i fac o glumă mamaiei, care nu zâmbea decât foarte rar.

Când am ajuns în spatele ei, ocolind bucătăria pe din dos, mi-am oprit respiraţia cât am putut, lăsându-mi papucii la distanţă şi, în vârful picioarelor, am început să păşesc încet, încet, până când m-am apropiat de ea, care freca de zor la hainele mele. Când am considerat că era momentul potrivit, m-am aruncat în spatele ei ţipând puternic.

Mamaie a ţipat la fel de tare ca şi mine, că de data aceasta am înţepenit şi eu, speriată.

Când şi-a dar seama cine îi căzuse în spate, şi-a scuipat în sân de mai multe ori, făcându-şi semnul crucii şi în câteva secunde mă zgâlţia ca pe o rogojină plină de praf.

Dacă eu am vrut să o sperii, ei bine nu m-am aşteptat să mă sperie şi ea. Ce mă nedumerea cel mai mult era faptul că nu s-a bucurat deloc de gluma mea.

Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Când am scăpat din mâinile ei, am luat-o la fugă spre poartă cu papucii în braţe şi în mai puţin de cinci minute, eram în capătul viei noastre, uitându-mă după tataie. Alergasem ca vântul printre grădini, cu ochii plini de lacrimi de bătaia luată, mai mult pe nedrept, după părerea mea.

Mă gândeam la Nicu. Poate mă văzuse scuturându-mă mamaia.

Tataie nu se vedea. M-am urcat repede în prunul în care aveam patul de unde păzeam via când se cocea şi l-am zărit tocmai în celălalt capăt al locului. Nu era nimeni prin jur şi mi s-a făcut frică. L-am strigat de mai multe ori, dar nu m-a auzit. Neavând încotro, am luat-o tiptil prin vie, cu inima cât un purice.

Tataie lega cu papură de un arac tulpinile de viţă. Când se ridica, când se apleca. Mă apropiasem de el şi nu m-a văzut. Deodată un fulger mi-a luminat mintea. M-am oprit şi am trecut tiptil pe alt rând. Am început să-l urmăresc cu respiraţia oprită din cauza emoţiei. Tataie era foarte atent cum lega viţa. Nu se uita în nicio parte.

Uitasem bătaia pe care o încasasem de la mamaia. Un nou plan mi se contura clar în minte. Ştiam ce aveam de făcut. Cu aceeaşi abilitate cu care îi sărisem mamaiei în spate, m-am apropiat de tataie, ascunzându-mă după tufe, lăsându-mi iarăşi papucii la distanţă. Când tataie s-a aplecat să ia papura, cu un ţipăt haiducesc de a răsunat câmpul, i-am sărit în spate.

Dacă mamaie îşi revenise în câteva secunde, pe tartaie, în primele minute am crezut că l-am omorât. Nu avea nici voce şi nici forţă să se mişte. Stătea căzut într-o rână. Fericită că nu sărise să mă bată, am început să râd ca o nebună. Tataie nu-şi scuipase în sân, cum făcuse mamaie şi abia într-un târziu, amintindu-şi de „măiculiţa lui”, a început să o cheme, să-l ajute să se ridice de jos.

-Tataie mor! mi-a spus.

M-am oprit din râs şi m-am repezit să-i dau sticla cu apă. A sorbit câteva înghiţituri după care şi-a revenit.

M-am speriat când l-am văzut ridicându-se; nu ştiam ce avea de gând cu mine. În căzătură tataie îşi pierduse un galoş. S-a aplecat să-l ia şi după ce a dat cu el de câteva ori de pământ, l-a înfipt în vârful aracului la care lucra.

-Îl vezi? m-a întrebat cu voce tare şi supărat pe galoş.

Am dat din cap afirmativ.

-Aici am să-l las până mor, pentru că dacă nu am murit astăzi, nu am să mai mor niciodată, măi tataie.

Într-adevăr, timp de 32 de ani după aceea, în fiecare primăvară tataie punea galoşul cu pricina în vârful aracului şi nu uita niciodată să-l ia toamna. Mai târziu l-a înlocuit cu alt galoş. Acesta fusese locul unde trăise cea mai mare frică din viaţa lui, cum a mărturisit singur.

Am rămas cu el la vie şi am început să-i dau eu papura. Îmi părea rău că îl speriasem şi încet, pe ocolite, i-am povestit despre scandalul cu mamaia. Dacă ea îşi revenise aşa de repede, cum aveam să bănuiesc că tataie, ca bărbat, să fie la un pas de moarte?!

Când ne-am întors acasă, mamaia l-a ascultat pe tataie depănându-şi povestea, uitându-şi propria ei supărare. Dacă la început zâmbea, la sfârşit râdea mai tare chiar decât mine.

-Gogule, nu cumva ai bătut fata?

-Păi ce, mai aveam putere să alerg după ea? Abia m-am ridicat de jos, i-a răspuns tataie mirat că mamaia nu a înţeles că a fost la un pas de moarte.

În seara aceea am fost cuminte şi m-am învârtit pe lângă mamaie tot timpul să o ajut. Ştiam că mă iertase şi asta însemna că, dacă tăticu trece pe la noi, nu-mi va pune hainele într-o plasă, să mă trimită la Bucureşti.

În schimb m-au pedepsit. Trebuia să adorm fără poveste. Nu a fost decât spre ghinionul lui tataie, care, fără să bănuie că eram încă trează, a început să-i povestească mamaiei despre necazul lui cu vinul pe care i-l lăsase tăticu la vânzare.

-Ce fac, fa Susano? Nu-mi iese vinul lui Ionel la socoteală. Când l-am vărsat în sticle, a ieşit mai puţin cu trei litri.

-Tu nu ai băut?

-Câteva guri la fiecare sticlă, restul s-a vărsat, i-a răspuns tataie cu vocea omului vinovat.

Mamaie a tăcut. L-am auzit pe tataie oftând şi după o mică pauză a continuat mai mult pentru el:

-Am să pun şi damigeana mare în sticle. O să vărs un kil de apă în ea, că nu se vede şi pe urmă cine o să priceapă? Vinul lor de la Buzău este mai tare decât al nostru.

Mulţumit că îşi găsise singur soluţia s-a mai foit puţin şi l-am auzit repede sforăind. Am adormit zâmbind. Îl aveam pe tataie la mână şi mulţumită m-am întors şi eu cu spatele la mamaie. Legănată de pufăitul lui când pe nas, când pe gură, am închis ochii şi mi-am înfundat urechea în perna moale să nu-l aud.

A doua zi când m-am trezit, tataie era ocupat cu vărsatul vinului. Mamaia îl ajuta. De la distanţă îi citeam pe faţă aerul nemulţumit.

Când m-am apropiat de prispa coşarului, mamaia i-a făcut semn lui tataie să tacă. Era deja prea târziu. Bănuisem că operaţia avusese loc cu puţin timp înainte să mă trezesc. Limba mă mânca de zor, dar mârîiam în mine ca un căţel. Era prea devreme să le spun că ştiam totul.

Până la prânz, Gheorghe al Floarei, un vecin care locuia la câteva case mai spre gârlă striga peste gard:

-Băi nea Gofule, mai ai bre vin de vânzare?! Din vinul pe care ţi l-a adus Ionel?

Tataie era în grădină. Stăteam unul lângă altul şi întindeam la papură. Când l-a auzit, aşa cum avea obiceiul, a început să vorbească singur: „Aoleu, măiculiţa mea, beţivul ăsta se pricepe, dacă se prinde, m-am nenorocit, mă face de ruşine în sat!”

-La ora asta a băut deja tataie, nu cred că se prinde! i-am spus cu milă pe şoptite.

Tataie a făcut ochii mari şi speriat m-a măsurat cu privirea.

-Băi, nea Gogule, ce faci bre, nu mai auzi?! striga de zor Gheorghe.

Tataie nu se dezlipea din loc. Se uita mereu la mine, fără să îndrăznească să mă întrebe dacă eram la curent cu chestia vinului. Numai vocea mamaiei l-a mişcat din loc.

-Gogule, te aşteaptă Gheorghe! i-a strigat ea.

Şi fără să-l mai aştepte pe tataie, i-a făcut semn lui Gheotghe să intre. Acesta plescăia fericit în mijlocul bătăturii.

Tataie s-a dus la coşar şi a luat o sticlă plină până în gât. Gheorghe i-a dat o hârtie de cinci lei şi fericit a tras dopul.

-Trag numai un gât să văd dacă este la fel de bun! i-a spus cu viclenie în glas.

Tataie pălise. Eu îl priveam cu un aer şi mai viclean care însemna: „Să te văd pe unde scoţi cămaşa!”

Gheorghe a tras un gât bun, l-a tras şi pe al doilea, încă puţin şi termina sticla lângă noi. Tataie îl urmărea cu un ochi închis şi cu sufletul la gură. Eu fierbeam de supărare că prostul de Gheorghe nu simţise diferenţa; numai mamaia mătura liniştită în faţa grajdului.

-Băi, nea Gofule! a îneput săracul Gheorghe, dar imediat mamaie l-a pus la punct.

-Ia du-te, măi omule acasă, că noi avem treabă! Ce am deschis cârciumă în mijlocul bătăturii?!

Gheorghe, supărat a pus dopul la sticlă, a mai plescăit de câteva ori a plăcere şi s-a îndreptat spre poartă cu ochii la Ciobănel, câinele nostru, care, simţind frica lui tataie, mârîia printre dinţi. Când a închis poarta în urma lui, tataie şi-a luat căciula şi a trântit-o de pământ.

-Mama lui de vin, auzi, eu Gogu, să tremur în faţa beţivului de Gheorghe! Este pentru ultima dată! Poate să se supere Ionel pe viaţă.

-Gogule, i-a spus mamaia de la distanţă şi m-a arătat cu privirea.

Mă simţeam importantă, aşa că nu am putut să tac şi am completat şi eu:

-Da, tataie, cine te-a pus să verşi în vin...

Nu am avut timp să termin, deja tataie înhăţase la repezeală papura de jos şi vorbind singur, se îndrepta spre poartă, ducându-se la vie. Până seara mamaia a mai vândut câteva sticle. Mă ţineam după ea şi eram supărată că nimeni nu gusta din vin în faţa noastră. Tataie părea tot neliniştit şi înainte să adorm, l-am auzit şoptindu-i mamaiei:

-Prima dată în viaţa mea când mă simt un hoţ.

-De, Gogule, trebuia să-ţi termini vinul încet astă iarnă. Tu bei cu oala, cu aia mare de pământ şi când ai tras câte un gât din vinul lui Ionel, a fost cam larg gâtul tău! Ce vină are băiatul? Vrea şi el să facă un ban.

Fără să-l mai sculte, mamaie s-a întors şi m-a luat în braţe. Tataie s-a mai învârtit şi a adormit. În seara aceea nu a mai sforăit. Părea liniştit că nimeni nu remarcase că vinul era amestecat cu o sticlă de apă.

A doua zi mi-am făcut de lucru prin curte, dar nimeni nu a mai venit să cumpere vin.

Peste câteva seri ne-am trezit cu tăticu. Venise cu un prieten într-un camion. După ce m-a luat în braţe şi m-a pupat, i-a spus lui tataie:

-Tăticule ne e foame şi adu bre şi matale vreo două oale mari din vinul meu.

Mamaia a alergat să aprindă focul şi a pus de mămăligă. Tataie se învârtea agitat prin curte cu felinarul în mână, se ducea şi se întorcea şi nu găsea oala.

Mamaie mesteca mămăliga şi se uita după tataie cu milă. Ouăle şi brânza erau pe masă şi vinul tot nu mai ajungea. Tăticu vorbea cu un mustăcios despre pământ. Nu înţelegeam nimic, moţăiam rezemată de perete, aşteptam vinul şi eu ca şi el.

Odată cu mămăliga a ajuns şi vinul. Tăticu fuma şi vorbea. A umplut trei pahare şi i-a întins unul lui tataie, care stătea nervos în dreptul uşii. Mamaie a răsturnat mămăliga pe fundul din lemn şi a început să o taie felii cu aţa groasă, pe care o ţinea agăţată într-un cui la grindă.

Tăticu vorbea cu paharul în mână. Eu îl priveam pe tataie care se îngălbenea.

Au ciocnit paharele şi tăticu l-a tras pe tataie lângă el pe pat. Aburul mămăligii se ridica până în tavan. Mamaie a mărit flama lămpii, iar tăticu şi-a dus paharul la gură. Deodată tataie l-a întrebat ce face mami şi când venea. Tăticu a sorbit din pahar şi-a trecut palma peste buze şi i-a spus:

-Venim sâmbătă să luăm fata acasă.

Mamaia l-a privit cu regret. Tataia a respirat uşurat, nu pentru că ar fi scăpat de mine, ci pentru că  tăticu nu observase nimic deosebit în gustul vinului. Mă uitam la tăticu supărată în primul rând pentru că mă lua acasă şi în al doilea rând pentru că nu-şi cunoştea vinul.

După câteva minute, tot mâncând şi bând, tăticu a ridicat paharul în faţa lămpii, încercând să-i vadă culoarea.

-Şi-a schimbat puţin gustul! le-a spus indiferent.

Tataie era nervos, iar mamaia se învârtea calmă prin cameră, de la masă la celar. Mustăciosul, după ce a luat o înghiţitură i-a spus:

-S-a trezit puţin, a cam pierdut din tărie.

-Eu ştiu, măi Ionel, s-a grăbit tataie să răspundă.

-Da, tataie, am sărit şi eu fericită, are dreptate mamaia că ai gâtul cam lung, cine te-a pus să pui apă în vin?! Vezi, am continuat şi mai înfierbântată, dacă Gheorghe este prost, tăticu ştie ce vin ţi-a adus ca să vinzi!

Mamaia înlemnise cu un ştergar în mână, uimită că eram la curent cu secretul lor. Tataie, ca un condamnat îşi aştepta sentinţa.

Tăticu râdea cu lacrimi. Prietenul lui a bufnit într-un râs de i-a sărit brânza din gură. Încurajată de buna lor dispoziţie am dat plapuma la o parte, m-am aşezat lângă ei la masă, povestindu-le toată tărăşenia cu vinul şi cu apa.

La sfârşit toţi râdeau, mai puţin tataie, care, printre hohotele lor, căuta săracul să se justifice că nu avea pâlnie şi umplea sticlele direct din damigeană.

Au plecat târziu, dar înainte să sufle în lampă, tataie i-a spus mamaiei:

-Ionel nu a spus nimic. M-am speriat ca un prost, dar fata asta te omoară cu zile, este buzoiancă.

Nu a mai avut răgaz să-şi termine fraza din cauza mamaiei, care l-a oprit nervoasă:

-Gogule, nu vorbi de fată că este a noastră şi pe urmă tu eşti de vină. Adică, ce vrei, să ţină cu tine sau cu tac-su?

Tataie nu a îndrăznit să-i răspundă. S-a întors cu spatele şi ca de obicei a început să sforăie. Ştiam că era mulţumit. Tăticu nu-i făcuse niciun reproş şi luase totul în glumă.

VINO, IUBITO! - montaj RODICA ELENA LUPU, versuri MICHAELA ARBID STOICA

GLORIE COPILARIEI capitolul III

Capitolul III

TATAIE ÎMI POVESTEŞTE

Una dintre distracţiile mele preferate la vârsta de şase ani erau de complicitate cu tataie, când plecam la câmp în căruţă. Mă aşeza lângă el şi cum ieşeam din curte îmi dădea hamurile. Mânam calul spre drumul „Teilor” şi de acolo, de-a lungul căii ferate, până unde îşi avea pământul. Nu ştiu dacă îl duceam eu pe cal spre pământul nostru sau dacă, după atâţia ani, nu-l cunoştea singur, mai bine chiar decât mine.

Eram aşa de fericită şi de mândră, că nu priveam decât coada calului care se mişca nervoasă. Asta numai până când ieşeam în drumul „Teilor”, căci, de acolo începea câmpul şi nu mă mai vedea nimeni. Atunci fără să-i dau un pic de răgaz lui tataie, îi aruncam hamurile, ridicându-mă în picioare ca să-mi netezesc poalele rochiei, aşa cum o văzusem pe mamaie şi plină de importanţă, îi spuneam:

-Şi acum, între noi tataie, spune-mi ce făceam eu când eram mică?!

Tataie îşi trecea mâna noduroasă prin părul meu mătăsos, fără să aştepte să-i spun de două ori şi după ce îşi aranja pălăria într-o poziţie convenabilă începea:

-Măi tataie, erai aşa de frumoasă când erai mică, cum nu a fost niciun nepot;  semănai cu mă-ta când a născut-o mă-ta-mare.

El tăcea iar eu mă foiam; nu-mi convenea că îmi spunea „mă-ta”, aş fi vrut să spună mami sau cu „fata mea”, orice numai cuvântul „mă-ta” îl găseam ţărănesc şi fără dragoste pentru mami, dar tăceam nemulţumită. Într-un târziu el continua:

-Erai grasă şi albă, cu părul galben ca gălbenuşul...

După o pauză începea iarăşi:

-Tataie, să nu te superi, dar tare rea ai mai fost! îmi spunea privindu-mă cu coada ochiului.

Nici asta nu-mi convenea.

-Când te-a făcut mă-ta, tare s-a mai chinuit. Nu voiai să ieşi, măi tataie!

Şi mirat, tataie se uita la mine aşteptând să-l întreb: „Pentru ce nu mă grăbisem să ies?”

Mă uitam şi eu la el mirată şi neputincioasă îmi ridicam umerii. Atunci tataie, convins că nu-i puteam răspunde relua firul gândurilor:

-Tu ştii că era să te scape în wc-ul maternităţii?

Nu-l mai priveam; de data aceasta povestea lui nu era deloc pe placul meu. Să mă scape în wc? Ce poveste de necrezut! Tocmai pe mine?

-Nu mă crezi? mă întreba tataie jenat pentru că vorbele lui nu mă convingeau.

Şi fără să-l rog, relua singur firul poveştii:

-Măi tataie, am dus-o pe mă-ta la spital toţi, adică tac-tu, mă-ta-mare şi eu. Eram la voi acasă când au apucat-o durerile şi am stat toată noaptea şi a doua zi. Nu voiai să ieşi cu niciun chip! Mă-ta-mare plângea, numai tac-tu era fericit, zicea că îi face o fată. De unde ştia că o să fii fată?!

Nu-i răspundeam. Stăteam mereu cu buzele strânse în semn de nemulţumire.

-Noi am plecat din cauza vitelor şi abia peste trei zile, când au lăsat-o durerile, mă-ta s-a dus şi ea ca omul, înţelegi?

Nu vroiam să înţeleg nimic, aşteptam să-mi povestească ceva mai convenabil pentru orgoliul meu de nepoată născută în Bucureşti, aşa că stăteam cu nasul strâmb şi cu gura strânsă ca după corcoduşe verzi.

-Când a văzut moaşa că nu era în cameră, a fugit după ea şi cum nici ea nu era mulţumită de situaţie, când a găsit-o şi au dus-o la sala de naştere ţi se vedea capul.

La sfârşitul frazei tataie râdea cu lacrimi la gândul că puteam să cad în gaura wc-ului. Eram şi mai dezamăgită decât de cuvântul „mă-ta”. Ştiam că tataie nu minţea, dar ideea că eu „fata Mării de la Bucureşti” stârneam râsul oricui auzea povestea naşterii mele, mă întrista.

Tataie vorbea de unul singur. Priveam câmpul, fără să-i las impresia că mă interesa ce auzeam.

-Auzi? Tac-tu când a aflat că a născut Maria o fată - de data aceasta suna mai frumos „Maria” - fugea ca nebunul de la ai lui la noi şi spunea la toată lumea că eşti frumoasă ca el. Toţi ne gândeam cu milă la Maria noastră: să facă ea o fată şi asta urâtă?!

Era pentru prima dată când tataie mă enerva; îl vedea pe tăticu urât şi mai ales îi trecuse prin minte că Maria putea să facă o fată şi asta urâtă? Mamaie mă incrimina cu neamul lui tăticu din Buzău, dar niciodată nu a îndrăznit să spună că tăticu nu era frumos. Cum de îndrăznea el?! Pentru problema asta tataie era notat cu un punct negru în inima mea.

-Şi pe urmă? îl întrebam grăbită.

-Pe urmă, continua tataie cu un aer uşurat, te-am văzut toţi şi erai aşa de frumoasă, că ne-am spus: se vede de la o poştă că este fata Mării! Erai aşa de bună, că ne întrebam dacă nu erai mută.

Fruntea mi se descreţea încet, dar buba pentru tataie rămânea.

-Când veneaţi la noi, mă-ta-mare îi spunea Marii să te ciupească să plângi niţel; ne temeam că nu aveai glas.

Şi fericit că nu fusesem mută, tataie izbucnea în râs de răsuna tot câmpul.

-Pe la un an, te-ai făcut rea, măi tataie! mi-a spus cu părere de rău. Cum intrai în curte, începeai să urli ca din gură de şarpe.

Eram curioasă să ştiu de ce, aşa că fără nicio jenă i-am spus:

-Tataie, povesteşte mai repede, dacă te opreşti de fiecare dată, o să trebuiască să stăm toată ziua în căruţă ca să termini.

Tataie s-a foit puţin nemulţumit de graba mea şi cum elanul îi scăzuse, a reînceput povestea:

-Urlai pentru că voiai să te urci pe cal.

Am respirat uşurată.

-Şi?! Asta înseamnă că nu mă urcaţi?! l-am întrebat.

-Cine îndrăznea să te dea jos? Mi-a răspuns mirat. Tac-tu te ţinea pe cal, iar eu îl plimbam de ham şi o chemam pe măicuţa mea în ajutor, dar nu mă putea ajuta sărăcuţa, pentru că a murit când eram mic. Tu ştii că nu mi-o amintesc nici pe ea şi nici pe taica?

Mă uitam la el cu milă, dar cum totul se întâmplase de mult, puţin îmi păsa mie de povestea lui; eu voiam să o termine pe a mea. Bănuind că ardeam de curiozitate, îşi relua repede ideea:

-Când nu mai puteam de oboseală, tot plimbându-te prin curte, îmi trânteam căciula de pământ, iar mă-ta-mare te lua de pe cal, îţi dădea o palmă la fund şi...,

Tataie se uita la mine cu coada ochiului, dar eu ascultam fără să clipesc, după care continua...

-Îl înjura pe tac-tu şi pentru tine şi pentru Maria noastră, pentru că era prea slabă, măi tataie!

-Şi?! Tataie, ce mai făceam?! îl întrebam nervoasă.

Tataie începuse să dea semne de plictiseală.

-Toţi vecinii ştiau după gălăgie că amândouă sunteţi la noi şi din „nebuna Marii” nu te scotea nimeni. Când ai mai crescut nu ai mai vrut pe cal; te urcai în faiton şi te plimba amărâtu’ de tac-tu toată ziua prin curte.

-Mă mai bătea mamaie?

-De ce să te bată?! mă întreba mirat. Dacă aşa voia tac-tu asta era problema lui.

Eram fericită, ştiam că tăticu niciodată nu m-ar bate.

În schimb tataie reuşea să-mi umbrească pentru câteva minute bucuria de a fi cu el în câmp. Mi-ar fi plăcut să-l aud povestind lucruri frumoase, că ar fi mândru de mine, să aş fi cea mai bună dintre nepoate, cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă. Dn păcate, tataie nu voia cu niciun chip să-mi măgulească vanitatea şi în felul acesta nu auzeam decât răutăţi cum „îi chinuisem pe toţi din cauza calului şi al faitonului.”

-Tataie, m-am trezit vorbind dintr-o dată, îmi spui numai poveşti care nu-mi plac. Vreau să ascult ceva care să mă bucure; după spusele tale înţeleg că am fost mai rea decât o „urzică”.

Tataie m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe locul meu ca pe un fulg, m-a aşezat pe genunchii lui şi după ce şi-a plimbat faţa prin părul meu, mi-a spus:

-Nu ştiu de ce, măi tataie, nu am văzut nimic din ce au făcut ceilalţi nepoţi, cu toate că sunt cu noi în sat; pe tine te iubim altfel şi eu şi mă-ta-mare. Poate, unde Maria a fost singura mea fată care s-a măritat departe sau poate pentru că a fost cea mai bună dintre toţi copiii. Uite aşa te iubim şi pe tine la fel de mult. Cu toate că faci prostii, simt că tu o să mă bucuri la bătrâneţe! Parcă măicuţa mea îmi spune noaptea că tu nu o să mă superi mereu şi într-o zi am să le spun ţătăncilor astea guralive: „O să vedeţi fa, asta este nepoata mea şi a venit să-mi facă injecţii, că sunt bolnav, şi să-mi aducă o ţuică!”

Mă lăsam strânsă de braţele lui, gândindu-mă că, totuşi tataie fără să-mi spună în fiecare zi, mă iubea ca pe mami.

Ajunsesem în faţa pământului lui tataie.

-Fetiţa, stop! i-am spus iepei şi am râs, strângându-ne degetele mici într-un cârlig amândoi, pentru că rostisem aceleaşi cuvinte deodată:

-Tataie, cine a murit? am strigat veselă.

-Un drăcuşor! mi-a spus.

Sărind repede din căruţă, tataie a slobozit calul, după care m-a coborât şi pe mine cu mâinie lui puternice şi cu degetele noduroase de muncă.

-Ce fac, tataie? l-am întrebat veselă.

-Nu faci nimic; mergi în urma mea şi strângi buruienile în târnă, să le luăm pe urmă acasă pentru vacă.

În mintea lui asta însemna nimic; trebuia să stau aplecată şi să pun una după alta buruienile în târna din nuiele, făcută de el în timpul iernii, la gura sobei. Uitasem toate poveştile lui triste, eram fericită că tataie al meu, care era iute ca „suveica”, avusese încredere în mine de mă luase cu el la câmp să-l ajut. Am început să trag târna după mine, fără să aştept ca tataie să înceapă plivitul buruienilor. Stăteam dreaptă în capul locului, ca un soldat în ziua defilării, aşteptând să încep cea mai importantă misiune din viaţa mea; în mai puţin de cinci minute deja, pe fundul târnei zăceau primele buruieni.

Uitasem totul şi eram fericită! Mă gândeam cu regret că, în primăvara viitoare aveam să fiu la şcoală, iar tataie o să muncească singur. Cu o undă de tristeţe în voce l-am întrebat, la ce s-ar fi aşteptat cel mai puţin:

-Tataie, aud mereu ceva despre înţărcat. Mamaie spune că „Leana vrea să înţarce viţelul la vacă”. Cum m-a înţărcat pe mine? Ce înseamnă asta?

S-a uitat la mine pe sub borurile pălăriei lui, îngălbenite de soare, şi-a îndreptat spatele şi cu un zâmbet care nu-mi promitea nimic bun, a început să-mi povestească:

-Măi nepoata lui tataie, apropiai doi ani şi sugeai lapte de la mă-ta care era slabă biata de ea, de ziceai că o să moară de plămâni. Nu ştiam ce însemna cuvântul plămâni, dar bănuiam, după privirea şireată, că iar îmi povestea ceva rău despre mine.

-Şi?! l-am grăbit nervoasă.

-Mă-ta, adică Maria noastră, te iubea, cum nu a iubit mă-ta mare pe cei cinci pe care i-a avut; nu voia cu niciun chip să te supere şi te mai şi lăsa să dormi cu sânul la gură.

Eram fericită; nici mami nu-mi refuzase nimic, până atunci.

-Şi?! l-am întrebat.

-Păi, când aţi venit odată la noi, Susana lipea prispele cu bălegar. Când a văzut că Maria şi-a scos sânul, iar tu umblai cu gura după el, a trântit o pleaşcă peste el. Mă-ta a început să ţipe, iar tu să urli. A fugit săraca repede de s-a spălat, dar tu nu ai mai vrut să te apropii de el. Ionel se văicărea de mama focului că o să-i moară fata, iar Maria o certa pe mă-sa că o să-ţi fie greaţă de mâncare toată viaţa. Ţi-e greaţă tataie? m-a întrebat fără să mă privească.

M-am gândit puţin şi am găsit că puteam să fiu cu adevărat rea, aşa cum fuseseră şi ei cu mine. Tăcând câteva secunde, cu nasul strâmb, i-am răspuns mulţumită:

-Măi tataie, să ştii că îmi este greaţă cam în fiecare zi când ceva nu-mi place şi mă doare în partea asta, am pus eu mâna în dreptul stomacului.

Ştiam că exagerasem după zâmbetul lui, dar m-am făcut că nu-l văd şi ca să nu-i dau răgaz să se gândească la răspunsul meu, l-am întrebat:

-Şi cu viţelul cum o să facă?

-La fel cum a făcut cu tine; pe ugerul vacii o să pună iarăşi bălegar frământat cu pământ galben şi cu apă. O să-i fie scârbă şi lui, aşa cum ţi-a fost ţie şi nu o să mai sugă.

Nu l-am mai întrebat nimic în ziua aceea. Auzisem atâtea răutăţi şi riscam să nu-l mai iubesc; era preferabil să tac şi să strâng buruienile în linişte, sub vântul cald de primăvată.

La prânz ne-am aşezat pe pământul care mirosea a proaspăt şi după ce am respirat uşurată, pentru că tataie părea mulţumit de munca mea, am început să-l ajut să întindă mâncarea pusă de mamaie în coşul de paie.

-Trebuie pus ştergarul, mi-a spus tataie cu un aer important.

Mi-am strâmbat nasul iarăşi; erau atâtea lucruri pe care le ştiam, dar nu mă gândeam la ele şi ca să-mi dau importanţă, l-am lăsat pe el să mă servească şi pe mine şi pe el.

Tataie a întins ştergarul alb cu flori pe margini, lucrat de mamaie cu un an în urmă. A scos pâinea, din care a tăiat câteva felii groase, iar în cele două farfurii de tablă a pus ouăle fierte de cu seară şi caşul. Îmi era foame, dar aşteptam, pentru că îmi plăcea cel mai mult smântâna.

Tataie ţinea mereu coşul acoperit cu un alt ştergar. Eram nemulţumită. Stăteam mereu cu buzele strânse şi cu nasul strâmb, gândindu-mă că mami nu ar fi uitat. Nici ouăle şi nici caşul nu-mi plăceau, dar din cauza golului din stomac, trebuia să mănânc ceva. Mă gândeam deja la mamaia cu pică.

Am început să-mi curăţ un ou fără poftă; l-am pus în farfurie şi am acceptat bucata de caş, la fel de mare ca a lui tataie. Muncisem şi încă nu ne terminasem treaba, mai aveam câteva ore bune după prânz şi cu gândul aiurea, am început să muşc când din pâine, când din ou. Simţeam zâmbetul lui tataie, cu toate că nu-l priveam.  Mă uitam departe în câmp; îmi plăcea pământul şi îmi plăcea la ţară. Pe alocuri vedeam ţăranii odihnindu-se ca noi, în picioare sau plivind buruienile din porumbul mic, care indiferent se legăna în adierea vântului de primăvară.

Eram supărată că nu stăteam la ţară. Era aşa de multă linişte şi atâta spaţiu, că aveam sentimentul că tot ce este, de la pământ până în cer îmi aparţinea. Mă uitam la tataie cu milă. El se bucura numai că avea la toamnă din ce să-şi facă mămăliga, pentru care deja tremura. Tataie auzise că „toate pământurile vor fi luate”. De cine? Nu ştiam.

Nici nu-mi imaginam cum puteau să fie luate? Pământul nu era ceva care putea fi luat şi pus deoparte.

Tot gândindu-mă, mi-am terminat caşul şi oul mai repede decât tataie, care, curios a început să caute iarăşi în coş.

-Se poate să te fi uitat Susana?!

-Nu mă iubeşte decât mami! i-am răspuns indiferentă.

Deodată, a scos din coş borcanul cu smântână şi fără să mă întrebe l-a vărsat jumătate în farfuria mea, întinzându-mi altă felie de pâine. Gura mi se umpluse de apă vâzând smântâna în farfurie, dar cum eram nepoata lui Gogu, deci aveam un gram din mândria ţăranului încălţat cu opinci, am privit indiferentă, până când tataie, jenat, a încercat să-mi explice:

-Dacă îţi puneam smântâna, nu ai fi mâncat nici caşul şi nici oul; atunci Susana mi-ar fi spus că nu am avut grijă de tine.

Ştiam că tataie spunea adevărul.  Îl iertasem şi tăcută, am început să înting cu pâine în smântâna încălzită de soare; la început plictisită, iar pe urmă cu graba înfometatului. Tataie mă privea cu un zâmbet satisfăcut; ştiam că el câştigase, dar nu mai avea importanţă.

După prânz am muncit amândoi fără să vorbim. Tataie se întorcea şi mă ajuta să umplu târna cu buruieni, pe care le căra la căruţă. Erajm obosită, dar fericită. Mă simţeam mare şi importantă. Petrecusem toată ziua în câmp.

Când ne-am întors acasă, spre seară, tataie avea poftă să povestească. Îl ascultam cu ochii închişi şi cu gândul la mami şi la tăticu. Nu auzeam decât frânturi, moţăiam lângă el şi din când în când îi simţeam degetele noduroase, care se înfigeau în mâneca pulovărului meu, punându-mă în poziţiee dreaptă. Numai când am ajuns în curte, am auzit-o pe mamaie bodogănindu-l pe tataie pentru că mă ţinuse toată ziua în câmp.

Am stat cu ochii închişi până m-au aşezat în pat şi au început să mă dezbrace. Am respirat uşurată, simţeam dragostea mamaiei, sărutările şi mângâierile ei, când mă îngânam cu somnul şi erau pentru mine cea mai mare bucurie.