PRIZONIERĂ ÎN LIBERTATE partea a IV-a

PARTEA A PATRA

Dan din Popa Nan

Am plecat din Bucureşti după-amiaza. Învăţasem că cel mai important lucru într-o despărţire rămânea ultima imagine, aşa că îmi epuizam ultimele rămăşiţe de energie pentru a zâmbi tot timpul şi a le aranja proiecte pentru viitor. Mama mă asculta resemnată, numai tata decepţionat mi-a răspuns:

-Planurile tale rămân întotdeauna în faza de proiect, nu se realizează nimic, ne-am bucurat că poate scăpai de nebunul de Mahmud şi de război.

Am reuşit să mă despart de ei calmă. Am mers câţiva metri şi numai când am fost sigură că pot să le mai zâmbesc încă o dată am întors capul și am rămas uluită. Mama şi tata o  îmbrăţişau în acelaşi timp pe Simona!

De la distanţă s-a grăbit să-mi strige:

-Şi eu mă întorc la Beirut.

Îmi era suficient, nu voiam să ştiu mai mult, şi, încet, am simţit că nervii îmi cedau şi în locul curajului pe care mi-l impusesem apărea slăbiciunea şi dorinţa să plâng pe umărul cuiva, dar mai ales, nevoia ca cineva să mă consolezeze şi să-mi spună că luasem o decizie corectă.

În mai puţin de cinci minute, treceam amândouă punctul de frotieră, dar nu înainte de a le mai zâmbi încă o dată părinţilor de la distanţă, încercând să le înlătur ultima undă de îndoială din privire şi din suflet. Prezenţa neaşteptată a Simonei ne-a surprins pe toţi şi, ca de obicei, pe unde trecea lasa în urma  ei un sentiment de încredere şi o undă de veselie.

-Nici nu mă gândeam că o să se termine totul aşa de repede, mi-a spus Simona imediat ce ne-am aşezat pe scaune în sala de aşteptare. Şi luându-l în braţe pe Talal a continuat râzând: mi-au stricat toate proiectele, în special că mă distram  mai bine ca la 18 ani.

 Îmi ţineam cu greu lacrimile, dar când am auzit-o am izbucnit în râs şi i-am răspuns:

-Dar eu de ale mele, ce să mai spun, dacă mai ţineau cel puţin o lună de zile, nu aş mai fi plecat…

Deodată ochii Simonei s-au oprit miraţi asupra mea, şi fără ca să-mi pună vreo întrebare aştepta să-mi continui restul frazei. Într-un târziu, s-a hotărât şi m-a întrebat:

-Voiai să rămâi? Sper că nu puteai să faci o asemenea prostie?

Nu am mai avut timp să-i răspund, pentru că trebuia să ne îmbarcăm pentru plecare; eram nervoasă şi de fiecare dată când ni se întâlnea privirea simţeam că Simona încerca să citească dincolo de aparenţe, dar nu reuşea să-mi pătrundă în gând. Abia când ne-am fixat centurile de siguranţă Simona mi-a amintit că încă nu primise răspuns la întrebarea ei. Am tăcut încă o dată deliberat şi mi-am închis ochii în clipa în care avionul decola. Nu am vrut să-i deschid decât într-un târziu, când am fost sigură că reuşisem să-mi ascund toate emoţiile. Atunci, calmă, i-am răspuns:

-Nu aş fi rămas aici.

Simona primise confirmarea la ceea ce începuse să bănuiască, dar, neîncrezătoare, m-a întrebat:

-Şi de ce nu ai plecat mai departe, doar ai avut timp în şase săptămâni, cât ai stat aici?

-Este o poveste lungă, am răspuns copleşită de tristeţe şi, grăbită, mi-am căutat în geantă ochelarii de soare pentru că deja obrajii îmi erau udaţi de lacrimi. Mi i-am pus repede la ochi şi mi-am şters cu dosul palmei lacrimile. Simona mi-a întins batista ei, şi aşteptându-mă să vorbesc şi-a aprins o ţigară, după care mi-a întins pachetul.

Mi-am şters ultimele lacrimi şi am început să-i relatez Simonei toată povestea şi în special am accentuat mizeria veşnică în care trăiam lângă Mahmud.

-Mai bine că nu ai plecat, mi-a răspuns Simona. Dacă ai fi pierdut copiii l-ai fi urât pe Alex până la moarte, pe când aşa îţi rămâne o amintire frumoasă şi mai ales, speranţa “că undeva este cineva care te iubeşte şi, cine ştie, poate într-o zi îl vei regăsi.”

-Crezi? am întrebat-o cu naivitate.

Şi spre surprinderea mea Simona a continuat grăbită, ca şi cum i-ar fi fost ruşine să nu ne audă cineva.

-Nora, nici eu nu sunt fericită. Bineînţeles, nefericirea mea este diferită de a ta, dar oricum, există: m-am căsătorit tânără, la început era gelos; nici pe mine nu m-a lăsat mult timp să circul singură pe stradă, pe urmă a început războiul, a pierdut tot, în plus, avea datorii la bancă, aveam doi copii, am fost nevoită să lucrez. Lucrez de patru ani şi pentru prima dată mi-am permis o vacanţă şi am venit să-l văd pe tata, mi-am regăsit foşti colegi şi am uitat de toate. Sunt supărată şi deprimată, dar eu am o deviză: “să nu stai mai mult de 10 minute fără o ocupaţie, căci altfel pun stăpânire pe tine gândurile şi nu mai reuşeşti să ieşi la suprafaţă.” Ai înţeles, Nora, trebuie să-ţi găseşti o preocupare pentru atunci când ai un vid, de exemplu, scrie.

M-am uitat la ea mirată. Avea dreptate. Niciodată nu mă gândisem că trebuia să-mi trec cât mai puţin în revistă gândurile şi, mai ales, să mi le pun de-o parte, ca şi cum nu ar fi ale mele.

-Dacă nimic nu se schimbă, cu timpul o să găsim o soluţie şi am să te ajut să fugi cu copiii.

-Cum? am întrebat-o nedumerită.

-Pe la creştini, pentru că am foarte mulţi prieteni, principalul e să ai unde!

Am respirat uşurată şi o fericire uşoară s-a împrăştiat în tot corpul, şi primul gând l-am avut pentru mama, căreia trebuia să-i scriu cum ajungeam. Am sosit la Damasc şi spre surprinderea mea, Mahmud era la Beirut, deci mă minţise ca să mă întorc cât mai repede. Nu m-am supărat pentru că întârziam cu câteva zile scandalul pe care ştiam că mi-l pregătea. Simona a dormit la hotel, iar eu cu copiii la cumnata mea. A doua zi ne-am întâlnit la garajul de taxi şi am plecat împreună spre Beirut.

Cum am  ajuns în Liban, am simţit în aer o tristeţe care plana nu numai pe faţa oamenilor, dar şi pe clădiri. Totul era deprimant. Nu ştiam de ce, dar din prima clipă când am pus piciorul în Liban am simţit o dragoste plină de admiraţie pentru această țară. Nu ştiam ce simt pentru libanezi, eram confuză, dar în faţa peisajelor şi al marii uitam totul  şi trăiam toate emoţiile pictorului fără talent, care simte frumusețile dar nu le poate reda.

-Crezi că totul s-a terminat? am întrebat-o pe Simona, mai mult cu iluzia că îmi va da un răspuns afirmativ.

-Mă îndoiesc, situaţia a rămas aceeaşi, chiar dacă au plecat palestinienii. Asta nu înseamnă ca musulmanii şi creştinii se vor pune de acord. Principalul este că aeroportul se va deschide şi voi putea lucra.

Am ajuns la familia lui Mahmud după-amiaza. Cei 60 de kilometri dintre cele două capitale sunt uşor de parcurs, cu toate că drumul traversează în lăţime lanţul muntos al Libanului. Când am coborât din maşină, Hiba era pe balcon, a sunat-o pe Maha şi în acelaşi timp a coborât alergând pe scări. Ne-a îmbrăţişat emoţionată şi mi l-a luat din braţe pe Talal, care speriat de zgomot s-a trezit. Raya era tăcută şi rezervată de când plecasem de la Bucureşti.

Maha ne-a primit fericită dar nu a uitat să-mi spună: “ai plecat şi ne-ai lăsat, nici nu ştii ce greu ne-a fost“. Am tăcut, cu toate că voiam să-i reamintesc că în ziua când i-am cerut să vină cu mine la magazin ca să nu fiu singură sub bombe mi-a răspuns: “este magazinul soţului tău!“ Era singura aliată din familie care-mi rămânea, nu vroiam să-i răspund ca să nu o pierd şi pe ea.

Mahmud era la un vecin, aşa că în mai puţin de cinci minute, după ce ne-a îmbrăţişat, m-a luat în salon şi a început calm să mă interogheze. Nemulţumit de răspunsurile mele, după altele cinci înjura şi mă insulta cu o violenţă pe care o ţinuse în el parcă anume pentru ziua când ne revedeam. Nu găseam cuvinte să-i explic că am fost jenată în Damasc, nu-l puteam convinge nici de faptul că m-am întors mai repede decât ar fi fost necesar şi mai ales, de zilele plăcute pe care copiii le petrecuseră în România. Am auzit ca prin vis cuvântul “curvă creştină” şi am zâmbit. Avea dreptate. Am închis ochii şi imediat l-am văzut pe Alex. Dar știam că dacă am făcut tot ce am făcut a fost datorită lui. Indirect, el m-a împins în braţele lui Alex, el cu răutatea şi prostia lui nu mi-a dat o clipă de răgaz ca să-l uit.

Trecuseră mai bine de două ore de când urla. Nimeni din familie nu intervenise, eram mereu în salon cu uşa închisă, numai Raya mă striga din când în când, dar auzeam vocea Mahei care o chema şi încerca să o distreze. Deodată, ca şi cum eram electrocutată, m-am ridicat şi o criză de plâns m-a cuprins  şi m-am îndreptat spre uşă. Eram hotărâtă să ies şi să plec la Simona, nu mai voiam să ştiu nici de copii şi nici de ce mi s-ar fi putut întâmpla. În clipa aceea aş fi fost capabilă să-mi trag un glonţ în cap, fără nici un regret. Mă uram pentru că nu am încercat totul ca să nu mă mai întorc la cel mai rău dintre toţi nebunii care existau. Când am pus mâna pe clanţă, Maha a apărut în faţa mea.

-Nora, trebuie să-l înţelegi! Tu nu ai stat ca noi toată vara sub bombe, nici nu-ţi poţi imagina ce-am suportat. Fiecare zi care trecea era ca şi cum era ultima zi din viaţă.

-Şi care este vina mea? i-am strigat cu agresivitate şi am împins-o ca să pot ieşi. Ce mare avere aveaţi ca să o păziţi? Mai bine spune că v-a fost teamă pentru că sunteţi sirieni la origine.

-Eu sunt mai important decât copiii, a ţipat Mahmud. Dacă ei mor eu pot să fac alţii, dar dacă mor eu, cine are grijă de ei? Era cea mai tâmpită afirmaţie pe care o auzisem în viaţa mea din gura unui părinte, şi cu greu m-am abţinut să nu-i strig: “păcat că nu ai murit”

S-a calmat târziu. În noaptea aceea nu am dormit, cum de altfel nopţi de-a rândul după aceea.

A doua zi când am trecut la noi, Rania  a venit repede de la mama ei să mă vadă:

-Nora, de ce te-ai întors, situaţia este încă periculoasă?!

M-am uitat la ea ca unul căruia puţin îi pasă şi am întrebat-o despre ai ei.

-Eşti supărată, nu-i aşa? m-a întrebat puţin jenată.

Am dat din cap afirmativ şi am refuzat să-i dau amănunte, cu toate că ştiam că îmi cunoştea sursa necazurilor.

-Ştii, am făcut un pariu cu toţi care te cunosc din familia mea. Ei au spus că nu te mai întorci, Şi deodată, mirată, m-a întrebat: de ce te-ai întors?

Rania se uită la mine mirată, încât pur şi simplu îmi era milă de ea. Nici nu ştia unde era România înainte să mă cunoască. Ce puteam să vorbesc cu ea în afară de mizeriile mele casnice şi de puţină bârfă din cartier? Situaţia era încă neclară pe 13 septembrie. Ascultam împreună cu ceilalţi ştirile şi presimţeam ce va va urma. Pe 14 septembrie, în jurul orei 16,00, Beirutul a fost zguduit încă o dată de o explozie. Nu era una obişnuită şi banală care urmărea să omoare pe omul de rând, ci era cea care trebuia să rămână gravată pentru eternitate în istoria Libanului. Şeful de stat dispărea împreună cu alte 25 de persoane sub dărâmăturile blocului de câteva etaje unde îşi aveamsediul partidul al cărui şef era. Sirenele salvărilor au încercat încă o dată să le amintească libanezilor că nimeni nu este nemuritor, dar era deja prea târziu ca să mai  găsească cu uşurinţă o soluţie ca să  poată opri maşina războiului. Pe feţele tuturor, mai mult ca niciodată, se citea disperarea. Dacă la început erau speriaţi de prezenţa lui Basir ca şef de stat, dispariţia lui o considerau acum ca cea mai mare nenorocire care li se putea întâmpla. Imediat, fiecare a început să caute vinovaţii. Nu am avut prea mult timp să ne gândim, pentru că pretextul creat de acest atentat le-a permis israelienilor să procedeze la operaţia mult visată, de curăţire a Beirutului de vest de ultimele cuiburi de terorişti. În noaptea de 15 septembrie, curentul a fost oprit în sectorul de vest. Am ştiut că ni se pregătea ceva, eram toţi cu respiraţia tăiată la cel mai mic zgomot şi ascultam cu înfrigurare ştirile de la radio. A fost  noaptea când prima capitală a unui stat arab era ocupată de Israel. Am ştiut de la radio că a doua zi nu aveam dreptul să circulăm, şi mai ştiam că la cel mai mic gest suspect, armata israeliană avea dreptul să tragă fără somaţie. Străzile erau ocupate; soldaţii se odihneau cel mai adesea la intrarea în blocuri. Mă uitam de la fereastră şi nu încercam niciun sentiment, cu toată frica pe care o trăisem noaptea. Erau tineri, şi spre surprinderea mea, nu erau tipul de evrei cu care eram, cât de cât, obişnuită în România. Majoritatea erau bruneţi, şi dacă nu ar fi fost îmbrăcaţi în uniforme, oricare dintre ei putea fi luat drept un libanez. Erau plini de praf, murdari şi cu feţele obosite. Încercam să-mi imaginez dacă mamele lor erau fericite pentru victoria lor sau dacă tremurau de frică pentru ei. M-am strecurat uşor în salon şi am format numărul de telefon al Simonei. Nu a sunat decât o singură dată, că imediat o voce plânsă de femeie. Am cerut-o cu timiditate, dar cealaltă voce mi-a răspuns cu bruscheţe: “Nu-ţi poate vorbi pentru că soţul ei a murit.”

Am închis speriată, ca şi cum trăiam un coşmar. Stăteam în salon pierdută, când deodată am auzit zgomot de cizme. Raya, care era în dreptul uşii, curioasă din cauza zgomotului de afară s-a repezit şi a deschis-o: imediat m-am repezit şi am luat-o în braţe. Când mi-am ridicat privirea, patru soldaţi israelieni înarmaţi erau în faţa mea. Am simţit că inima încetase să-mi bată şi cu Raya în braţe m-am rezemat de tocul uşii. Şi ei aveau aerul puţin şocat de scena care se petrecuse foarte repede. Atunci, unul dintre ei mi-a spus ceva în arabă. N-a înțeles prea bine. Cu o voce slabă i-am răspuns în franceză şi deodată mi-am amintit că s-ar putea să nu mă înteleagă şi am repetat-o şi în engleză:

            -Nu înţeleg araba, sunt româncă şi fetiţa a deschis uşa atrasă de zgomot.

Au început să râdă toţi deodată şi cel mai apropiat de noi a întins mâna şi a mângâiat-o pe Raya, şi în cea mai perfectă limbă română ni s-a adresat:

-Nu am vrut să vă speriem, doamnă, ne cerem scuze, dar vrem să sunăm la vecini pentru că sunt palestinieni.

Am respirat uşurată şi cu obrajii roşii din cauza emoţiei l-am întrebat mirată:

-Eşti român?

A început să râdă fericit. I-am văzut dinţii albi şi frumoşi şi pistruii palizi de pe obraji. Era tânăr, poate cu puţin mai tânăr decât mine, mă uitam la el mirată pentru că nu ştiam de ce râdea aşa de fericit.

-De unde eşti din România? m-a întrebat grăbit.

-Din Bucureşti, dar tu?

-Tot din Bucureşti. Am stat pe Labirint, dacă cunoşti.

-Cum să nu; și noi am stat vreo patru ani pe Popa Nan.

-Şi eu tot pe Popa Nan, dar colţ cu Labirint.

-Am fost vecini, am strigat deodată veseli şi dintr-un elan de bucurie ne-am luat în braţe.

Pentru o secundă nu am mai fost nici ocupanţi şi nici ocupaţi, eram foştii vecini de cartier care ne-am plimbat paşii adolescenţei pe aceleaşi pietre de pe trotuarul aceleiaşi străzi  bucureştene. Eram mai mare decât el cu doi ani. Camarazii lui ne priveau miraţi şi vorbeau între ei, când deodată, o voce puternică venită de la parter ne-a trezit din emoţiile pe care le trăiam. Atunci unul dintre soldaţi a bătut în uşa vecinilor. Speriată, am intervenit:

-Sunt cei mai paşnici palestinieni pe care i-am cunoscut.

-Ştim, a răspuns cel care avea aerul de a fi şeful şi după ce m-a fixat pentru o clipă a continuat: Vrem să le arătăm că ştim despre fiecare cu ce se ocupă în Liban. Nu trebuie să uite niciodată asta.

Hiba a deschis uşa imediat. Ştiam şi eu şi ceilalţi că tot timpul a stat în spatele ei şi aştepta clipa ca să li se bată în ea. Din brunetă devenise violet, iar fraţii ei stăteau lipiţi de perete, palizi, ca şi cum îşi aşteptau sentinţa. Cel care vorbea arabă i-a salutat politicos şi a intrat urmat de ceilalţi. În mai puţin de cinci minute ieşeau la fel de calmi cum intraseră, şi, în engleză, uitându-se la mine, le-a spus:

-Doamna vă cunoaşte la fel de bine ca şi noi şi cred că i-a fost frică pentru voi.

M-am uitat la el mirată, şi înainte să coboare scările mi-a mai zâmbit încă o dată. Constatam din nou, “ce mică este lumea”. Înainte să ajungă la parter, Dan, noua mea cunoştinţă din armata israeliană s-a întors grăbit:

-Putem să avem încredere să luăm câteva sticle de apă rece de la tine?

Am izbucnit în râs:

-Dacă vrei, am să beau din fiecare sticlă, dar mă tem că nu este prea rece pentru că ne-aţi oprit curentul ăsta noapte. A râs şi el de răspunsul meu şi s-a întors spre colegii lui şi le-a vorbit.

Am alergat la bucătărie şi i-am văzut pe toţi înşiraţi de-a lungul peretelui, galbeni de frică şi cu respiraţia oprită. Am luat toate sticlele din frigider şi le-am scos pe scară. La ultimul transport l-am văzut pe Mahmud care mă privea cu ochii plini de fulgere. Ştiam că odată uşa închisă va izbucni furtuna, dar nu i-am dat nicio atenţie, şi împinsă de un elan de răzbunare pentru el l-am întrebat pe Dan:

-Vrei cafea?

-Nu, îţi mulţumesc, mi-a răspuns cu acelaşi zâmbet complice, dar trebuie să plecăm.

Imediat ce am închis uşa, Mahmud s-a repezit spre mine cu mâna ridicată, dar am țipat la el:

-Să nu sufli niciun cuvânt că îi chem şi am să le spun că tu eşti singurul terorist printre noi, teroristul familiei, un nou tip de terorist, la fel de periculos ca şi cei pe care-i caută ei.

Repetasem cuvântul terorist de mai multe ori, şi destul de tare, aşa că Maha ţinea degetul în dreptul gurii ca şi cum trebuia să vorbesc încet, iar el stătea cu mâna în aer ca şi cum nu se hotăra ce trebuia să facă. Am auzit un bătut discret în uşă şi toţi au deschis ochii mari spre mine. Atunci, Mahmud, ca trăznit s-a aşezat încet pe primul scaun. Era Hiba de data aceasta, care s-a strecurat repede înăuntru şi m-a luat în braţe plângând.

-Dumnezeu te-a întors mai devreme; când te-am auzit vorbind cu ei am ştiut că nu ni se putea întâmpla nimic.

Emoţionată, a început să mă sărute şi să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea mea şi a copiilor, şi ca să încheie rugăciunea a mai adăugat “să ţi-l ţină şi pe Mahmud”. Asta nu, mi-am spus în gând, pentru că dacă nu ai fi bătut la uşă, sigur m-ar fi plesnit.

Maha s-a grăbit să schimbe atmosfera şi a pus ibricul de cafea. În mai puţin de cinci minute veniseră şi fraţii ei şi beam cafeaua împreună. Ei vorbeau şi pronunţau mereu cuvântul “Allah”; mă uitam la ei şi nu puteam să cred că toată scena a fost reală. Aveam în ochi imaginea tânărului, care după ce şi-a ridicat cascheta în semn de respect şi adio a dispărut pe scări. Mi-ar fi plăcut să stăm de vorbă mai mult. În mod sigur că am fost la aceeaşi şcoală din cartier. Mi-am adus aminte de inelul pe care-l purtam de la Alex, şi încet l-am apropiat de buze şi l-am sărutat.

Pe 16 septembrie începea  masacru. În cele două tabere de palestinieni – Sabra și satila – au fost ucise peste 3500 de persoane. Ce complot odios împotriva unor suflete care s-au născut cu un singur păcat, acela de a fi palestinieni. Ne uitam la TV şi aveam impresia că vedem cel mai dezgustător film de groază, dar care, din păcate, era mai mult decât real. Cu toată comisia de anchetă  pe care au format-o israelienii, nu a fost nimeni pedepsit şi în felul acesta încă un masacru intra în istoria uitării.

“Nebunul” de sub pod

Cu toate tragediile petrecute pe câţiva kilometri pătraţi în câteva luni, populaţia încerca să uite şi să-şi continue viaţa. Ne-am întors la noi, şi încet, mi-am reluat vechile obiceiuri şi mai ales, scurtele  întrevederi cu Rania, în care nu uitam niciodată să trecem în revistă situaţia politică. Mahmud era acelaşi, cu toată presiunea de afară, pe care o trăiam toţi, el nu-şi uita obiceiurile şi ţipa la mine pentru un “da”şi pentru un “nu”. Încercam să urmez sfatul Simonei şi în timpul care-mi rămânea mă strecuram în salon, şi aşezată pe jos, cu spatele rezemat de perete, începeam să visez şi să scriu. Pentru câteva ore eram fericită şi încercam să-mi repet în minte versurile care atât de uşor îmi rămâneau în urma stiloului. Nu voiam să-mi scriu un jurnal pentru că aveam senzaţia că ar fi trebuit să-mi pun sufletul sub un microscop. În plus, nu puteam să fiu sinceră cu mine însămi, erau atât de multe secrete la care îmi era frică chiar să mă gândesc, dar mai ales să le aștern pe hârtie.  

Ştiam că Mohamed, soţul Etei, era încă prizonier în Israel şi de fiecare dată când treceam prin dreptul blocului lor îmi ştergeam câte o lacrimă. Nici nu voiam să mă gândesc la Eta. Ştiam că durerea pe care o trăia era nelimitată. Nu-mi puteam imagina că în urmă cu un an şi câteva luni am fost împreună şi căutam cu disperare o soluţie să scap de a doua sarcină, şi, în special, făceam planuri să ne regăsim departe de aici. Gina era şi ea undeva în deşertul Saudian şi se chinuia, nu numai să se obişnuiască cu căldurile şi obiceiurile, dar şi cu noul caracter al soţului ei, care cu fiecare zi care trecea cădea pe panta fanatismului religios, şi din simpaticul căpitan devenea un beduin limitat şi complexat. Ultima ei scrisoare, pe care am primit-o prin intermediul unei prietene care venea de acolo, mi s-a părut o foaie dintr-o revistă în care se publică articole fanteziste. Știam că Gina nu-şi încerca nici talentul literar şi mai ales, că nu glumea. Citisem scrisoarea de mai multe ori, şi dacă nu ar fi fost scrisă în româneşte m-aş fi îndoit că mi-ar fi adresată de cea care a pus piciorul în Liban cu atâta încredere în viaţă şi în dragoste. Simona plecase în Franţa. Cu toată durerea pe care o trăia în ascuns, nu a uitat, înainte de plecare, să-mi reamintească: “să nu te descurajezi, Nora, niciodată, pentru că la fiecare colţ avem câte o surpriză. Măcar din curiozitate trebuie să aştepţi ca să ajungi la  Alex, şi ţine-ţi mintea ocupată pentru ziua când  vei avea nevoie de ea”. 

Eram iar singură, aşteptam să începem şcoala, şi în puţinele momente în care nu reuşeam să-mi găsesc o ocupaţie, gândul îmi fugea spre Alex. Mă întrebam, din egoism, dacă suferă şi îmi doream, în secret, ca şi rana lui să rămână deschisă ca şi a mea.

Doina nu mă suna, sau poate nimeni nu-mi spunea. De multe ori eram tentată să trec să-l văd pe Tarek. Nu mă gândeam că de data aceasta aş putea să văd în el altceva decât un bun prieten sau un frate. Ştiam, mai bine ca oricând, că Alex era şi trebuia să-mi rămână singura iubire. Începusem să urăsc ideea căsătoriei pentru simplul motiv că-ţi pierzi libertatea, chiar şi pe cea sufletească, şi pentru un “da” poţi să devii sclava principiilor de familie şi ale moralei, şi cel mai trist este atunci când soţul este un tiran ignorant şi posesiv.

Singura relaxare psihică o trăiam în serile când Karim trecea pe la noi însoţit de Hala sau singur. Îi plăcea să creeze o ambianţă veselă şi ne spunea în câteva minute toate anecdotele pe care le auzea de la o vizită la alta, sau, cel mai adesea, le repeta  pe cele vechi. Într-o seară a venit cu zâmbetul pe buze şi de la intrare ne-a spus:

-În seara aceasta am cea mai bună glumă!

Ne uitam la el nedumeriţi şi aşteptam să înceapă:

-Nu ştiu dacă aţi ştiut, dar  sub pod la Cola, de ani de zile era un tip jerpelit şi nebun, care distra toată lumea. Era  inofensiv, toţi erau obişnuiţi cu el şi nu trecea nimeni pe lângă el  fără să nu-i arunce un bănuţ. După invazie a dispărut.

-O fi mort pe undeva, s-a grăbit să-i spună Mahmud.

-Da’ de unde, i-a răspuns sigur pe el Karim. Era ofiţer în armata israeliană, a dirijat operaţiunile în Beirut. Cine putea să cunoască mai bine decât el toate străduţele în oraş?!

Ne uitam la el nedumeriţi; era într-adevăr de necrezut. Nebunul cel mai iubit din cartierul care se învecina cu taberele de palestinieni să fie cel mai mare spion, şi în plus, ofiţer israelian!?

Într-o seară, pe când eram în vizită la Karim, mi l-a prezentat pe şeful partidului comunist din Bekaa. Era încântat că mă cunoştea şi a început să-mi povestească că a fost invitat în mai multe reprize să asiste la manifestaţiile de 1Mai de la Bucureşti, şi, în special, că-l cunoscuse personal pe Ceauşescu. După ce mi-a vorbit mai bine de-o oră de toate aspectele pozitive ale socialismului, şi după ce şi-a epuizat toate argumentele ca să mă convingă cât de mândru este să fie şef de partid, şi în special, cât de util le-ar fi şi libanezilor socialismul, l-am întrebat din ce trăieşte. Atunci, şi mai sigur pe el, a început să-mi înşire numărul de grădini şi livezi, uitând, însă, să menţioneze care era cultura de bază: haşişul.

După ce şi-a terminat inventarul l-am întrebat dacă este dispus să le împartă cu muncitorii care le lucrează. S-a uitat la mine mirat, ca şi cum vorbeam două limbi diferite, şi peste umăr mi-a răspuns:

-Ce legătură este între ideile socialismului şi averea mea?!

-Ai dreptate, i-am răspuns, socialismul sună frumos în cărţi, din moment ce la voi se aplică pe trei metri pătraţi, într-un birou. Păstraţi-l aşa, şi dacă puteţi, de ce să nu profitaţi de ajutoare de la “fraţii voştri”.

S-a uitat la mine jignit şi nu mi-a mai adresat niciun cuvânt toată seara.

Deasupra mea locuia o siriancă, a doua soţie a unuia care deja avea opt copii cu prima soţie. Se forţa să o prindă din urmă pe prima, şi la fiecare 12 luni mai năştea câte un copil, care în scurt timp intra în grija fraţilor mai mari. Veşnic îmi aruncau pe balcon gunoaie. Enervată, cu puţina arabă pe care-o ştiam, am sunat la uşa ei. Abia am reuşit să-i explic ce am găsit pe balcon, că a început să urle mai tare ca sirenele salvărilor. Într-o secundă, toate uşile au început să se deschidă, nu mai înţelegeam nimic, ştiam că mă insultă şi printre cuvinte am descifrat cuvântul “asnabie“, adică străină. Când am vrut să-i întorc spatele, vecina din faţa ei a deschis uşa şi a încercat să-i explice că era nepoliticoasă cu mine. Într-o secundă toată furia a trecut-o de la mine la vecina, încât aceasta, speriată, a tăcut şi m-a tras de mână la ea în casă, nu înainte să-i strige: “Tu eşti o siriancă şi dacă îi spui să plece la ea în ţară, află că tu ar trebui să pleci înaintea ei, în plus, ai luat bărbatul unei libaneze”. Nici nu a treminat bine fraza, că deja toată scara râdea şi o încuraja pe noua mea cunoştinţă să continue. Amal, căci aşa o chema, a tăcut şi râzând, a închis uşa în urma noastră.

-Dacă ştiam nu te lăsam să vorbeşti cu ea, mi-a spus cu reproş, este nebună, în plus, este furioasă pentru că la ultima naştere, fără ca să ştie, soţul ei i-a cerut doctorului să-i lege trompele ca să nu mai facă copii. Are şase şi vrea să aibă mai mulţi decât prima, din cauza moştenirii.

-Ce avere are soţul ei? Par a fi cei mai săraci din  bloc!

-Un nenorocit de cuptor de pâine, s-a grăbit Amal să-mi răspundă. Cred că au şi uitat gustul cărnii, îţi imaginezi, să hrănească 14 copii şi două neveste din pâinea pe care o pregăteşte  singur.

Amal era mai tânără decât mine cu patru ani. Era frumoasă, avea ochii verzi şi părul blond, era bună şi blândă, şi aveam să constat, era foarte serviabilă, mai mult decât normal. Ne-am împrietenit repede, ceea ce a atras gelozia Raniei pentru că Amal era shiia şi ea ca sunita se considera superioară acesteia. Amal îşi întrerupsese studiile în anul doi de facultate și se căsătorise. Provenea dintr-o familie destul de modestă, dar în care cei 10 copii erau toţi licenţiaţi, mai puţin ea.

Tot în această perioadă am cunoscut-o şi pe sora lui Karim şi am devenit prietene, şi, în special, cu vecina acesteia, tot o sheită, profesoara şi ea şi soţul ei. Eram curioasă şi îmi plăcea când îmi povestea fiecare trecutul familiei ei, şi încet, datorită simplităţii lor pline de prietenie, m-am lăsat înconjurată de dragostea lor. Vizitele mele la prietenele  libaneze erau acceptate de Mahmud, aşa că puteam să ies după amiază cu copiii la ele, fără probleme, în special pentru că şi ele aveau copii. Cu mai multă sau mai puţină jenă, au început să-mi povestească că scandalurile lui Mahmud nu erau o noutate pentru nimeni din bloc, şi mai ales, fiecare se întreba cum de m-am putut mărita cu unul ca el.    

Încercam să fiu tot timpul ocupată și nu trecea zi fără să nu scriu în caietul meu. Nu mă feream de Mahmud şi găseam că era normal ca în fiecare seară să citesc sau să scriu. Cu câteva zile înainte să încep şcoala am observat că mi-a dispărut caietul. L-am căutat peste tot şi am încercat să o conving pe Raya să-mi spună dacă l-a ascuns ea undeva şi să mi-l dea. Seara când a venit Mahmud a negat şi acesta că ar şti ceva despre dispariţia misterioasă a caietului. Cu toate acestea aveam o bănuială. Cu o seară înainte de a începe şcoala Mahmud a venit destul de târziu. Cum am deschis uşa am simţit că nu mă aştepta ceva bun din partea lui şi am încercat, pe cât îmi era posibil, să evit orice ciocnire. Deodată mi-am văzut caietul pe masă; l-am luat şi când am vrut să-l răsfoiesc am văzut că erau mai multe hârtii scrise în arabă între paginile caietului:

-Să nu deranjezi nimic, mi-a strigat cu agresivitate.

Am pus caietul încet pe masă şi imediat am ştiu că fiecare poezie era tradusă în arabă. Nu mi-am făcut niciun gând şi liniştită mi-am continuat treburile. Târziu, când ne pregăteam să ne culcăm, Mahmud mi-a cerut să mă aşez lângă el şi a început să citească ce scria în arabă. După mai puţin de câteva pagini a scos un ţipăt încât, m-am speriat.

            -Rămâi tot o curvă creştină; scrii că eşti nefericită, visezi la altul şi mai ales să pleci de aici.

La început l-am privit mirată, am crezut că glumeşte, dar cum mi-am amintit că nu avea obiceiul acesta, am realizat la fel de repede că era o criză adevărată.

În noaptea aceea nu am dormit, până la ziua am analizat fiecare cuvânt şi fiecare frază, pentru el era ca şi cum descifram un mesaj secret. Cu cât căutam să-l conving că nu erau decât imagini poetice care nu aveau nimic cu realitatea noastră, cu atât se enerva şi mai mult şi grămada de insulte creştea cu fiecare minut. Spre ziuă, scandalul a deviat, dosarul mi s-a încărcat cu o altă acuzaţie, aceea de a fi responsabilă de sănătatea lui, că nu l-am lăsat să doarmă, şi ca punct final a hotărât că trebuie să-mi rupă caietul, iar pe viitor să nu mai îndrăznesc să gândesc şi să simt ceva. Am întins mâna să-i smulg caietul şi în aceeaşi secundă am simţit pe obraz ceva care mă ardea, era palma lui. Nu Mi-a mai rămas timp să mă pregătesc pentru şcoală, eu şi Raya, iar pe Talal să-l pot lăsa la familia lui. Dacă până atunci mă simțeam oprimată moral şi fizic, acum ştiam că până şi pe gândurile mele se voia stăpân.       

Înainte să sune clopoţelul am urcat repede la sala de croitorie unde ştiam că am să o găsesc pe măicuţă Bibian. Am deschis uşa sufocată de emoţie, m-am aşezat pe scaun, şi spre surprinderea ei şi a celeilalte persoane aflate în sală, am început să plâng.

-Ce s-a întâmplat? m-a întrebat îngrijorată măicuţa Bibian.

-Nu plânge. În mai puţin de 10 minute trebuie să intri în clasă şi elevele tale sunt mari, mi-a spus cealaltă care se numea Mary.

M-am uitat la ea mirată din cauza vocii blânde şi automat am întins mâna şi am luat paharul cu apă pe care mi l-a întins.

-Spune ce ţi s-a întâmplat, a insistat măicuţa Bibian.

Printre suspine am început să le fac rezumatul poveştii din noaptea trecută. Deodată au început să râdă amândouă.

-Toţi artiştii, sau au fost persecutaţi sau nu au fost înţeleşi. Tu trebuie să fii fericită dacă eşti persecutată: înseamnă că eşti o poetă, mi-a spus măicuţa Bibian în timp ce noua mea cunoştinţă, care avea să-mi rămână cea mai bună prietenă, îl înjura pe Mahmud din tot sufletul. După ce mi-a şters lacrimile şi m-a sărutat pe obraji, măicuţa Bibian m-a luat de mână şi a ieşit cu mine în curtea şcolii. Înainte să ies, Mary mi-a spus:

-Sa vii la recreaţia mare, te aşteptam să bem cafeaua împreună şi întorcându-se spre măicuţă Bibian, i-a spus :

-Am să stau la fereastră ca să mi-o arăţi pe Raya.

Am ieşit din sala de croitorie amândouă de mână, şi în drumul nostru m-a prezentat la celelalte măicuţe:

-Este românca de care v-am povestit, este protejata mea, fata pe care D-zeu mi-a trimis-o ca să am grijă de ea, şi ca  justificare a adăugat: ştiţi, ei şi noi italienii avem foarte multe afinităţi.

Încet, începusem să-mi uit necazurile din timpul nopţii şi fericită, i-am arătat-o pe Raya de la distanţă lui Mary, care aplecată de la ferastră încerca să-i memoreze figura în mulţimea de copii.

Prima zi de şcoală a trecut repede, între cafeaua lui Mary şi sfaturile măicuţei Bibian şi agitaţia claselor în care fetele îmi puneau întrebări nerăbdătoare şi încântate că aveau o profesoară străină. Numai spre sfârşit am început să tremur puţin pentru că nu ştiam în ce ape se scăldase Mahmud în timpul dimineţii.       

Aproape zilnic eram supărată; măicuţa Bibian şi Mary mă aşteptau în sala de croitorie cu o cafea, o bomboană şi cu câteva cuvinte de consolare: “să nu-ţi pierzi speranţa în D-zeu, îţi încearcă încrederea în El”, şi mulţumite că mi-au putut alunga un pic tristeţea, în semn de recunoştinţă, îmi aminteau că în fiecare seară se roagă pentru mine. 

În timp  ce ele îşi măreau numărul de rugăciuni pentru mine, Mahmud, parcă surd la undele trimise de D-zeu, îşi mărea şi el cantitatea şi diversitatea de scandaluri. Încet, începusem să simt că devenea gelos, şi dacă la început a fost fericit că lucrez  într-un colegiu pentru că material îl aranja de minune, cu timpul a început să sufere din complex pentru că eram apreciată şi iubită de toţi, şi mai ales, că făceam ceea ce el nu ar fi fost capabil şi competent. Noul meu post îl jena, şi de teamă să nu mă văd deşteaptă, îşi lărgise  sfera  de atac şi asupra colegiului care aparţinea măicuţelor catolice. Aşa că lista de înjurături creştea, şi în afară de părinţii mei, le punea şi pe ele la rând, ca şi cum am fi fost aceeaşi familie. De multe ori eram aşa de sufocată de ură împotriva lui, că în timpul orei libere pe care o aveam fugeam la capela şcolii şi singură, cu uşa închisă, mă rugam, plângeam şi în afară de milă îi ceream lui D-zeu să nu mă lase să mă înec în ura pe care o purtam ca pe un blestem.

Încet, restul măicuţelor au început să se obişnuiască cu ochii mei înroşiţi, cu  panica în care intram când mi se spunea că “soţul tău vrea să-ţi vorbească” şi, cu timpul, am  devenit o grijă   pentru întreaga comunitate de maici. De multe ori mă gândeam la ele cu un zâmbet amar: “ce probleme le-a creat măicuţa Bibian, aveau ele şi aşa destule, eu le mai lipseam”, pentru că ştiam că aproape zilnic le treceam prin minte în timpul slujbelor şi aveam partea mea în rugăciunile lor. Când treceam pe lângă una dimineaţa, nu uita să-mi spună: “m-am rugat pentru tine aseară, ai răbdare, Domnul nu te va lăsa.”

Nu mai ştiam nimic de Simona, ştiam că îi era greu să dea de mine, cum nu aveam încă telefon, şi cum nu mă puteam deplasa prea mult ca să ne vedem, lăsam totul în seama destinului. Până într-o sâmbătă după-amiază, când, fiind la Maha, s-a întâmplat să răspund chiar eu la telefon:

-Nora, nu mai speram să te găsesc, mi-a spus Simona veselă pentru că-mi auzea vocea.

-Nici eu pe tine, m-am grăbit să-i răspund.

În mai puţin de câteva minute, Simona îmi povestea toată tragedia pe care-o trăia.

-Familia soţului vrea să-mi ia copiii, pentru că copilul unui musulman trebuie crescut tot de-un musulman. În plus, eu lucrez şi au spus că mama este în vârstă şi nu se poate ocupa de ei, şi în special, să-i înveţe Coranul. Sunt în proces cu ei.

-Imposibil să ia copiii de la o mamă, i-am răspuns mai mult ca să spun ceva pentru că eram foarte şocată de ce auzeam.

-Chiar dacă este musulmană, dacă familia soţului nu vrea să-i lase copiii, este în aceeaşi situaţie ca mine, mi-a adăugat Simona, mai mult ca să-mi accentueze gravitatea situaţiei în care era.

-Şi ce ai să faci? am întrebat-o cu teamă.

-Sunt distrusă, nici nu ştiu cum de mai reuşesc să merg pe stradă şi la servici. Trăiesc un coşmar, dar am speranţe în soţul surorii mele. El are relaţii şi bani şi până la urmă am să reuşesc, cred că va trebui să-mi schimb religia, aparent, să devin musulmană.

Nu am mai îndrăznit să-i povestesc Simonei de mizeriile mele, erau minime pe lângă tristeţea şi grijile ei. Abia peste un an de zile Simona a reuşit să-şi obţină dreptul de a-şi păstra şi îngriji proprii copii.

Era prea mult, un an de zile cu atâtea nopţi în care a tremurat de teamă şi cu atâtea zile în care fiecare ceas era o strângere de inimă şi o revoltă, în acelaşi timp, în faţa unor legi pe care nu le considera ale ei, şi în faţa unei societăţi în care dreptul mamei este mai mult simbolic.

...Eram la începutul verii, în 1983. Situaţia politică era mai complicată ca niciodată, iar dezacordul între vest şi est se mărea şi el pe zi ce trecea. Franţa mai insista încă pentru unitatea şi independenta Libanului, şi cu fiecare ocazie se manifesta ca partizană a ideii că israelienii din sud şi sirienii din Bekaa trebuiau să se retragă şi să-i lase pe libanezi să se aranjeze singuri. Politica Franţei deranja pe toată lumea, pentru că în secret toţi sperau că Libanul va fi împărţit, şi aşa, fiecare va avea o parte din teritoriul lui. Maroniţii, israelienii şi sirienii complotau pentru a împiedica politica Franţei să se materializeze. Franţa, forţată de jocul în care intrase, era obligată să sprijine un guvern ce se dovedea incapabil să-i controleze pe falangiştii care se considerau învingători în urma invaziei din ’82, şi care, încet acaparau tot aparatul de stat creând repede “un stat într-un stat”.

Musulmanii îşi manifestau nemulţumirea şi în special, neîncrederea în Amin Gemayel, că ar putea forma vreodată un guvern de uniune naţională.  Siguri de reuşita lor, şi în special încurajaţi de israelieni, care înainte de a se retrage au avut grijă să-i înarmeze atât pe ei, cât şi pe druzi, falangiştii au continuat să viseze la o eventuală împărţire a Libanului în cantoane. Fără să ţină prea mult cont de forţa presupusului duşman, i-au atacat pe druzi în munţi. Bilantulul a fost o tragedie pentru populaţia civilă creştină. Druzii nu au ţinut cont de nimeni şi nimic şi  creştinii au fost omorâţi cu sutele, cel mai adesea chiar de vecinul cu care băuse cafeaua cu cinci minute înainte să se declanşeze atacul miliţiei conduse de Samir Geagea. Era una din greşelile capitale comise de falangişti, şi ca o consecinţă directă şi-au atras antipatia miilor de creştini care au fost obligaţi să-şi părăsească satele. Au fost sate în care familii întregi au fost masacrate, de la noul născut până la cel mai în vârstă.

Musulmanii erau pentru prima dată neutri în războiul din munţi.  Sirienii care s-au retras din oraş la începutul invaziei israeliene din 1982, pufăiau nervoşi şi nu ştiau ce pretext să găsească ca să se poată întoarce. Pe 25 septembrie se deschidea la Geneva prima conferinţă interlibaneză. Toate posturile de TV transmiteau ştiri şi imagini şi toţi libanezii rămaşi acasă urmăreau cu sufletul la gură şi cu o licărire de bucurie în inimi  rezultatul întâlnirii. Peste câteva zile nimic nu era clar şi totul rămânea la fel de sumbru ca înainte.

În dimineaţa zilei de 23 octombrie la ora 6 şi 17 minute ne-am trezit în zgomotul unei explozii puternice. Situaţia era aparent calmă, aşa că am fugit toţi la balcoane şi am început să căutăm în aer fumul lăsat de explozie, ca să-i putem localiza direcţia, dar imediat Beirutul şi împrejurimile lui mai suportau o altă explozie, la fel de puternică. Nu au fost decât trei minute între cele două, aşa că nimeni nu ştia dacă vor mai fi şi altele, unde şi de ce?

După câteva minute am aflat de la radio că două camioane kamicaze încărcate de exploziv au pătruns cu viteză în clădirile unde erau instalate cartierele generale ale Forţelor multinaţionale, franceză şi americană, trimise în Liban după masacrul din 1982 din taberele de palestinieni.

Bilanţul era grav! 58 de francezi şi-au pierdut viaţa  şi la mai puţin de trei minute, 239 de americani piereau şi ei sub dărâmăturile clădirii care-i adăpostea în apropierea aeroportului.

Libanul devenea ţara unde aveau loc, pentru moment, cele mai atroce crime ale istoriei moderne. Aproape 300 de tineri părăseau Libanul în sicrie acoperite de drapelul francez sau american. Înşiraţi pe asfaltul  din aeroport care era încă cald de soarele toamnei,  aşteptau să fie îmbarcaţi la bordul avioanelor care îi conduceau spre destinaţia de unde, cu un an în urmă, plecaseră poate veseli şi optimişti, sperând ca prin prezenţa lor să aducă un gram de pace libanezilor. Eram tristă şi confuză pentru victime şi pentru Liban. Mă simţeam ataşată de Liban, şi în aceeaşi măsură de prietenele mele libaneze. Ştiam că erau puţini aceia care au radiat de bucurie de aşa-zisul gest de patriotism prost plasat al celor care au aranjat şi programat atentatele. Era, înainte de toate, un atentat adus valorii morale a Libanului, ca stat, pe plan internaţional şi încă o dată un pas înapoi spre normalizare.

În acestă stare de şoc m-a găsit rtelefonul Simonei. Ştiam că îşi rezolvase problema copiilor, şi, în sfârşit, putea să doarmă liniştită. Toată vara lucrase şi vorbeam de fiecare dată când aveam posibilitatea să ne regăsim. Nu-i mai povesteam nimic de problemele mele şi la întrebarea ei: “cum o duc”, îi răspundeam de fiecare dată laconic: “mă descurc.” În ziua aceea simţeam nevoia să mă plâng şi, mai ales, să fiu încurajată pe drumul meu, care era mereu la fel de spinos şi fără ieşire:

-Ce faci? m-a întrebat Simona. Eu nu sunt prea bine, mi-a răspuns. Şi cu aerul cel mai normal posibil a continuat: am ieşit din spital ieri. Fără să aştepte să o întreb de ce, mi-a spus: am fost operată de cancer.

 M-am aşezat încet pe scaun şi cu mâna tremurând pe aparat i-am făcut semn Mahei care trecea prin cameră să-mi dea o ţigară.                                                                                                                                       

În intervalul unei pauze am reuşit să o întreb:

-Tu glumeşti sau eşti serioasă?

Am auzit-o râzând şi înfrigurată, aşteptam să-mi spună: “am făcut o glumă de prost gust.”

-Te-am şocat, nu-i aşa? m-a întrebat.

-Depinde de adevăr, i-am răspuns.

-Nu glumesc, ţi-am spus adevărul, şi, în plus, m-au operat de două ori, pentru că după prima operaţie aveam probleme.

Nu ştiam ce să-i răspund. Nu ştiam dacă vroia să-i susţin moralul sau dacă aştepta din partea mea ceva ca să-i înlăture grija.

-M-ai şocat, i-am răspuns încet.

-Asta nu înseamnă că am să mor repede, s-a grăbit să-mi răspundă,  conştientă de efectul pe care l-a avut asupra mea vestea ei.

Am găsit curajul să râdem amândouă uşor. Am ascultat-o în linişte pe Simona, ca să-mi povestească totul, cum şi-a descoperit boala şi restul complicaţiilor intervenite în timpul operaţiilor. Vorbea calm, fără să se plângă, ca şi cum nu ar fi fost vorba despre ea. Era pentru prima dată când auzeam un bolnav care nu se întreba: “de ce D-zeu mi-a dat aşa ceva tocmai mie?!” Eram surprinsă de forţa Simonei, dar bănuiam că tot curajul şi indiferenţa cu care vorbea, îi veneau tocmai din teama de a nu-şi speria mama şi copiii. Poate plângea singură, ascunsă în baie, aşa cum aveam şi eu obiceiul, şi poate ducea dorul cuiva care să o lase să-i plângă pe umăr şi să o consoleze.

-Ai să mai lucrezi? am întrebat-o cu o jumătate de voce.

-Tu crezi că se moare aşa de repede de cancer, s-ar putea să mai trăiesc 10 ani, cum la fel de bine s-ar putea să nu mai fiu la toamna viitoare.

Ea vorbea şi eu tremuram, şi fără să-mi dau răgaz m-am gândit repede: “eu nu aş putea să fiu ca ea niciodată.” Ca prin vis, am auzit vocea ei care continua: “am trei luni concediu, după care am să mă întorc la serviciu.”

Am vorbit mult în ziua aceea, i-am povestit toate mizeriile, am făcut-o mai mult cu un sentiment de vinovăţie, şi mai ales intrigată că Dumnezeu îi voia pe cei buni. I-am povestit Simonei până în cele mai mici amănunte scadalurile pe care mi le făcea Mahmud şi tristeţea imensă în care trăiam fiecare minut.  Mă justificam ca să înţeleagă că nu numai boala era o piedică în calea liniştii; nu era nimeni fericit, dar în sinea mea îmi spuneam: “mai mult decât Simona, nimeni nu poate suferi!”

-Ştii ce-mi cere în ultimul timp după fiecare scandal? am întrebat-o pe Simona.

-Să-i pupi mâna, mi-a răspuns Simona într-un hohot de râs.

-Cum de-ai bănuit? am întrebat-o mirată.

-Nu ştiu, mi-a trecut prin cap, mi-a răspuns, căci era singurul lucru pe care nu l-a făcut până acum ca să te umilească. Şi după ce a făcut o mică pauză a continuat: dacă am să trăiesc, să nu crezi că nu am să te ajut, poate am să-ţi găsesc un post prin Emirate, ca să lucrezi, cunosc mai multe birouri de aviaţie, sau poate tot într-o şcoală. O ascultam hipnotizată, nu pentru că era decisă să mă ajute, ci mai ales, mă uimea naturaleţea cu care mi-a spus: “dacă am să mai trăiesc!”

Ne-am terminat convorbirea şi nu aveam încă forţa să mă ridic. În timpul discuţiei ne-am antrenat şi am uitat pentru câteva minute că Simona îmi vorbise despre condamnarea ei. Mai devreme sau mai târziu, toţi eram obligaţi să plecăm, dar fiecare spera să fie cât mai târziu, sau cel puţin să nu ştie când şi cum. Maha mă privea mirată şi aştepta  să-i povestesc ce mă şocase în discuţia cu Simona. I-am povestit pe scurt şi la fel de simplu cum aflasem şi eu, şi am privit-o cu atenţie ca să-i văd reacţia. Şi-a mărit ochii şi a rămas pe loc pentru câteva secunde, după care a rostit în arabă: “Doamne, ajut-o“! şi scuturându-se ca şi cum voia să înlăture ceva jenant de pe ea, a bătut încet în primul lemn pe care l-a văzut. Voiam să ştiu dacă şi pe alţii, o asemenea veste îi putea şoca: am ştiut că da, şi atunci am început să plâng, şi fără să mă gândesc prea mult, i-am făcut inventarul necazurilor care o urmăriseră în ultimii doi ani. Bilanţul era greu şi atunci m-am considerat, totuşi, norocoasă în raport cu supărările ei, şi mi-am propus să trec cât mai mult cu vederea isteriile lui Mahmud şi să încerc să mă bucur cât mai mult de viaţă, pentru că, în definitiv, fiecare ne-o trăim pe a noastră, şi, în plus, fiecare murim singur. Nimeni nu are dreptul să dispună de viaţa celuilalt, şi cu atât mai mult, să i-o distrugă pentru simplă consideraţie că i-a spus un “da”, ca să trăiască împreună. Prin Simona înţelegeam, pentru prima dată, ce aproape suntem de moarte...