PRIZONIERA IN LIBERTATE continuare partea a III- a

Lașitatea unuia, despotismul altuia

Din prima zi la Bucureşti, Mahmud a început să-şi manifeste regretul că a plecat. Cum avea aerul veşnic nemulţumit, eram toţi pe lângă el ca să nu-l apuce criza obişnuită. Toată atenţia familiei nu-i spunea nimic şi de fiecare dată când aveam musafiri, în plină zi, îşi amintea teribila expresie “pregăteşte-te!“ De multe ori ceilalţi se mirau pentru că dispăream amândoi în plină vizită şi nu ştiau ce probleme importante aveam de discutat. Nu îndrăzneam să-i fac nicio remarcă şi de multe ori regretam că nu eram în Beirut ca să ne putem certa. În fiecare zi mă plimba prin oraş şi nu-mi dădea nicio clipă de răgaz ca să mă ocup cel puţin de Raya. Doina era disperată de prezenţa lui lângă noi tot timpul şi de cele mai multe ori venea numai ca să-mi facă plăcere.

-Nu-l pot suferi pe d-l Goe şi când îl văd aş fi capabilă să-i sparg capul pentru că este rău cu tine. De ce? I-ai făcut ceva? - mă întreba mereu nedumerită.

Nu ştiam ce să-i răspund, eram obosită şi de cele mai multe ori îmi muşcam buzele până la sânge, numai ca să nu-i răspund. Într-o dimineaţă, la mai puţin de două săptămâni de când eram la Bucureşti, mi-a spus:

-Astăzi mergem la Tarom. Nu vom sta până la sfârşitul lunii, vom pleca cu 10zile înainte decât am programat.

-De ce? - l-am întrebat mirată.

-Pentru că nu mai am nimic de făcut şi nu vreau să-mi las afacerile, să stau aici şi să le fac plăcerea unor bătrâni.

M-am îmbrăcat şi am ieşit afară. I-am spus mamei că vom pleca mai devreme decât planificasem la început, dar uitasem să-i atrag atenţia că nu trebuia să facă niciun comentariu în faţa lui.

-De ce vrei să pleci înainte de timp, Mahmud? l-a întrebat mama imediat ce l-a văzut.

-Nu este treaba ta ce fac eu cu familia mea, i-a răspuns şi, întorcându-se spre mine a început să ţipe.

Doina era tocmai la uşă şi nu ştia dacă să intre sau să se întoarcă înapoi. Mama realizase că nu a avut niciun rezultat întrebarea ei, care nu reuşise decât să agraveze situaţia pe care încercasem să o salvez timp de două săptămâni. Era prea târziu, nu mai era nimic de făcut decât să-i dăm dreptate şi să tăcem. Am plecat cu el şi cu Doina să ne schimbăm rezervarea. El vorbea şi eu ascultam, eram sufocată de ură şi de revoltă, dar aici eram obligată să tac mai mult decât la el. Pe stradă ne-am întâlnit cu doi prieteni ai lui din Beirut. Vorbeau şi râdeau împreună, uitase pur şi simplu de noi. Atunci, Doina m-a luat de mână şi m-a îndepărtat puţin de ei.

-Nora, l-am văzut pe Alex. I-am spus că eşti aici şi vrea  să te vadă, cel puţin pentru cinci minute. Mi-a spus să-l suni dimineaţă la servici, chiar şi acasă, unde poţi.

-La ce bun, în primul rând nu pot ieşi din cauza lui Mahmud, iar ca să-l sun, asta presupune să fiu singură şi după cum vezi de 14 zile mă urmăreşte şi la baie când intru, ca să nu fie mama cu mine şi să stăm de vorbă. Ştii ce-mi doresc?  

S-a uitat la mine fără să-mi răspundă.

-Să plâng, sau poate să urlu. Dacă nu am să mor din cauza războiului, să ştii că am să mor din cauza lui.

-Aşteaptă, nu ştii ce-ţi poate oferi viitorul...

-Cine o să ajungă în viitor, i-am răspuns nervoasă.

Mahmud se despărţise de ceilalţi şi se apropia de noi. Am tăcut ca la un semnal şi ne-am îndepărtat una de alta.

-Mâine am să ies cu ei, poate la Snagov. Sunt cu maşina şi încă nu au ajuns până acolo, ne-a anunţat pe un ton care suna mai mult unui ordin.

Nu i-am răspuns nimic, dar Doina mi-a strâns mâna uşor. Îi înţelesesem mesajul şi începeam să cred că poate D-zeu îşi amintise de mine în ziua aceea când i-a scos pe aceştia în calea noastră. După ce ne-a plimbat prin toate magazinele ca să-şi cumpere cadouri pentru familia lui, ne-am întors acasă. Când ne-am despărţit de Doina, am înţeles din privire că va suna ea în locul meu ca să ne aranjeze o întâlnire, în cazul în care Mahmud nu s-ar fi răzgândit să-i însoţească pe tinerii întâlniţi pe stradă. La mai puţin de-o oră mă suna să-mi spună:

-Nora, m-a sunat el imediat ce am ajuns în casă. A rămas pentru mâine la mine, imediat ce pleacă “d-l Goe“ de acasă.

-Bine, dar mâine este duminică, ce face cu soţia lui? - am întrebat-o îngrijorată ca şi cum grijile mele nu-mi ajungeau.

-Asta-i treaba lui, nu a ta , mi-a răspuns sec.

Tot intrând şi ieşind din baie sau din bucătărie am reuşit să-i povestesc mamei toată istoria de pe stradă şi mai ales de invitaţia celorlalţi.

-Mă duc să fac mătănii pentru că putem să fim o zi fără el, mi-a spus cu teamă, şi inconştient şi-a îndreptat privirea spre cer.

Noaptea nu am putut să dorm; eram prea mâhnită din cauza plecării şi, în plus, încercam să-mi imaginez cum va fi întâlnirea noastră. În afară de asta mă gândeam cu teamă ca “D-l Goe”, cum îi plăcea Doinei să-l numească conspirativ, să nu se răzgândească.

Dimineaţa eram palidă şi obosită. La ora 9,00 prietenii lui au sunat la telefon şi în mai puţin de cinci minute tata ieşea cu el pe uşă ca să-l acompanieze la locul întâlnirii.

-Să aştepţi până se urcă în maşină şi pleacă, să nu se răzgândească, i-a atras atenţia mama.

Imediat ce au ieşit am intrat repede să mă îmbrac, dar nu înainte ca să o sun pe Doina şi să-i spun că în mai puţin de-o jumătate de oră aveam să fiu la ea. Am întârziat mai mult pentru că l-am aşteptat pe tata, de frică să nu se întoarcă din drum Mahmud şi să avem scandal dacă nu m-ar fi găsit acasă. Am ajuns la Doina tremurând de frică şi de emoţii. Cu tot machiajul, datorită emoţiilor eram  palidă şi, mai ales, tristă. Când am intrat, Alex mă aştepta. Doina era şi ea tăcută şi ne simţeam toţi trei jenaţi unul de altul. După mai puţin de cinci minute, Doina a realizat că era preferabil să rămânem singuri.

-Nora, eu trebuie să ies; când plecaţi trageţi uşa şi dacă vrei să încui ia-mi cheile. Am să trec să le iau de la tine după amiază.

M-am uitat la ea şi i-am făcut semn că am înţeles. M-am sculat după ea să închid uşa şi în coridor Doina mi-a şoptit: “să-i ia dracu’ pe amândoi!“ Am zâmbit pentru prima dată după atâtea zile şi în sufletul meu am fost de acord cu ea.

-Ai o fetiţă, nu-i aşa? m-a întrebat când am intrat în cameră.

-Şi tu o soţie, nu-i aşa?

-Nora!

-Nu-mi spune nimic. Ştiu şi înţeleg totul, toate planurile noastre au fost o utopie, de fapt, speranţa este cel mai realist lucru din viaţă. Nu sunt supărată că te-ai căsătorit, chiar mă bucur pentru tine. Numai spune-mi, este evreică?

-Da, mi-a răspuns încet şi încerca să-şi aprindă ţigara.

-M-am liniştit, i-am răspuns. Dacă nu ar fi fost evreică, am continuat cu mai mult curaj, cred că te aş fi urât, dar aşa ştiu că nu m-ai minţit când mi-ai spus că familia ta se opunea să te însori cu mine.

-Ce tâmpit am fost!

-Pentru ce?

-Eu sunt vinovat că ne-am pierdut, ce importanţă are că dorm şi fac dragoste cu o evreică, dar veşnic cu gândul la tine? Tu m-ai uitat?

Tăceam şi refuzam ca să-i răspund.

-Nora, spune-mi că am dreptate, ca să plec liniştit.

Atunci m-am gândit şi i-am reproşat în minte: “Şi acum vrea să aibă o scuză ca să mă uite şi, mai ales, să aibă conştiinţa curată ca şi cum între noi nimic nu a existat“.

            -Ce vrei să ştii? l-am întrebat cu o voce răvășită.

-Adevărul, unde eşti cu sentimentele?

Am început să râd.

-”Unde sunt cu sentimentele?!“ i-am repetat întrebarea râzând.

Unde să fiu, decât la dracu’, care să te ia şi pe tine dar mai ales pe mine. Îndrăzneşti să mă întrebi unde sunt? Unde pot să fiu decât tot acolo unde ne-am despărţit. De data asta vocea îmi tremura de plâns. Crezi că te voi putea uita vreodată? Eu am iubit în relaţia noastră, tu te-ai lăsat iubit, în rest nimic. Nu mai vreau nimic decât să mă laşi să te iubesc, este ceva care mă depăşeşte, am pierdut controlul cu mulţi ani în urmă, acum este prea târziu. Nu este vina ta, este a mea, dar nu mă pot abţine să nu-mi amintesc de tine; dacă mă gândesc la altcineva este ca şi cum aş comite un sacrilegiu, mă simt vinovată. Poate este un blestem să nu fiu fericită.

Alex s-a sculat de pe canapea şi a venit lângă mine. M-a ridicat în braţe şi s-a întors pe canapea, şi-a înfundat capul în părul meu aşa cum îi plăcea să facă întotdeauna şi m-a strâns la pieptul lui.

-Numai mama să ne poarte păcatul, mi-a şoptit încet, să mă calmeze, şi pe un ton care venea din adâncuri a început să-mi spună cât de mult îi era dor de mine şi ce rău îi făceau toate locurile prin care trecuserăm împreună. Vocea şi mărturia lui erau ca un cântec de leagăn, care încet, încet ne calma pe amândoi.

-Vreau să ne iubim, mi-a şoptit încet, în timp ce-mi deschidea nasturii de la rochie.

Nu i-am răspuns nimic, îi simţeam respiraţia şi simţeam cum mă pierd sub atingerea mâinilor lui. Ştiam că indiferent lângă cine aş fi fost şi indiferent cât m-ar fi iubit, dacă Alex ar fi apărut pentru o clipă ca să mă ţină în braţe, aş fi lăsat totul fără regret şi aş fi fugit în urma lui. Care mi-ar fi fost esenţa vieţii dacă nu l-aş  fi iubit de câte ori aveam ocazia?

Trecuseră ore de când ne mângâiam şi ne iubeam. Din ce trecea timpul ştiam că şi eu eram pentru el ceea ce el însemna pentru mine: iubirea la care multe  femei  nu îndrăznesc nici chiar să viseze.

-Nora, să nu iubeşti pe nimeni, niciodată, aşa cum mă iubeşti pe mine. Am să te blestem dacă ai s-o faci, mi-a şoptit.

-Ce-ai să-mi faci? l-am întrebat melancolică. Ai să mă blestemi: ce vrei mai mult decât sunt? Când sunt departe am de multe ori impresia că nu sufăr destul de dorul tău sau că te-am uitat, dar acum ştiu mai mult ca niciodată că nu am să te uit nici în mormânt. O iubeşti? l-am întrebat fără niciun regret.

-Nu, mi-a raspus gânditor. M-am însurat mai mult ca să moară mama liniştită, aşa cum îi plăcea să-mi spună, dar, râzând, a continuat: văd că nu are de gând să o facă aşa de curând.

-De ce te-ai însurat? Am insistat curioasă, pentru că eram sigură că nu mă minţea.

-Mi-ai stricat viaţa, mi-a spus râzând. Nu simte nimic spre mine, tot ce face este ce-o aranjează pe ea. Niciodată nu m-am crezut capabil să pot iubi o femeie până la suferinţă. Am fost şi sunt egoist, dar, mai ales, gândul că poate într-o zi, tu, cu care am cunoscut cea mai înaltă treaptă în iubire, mă poate uita, mă sperie.

-Alex, vrei să te cred?

-Nora, nu glumesc, şi ca să te convingi am să-ţi facă altă mărturisire.

Îl ascultam pierdută, îi sorbeam fiecare cuvânt şi fiecare mişcare a mâinii lui era ca o binecuvântare pe corpul meu.

-Să ştii că am simţit iubirea ta de la primele întâlniri, te simţeam ca pe un copil care vrea să facă eforturi mai mult decât poate, numai ca să-mi placă şi să nu mă dezamăgească. La început mi-a fost teamă că şi tu, la fel ca celelalte, încercai să-ţi joci rolul ca să mă impresionezi, dar mi-am dat seama că era ceva în mine care te fascina. Nu ştiam ce anume, şi nu ştiu nici până acum. Te priveam şi te citeam ca pe o carte, de fiecare dată învăţam ceva de la tine şi îmi descopeream lucruri pe care nu  bănuiam că le puteam face şi trăi la vârsta mea. În tine totul era spontan şi, mai ales, nu vedeai şi nu trăiai decât prin mine, era o iubire ireală, nu-mi imaginam că poate fi adevărat, nici din partea ta şi nici dintr-a mea. Poate tocmai asta m-a speriat, când nu eram împreună tremuram că nu te puteam atinge, iar când eram, tot timpul mă obseda ideea că poate acesta este felul tău de a iubi şi că după mine, indiferent cine ar veni, l-ai putea iubi tot la fel.

Îl acultam, era ca şi cum îmi citea dintr-o carte sfântă lucruri pe care nu le auzisem niciodată.

-Când am auzit că eşti gravidă am fost turbat de gelozie şi am vrut să-ţi întorc lovitura; şi am hotărât să mă însor. Eram fericit gândindu-mă că Doina ţi-a scris şi că suferi.

-Nu am suferit, i-am spus calmă.

-Nu? - m-a întrebat mirat.

-Ştiam că nu o poţi iubi mai mult decât am făcut-o noi...

Mă uitam la el şi-l vedeam cea mai frumoasă creatură lăsată de Dumnezeu pe pământ.

-Alex, ți-am spus vreodată cât poţi să fii de frumos?

-Tu, da, dar restul nu. Sau poate au făcut-o în glumă. Dar eu ţi-am spus vreodată cât eşti de iubită?

-Da, la munte, până în vârful lui...

-Nu, Nora, atunci glumeam, am să-ţi spun acum adevărul. Te iubesc fără limită şi îţi jur că nu există zi în care să nu mă rog la Dumnezeu că să mă ierte şi să mă ajute să te uit, dar se pare că lucrează împotriva voinţei mele...

Era cea mai frumoasă tristeţe pe care o trăiam, încât poate şi cei mai fericiţi, în clipa aceea ne-ar fi invidiat. Ne-am despărţit târziu şi cu promisiunea că o să ne scriem. Nu credeam decât în momentele pe care le trăiam cu el, în “ce va fi“, pentru mine nu exista.

Am ajuns acasă confuză, nu ştiam cum să-mi explic orele petrecute cu el. M-am aşezat pe scaun la bucătărie şi am încercat să-i povesec Doinei. Mama ne asculta dar nu spunea nimic, ştiam că pentru ea demult numele şi prezenţa lui însemna “tot ce Dumnezeu a putut să ne dea mai rău“.

-Cât or să mai trăiască ai lui? Voi aveţi mai mulţi ani în faţă, sunt sigură că o să vă terminaţi romanţa tristă cu una veselă, împreună.

Şi chiar dacă nu o să fiţi împreună, ce importanţă poate avea, alţii nu cunosc într-o viaţă ceea ce simţiţi voi într-o oră.

Avea dreptate Doina. Poate că da.

În prima zi când ne-am întors acasă, Mahmud mi-a făcut unul dintre cele mai mari scandaluri din ultimile luni. Totul a început pentru că Rami ne-a întrebat de ce nu am stat până la sfârşitul lunii, iar eu m-am grăbit să-i răspund:

-Mahmud a vrut să plecăm înainte, nu eu, îţi imaginezi că mi-ar fi plăcut să stăm cât mai mult!

-Tu vrei să stai cât mai mult cu imbecilii tăi de părinţi şi eu să nu stau cu fratele meu...

Aşa a început totul. Am ajuns seara târziu acasă la noi, obosită, plânsă şi disperată. Vorbele lui Rami îmi sunau în cap tot timpul: “Nu tu eşti nebun, ci mai repede ea; nu înţeleg care îi este motivul că te suportă şi că-şi strică viaţa lângă tine“.

A doua zi, Gina a venit să mă vadă, nu bănuia că actul final al plimbării noastre era pecetluit cu cel mai dezgustător scandal.

I-am povestit totul, mai puţin despre Alex, şi am rămas amândouă pe gânduri, fără ca să putem găsi o soluţie problemei mele.

-Nora, fii atentă, să nu rămâi gravidă a doua oară. Nu meriţi să mori pentru un monstru şi nici pentru copiii lui. Principalul este să nu-ţi pierzi speranţa, cine ştie, poate totul are un sfârşit, într-o zi, de altfel nici nu cred că poţi rezista timp îndelungat tratamentului pe care ţi-l aplică, mi-a spus încercând să-mi ridice puţin moralul.

Înainte să ne despărţim mi-a mai spus:

-Vino mâine cu el la magazin, sau când poţi, am vin de la noi şi am găsit nişte cotlete de porc într-un supermarket, ne distrăm puţin şi lăsam totul în voia Domnului.

După plecarea Ginei m-am simţit ca unul care se trezeşte dintr-o comă prelungită şi nu ştiu de ce, mă vedeam mai aproape de moarte decât de orice speranţă. M-am gândit că poate era o fatalitate în destinul meu care mă împingea spre cele două extreme să le trăiesc: una era iubirea destructivă, semănată de laşitatea lui Alex, iar a doua era despotismul şi răutatea lui Mahmud, de data aceasta îmbibate de răzbunare şi gelozie, cauzate de povara grea a complexului de inferioritate. Mă găseam balansând de la un pol la altul, erau două feluri de nebunie, în care unul îmi cerea sufletul şi dincolo de viaţă, dar pe care nu-l interesa cum mi-o trăiam, şi un al doilea, care mă ura pentru că-l aveam şi era hotărât să mi-l mutileze.

Restul verii l-am trăit mai mult închisă în mine. Slăbeam pe zi ce trecea şi chiar mă gândeam cu teamă cum am să rezist, şi la şcoală, şi acasă, începând din toamnă.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o Eta când ne-am întâlnit a fost dacă sunt bolnavă sau aveam probleme mai mari decât înainte.                            
           -Nimic deosebit, i-am răspuns, ca de obicei, numai că acum este sigur că nu-l voi lăsa din cauza copilului şi şi-a pierdut controlul definitiv; în plus, nici nu-i mai răspund pentru că ştii ce face?

Eta se uita mirată şi aştepta ca să continui:

-O închide pe Raya în altă cameră şi o lasă să plângă până îi răspund la provocare, ca să ne putem certa şi, mai ales, să mă lovească: asta am observat-o în ultimul timp, de când ne-am întors de acasă.

-Ar trebui să-l laşi, mi-a spus Eta nervoasă. Este un animal!

-Şi unde să plec? Nu cunosc pe nimeni. Trebuie să ies de aici, dar cum? Până la avion mă prinde. Nu este nicio soluţie, decât pe la creştini, dar acolo nu cunosc pe nimeni.

La orice posibilitate sugerată de Eta era un răspuns negativ din partea mea. Toţi cei care ne cunoşteau erau revoltaţi pentru mine, iar cu cât dispreţul lor pentru Mahmud creştea, el devenea mai brutal.

-Poate a intrat în anul morţii, cine ştie? mi-a spus Eta.

În sinea mea îi dădeam dreptate, era o criză continuă pe care o trăia, care-i exaspera şi pe ai lui în aceeaşi măsură ca pe mine. Nimeni nu bănuia când ar fi putut lua sfârşit.

La  puţin timp după ce am început şcoala, Eta a trecut pe la mine am întrebat-o dacă era normal ca ciclul meu să diminuieze în ultimele două luni, iar acum, în luna a treia era aproape inexistent.

-Nora, ai slăbit în vara aceasta, dar nu este un motiv; mai bine să cumpărăm un test de la farmacie ca să nu fii cumva gravidă.

-Eta, nu mă speria, i-am spus încet şi m-am aşezat pe scaun.

-Dacă eşti, facem un chiuretaj la o doctoră pe care o cunoaştem şi ai să-i plăteşti în timp, fără ca Mahmud să observe  şi pe urmă ai să iei măsuri să nu mai rişti să rămâi gravidă.

M-am liniştit puţin şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că o cunoşteam pe Eta. Am ieşit împreună la farmacie şi în drumul nostru ne-am oprit la poştă. Aveam mai multe scrisori, dar căutam cu înfrigurare să recunosc un scris anume, măcar pe una dintre ele. Nu era nimic, atunci am desfăcut-o pe prima, tot pe a Doinei, aşa cum aveam obiceiul. În momentul în care am desfăcut-o a căzut din ea o altă scrisoare, într-un plic mai subţire. Abia acum mi-a ieşit un suspin din piept, pentru care Eta m-a întrebat mirată:

-Te simţi rău?

-Nu, fii liniștită.

Am lăsat-o pe Eta ca să stea cu Raya şi am desfăcut şi al doilea plic. Era de la Alex. Tatăl lui decedase de mai bine de două luni şi nimic nu se schimbase în el pentru mine; şi ce mă şoca era că-mi scria că soţia lui îl bănuise că petrecuse cu mine ultima mea duminică acasă, şi el recunoscuse. “Ai să te întrebi de ce am rănit-o, dar trebuie să ştie că într-o zi am să-mi cer libertatea şi să nu se opună, de altfel, eu i-o acord în orice clipă. Suntem prea egoişti amândoi ca să putem trăi împreună fericiţi, fiecare cerem ceea ce celălalt nu are şi aşteaptă. Ai făcut din mine un egoist special, pe care, din nefericire pentru mine, nimeni - în afară de tine, nu ştie să-l atingă  pentru ca să poată vibra; de multe ori îmi plimb mâinile în vid şi am senzaţia că te ating pe tine. Mai mult ca niciodată, drumurile noastre se apropie; să nu-ţi pierzi speranţa şi aşteaptă-mă!“

-Nora, te simţi bine? m-a întrebat Eta pentru a doua oară.

I-am întins scrisoarea, era, în ochii mei, cea mai frumoasă scrisoare pe care un muritor o putea scrie. Eta o citea şi cu fiecare frază o simţeam cum pălea sub efectul emoţiei:

-Nora, cine ţi-a scris aşa ceva? Să nu-mi spui, mai bine, cine este, că mă îndrăgostesc de el din scrisoare, este ca şi cum un mesaj mi-a trecut prin tot corpul, trebuie să fie inteligent şi foarte sensibil. Din astea patru pagini ai putea face cel mai frumos film de dragoste din ultimii 10 ani. Ce lucrează tipul?

-Ce importanţă are?! i-am răspuns trezită la realitate de şocul Etei, este un evreu pentru toată lumea, dar pentru mine... Acum, gata, să vedem ce surpriză ne rezervă testul..

-Hai la mine, e mai aproape.

În mai puţin de-o jumătate de oră plângeam ca o nebună şi Eta nu-şi mai găsea cuvintele să mă consoleze. Mohamed, soţul ei, a intrat pe uşă când eram în plină criză.

-Ce s-a mai întâmplat?  m-a întrebat cu un aer îngrijorat.

-Este gravidă, i-a spus Eta.

-Eşti nebună, pentru atâta lucru plângi;  este cel mai uşor de rezolvat la ora actuală, în Beirut.

Ne uitam la el cu sufletul la gură amândouă.

-Faci un chiuretaj şi nu se întâmplă nimic, în mai puţin de o oră eşti acasă. Trebuie să fii în prima lună Nora, eşti slabă, nu ai burtă. Deloc, nu se vede nimic, nimeni nu poate bănui că eşti gravidă, aşa că voi avea timp să-l caut pe prietenul meu. Nu-l vei plăti, că şi eu i-am făcut multe servicii, am să-i spun că eşti cumnata mea în vizită la noi, a continuat Mohamed pe un ton sigur de el.

Am plecat de la ei ceva mai calmă. Îmi lăsasem toată grija pe umerii lui Mohamed şi eram sigură că mă ajută. Peste două zile, Eta a trecut să-mi spună că doctorul de care aveam nevoie era la Damasc, dar că va reveni în câteva zile. Am reuşit să-l vedeam abia după două săptămâni. Imediat ce m-a consultat a oftat şi s-a uitat spre Mahomed şi Eta, ca şi cum ar fi vrut să le spună: “avem o problemă“.

-Este gravidă în luna a treia, cred că în mai puţin de 10 zile o începe pe a patra. Imposibil de făcut chiuretaj, este o crimă să scoţi un copil care peste puţin timp va mişca.

Eram blocaţi toţi trei, am ieşit ca şi cum scăpasem de sub o bombă.

-Este idiot, ăsta nu ştie nimic, cum să intri în luna a patra, mergem să vedem o rusoaică pe care o cunosc, ne-a spus Mohamed.

Ne-am urcat în maşină cu Raya, care adormise, în braţe.

-Rusoicei îi vom spune adevărul, pentru că sunt convins că ăsta s-a înşelat, ne-a anunţat Mohamed.

            Rusoica ne-a confirmat prima consultaţie şi m-a avertizat să nu-mi iau nici un risc ca să fac vreo prostie, pentru că eram deja prea slabă şi chiar anemică, după părerea ei.

-Ce fac? i-am întrebat înainte ca să ne despărţim.

-Lasă-ne să ne gândim, mi-a răspuns Eta gânditoare.

-Nu faci nimic, mi-a spus Mohamed, aşa a vrut Dumnezeu. Dacă într-o zi vrei să pleci de la Mahmud, nu ai decât să-i laşi copiii, aşa cum este legea la noi, şi nimic nu te poate opri. De ce să facem o crimă pe care o putem regreta toţi, lasă-l cu copiii şi asta este cea mai bună pedeapsă pentru el...

Eta m-a sărutat pe obraz şi mi-a suflat încet la ureche: “Are dreptate, dacă mori, cui îi mai scrie tipul acela scrisori aşa de frumoase?“ Am zâmbit şi m-am îndreptat spre casă. Nu am putut ţine vestea numai pentru mine şi am intrat la Rania:

-Esti gravidă? m-a întrebat cu teamă.

-Dar nu mă întrebi în ce lună? am întrebat-o cu o voce stinsă.

Se uita la mine şi nu îndrăznea să mă mai întrebe nimic…

-Trei luni şi poate în curând intru în luna a patra.

-Imposibil! a strigat Rania. Cine a râs de tine, eşti mai slabă decât trebuie, nu ai burtă, şi, în plus, nu vomiţi, niciun simptom. Fii serioasă, Nora, poate ai vreun fibrom, nu cred că eşti gravidă...

Rania nu m-a crezut şi am plecat de la ea convinsă că avea dreptate; trebuia să-i spun lui Mahmud, şi cel mai indicat era să fac o ecografie.

Noaptea s-a întors târziu şi după cum a intrat, bănuiam că trebuia să fie ceva destul de grav.

-Cred că în noaptea asta baba moare; ne-a spus doctorul că nu rezistă până la ziuă.

Mă aşteptam să-l văd plângând sau să-şi manifeste într-un fel durerea, dar era departe de aşteptările mele. Mi-a spus totul ca şi cum citea într-un ziar un articol despre ceva grav care se întâmplase, dar care nu-l afectase cu nimic. Un fior mi-a trecut prin tot corpul şi o milă cumplită m-a cuprins pentru acest bătrân care mi-ar fi putut fi bunic, şi fără să remarce absenţa mea am intrat în dormitor şi cu uşa închisă m-am aşezat în genunchi spre răsărit şi m-am rugat la Dumnezeul nostru unic pentru sufletul aceluia care mi-a dat afecţiune şi respect în toată perioada cât a fost sănătos.

Dimineaţa la ora 7,00 era mort, liniştit, aşa cum trăise tot timpul cât a fost bolnav. Eram impresionată şi mă aşteptam ca funeraliile să se desfăşoare ca la noi. Dar încă o dată mă înşelasem, ca de obicei în ultimii ani. În mai puţin de-o jumătate de oră de când decedase, au apărut de la pompele funebre, l-au spălat, sau mai bine spus “purificat”, cum le place musulmanilor să spună, şi l-au îmbrăcat într-o cămaşă lungă albă. Tot timpul femeile au stat în altă cameră. Pe urmă, sheul a citit din Coran şi în alte 20 de minute ieşea din casă, fără lumânare şi fără ca nimeni să-l sărute sau să se apropie de corpul neînsufleţit. Numai când a ajuns în stradă au ieşit femeile la fereastră pentru un ultim adio. Au plecat după el numai bărbaţii, destul de numeroşi pentru timpul scurt în care s-a derulat toată ceremonia. L-au scos din casă într-un sicriu din care la cimitir l-au scos şi l-au îngropat direct în pământ.

Nu-mi revenisem încă şi erau deja acasă. Cum a intrat, Mahmud avea aerul relaxat, şi în faţa surorilor lui şi a mea ne-a spus, satisfăcut de el, “nu mi-a dat nicio lacrimă“. Aştepta să-i aducem elogii, dar l-am privit cu dispreţ şi atunci am ştiut că este “dracul pe pământ“, şi mai ales că nu trebuia să sper niciodată să am milă, cel puţin, de la el.

Am rămas la mama lui trei zile, timp în care shehul trecea zilnic ca să citească versete din Coran pentru odihna sufletului mortului, iar restul zilei, de dimineaţă până seara, toţi care l-au cunoscut au trecut ca să-şi exprime simpatia pentru familie şi regretul pentru cel dispărut. Aşa cum era obiceiul la musulmani, femeile  au stat separat de bărbaţi.

În ultima zi eram obosită până la epuizare de atâtea ore de stat pe scaun, şi mai ales, de a fi prezentă când nu înţelegeam nimic. Am ajuns acasă seara, târziu, cu Raya care dormea în braţe şi care toată ziua mă obosise pentru că descoperise farmecul de a se deplasa singură şi era dornică să cunoască totul de la înălţimea ei acum. A doua zi trebuia să merg la şcoală şi din cauza înmormântării nu găsisem încă timpul să-i spun lui Mahmud ce probleme aveam cu ciclul. Afară ploua, şi era frig chiar şi în casă. Am stins lumina şi m-am întors cu spatele să adorm cât mai repede. Când, parcă prin vis, am auzit vocea lui Mahmud:

-M-a întrebat shehul dacă te-ai făcut musulmană.

Nu i-am rspuns nimic, voiam să-i las impresia că dorm, şi din bun simţ să nu mă deranjeze.

-Nora, trebuie să înveţi o rugăciune din Coran, mă auzi?! Şi fără să aştepte ca să-i răspund a ridicat plapuma de pe mine şi în acelaşi timp era în mijlocul camerei. Dacă acum nu înveţi, nu ai să dormi până la ziuă.

-Bine, cum vrei, i-am răspuns.

Mi-am rezemat perna şi aşteptam să înceapă şi în acelaşi timp îmi spuneam: “mai bine mureai tu, nu tatăl tău“.

Prima propoziție a mers, dar când am ajuns la al doilea, dracu’ şi-a vârât coada şi nu am putut, cu tot efortul pe care-l făceam, să pronunţ două cuvinte care erau considerate esenţa frazei. El repeta, eu după el. Îmi era ciudă că nu puteam termina cât mai repede ca să  dorm.

-Nu vrei, nu că nu poţi! mi-a strigat cu duşmănie. Dar să nu crezi că ai să scapi, ai să le spui până când ai să le înveţi, dacă este nevoie toată noaptea o să stăm şi ai să le ştii până la urmă.

-Imbecilule! i-am strigat fără să-mi dau seama. Stau de trei zile şi fac cafele şi am primit atâtea femei, şi mâine merg la şcoală şi tu mă chinui cu Coranul tău de care puţin îmi pasă, pentru că eu sunt şi voi muri creştină în ţara asta de rahat...

A început să se tragă de păr şi într-o fracţiune de secundă Coranul lui se odihnea în capul meu. Atunci l-am luat şi eu şi i l-am aruncat înapoi.

-Îmi arunci Coranul, curvă creştină!

Timp de mai multe minute, toate înjurăturile din lume îi erau adresate lui Cristos şi Sfintei Maria. Tot ce îmi spunea i le repetam şi eu, pentru religia lor.

Când a văzut că nu mă opream, a fugit repede la Rania. Era trecut de miezul nopţii. A sunat şi a bătut cu insistenţă:

-Rania, vino! ţipa pe scară ca un nebun. Ne înjură Coranul şi pe Mohamed, vino, Rania, să vezi ce spune despre religia noastră, să nu mai vorbeşti cu ea.

Rania a venit la mine şi el s-a dus la ea să-i povestească soţului ei “câte infracţiuni am făcut în mai puţin de-o jumătate de oră cu privire la religia lor“:

-Te pui la mintea lui, nu ştii că este nebun? mi-a spus Rania râzând.

I-am povestit cum a început şi cum a degenerat scandalul. Eu povesteam şi Rania râdea. În final mai în glumă, mai în serios, i-a atras atenţia lui Mahmud să nu o mai trezească pentru orice fleac.

După ce a închis uşa în urma lor, era probabil şi el obosit că nu a mai continuat discuţia şi s-a hotărât să ne lase să dormim. Dimineaţa eram încă trează, simţeam că am să vomit de oboseală, dar m-am ridicat din pat şi am pregătit micul dejun. În bucătărie totul se învârtea în jurul meu şi am ştiut că-mi era imposibil să ies din casă.

-Mahmud, i-am spus când a intrat, să ştii că mă simt foarte rău şi, în plus, cred că am probleme cu ciclul, s-ar putea să fiu însărcinată.

Atunci, cu gura plină, mi-a spus:

-Stai acasă şi să nu-mi spui că iar o să faci o fată.

Mi-am lăsat mâinile să-mi cadă încet de pe masă şi pentru un moment nu ştiam dacă să-i  răspund sau să tac.

-Ştie Eta? m-a întrebat umplându-şi gura cu brânză.

Atunci am simţit şi o greaţă şi am fugit la baie. Voiam să vomit șir nu aveam ce, dar, în acelaşi timp, nici nu mă puteam ridica.

-Daca vrei mergem la doctor înainte să deschid magazinul, mi-a strigat cu gura plină.

Avea dreptate, mi-am spus, era  singura soluţie să mă odihnesc sufleteşte; cel puţin aşa cunoşteam cât mai repede care-mi era situaţia. Am acceptat şi am pregătit-o pe Raya ca s-o las la familia lui până terminam consultaţia.

În mai puţin de două ore ştiau toţi ceea ce eu ştiam deja, eram gravidă în luna a treia dar eram foarte slăbită şi obosită. Aveam nevoie de odihnă, calm, vitamine şi mâncare bună, pe care Mahmud s-a oferit repede să mi le procure, dar fără ca să uite să-l întrebe pe doctor în ce lună am putea şti dacă este un băiat.    

M-am întors acasă singură, fără Raya, eram hotărâtă să fac totul ca să avortez. Dacă prima dată când am fost însărcinată  acceptasem, trecând cu vederea tot ce-mi doream şi visam, de data aceasta am simţit ceva în mine care refuza sarcina. Ș cum nu mă vedeam niciodată eliberată de Mahmud, aşa că mă gândeam la moarte ca la ceva ce mă va răzbuna pe destinul meu, punându-i capăt unei vieți nefericite.

Mâncam chiar mai puţin decât aveam nevoie, o purtam pe Raya în braţe mai mult decât îmi cerea chiar ea, evitam să urc cu liftul şi zilnic împingeam tot ce era mai greu prin casă. Timp de o lună de zile nu m-am dat în lături de la niciun efort. Într-o zi am simţit că-mi mişca ceva destul de timid, am ştiut că era copilul şi atunci i-am strigat: “nu te iubesc şi nu te-am vrut“.

Într-una din zile, Mahmud m-a anunţat că a doua zi voia să-mi fac ecografie pentru că nu mai avea răbdare. M-am dus împotriva voinţei mele şi în mai puţin de 10 minute doctorul ne spunea că după ce vede pe ecran crede că voi avea un băiat.

“Din fericire”, mi-am spus, căci altfel ar fi fost capabil să plece de la spital şi să mă lase să-mi plătesc singură ecografia. În ziua aceea nu a lăsat pe nimeni fără să-i telefoneze şi să-i spună că “mi-a făcut un băiat“.

Băiat sau fată, pentru mine însemna acelaşi lucru, mai ales că acum ştiam că nu mai am dreptul să visez. Scrisorile de la Alex veneau lunar, şi cu cât erau mai pline de tandreţe ale lui, cu atât deveneau mai reci ale mele. Nu îndrăznisem să-i spun adevărul, ştiam că am să-l pierd încă o dată şi poate de data aceasta definitiv. Doina mi-a spus să nu-i scriu nimic. Am tăcut. Ne scriam ca şi cum nimic nu se schimbase de când ne despărţisem ultima oară. Era poate cel mai greu lucru pe care-l făceam când trebuia să-i scriu; ştiam că-l mint şi ce mă durea cel mai tare era faptul că mă îndoiam că într-o zi aş fi avut curajul să abandonez al doilea copil, chiar dacă nu-l doream, ca să-l pot urma.

Încet, ne-am obişnuit toţi cu gândul că voi avea şi al doilea copil, chiar şi părinţii mei care la început au fost revoltaţi şi m-au acuzat de neglijenţă.

Gina alerga între şcoală, creşă şi casă. Era obosită şi în conflict cu famila lui Nick; se urau reciproc, iar lunile în care Nick lipsea era demoralizată şi de fiecare dată îmi spunea că vrea să plece.

-Unde? o întrebam, şi atunci rămânea fără răspuns.

Eta era la fel de disperată ca şi ea de situaţia de aici şi ura tot ce nu era de-al nostru. Încercam să ne consolăm reciproc, dar în sufletul nostru ne era dor de acasă...

Măicuța Bibian

     Am născut la sfârşitul lui aprilie. De data aceasta mama nu a putut veni. Eram singură şi tristă. În afară de prietenele mele nu m-a interesat prezenţa nimănui. Când m-au scos, Eta mi-a spus:

-Nora, am văzut băieţelul, este frumos ca un înger şi îţi seamănă perfect.

Mă uitam la ea mirată şi credeam că-mi  spunea mai mult ca să mă consoleze şi să mă convingă să-l accept.

-Nu cred, i-am răspuns şi am întors capul.

-Nici nu aş fi crezut că a putut să facă Mahmud un băiat aşa de frumos dacă nu v-aş fi cunoscut. Ai să-l iubeşti şi pentru cele şase luni în care nu l-ai dorit. După ce mi-a luat mâna, a continuat cu tandreţe: nu pot să spun nouă, pentru că tu eşti originală şi trei luni nu ai ştiut; să ştii că D-zeu a vrut aşa pentru că altfel l-ai fi avortat. Ce păcat ar fi fost!

În timp ce-mi vorbea s-a deschis uşa şi infirmiera a intrat purtând ceva mic în braţe îmbrăcat în bleu. L-am luat, mai mult să mă conving de cele spuse de Eta: avea faţa ovală şi mică, extrem de fină, cu sprâncenele subţiri şi frumos desenate, cu o guriţă mică şi roz, cu un moţ de păr blond, iar în mijlocul acestora un nas pe care şi-l tot strâmba pentru că nu se hotăra dacă trebuie să plângă sau să tacă. Ochii erau în formă de migdale de o culoare nedefinită, între maron sau verde închis.

-O să fie ca ai tăi, mi-a zis Eta în final, şi cu un ton dojenitor a continuat: Vezi pe cine ai ţinut nemâncat şi ai trambalat pe scări, o să fie un băiat solid, chiar dacă este mic acum, pentru că a rezistat tratamentului tău.

Era curios, dar nu mă simţeam vinovată, mă  bucuram  pentru că nu semăna cu Mahmud deloc, motiv pentru care acesta a intrat supărat şi ne-a spus: “dacă ar mai fi fost şi alţi copii aş fi crezut că l-au schimbat, seamănă a român, nu are nimic de arab în el“.

-Seamană cu mama lui, l-a corectat Eta, şi trebuie să te bucuri că ai un băiat ca o păpuşă. De fapt nici Raya nu seamănă cu tine, în afară de culoarea părului...Nora, să nu mă înjuri, dar de teamă că faci şi alţi români, Mahmud nu o să mai vrea copii. Ce nume o să-i daţi? ne-a întrebat Eta, mai mult ca să schimbe subiectul.

-O să-l cheme ca pe tatăl meu, i-a răspuns Mahmud cu privirea  îndreptată spre mine ca să vadă dacă-i răspund ceva.

Am tăcut, îmi era indiferent, şi eram sigură că-l va numi Talal. Ce importanţă avea numele acum, în sfârşit, băiatul pe care şi-l dorea îl avea, şi eram curioasă, ca şi cum nu aş fi fost eu în problemă, dacă cel puţin acum avea să se calmeze.

Am ieşit din spital şi m-a dus la familia lui. Eram protejată din cauza numelui pe care îl dăduse băiatului, căci în felul acesta toată familia se ocupa de noi. Talal era calm, în comparaţie cu Raya, şi nu plângea decât foarte rar, era ca şi cum voia să-mi placă şi să-l iubesc şi pe el. Raya, care acum mergea şi vorbea era mirată de păpuşa care se mişca şi voia tot timpul să o ţină în braţe. Toţi erau agitaţi şi se învârteau în jurul lui Talal şi fiecare căuta ceva pe faţa lui care să le amintească de baba, sau de altă rudă îndepărtată. Într-una din zile, decizia a ieşit. Mama lui Mahmud a hotărât că nu-mi seamănă mie, şi că este exact ca sora lui baba, care decedase cu 30 de ani în urmă.

Când au auzit-o, Gina şi Cornelia erau în vizită la mine şi au făcut un efort ca să nu râdă:

-Să nu-mi spui că se dau în vânt din dragoste pentru tine, mi-a spus Gin. Nu știu ce îşi mai aminteşte ea de una de acum 30 de ani, dar copilul este în faţa noastră şi îţi seamănă perfect. Vezi că nu accceptă nimic ce nu este al lor şi noi ne culpabilizăm că  suntem rele când îi criticăm; adevărul este că ei nu ne acceptă, iar când o fac, şi atunci trebuie să ştii că este din interes, cu cea mai rafinată ipocrizie...

-Lasă-l să semene cu cine vrea, i-a răspuns Cornelia, care observase că mă întristasem, cel puţin este sigură că nu  seamănă cu Mahmud. Şi asta este cea mai mare satisfacţie pe care o poţi avea împotriva lor. Să nu spui că D-zeu nu te-a răzbunat.

Ne-am întors la noi acasă după o lună de zile. De data aceasta Mahmud nu mai ţipa dacă îl trezeam noaptea şi făcea eforturi să stea calm. Într-o zi, probabil din dorinţa de a-mi face o plăcere sau poate un pic de conştiinţă se trezise în el, după ce a stat gânditor mai bine de-o oră, mi-a spus:

-De unde  o cunoşti pe Simona?

-De ce? l-am întrebat cu sufletul la gură.

-A trecut de multe ori pe la magazin şi m-a întrebat de tine.

-Nu-i nimic, şi m-am grăbit să-i povestesc înainte, ca să nu se răzgândească şi să nu-mi spună restul.   

-Mi-a dat numărul ei de telefon ca să o suni când te duci la mama, pare cumsecade.

Nu i-am cerut amănunte, aşa că a tăcut şi el. Nu puteam să-mi manifest bucuria, căci pe urmă şi-ar fi schimbat părerea şi aş fi riscat să nu-mi dea numărul şi să-mi interzică să ne vedem, dacă am fi avut ocazia, în viitor.

-Gina mi-a spus că vrea să vină la tine sâmbătă. Vor pleca în Saudia, deja Nick şi-a găsit de lucru acolo, pentru că pe mare nu mai merge, şi, în plus, vrea să fie cu ai lui.

Era, într-adevăr, cea mai proastă veste pe care o auzeam pentru că eram legată de prietenele mele mai mult decât de orice aici. Am aşteptat sâmbăta cu mare nerăbdare şi cu fiecare zi ce trecea mă simţeam mai apropiată de Talal pe care îl alintam cu numele de Titinel. Raya era fericită şi îşi petrecea tot timpul în preajma lui şi îi vorbea ore în şir, până când, supărată, mă căuta ca să-mi spună: “iar a adormit!“ La două luni îi recunoştea vocea Rayei şi simţeam că o ascultă, şi mai ales că încerca să-i zâmbească.

Gina m-a vizitat la sfârşitul săptămânii.

-Am auzit că vrei să pleci în Saudie, i-am spus nerăbdătoare.

S-a uitat la mine lung, ca şi cum voia să înţeleg adevărul fără să mi-l spună ea.

-Suntem obligaţi să plecăm din cauza banilor, pentru că Nick este iar fără servici, în plus, nu este o viaţă să stau tot timpul singură, în Liban. Aseară, vecinii mei care erau drogaţi s-au luat la ceartă între ei şi pe urma fiecare şi-a adus arma şi au tras ca nebunii până când au venit cei de la intervenţie de i-au oprit. Am stat cu Irina mai bine de-o oră pe burtă în dormitor şi gloanţele vâjiiau prin curtea noastră. Am scăpat numai cu geamul de la bucătărie spart. Îţi imaginezi că ne puteau răni în casă şi nimeni nu ar fi ştiut. Nu eram convinsă, dar după povestea de ieri, sunt hotărâtă, mai rău decât este aici nu poate să fie.

-Îmi pare rău că pleci, i-am spus.

-Ştiu, şi mie îmi pare rău că plec şi mă despart de tine, dar pentru moment nu există altă soluţie, cel puţin acolo va lucra într-o fabrică de dulciuri, va avea un salariu fix. Şi tu, ce vei face acum cu doi copii? m-a întrebat curioasă.

-Nimic, la toamnă am să-i las la mama lui şi am să plec iar la şcoală, dacă-mi mai găsesc locul, dacă nu, voi căuta în altă parte. Cred că este mai bine, pentru că şcolile mari plătesc mai mult, i-am răspuns.

-Într-o zi mi-ai spus că visezi să pleci de aici. Te mai gândeşti la aşa ceva acum, când ai doi copii? m-a întrebat Gina curioasă.

-Bineînţeles, dacă voi avea vreodată oportunitatea de a putea ieşi de aici am să o fac fără regret, chiar dacă am doi copii. Şi încă ceva, am accentuat, să nu crezi că îmi voi lăsa copii cu nebunul ăsta, pentru că ar însemna o crimă.

-Nora, nu mai visa, a continuat Gina sigură pe ea, este practic imposibil să poţi fugi de aici.

-Cine ştie, poate Dumnezeu îmi scoate în cale pe cineva care mă va iubi şi mă va ajuta, i-am răspuns mai mult pentru că voiam să o conving că orice se poate întâmpls.

-Ce treabă are Dumnezeu cu dragostea ca să-ţi scoată pe unul în cale , care să vă iubească pe toţi trei, mi-a răspuns plictisită.

Mi-am îndreptat privirea spre Titinel şi în gând i-am spus: “să nu-ţi faci probleme, că dacă Alex nu o să vrea din cauza ta, vom găsi altul mai bun!“

Gina era sigură, în perioada aceea, de dragostea lui Nick şi credea în el aşa cum eu credeam în Isus, că nu mă va lăsa să pier aici uscându-mă că o frunză, doar eram toţi copiii Lui, şi trebuia să treacă într-o zi şi pe la mine şi să mă întrebe ce-mi doresc.

În mai puţin de două luni Gina pleca definitiv în Arabia Saudită, într-un oraş, undeva în deşert, de unde îmi scria disperată că prefera bombele din Beirut în locul vieţii de acolo. În vara lui ‘81 nu am plecat acasă, mi-am petrecut-o cu Eta şi cu Mohamed care încercau, de fiecare dată, să-l convingă  pe Mahmud că acum eram o familie care trebuia să trăiască în armonie şi să se iubească.

Încet-încet, se obişnuise şi cu ideea că are un băiat şi şi-a reluat viaţa plină de suspiciuni şi de agitaţie. Cornelia venea aproape tot timpul singură, soţul ei nu mai rezista să-l suporte şi ne evita, pe cât era posibil. În luna august, cum Rami era în Beirut, după ce a asistat cu Mohamed la un scandal care l-a impresionat şi pe el, au hotărât să invite un doctor psihiatru în vizită şi să încerce să-l convingă acesta să-şi facă un tratament pentru nervi.

Când am auzit am ţipat şi m-am opus categoric:

-Nu se poate, pentru că o să creadă că ideea a fost a mea şi atunci nu am să mai termin cu el scandalul toată viaţa.

-Eu îmi asum responsabilitatea, m-a calmat Rami.

-Nici nu vreau să ştiu de-aşa ceva, le-am spus.

-Indiferent ce se va întâmpla, a completat Mohamed, Nora nu a ştiut nimic.

-Ascultaţi, le-am spus, dacă-l aduceţi pe doctor în vizită să-i spuneţi că este pediatru sau altceva, căci dacă îi cunoaşte specialitatea ne va strânge de gât pe toţi. Şi mai ales, să nu recunoaşteţi că a venit expre pentru el. În plus, eu nu ştiu nimic.

Cu o seară înainte, Mohamed a trecut şi ne-a spus că a doua zi va trece pe la noi cu un doctor al cărui frate este în Emirate şi vrea să-l cunoască pe Rami. Până aici nicio problemă, şi la ora fixată îi aşteptam împreună cu Mahmud şi Rami pe cei doi. Eu deja tremuram de frică şi eram sigură că se vor divulga în mai puţin de 10 minute, aşa că după ce le-am servit cafeaua am rămas în dormitor cu copiii, dar cu uşa deschisă ascultam conversaţia. Imediat l-a întrebat pe doctor ce specialitate are, iar acesta, neascultând sfatul pe care îl dădusem lui Mohamed, i-a spus adevărul. Într-un minut a fost la mine în dormitor şi din dreptul uşii m-a ameninţat:

-Tu le-ai spus să-l aducă, ai să uiţi ziua când te-ai născut după ce vor pleca.

Am rămas blocată în pat şi i-am înjurat pe cei doi pentru ideea pe care au avut-o. Mă aşteptam la un scandal mai ceva decât cel pe care l-am avut pentru rugăciune. Atunci m-am sculat din pat şi am intrat în cameră. Tremuram şi eram emoţionată. Doctorul a observat şi după câteva fraze pe care le-a schimbat cu Rami, mi-a spus:

-Doamnâ, sunteţi nervoasă.

Nu a apucat să spună vreun cuvânt că Mahmud a sărit imediat:

-Aici ai dreptate, ea este nervoasă, uite ce calm sunt eu, şi ca să-l convingă s-a aşezat şi mai confortabil în fotoliu. Toată ziua ţipă şi se supără din orice. Este foarte greu de trăit cu o persoană ca ea, dar ce să facem, avem doi copii!

Eram roşie la faţă şi ţigara îmi tremura în mână. M-am uitat la Rami şi pe urmă la Mohamed, ca şi cum voiam să le spun: “Am avut dreptate că nu trebuia să-l aduceţi pe doctor!“

După ce şi-a terminat vizita, doctorul a plecat însoţit de Mohamed, iar Rami a rămas în continuare pentru mine. Știa că Mahmud aştepta nerăbdător să se întoarcă împotriva mea.

-Numai ea v-a spus să-l aduceţi pe doctor, pentru că-mi spune mereu să-mi iau calmante. Şi s-a repezit spre mine ca să mă lovească.

Rami a sărit între noi şi l-a tras cu forţa în salon unde încercă să-l convingă că nu aveam niciun amestec în toată afacerea asta. El era responsabil şi la insistenţele lui Mohamed l-a adus pe doctor. În mai puţin de 10 minute Mohamed suna la uşă. I-a fost frică pentru mine şi venea ca să confirme că era ideea lor, de care eu nu ştiam nimic. Cum era gălăgie mare în salon nu au auzit când i-am deschis uşa, aşa că a putut să-mi șoptească:

-Mi-a spus doctorul că este rău şi ipocrit şi poate deveni din violent chiar periculos.

Nu i-am răspuns nimic pentru că ceea ce doctorul confirmase, eu ştiam demult, fără ca să am studii de specialitate.

Până la două noaptea cei doi au încercat să-l convingă că nu era nici ideea şi nici vina mea, ci că, mai ales pentru binele lui au făcut-o, pentru că este prea nervos şi să nu aibă probleme cu inimă sau cu tensiunea.

După ce au plecat ei am intrat eu în cercetări, aşa că am petrecut o noapte, nu albă, cum se spune, ci mai neagră chiar decât un mormânt.

A doua zi, cum fratele lui se considera responsabil, a încetinit scandalul pentru că nu voia să se simtă acesta vinovat faţă de mine. Maha a încercat să-mi schimbe ideile spunându-mi “alţii sunt într-adevăr nebuni, nu Mahmud, şi încă nu am văzut  nimic”. Atunci i-am răspuns: ”mă îndoiesc că există al doilea exemplar ca el în tot Libanul, şi dacă tu îl găseşti aparent normal, atunci nu ştii să delimitezi problemele normale dintr-un cuplu de nebunia şi răutatea fratelui tău!” Nu i-a plăcut răspunsul meu.

Timpul trecea la fel de repede ca şi scenele lui Mahmud,uitam de la o săptămână la alta de ce şi pentru ce ne certasem în mai multe reprize săptămâna care trecuse, eram atât de obişnuită cu scenele lui, încât începusem să le presimt cu o zi înainte după manifestările lui. La început se agita din nimic, mă urmărea cu privirea tot timpul şi mă provoca, în prima zi reuşeam ca să nu-i răspund, dar când ochii îi deveneau rotunzi şi buzele i se umflau iar faţa i se înroşea, ştiam că inevitabilul era foarte aproapem şi indiferent ce aş făcut sau nu aş fi făcut trebuia să izbucnească. Nu se oprea, câteodată chiar 24 de ore, până când era consumat la maxim. Atunci, slab ca o cârpă, încerca să mă întrebe de ce nu-l ascult că să evităm problemele. Ce puteam să-i răspund, decât să-mi cer iertare, aşa cum mă obliga în ultimul timp, şi să aştept să treacă timpul ca să decidă pentru noi.

Într-o zi m-a luat la magazin pentru că avea nevoie de mine. Eram singură, încercam să mă uit pe stradă şi priveam  trecătorii, întrebându-mă câţi dintre ei ar putea să facă ceea ce  Mahmud făcea cu mine. Am renunţat repede la jocul ăsta, pentru că-mi era imposibil să-mi imaginez că ar putea cineva să-l depăşească. La un moment dat a intrat în magazin o măicuţă care era din ordinul “Sfântul Iosif “. Era înaltă şi plină, cu o faţă rotundă pe care se citea blândeţe şi bunătate. În costumul ei gri, de călugăriţă, era ca şi cum coborâse de pe peretele unei biserici.

De la prima întrebare pe care mi-a pus-o mi-am dat seama că nu era libaneză:

- De unde sunteţi, măicuţă? am întrebat-o veselă.

Era pentru prima dată de când eram în Liban când întâlneam o călugăriţă.

-Sunt italiancă, dar sunt aici de când aveam 18 ani, mai bine de 45 de ani, mi-a răspuns fixându-şi privirea calmă asupra mea. Nici tu nu eşti libaneză, dacă nu mă înşel, a remarcat ea.

-Sunt româncă.

Nu am apucat să termin fraza, că deja mă strângea în braţe.

-Voi, românii, sunteţi cei mai apropiaţi de noi dintre toate ţările de origine latină, fraţii noştri mai mici. Am o mare  slăbiciune pentru voi şi pentru cultura voastră, cu toate că nu sunteţi catolici, bisericile şi mănăstirile voastre m-au impresionat foarte mult când le-am văzut, cu zeci de ani în urmă, şi ştiu că sunteţi la fel de credincioşi ca şi noi, italienii. Spune-mi, ce faci aici? m-a întrebat cu duioşie.

-Sunt căsătorită.

-Să nu-mi spui că eşti cu un musulman şi că ţi-ai schimbat religia, aşa cum fac aproape toate care vin aici, cu gândul că într-o zi îl pot moşteni, m-a întrebat grăbită.

I-am zâmbit, ca şi cum avea dreptate până la un punct, şi m-am grăbit să-i dau amănunte.

-Sunt măritată cu un musulman, dar nu mi-am schimbat religia şi nu am s-o fac niciodată, până la moarte. Drumul este încă destul de lung, în plus, Dumnezeu nu lasă pe nimeni să moară de foame, de ce să-mi fac probleme pentru aşa ceva de acum.

-Îmi place cum gândeşti, mi-a spus şi m-a mângâiat pe obraz. Eşti tânără şi frumoasă, cred că e fericit soţul tău că are o soţie ca tine.

Nu i-am povestit nimic, nu vroiam să o contrazic şi, în plus, să nu o sperii, dacă i-aş fi povestit despre necazurile mele.

-Ai copii?

-Da, o fetiţă care la toamnă trebuie să intre la grădiniţă şi un băieţel care încă nu are decât câteva luni.

-Sper ca soţul tău să accepte să dai fata la o şcoală catolică. E foarte bine pentru franceză, şi mai ales pentru educaţie, mi-a spus cu o bucurie pe care şi-a ascuns-o cu greutate.

-Luna viitoare, în februarie, încep înscrierile, dar problema este că fetiţa mea nu va avea trei ani împliniţi la începutul anului şcolar, şi nu ştiu dacă o vor accepta.

-Pentru două luni, nicio problemă, mi-a răspuns şi, grăbită, m-a întrebat. Ce studii ai? După felul cum arăţi şi cum vorbeşti am convingerea că eşti o fată educată.

I-am zâmbit. Îi eram recunoscătoare, pentru că la prima vedere, o străină a văzut în mine ceea ce Mahmud refuza să vadă şi mai ales să aprecieze.

-Am terminat facultatea în ‘75 şi în ‘77 am venit aici, i-am răspuns uitându-mă lung la ea cu regret şi nostalgie pentru că amintirea acestor date trezea în mine rezonanţe.

-Nu vrei să vii să faci o cerere ca să lucrezi la noi, în loc să stai la magazin? Poţi să fii la fel de utilă, cum bănuiesc că eşti aici, în plus, rămâi în contact cu un anumit nivel. Toate fetele sunt licenţiate şi avem biserica noastră la şcoală, aşa nu te îndepărtezi de credinţa ta. Mă uitam la ea, eram în extaz, ca şi cum un înger trecuse pe stradă şi căutase prin magazine expre ca să mă găsească şi să mă ajute.

Ne-am despărţit târziu, după ce ne-am povestit, aparent, tot ce ne puteam spune. Cel mai mult m-a impresionat ataşamentul ei faţă de Liban, dar mai ales, dorinţa fierbinte de a-şi termina zilele şi de a fi îngropată la ea în ţară. Dragostea de ţara ta creşte cu cât creşti în vârstă; şi dacă la tinereţe treci totul cu uşurinţă şi te minţi că eşti la tine oriunde te-ai afla, odată ajuns la o anumită vârstă, simţi că nu aparţii locului şi trăieşti o teamă continuă de a nu fi îngropat în alt pământ decât în acela pe care îl cunoşti.

M-am despărţit de măicuţa Bibian cu sufletul uşor şi fericită. Eram convinsă că un miracol făcuse să ne cunoaștem.