Timpul trecea în defavoarea Annei. După scrisorile citite şi recitite,
dorul şi lipsa lui Tanius creştea pe fundalul puţinei energii pe care o mai
avea. Hanny remarcase apatia în care zăcea şi dacă la început, aparent o ignora
pe Anna, mesajul citit îi redase încrederea în el. Fiecare zi îi întărea
convingerea că era responsabil de binele lui şi al mamei. Într-un colţ al
sufletului său avea o umbră de durere a gândurilor rele, pe care le trăise luni
de zile. În fiecare seară îi cerea iertare prin sărutul timid şi fugar când îi
stingea lumina şi o ruga să se odihnească. Adesea îi era teamă să nu o piardă
şi pe ea şi atunci speriat nu dormea până dimineţa. Fiecare îşi trăia drama cu
convingerea vinovăţiei ascunse a unuia faţă de celălalt, ca şi cum cel mai mic
gest sau gând ar fi putut să-l trădeze. Annei îi era teamă să nu-i găsească
scrisoarea de la Tanius, si se gândea că poate într-o zi va avea nevoie să se
justifice în anumite situaţii. Hanny se trezise din durere, cu alte dureri. Se
jena de comportamentul lui de luni de zile şi suferea de teamă că, undeva în
sufletul ei, dragostea lor să nu fii suferit o ruptură. Invitaţia făcută de
Mia, pentru sâmbătă seara, era în opinia lui momentul oportun să se apropie de
Anna ca atunci când ieşea cu Tanius. Avea obiceiul să-i aleagă el rochia şi o
asista până ieşea din casă, când, satisfăcut îi strigă fericit, ”am cea mai
frumoasă mamă!“ Cu două zile înainte de invitaţie a abordat-o pe Anna cu cel
mai serios ton de care ar fi fost capabil un adolescent de cincisprezece ani:
-Mam, trebuie să mergi la Mia.
Anna şi-a ridicat privirea de pe cartea pe care o citea.
-Mam, de dragul meu şi al lui papa. În curând se face anul. Nu-mi place
cum arăţi. Mai mult ca niciodată trebuie să trăim, aşa ca şi cum papa ar fi
plecat în străinătate. Anna îl privea aparent calmă şi o sclipire i-a licărit
în privire. Nu pentru că primea permisiunea de a ieşi, ci pentru că i se
cristaliza în suflet ideea că fiul ei începea să-şi încheie doliul.
-Mergem împreună, i-a răspuns Anna.
-Nu, eu sunt prea tânăr pentru a asculta discuţiile interminabile ale
unor burtoşi sau stafidiţi, despre politică sau afacerile lor. Am să stau cu
David la noi sau la ei. Cum vrea el, s-a grăbit să adauge, pentru că faţa Annei
se lumină încet.
Anna a întins mâna şi l-a tras spre ea. Hanny s-a lăsat să cadă cu grijă
în braţele ei. Îi era teamă ca sub greutatea lui să nu-i facă rău. Era prea
slabă şi palidă. Anna i-a luat faţa în palme şi l-a sărutat pe vârful nasului,
aşa cum îi plăcea când era mic.
-Mam, te iubesc mult, a reuşit să-i şoptească.
-Si eu …şi mai mult, i-a răspuns sugrumată de emoţie.
Hanny s-a ridicat şi a luat telefonul de pe măsuţa de lângă fotoliu şi
mimând un ton autoritar, i-a spus:
-Acum o suni pe Mia şi vino să vedem cu ce te vei îmbrăca.
Anna s-a ridicat în picioare şi după ce i-a făcut o reverenţă, l-a luat
de mână şi au plecat amândoi spre dormitor.
-A început căldura, i-a spus deschizând uşile de la şifonier, nu am
nimic de doliu mai deosebit, aşa că, îmbrac cu un taior negru.
Hanny şi-a plimbat mâna pe rochiile frumoase şi elegante şi pentru o
secundă a văzut-o pe Anna cu fiecare dintre ele, îmbrăcată la braţul lui
Tanius.
-Până când stai în negru? a întrebat-o nostalgic.
Anna nu i-a răspuns, şi amintindu-şi de o anumită rochie a început să
caute printre zecile de rochii şi taioare cu aceaşi febră reînviată din
vremurile îndepărtate. Cu faţa luminată a tras de pe un umeraş o rochie neagră
din tafta.
-Cheam-o pe Rosy, i-a spus emoţionată.
Fericit că îi putea fi util, Hanny a ieşit din dormitorul Annei cu faţa
zâmbitoare. ”În sfârşit, mama se trezeşte la viaţa“, a murmurat şi cu acelaşi
zâmbet a rugat-o pe vecină să vină la ei.
Anna aruncase rochia pe pat şi cu privirea umbrită îşi amintea singura
seară când a îmbrăcat-o. Era exact înainte cu o săptămână ca Tanius să afle
diagnosticul. O primise cadou de ziua ei, tot de la el. În seara aceea dansase
până spre ziuă. Era fericită şi toată lumea îi admirase rochia. Modelul era
simplu, “Chanel“ din tafta combinată cu dantelă.
-Ce părere ai despre rochie? a întrebat-o pe Rosy când a intrat în
cameră.
Aceasta a respirat uşurată şi a căutat cu privirea un loc unde să se
aşeze.
-M-am speriat, i-a răspuns.
A oftat, s-a aşezat pe scaunul din faţa oglinzii şi a continuat:
-Ţi-am spus, am fost cu Tanius când ţi-a cumpărat-o. Nu mi-am schimbat
părerea. Este regală!
Anna se uită la ea neîncrezatoare.
-Rosy, este pentru un simplu dineu la Mia. În plus o consider prea elegantă
pentru a o purta acum când sunt în doliu.
-Anna, mi se arde prăjitura în cuptor. O rochie neagră este o rochie şi
de doliu şi de dineu. Ce este frumos în ea este materialul şi combinaţia de
tafta şi dantelă, nu este exagerat de decoldată, dimpotrivă, e prea sobră…
-Mami, vreau să arăţi frumoasă ca
atunci când plecai cu papi, a intervenit Hanny.
Cu tot efortul de a părea indiferenţi, stânjeneala individuală a pus
stăpânire pe fiecare în parte. Rosy obosită nu reuşise să treacă peste acest
moment fără să-i amintească de Tanius, Hanny pentru că în insistenţa lui de o
vedea frumoasa uitase că acum ieşea singură, iar Anna se simţea vinovată de
interesul dinelui, ca şi cum acesta era momentul aşteptat să poată ieşi în
societate. După câteva clipe apăsătoare pentru toţi trei, Rosy a întrerupt
tăcerea:
-Hanny, am făcut tartă cu mere, special pentru noi amândoi, iar pentru
ceilalţi, cu brânză.
-Ce m-aş fi făcut fără tine Rosy? Nu aş fi mâncat niciodată prăjituri,
de când papi…
-Hanny, de câte ori te întreb refuzi de fiecare dată, i-a spus Anna cu
reproş.
-Mam, am glumit.
-Gata cu reproşurile, plec, altfel am să o găsesc arsă, le-a spuns Rosy
şi fără să mai aştepte un răspuns sau să fie condusă până la ieşire, a plecat
grăbită.
Hanny a ieşit şi el după ce i-a spus Annei că aceasta era rochia
potrivită şi că în seara aceea avea să întârzie să-şi termine lecţiile. Anna a
clătinat capul în semn aprobator şi a plecat spre bucătărie să-i pregătească un
jus de portocale, după care a intrat în vârful piciorelor la el în cameră, l-a
mângâiat pe păr, l-a sărutat şi i-a pus paharul pe birou. “Când este
concentart, ţine sprâncenele încruntate exact ca Tanius“ şi-a spus şi mulţumită
a închis uşa încet în urma ei. Întotdeauna când Hanny învaţa, închidea soneria
telefonului, aşa că, încă o dată a făcut gestul obişnuit şi după ce a traversat
saloanele, a mai aranjat câte-o pernă pe canapele sau fotolii şi s-a întors în
dormitor. Şi acesta i s-a părut trist. “De când a plecat, până şi pereţii
plâng“ şi-a spus Anna şi cu indiferenţă a pus rochia la loc în şifonier. Era
convinsă că nu o va purta, chiar dacă Hanny va fi contrariat. Soneria i-a
interupt procesul de culpabilizare pe care începea să şi-l facă. Era Rosy cu o
farfurie plină de faimoasa ei prăjitură, pe care deja o pregătea tot blocul.
-Am venit să bem ceva rece, să fumăm o ţigară şi mai ales să mă
odihnesc. Şi parcă trezită la realitate de aerul trist al Annei, a întrebat: Te
deranjez?
-Chiar mă bucur că ai venit, i-a răspuns şi ca să-şi manifeste
entuziasmul a deschis uşa de la frigider şi a scos o sticlă de şampanie.
-Nu, nu…am să plec beată. Toni vine târziu de la spital şi mă va găsi
adormită. Anna stătea cu sticla în mâna zâmbind de data aceasta. Bănuia că era
un refuz şi o justificare pe care în sinea ei nu şi- ar fi dorit ca Anna să o
creadă.
-Rosy, Rosy, draga mea, dacă nu vrei nici măcar un pahar o pun la loc, a
tachinat-o Anna, strângând la piept sticla rece.
-Numai un pahar, a acceptat repede Rosy. Dar nu mai mult, a insistat
când Anna aducea două pahare şi nişte pişcoturi.
-Dămi-o mie, ai să pui jumătate pe jos. Cu aerul unui expert, Rosy i-a
luat sticla din mână şi a început să-i examineze dopul.
-Este sticla pe care mi-ai adus-o acum trei luni, i-a spus Anna.
-Banuiam, i-a răspuns şi la fel de concentrată a început să toarne în
pahare.
-Vrei să mergem în salon? a întrebat-o Anna.
-Nu, nu aud soneria de la mine dacă sună cineva. Fetele învaţă şi nici
nu ar putea să audă din camerele lor. Anna! a început pe ton categoric. Trebuie
să începi să ieşi. Vorbeam şi cu Toni, fericirea voastră depinde de tine.
Hanny, dragul de el, este singurul care a ieşit din doliu şi mă uit la el, ce
eforturi face zilele acestea să te tragă şi pe tine la lumină.
-Mi-a plecat şi inima, sufletul… Nu ştiu cum să-ţi explic, aş vrea dat
nu pot, a încercat ea să-i explice.
-Trebuie să lucrezi! a accentuat Rosy.
Anna îşi plimba degetele pe piciorul paharului. Îi era teamă că va
izbucni în plâns, ca de obicei când stăteau de vorbă.
-Ah, nu! a sărit speriată de pe scaun Rosy.
-Ce s-a întâmplat, a întrebat-o Anna.
-Scoate verigheta chiar acum!
Involuntar Anna şi-a pus mâna pe piept şi cu cealaltă şi-a acoperit-o.
-Niciodată, i-a răspuns şi ea, la fel de categoric.
-Nu draga mea, i-a spus cu blândeţe. Nu poţi să fii măritată cu un mort.
Cu un om care nu se mai întoarce. Noi o scoatem, nu pentru că nu-l mai iubim,
dar aşa este obiceiul. Şi ca o justificare i-a dat exemplu: Mama, care doar nu
doarme în biserică, a scos-o când a murit tată. Trebuie să o scoţi pentru că-i
faci şi lui rău, îl ţii legat de tine şi sufletul suferă. Anna, ascultă-mă,
băiatul nu te are decât pe tine, tu eşti resposabilă să-l ajuţi să se împace cu
ideea că viaţa trebuie să continuie. Şi tot argumentându-i i-a luat mâna şi i-a
tras verigheta de pe deget şi i-a pus-o în palmă. Acum poţi să porţi un inel
frumos. A făcut o pauză, a mai sorbit din şampanie şi a continuat: Păstreaz-o
ca amintire pentru nepoţii tăi când îi vei avea.
Anna s-a supus mai mult din superstiţie. În sufletul şi mintea ei nu
dorea să-i facă nici cel mai mic rău lui Tanius.
-Si sâmbătă? a întrebat-o speriată.
-Niciodată, ai priceput?, s-a răstit la ea Rosy.
-Terminăm sticla? i-a propus Anna.
Rosy şi-a aprins a doua ţigară. Cu toate că aparent părea calmă, în
sufletul ei se dădea o luptă între cea care a fost nu mai mult decât cu cinci
ani în urmă şi cea de astăzi. Abia al doilea pahar de şampanie a început să-i
dea curajul să-şi destănuie şi ea suferinţa. De ani de zile tăcea şi dacă toţi
o vedeau o femeie puternică şi responsabilă, interiorul ei era umbrit şi trist
ca la oricare alta ce nu se mai simţea dorită de omul căruia îi dăruise patru
copii şi mai ales, pentru care renunţase la toate visele din tinereţe. Anna îşi
sorbea încet şampania şi fără gelozie se gândea la viaţa împlinită a lui Rosy.
Exact în clipa când îi inventaria reuşitele, aceasta a început cu timiditate.
-Sa nu renunţi la viaţă pentru că s-a întâmplat să rămâi văduvă! Nu uita
că ai împlinit patruzeci de ani. Ai intrat în altă etapă a vieţii, nu mai ai
mult şi vei fi considerată o “doamnă în vârstă.“
-Rosy, a sărit Anna, te-ai îmbătat? Tu ai cincizeci şi cinci de ani şi
arăţi superb, cine îţi cunoaşte vârsta exactă?
-Anna, te rog să nu mă contrazici sau cel puţin lasă-mă în seara aceasta
să-mi spun “oful”. Este pentru prima dată când o fac, dar nu pentru mine, ci
pentru tine. Ne cunoaştem de ani de zile, îmi eşti dragă şi ne-am împărţit
atâtea bucurii împreună, mai puţin cele rele. Nu pentru că nu aş fi găsit
înţelegere la tine, dar ai trecut prin multe şi am vrut să te protejez. Erai
mai tânără, singură, fără familie, ţi-ai pierdut amândoi părinţii într-un
accident stupid, pe urmă boala lui Tanius, în sfârşit tu le ştii mai bine, i-a
spus , după care a tăcut.
Anna s-a ridicat de pe scaun şi a îmbrăţişat-o.
-Iartă-mă, niciodată nu mi-am imaginat că şi tu ai problem. Am fost
egoistă. Poate, fără răutate de multe ori m-am gândit la tine cu o oarecare
gelozie. Nu o gelozie negativă, ci mai repede una pozitivă. Am învăţat mult de
la tine. Fără să-ţi dai seama, mi-ai fost cel mai bun mentor.
-Nu exagera, a oprit-o Rosy, ai fost sora mea mai mică.
Tăceau amândouă înlănţuite în bucătăria spaţioasă, cu pereţii în faianţă
albă şi plini de dulapuri din stejar culoarea mierii. A fost totul desenat şi
calculat de Tanius. Îi plăceau culorile deschise, îi placea lumina. Totul în
bucătărie era alb, de la ultima farfurie, până la cel mai neînsemnat obiect.
Când Tanius s-a întors din Franţa cu două cutii imense pline de cearşafuri
albe, prosoape şi tot necesarul din bucătărie şi baie, Rosy a râs de el şi mai
în glumă mai în serios i-a spus: ”cred că din gelozie ai găsit modul cel mai
subtil să o păstrezi în casă pe Anna.“ Au râs toţi, mai puţin Anna, i-ar fi
plăcut să decidă ea, dar era prea tânără şi la început de căsătorie, aşa că, a
tăcut şi şi-a arătat admiraţia pentru gustul şi interesul lui de a o bucura.
Abia după cinci ani de căsătorie a îndrăznit să-i spună că nu se simnte la ea
în casă, pentru că nimic nu a fost ales de ea şi nici măcar în baie nu se
regăseşte. Abia atunci Tanius a înţeles că din prea multă grijă, să-i aranjeze
un apartament elegant, după standarde libaneze, a neglijat opinia ei. “Când vom
termina cu războiul, tu vei aranja totul aşa cum vrei, pe gustul şi dorinţa ta“
i-a spus seara când stingea lumina. Războiul încă nu se terminase, iar Tanius
plecase. Rosy s-a desprins din braţele Annei şi s-a aşezat pe scaun, dar nu
înainte de aş scoate batista din buzunar.
-Nu plânge, draga mea, a implorat-o Anna.
-Lasa-mă, te rog, am prea multă presiune, lasă-mă să plâng.
Anna s-a aşezat la locul ei şi cu capul sprijinit în palme o privea pe
Rosy. Era pentru prima dată în şasesprezece ani că Rosy, cea mereu zâmbitoare,
cu un cuvânt consolator pentru fiecare, plină de tandreţe, ceda.
-Vorbeşte, i-a spus în clipa când îşi ştergea lacrimile.
-Am îmbătrânit, i-a răspuns şi a început să plângă mai tare.
-Nu înţeleg, aşa dintr-o dată ai realizat că fiecare an se adună şi de
fapt, nu eşti singură.
-Nu mai am nici ciclu, am gâtul plini de riduri şi…, a tăcut.
-Si?!
-Toni, mă înşală de ani de zile.
-Glumeşti i-a răspuns Anna, apucată de un râs nebun.
Reacţia Annei a uimit-o. S-a oprit din plâns şi o privea jignită. Anna
s-a simţit jenată. S-a ridicat de la masă şi a început să meargă prin
bucătărie. Vroia să se calmeze, să găsească întrebările potrivite pentru
confuzia în care Rosy se zbătea.
-Să o luăm de la început, i-a spus după câţiva paşi. Nu ai îmbătrânit
deloc, arăţi superb! Toni este mai în vârstă decât tine cu zece ani. La vârsta
asta şi cu operaţiile de câteva ore în fiecare zi, crezi că...?
-Tu mă iubeşti, din acest motiv mă vezi…aşa cum ai spus?
-Frumoasă, a completat Anna.
-Ma înşală de mai bine de cinci ani, cu o infirmieră din spital.
A tăcut, ca şi cum îndrăznise să profaneze imaginea familiei. Anna a
simţit că de data acesta nu mai era o glumă şi nici un capriciu de femeie
aflată la menopauză. Şi-a tras scaunul lângă al ei şi cu blândeţe a
încurajat-o:
-Hai să analizăm situaţia împreună, eu sunt obiectivă.
-Cu cinci ani în urmă am avut primul dubiu. L-am sunat la spital şi nu
l-am găsit. Aveam nevoie de el pentru că băiatul a făcut temperatură. A intrat
în casă spre ziuă, obosit şi plictisit. L-am întrebat unde a fost şi mi-a făcut
prima criză. Am tăcut.
-Poate că avea dreptate. Nu ţi l-au dat pentru că…, aşa este noaptea să
nu se deranjeze sau să-l deranjeze, i-a replicat Anna cu toată convingerea.
-Din seara aceea a început încet şi subtil să mă ferească.
-Cum adică? a întrebat-o Anna.
-Pretexte ca să nu…,nu pricepi?! a ridicat vocea Rosy.
-Adică să nu mai faceţi dragoste?
-În sfârşit, ai priceput.
-Poate că, nu mai poate…, tu ştii că şi bărbaţii…, au şi ei o
andropauză…, în plus el este veşnic stresat.
-Vezi?! Nu mă înţelegi! Eram convinsă, i-a replicat nervoasă.
-Rosy, a încercat să o calmeze Anna.
Şi după o clipă de meditat i-a spuns:
-Nu este un motiv să-l bănui. Poate şi el este jenat tocmai pentru acest
lucru.
-Să presupunem că ai dreptate.
Şi curiosă Rosy a întrebat-o:
-Cum să descopăr adevărul?
-Este agresiv? Te jigneşte? Nu-ţi dă bani?
-Nu, a răspuns dusă pe gânduri Rosy.
-Tu nu ai încercat niciodată să-l seduci? a întrebat-o Anna.
-A, nu. Aş muri dacă m-ar respinge.
-Fără să-l agresezi. În plus el este sigur de tine. Tu conduci, nu pleci
de acasă fără el sau unul dintre copii. Ai plecat de nenumărate ori în SUA.
să-ţi vizitezi familia. Aşa că, nu se îndoieşte de fidelitaea ta. Trezeşte-i
interesul!
Curioasă şi interesată Rosy şi-a apropiat scaunul.
-În seara aceasta eşti bine dispusă, adică suntem de la şampanie. Am
să-ţi dau o cămaşă de noapte neagră pe care nu am purtat-o încă, foarte sexy.
Are şi un chilot super, sunt noi în cutie. Când vine te plimbi puţin prin casă,
copiii vor dormi. Ai să-i vezi reacţia. În caz că nu are nicio reacţie înainte
să adormi îi spui că mâine ieşim la cumpărături şi pe urmă vom mânca în oraş.
Asta pentru mine…
-Adu-mi cămaşa repede, i-a spus Rosy entuziasmată şi înainte ca Anna să
se ridice era deja în picioare.
-M-am ameţit, i-a spus Anna când se îndreptau spre dormitor.
-Anna, ai grijă cum treci prin patru zeci şi…Ar trebui să fie cea mai
frumoasă vârsta şi totuşi majoritatea femeilor o trăim în decandenţă.
Ana i-a întins cutia pe care a luat-o din dulap.
-Cămaşa e într-adevăr foarte frumoasă şi sexy, singura problemă e cum
să-i explic lui Mike după douăzeci şi cinci de ani de căsătorie că mi-a trecut
prin cap să-mi cumpăr aşa ceva?
-Îi spui adevărul, i-a sugerat Anna. Am avut-o şi ţi-am oferit-o cadou.
Fiind văduvă, nu prea văd cum aş putea să o mai îmbrac aşa curând. S-au
despărţit târziu, erau amândouă ameţite, nu de şampanie ci mai mult de secretul
păstrat cu atâta dure în suflet de către Rosy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu