DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Despartire sau regasire?

DESPĂRŢIRE SAU REGĂSIRE?!

Shehab s-a aşezat în fotoliu rămas de dimineaţă în faţa patului. O privea pe Donna cu un zâmbet straniu. Nici nu îndrăznise să-şi imagineze ziua regăsirii. Era pierdut în faţa ei, despărţirea lor în mai puţin de câteva ore se estompase. Se simţea acelaşi om care o cunoscuse cu cincisprezece ani în urmă, nici nu întinerise, dar nici nu îmbătrânise. “Cum de am pierdut atâţia ani la vârsta mea, departe de ea?” se întreba, când deodată l-a trezit vocea Donnei.

-Spune-mi repede la ce te gândeşti? Dacă nu-mi răspunzi repede, spui o minciună de pe prima pagină a ziarului de mâine!

-Mă gândeam la tine, la noi, la timpul irosit prin lume şi mai ales mă întrebam cât timp îmi mai rămâne sau ne rămâne?

Donna s-a ridicat din pat şi după ce şi-a aprins o ţigară i-a aruncat pachetul.

-M-ai deprins cu toate viciile posibile, i-a lansat când îşi aprindea şi el ţigara.

Donna nu a răspuns şi i-a făcut semn să nu vorbească. A luat aparatul şi în mai puţin de un minut centralista îi dădea legătură cu biroul din Doha:

-Bună iubire, i s-a adresat lui Tito.

-Mami, ai ajuns?

-Nu dragul meu, mâine. Nu ştiu încă ora exactă. Am să iau un taxi. Tina este bine?

-Ca de obicei, dar de data aceasta ceva mai mult. Vrea să se întoarcă în Liban.

-Bine, discutăm mâine, vă sărut pe amândoi.

A pus receptorul încet la locul lui şi s-a întors spre Shehab:

-Asta am făcut şi sunt convinsă că mai am de alergat după ei. O altă problemă, Tina vrea să se întoarcă în Liban. Cum? Abia am plecat şi situaţia este mai confuză ca niciodată. Trebuie să stau cu ea în cazul acesta. Pe Tito, nu-l pot lăsa singur în Qatar. E prea tânăr şi are nevoie de experienţa mea.

Shehab o privi şi îşi spuse în gând: ”Am înţeles, nu este nici de data aceasta loc şi pentru mine în viaţa ta.”

-Trebuia să te căsătoreşti cu mine şi plecam toţi patru în SUA. Le păstrai banii la bancă, i-ai fi căsătorit şi…

-Intoarce-te în Qatar, i-a propus Donna.

-Ah, nu. Niciodată nu mă mai întorc. Am să fiu prodecan la toamnă, vreau să înfiinţez un ziar şi mai ales să mă odihnesc în vila mea. Am să împlinesc şasezeci şi cinci de ani peste o lună, nu mai sunt tânăr. Nu mai am timp să profit de munca mea de o viaţă.

Donna se uită la el cu un aer trist. Îşi aprinse o altă ţigară şi ar fi vrut să-i vorbească despre toate problemele, gândurile şi mai ales nemulţumirile ei, dar se simţea goală sufleteşte, rece şi fiecare secundă care trecea îi sufa la ureche, “Tina“.

-Are dreptate, Tina, a reluat Shehab conversaţia.

Donna şi-a ridicat capul şi l-a privit mirată.

-Are douăzeci şi patru de ani, acum trebuie să o căsătoreşti şi, sau vine cu soţul ei în Qatar sau rămân în Liban. Şi Tito trebuie căsătorit. Dă-le părţile lor şi lasă-i responsabili. Şi tu ai dreptul la viaţă. O dată căsătoriţi nimeni nu mai are nimic cu tine, ne putem căsători şi noi.

-Da, ar fi o soluţie, dar nu este uşor, mai am nevoie de timp.

Shehab a întins mâna şi a tras-o spre el. Donna şi-a lăsat capul pe umărul lui şi tot aceeaşi voce care cu câteva minute îi amintise de Tina, de data aceasta îi şoptea: ”Nu te grăbi, odihneşte-te, este pentru ultima dată.“ A tresărit şi involuntar, a oftat.

-Te aştept, i-a şoptit Shehab ca şi cum îi premeditase gândul.

Donna tăcea. Tăcea pentru că îi era teamă de promisiuni şi mai ales de speranţe. Trăia zi după zi. Nu mai visa nici când dormea şi mai ales nici când era trează.

-Mă laşi să mai sper?, a întrebat-o el.

-Cineva a spus că speranţa moare ultima, nu-i aşa?

-Adică vrei să spui…

-Nu vreau să-ţi spun nimic, a fost aşa, o idee, un gând nepremeditat, i-a răspuns Donna.

S-a ridicat şi cum simţea că slăbiciunea şi gândurile negre o invadau, i-a propus lui Shehab:

-Hai să mergem pe terasă, bem un ceai şi privim sau ne alegem câte o stea, aşa cum făceam cu ani în urmă. Ţi-o mai aminteşti pe a ta? Te uitai la ea când erai în SUA? Eu mă uitam după ele aproape în fiecare seară când cerul era senin. Îmi era milă de a ta, credeam că se simnte abandonată.

Shehab tăcea. Donna vorbea şi îi recita o strofă dintr-o poezie a lui, scrisă pentru ea.

-Spune, hai spune ceva, şi continuă poezia, dacă între timp nu ai dedicat-o altei femei sau altora…

-Donna, aştept măcar o dată, o zi, nu ştiu ce, un cuvânt de la tine. Vreau să ştiu cât de des ne putem vedea? Dacă vei veni la mine sau dacă pot veni la tine. Indiferent unde? În Qatar pot să vin, în Liban deasemenea, hai să fim maturi, ca două persoane serioase care sunt capabile să ia o decizie, să-şi organizeze viaţa, acum spre bătrâneţe.

De data aceasta Donna tăcea.

-Spune cum mă programezi în viaţa ta?

-Aş vrea, dar nu ştiu cum, i-a răspuns cu toată sinceritatea.

-Atunci eu hotărăsc, i-a răspuns el şi după ce i-a luat amândouă mâinele într-ale lui i-a spus: Într-o lună te aştept la Cairo, am o surpriză pentru tine. Vino cu Tina, poate îi găsim un pretendent.

-Nu este o idee de neglijat. Sună la uşă, i-a spus ea.

Shehab s-a intreptat spre uşă cu inima uşoară. Donna părea că acceptă. El s-a întors cu câteva pachete frumos ambalate.

-Sunt pentru tine, i-a spus şi i le-a pus pe masă.

-Ce este în cutii? l-a întrebat plăcut surprinsă şi a întins mâna să desfacă primul pachet.

-Nu, nu pune mâna. Ai să le desfaci acasă şi chiar te rog să-i spui Tinei că sunt de la tipul care era cu Melissa în restaurant. S-a uitat la noi maliţios. A bănuit-o pe Melissa că l-ar înşela pe Richard.

-Glumeşti, s-a mirat Donna.

-Nu glumesc, a insistat Shehab râzând.

-Cu cine era? l-a întrebat ea curioasă.

-Cred că era un tip din Golf, dar îmbrăcat foarte elegant.

Donna a pălit. Shehab a observat cum şi-a schimbat culoarea şi s-a grăbit să-i dea mai multe explicaţii:

-Au fost decenţi şi rezervaţi. Chiar formau un cuplu superb. Este foarte frumoasă fata. M-am gândit că şi tu arătai ca ea la douăzeci şi patru de ani. Eu te-am cunoscut “coaptă“ şi “împlinită“ şi tot m-ai fascinat. Aşa că, te sfătuiesc să ai grijă de ea, să nu ţi-o fure cineva, mai bine ai lăsa-o să plece în Liban.

-Niciodată, Tina nu face aşa ceva, probail era un client sau poate vreun diplomat.

-În orice caz, aici să ştii că bărbaţii la treizeci de ani îşi iau a doua nevastă.

-Shehab, vrei să mă enervezi?

-Glumesc, i-a răspuns şi fără să-i lase timp să mai spună ceva a luat-o de mână şi a tras-o spre uşă. Hai să mergem pe terasă, cinăm şi ne căutăm stelele. Poate au căzut ale noastre, aşa că până la ziuă avem timp să ne alegem altele.

Terasa era neschimbată, plină de plante şi de arbuşti iar printre ramurile exotice, mesele păreau ascunse de ochii curioşilor. Fotoliile erau din bambus iar sub globul de sticlă aşezat discret într-un colţ al mesei, ardea o lumânare.

-De ce mesele sunt numai pentru două persoane? l-a întrebat Donna în şoaptă.

-Sunt pentru îndrăgostiţi? a răaspus Shehab, tot în şoaptă.

Au ales masa cea mai retrasă. Nu puteau să audă şoaptele celorlalţi, ci doar să simntă adierea brizei care se juca cu frunzele plantelor.

-Păcat, nu putem vedea bolta, norii sunt prea jos, i-a spus Shehab şi fără să aştepte un răspuns de la Dona şi-a tras scaunul lângă al ei. Eram prea departe, ar fi trebuit să vorbesc tare şi aş fi stricat farmecul..., de a te avea lângă mine.

-Dă-mi mâna ta, te rog.

-Nu pot, i-a răspuns Shehab râzând. Eu cer mâna ta, nu am ajuns chiar de râsul lumii să-mi ceară o femeie mâna. Eu o tot cer pe a ta de cincisprezece ani şi nu am ajuns la niciun răspuns concret. Ţi-o dau pe a mea poate că voi fi mai norocos.

Shehab a râs de gluma lui, dar Donna a tăcut.

-De ce mă iubeşti, l-a întrebat.

Nici nu şi-a terminat bine fraza că răspunsul lui a şi venit scurt şi prompt:

-De tâmpit, dar tu pe mine, în caz că…

-Ai fost singurul bărbat insistent, care mi-a făcut curte.

-Dacă un indian sau african, ar fi insistat, ai fi cedat?

-Bineînţeles! minţi ea fără nicio jenă.

-Eu, care nu am fost oricine, am alergat pentru tine ca un nebun şi credeam că nu am să ajung niciodată să-ţi atrag atenţia.

-Hai, nu juca în victimă, ştii foarte bine că a fost o atracţie reciprocă, i-a răspuns Donna.

Apariţia ospătarului i-a oprit din glume:

-Dacă vă este rece vă putem oferi doua cape. Aici la terasă, din cauza umidităţii, briza mai mult te îngheaţă decât să te răcorească.

-Da, vrem două, i-a cerut Shehab după care i-a comandat Donnei salata preferată de crab.

-Vroiam numai ceai, i-a şoptit Donna.

-Iar mă minţi? Când am băut noi ceai, nici măcar când am fost bolnav nu mi-ai făcut. Mi-ai dat vin roşu fiert cu zahăr şi scorţişoară, iar după o sticlă, am uitat că eram bolnav şi ne băteam cu pernele.

-Da, dar te-am făcut bine, i-a răspuns Donna, după care, o cascadă de râs înfundat a ajuns să atragă atenţia clienţilor mai apropiaţi de ei.

-Taci, i-a spus Shehab, ne dau adormiţii ăştia afară.

-Asta şi vreau, pentru că nu vedem stelele, este şi răcoare, hai mai bine în cameră.

-Cu stilul tău pragmatic, ai stricat romantismul. Bine, hai să mergem şi cer să ne trimită în cameră mâncare şi şampanie.

În mai puţin de douăzeci de minute erau aşezaţi confortabil în cele două fotolii, iar mâncare aranjată pe platouri. Nu le rămânea decât să se servească.

-Cred, a început Shehab ridicând paharul că, de data aceasta am ajuns la un consens?!

Donna a ridicat şi ea paharul şi zâmbind ca atunci când fotograful striga “cucu“, a lansat din vârful buzelor:

-Să se împlinească voia Domnului!

-Sper ca acel “Domn“ să fiu eu, nu altul celest, pentru că în acest caz aş eşua cum nu l-am cunoscut încă! s-a grăbit el să răspundă.

De fapt Donna se gândise la cel celest. După atâţia ani şi atâtea situaţii prin care trecuse şi trecea încă, era convinsă că nimic nu putea să schimbe un destin, decât voinţa celui de sus.

-Sunt predestinată problemelor şi frământărilor cred. Şi asta de când eram copil. Niciodată nu am avut linişte sau fericire, mai mult de câteva zile. Şi asta nu de când am plecat de la mine din ţară, ci de când m-am născut. Toată copilăria şi adolescenţa mea, a completat ea, pentru că ţinea să fie convingătoare.

Cu toată generalizarea nefericirii sau a problemelor care o marcaseră şi indiferent cât de subtil l-a avertizat, Shehab a tresărit.

-Apropos, niciodată nu mi-ai vorbit despre părinţii tăi şi mai ales de Donna, înainte să devină soţia lui Rami. Ce ascunzi?

-Nu m-ai întrebat niciodată. Ai fost interesat de femeia din mine, mai mult decât de copilul care e şi acum ascuns în suflet.

-Da, ai dreptate, dar nu din egoism. De când te-am cunoscut nu mi te-am imaginat niciodată copil. Ai fost mereu mai puternică decât mine, frumoasă, sigură pe toate actele şi acţiuniile tale. Cum mi-aş fi putut imagina o Donna copil, decât o fetiţă care a trăit o copilărie echilibrată, iubită. Toată distincţia ta nu putea să vină decât dintr-o viaţă lipsită de mizerie. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât tine luxul şi bunele maniere.

Donna privea paharul, dar privirea îi era pierdută undeva departe. Faţa îi era relaxată, niciun muşchi nu tresărea, nu era încordat.

-Cine eşti Donna? s-a trezit întrebând-o Shehab. Ai atâta control în tine că, nu de puţine ori, m-ai uimit.

Donna a zâmbit şi şi-a mutat privirea spre el. Ochii ei erau aceiaşi, ca în prima zi, mari, migdalaţi, veşnic umezi sau poate prea strălucitori. De multe ori i se întâmplase să o întrebe dacă nu cumva purta lentile. Ea râdea şi îi spunea că are rouă în ochi pentru că era “plămădita din flori“, într-o dimineaţă de vară, care îi udaseră trupul mamei sale.

-Cât de frumoasă a fost mama? a întrebat-o Shehab. De la ea ai părul aşa de frumos?

-Nu, cred că de la tata.

-Cum, adică, numai crezi? Nu l-ai cunoscut?

-Nu, ce ştiu de la bunica. Cu mama nu am vorbit niciodată. Când eram prea mică nu înţelegeam, când am crescut şi am început să înţeleg, nu am vrut să o rănesc. Singura care era dispusă să-mi povestească a fost bunica. A fost unul dintre secretele noastre. Şi ea a fost de acord să nu o întreb pe mama. O iubea mult şi cred că a suferit toată viaţa din cauza naşterii mele şi mai ales a ruşinii din sat.

Shehab devenise curios. Îi era teamă să-i pună întrebări, dar în acelaşi timp îi era teamă că Donna se va opri din povestit. Îi era ciudă pe el că niciodată nu a insistat să-i povestească despre copilăria ei. A luat sticla şi a umplut paharele. Numai şampania îi dezlega limba. A sunat şi a mai comandat o sticlă. În seara aceasta sau niciodată, avea nevoie să-i cunoască copilăria. Trebuia să ştie cine este această femeie, jumătate înger, jumătate drăcuşor. Sau poate era toată înger. Un înger luptator. Un înger căzut din rai şi care a învăţat viciile umane pentru a supravieţui. Numai că ea nu avea vicii, mai repede se lupta cu viciile celor din jur. Poate că şi egoismul lui a însemnat o luptă pentru ea. A vrut-o în totalitate. A vrut să o domine, să depindă de el, să fie numai a lui. A vrut-o cu toate problemele şi cu copiii ei, pe care era convins că i-ar fi iubit ca şi cum ar fi fost ai lui. Se simţea vinovat. Îi dăruise toate cărţile. De pe niciuna nu lipsea: ”Cu toată dragostea Donnei.“ Nu a avut curajul să-i mărturisească nici măcar acum. De luni de zile scria “Iubire la prima vedere.“ Nici despre aceasta nu a avut curajul să-i povestească. Ar fi vrut să se arunce la picioarele ei şi să-i ceară iertare. Eu sunt “dracul”, şi-a decretat de data aceasta cu tot curajul şi demnitatea şi s-a trezit când îi săruta mâinile.

-În mod sigur te-ai gândit că ai greşit faţă de mine. Te-am observat, i-a spusea râzând.

Plăcut surprins, Shehab i-a răspuns:

-Da, numai că nu-mi ceream iertare, te iertam pe tine.

-Pe mine? l-a întrebat cu un aer candid.

-Da, pentru că acum trebuie să-mi refac pe puţin o sută de pagini la începutul cărţii, iar sfârşitul va depinde de contractul pe care îl vom pecetlui în noaptea aceasta. Am două soluţii.

-Cred că nu sunt beată, i-a răspuns Donna. Nu înţeleg!

-M-am ferit să-ţi spun până acum. Ştii, bărbaţii sunt cei mai proşti, mai vanitoşi atunci când iubesc. Şi eu sunt unul din această categorie.

-Tot nu pricep, i-a răspuns Donna, roşind de plăcere.

-Ţi-am dedicat toate cărţile.

De data aceasta a roşit el de plăcere şi a tăcut.

-De ce nu mi-ai trimis o carte? Melissa de ce nu mi-a spus?

-Melissa nu ţi-a spus pentru că nu a avut permisiunea mea, iar eu nu eram sigur că meritai să ştii. Mă gândeam că poate te răsfăţai în braţele altui bărbat şi ţi-ai fi bătut joc de mine.

-Hai, că eşti egoist şi pervers. Nici nu-ţi imaginezi ce bine mi-ar fi făcut. Câtă energie aş fi luat dintr-un gând de-al tău.

Shehab s-a ridicat şi s-a îndreptat spre aparatul de radio. L-a dat mai tare. Se cânta “Iubirea mea ascunsă“. Era Amalia Rodriguez. Donna s-a ridicat şi l-a cuprins pe după umeri.

-Ar fi păcat să nu te chinui, măcar câţiva ani dimineaţa.

-Să-ţi fac cafea? a întrebat-o Shehab zâmbind.

-Nu, să-mi aduci papucii din baie. Hai, murmură-mi ceva, i-a şoptit Donna.

-Eu sunt iubirea ta ascunsă, i-a şuşotit Shehab. Dacă m-ai fi iubit, nu ţi-ar fi fost jenă, ai fi ieşit cu mine în public, în familie, printre prietenii tăi.

-Hai, nu juca în victimă, i-a replicat repede Donna şi s-a aşezat pe scaun. Sunt “mamă“, înainte de a fi amantă. Nu mi-am dorit şi nu vreau să fac ceva ca să rănesc sentimentele copiilor mei. Am suferit când eram mică. L-am iubit pe tata, dar am aşteptat toată viaţa un necunoscut înalt, blond, tras ca prin inel, aşa cum îmi povestea bunica şi care între timp din locotenent, poate devenise general.

El s-a aşezat pe covor şi şi-a pus capul pe genunchii ei. Donna a început să-şi plimbe degetele prin claia de păr alb. “Cum de nu am rămas şi eu chel, ca majoritatea bărbaţilor de vârsta mea?“ s-a trezit el întrebându-se. Donna şi-a dus paharul la gură şi-a muiat buzele în şampanie şi râzând a început:

-M-am născut în 1945. Am fost ruşinea familiei, cum îmi spunea o vecină, de fiecare dată când raţele şi gâştele noastre treceau prin faţa porţii ei. Mama venise în vacanţă. Ah, am uitat, trebuia să-ţi spun înainte că, bunicii mei erau printre cei mai avuţi din sat. Bunica moştenise mai multe bucăţi de pământ de la părinţii ei, iar bunicul avea o cârciumă cu o sală de dans, o brutărie şi un magazin în care vindea de la haine până la cuie. Îşi pierduseră pe frontul din est, adică la ruşi, băieţi pe care îi aveau. Nu au ştiut niciodată unde au fost îngropaţi. Mai târziu, prin anii ‘60 s-au întors doi foşti prizonieri din Siberia. Până când au murit, au tot sperat că băieţii lor nu sunt morţi şi poate sau însurat şi trăiesc undeva prin taigaua siberiană. Cum ţi-am spus, mama era la şcoală în oraş. În ’44 s-au închis şcolile. Situaţia era foarte periculoasă şi nemţii se retrăgeau. Lângă satul nostru, în spatele aeroportului era o bază militară germană de aviaţie. Sătenii îi preferau pe nemţi în locul ruşilor şi se gândeau cu groază că aceştia vor pleca. Aşteptau ordinul de plecare şi între timp veneau în sat după ţigări şi alte nimicuri. Unul dintre ei, Rudolf, a început să vină şi mai des pentru mama. Şi ei îi plăcea şi ştia ora la care venea de obicei şi îşi făcea de lucru prin prăvălie. Îşi zâmbeau şi într-o zi şi-au dat prima întâlnire. S-au văzut mai bine de trei luni, până a plecat. Cu o zi înainte i-a trimis mamei o scrisoare în limba germană. Mama a ţinut-o toată viaţa ascunsă. Numai că, la patrusprezece ani am rămas odată singură şi am căutat-o cu bunica până şi în pod şi am găsit-o. Am copiat fiecare cuvânt şi am dat-o la şcoală unei profesoare şi mi-a tradus-o. Era cea mai scrisoare de dragoste pe care am citit-o vreodată. Îi promitea că în cazul în care se întorcea în Germania în viaţă, odată războiul terminat avea să se întoarcă să o caute pe ea şi copilul. Îi scria la sfârşit adresa părinţilor lui. Era tânăr, mi-a spus bunica, avea douăzeci şi patru de ani. Bunica se gândea că poate şi băieţii ei erau pierduţi pe undeva şi poate că iubeau şi ei o fată de prin locurile acelea. Nimeni nu a ştiut că mama era gravidă. Numai când mama a intrat în luna a noua, bunica i-a spus bunicului. Bunicul suferea după băieţii lui, aşa că, în afară de dispariţia acestora, nu mai vedea ce rău mai mare putea să cadă pe capul lor. S-a bucurat că acesta era necazul şi măcar fata lor trăia. Mama nu a mai plecat la şcoală. Între timp, prin sat se zvonise că fata băcanului-cârciumar, născuse o fată din flori. Când am împlinit un an, războiul era terminat şi tata s-a întors de pe front. Era vecin cu mama. În prima seară, spre disperarea familiei lui, a şi cerut-o pe mama de nevastă. A doua zi tot satul făcea calcule, când venise în ultima permisie? În acelaşi timp toate ţărăncile se şuşoteau pe la gard că, dacă aude pe cineva vorbind de fată şi nevasta lui, “face moarte de om.“ Când am împlinit doisprezece ani, statul le-a confiscat totul alor mei. Au rămas cu sacii de bani ascunşi în glugile de coceni. În schimb nu puteau să cumpere cu ei nici măcar două kilograme de zahăr. Bunica avea pensie de la stat pentru că îşi pierduse doi băieţi pe front. Între timp bunicul se prăpădise. Când am împlinit zece ani, tata m-a dat la şcoală în Bucureşti. O profesoară l-a tot bătut la cap să mă ia la mama ei în gazdă. Era o învăţătoare pensionară şi în schimb tata trebuia să ne asigure mâncarea la amândouă. Creşteam şi nu semănam cu nimeni din familie. Când ieşeam în sat era imposibil ca cel puţin două femei să nu mă remarce şi să le aud şuşotindu-se în faţa mea. Chiar la şcoală, într-o zi, un băiat m-a întrebat: ”Cum de nu te-au împuşcat şi pe tine, doar tac-tu era un hitlerist?“ După acest conflict tata m-a mutat la oraş, iar bunica a început să-mi vorbească despre Rudolf ca fiind cel mai frumos militar care a trecut prin ţară, iar de tata că ar fi cel mai bun om din sat. La început îmi era ruşine, dar la patrusprezece ani am devenit mândră de originea mea şi eram fericită că aveam doi taţi, unul frumos iar celălalt bun. În ultimul an de facultate l-am cunoscut pe Rami. Era pentru prima dată când lucram ghid la turism, în timpul vacanţei. A fost “iubire la prima vedere.”

Donna a tăcut şi privea undeva departe. Shehab s-a ridicat şi s-a aşezat lângă ea.

-Cand ai crescut n-ai scris în Germania la adresa…

-Nu. L-am căutat cu Rami. În locul casei respective era un supermarket. Am fost la Primărie şi ne-au scris în Liban, după mai bine de câteva luni, că locotenentul Rudolf K. decedase în ’45, iar părinţii lui în anii 60. Nu au avut alt copil. M-au întrebat dacă vreau adresa celorlalte rude. Am refuzat. Asta, este viaţa mea, i-a spus Dona după o mică pauză.

-Interesant şi totuşi dureros. Dacă lumea nu ar fi vorbit în satul tău, poate nu ai fi ştiut niciodată.

-Da, şi ar fi fost mai bine. Nu mi-am găsit niciodată locul. Nu am ajuns a doua oară în Germania. Aveam adresa cimitirului şi îmi doream să ajung să-i pun o floare. Din nefericire în Liban a izbucnit războiul în acelaşi an. Mi-am pierdut părinţii. Întâi tata şi pe urma mama, iar bunica după ce m-am căsătorit cu Rami.

-Cand vei avea timp, am să te iau în Germania. Trebuie să-ţi închei pelerinajul. Poate aşa ai să-ţi închei dosarul deschis la naştere. În orice caz, fii convinsă că, de “sus“ acest frumos Rudolf te priveşte din când în când. A făcut o treabă bună!

-Da, numai că mai există şi acum în sufletul meu, copilul care visează la tânărul care îi promisese mamei că se va întoarce. Cred că mama l-a aşteptat şi ea până în ultima clipă. De alfel şi tata a trăit cu teamă că într-o zi acest străin le va bate la uşă şi îi va cere fata şi nevasta. Fiecare şi-a trăit drama cauzată de acest străin, în felul lui.

Eăceau amândoi. Donna simţea un vid, iar Shehab nu găsea niciun cuvânt potrivit să revină la starea dinainte.

-Vreau să fac un duş, a intrerupt tăcerea Donna.

-Foarte bine, eu am să-i chem să strângă masa. Mai vrei ceva, a întrebat-o când Donna îşi scotea fusta.

-Nu, mulţumesc. Sunt obosită şi pentru prima dată după şampanie nu-mi este somn.

-Nu are cum să-ţi fie, pentru că este ultima noastră noapte.

-Ultima?! l-a privit Donna uimită.

-Pentru întâlnirea de acum, şi şi-a atins el gura cu palma.

Donna a intrat în baie râzând.