DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Intre stele si desert

ÎNTRE STELE ŞI DEŞERT

Shehab plecase de câteva zile. Donna era tristă şi neliniştită. Numai Tito părea mulţumit de calmul aparent al mamei, de entuziasmul Tinei şi mai ales de noua lui prietenă şi de biroul în care îşi primea clienţii, ca un adevărat şef. Singura satisfacţie a Donnei era interesul şi seriozitatea lui Tito. Nu o mai interesa viaţa lui privată şi o primise pe Indara cu simpatie şi prietenie. Suferea pentru Tina. Nu înţelegea cum pentru un străin se îndepărtase de ea. Nu-i refuzase niciodată nimic, ştia că o iubea şi nici măcar nu au avut o discuţie serioasă despre acest Yusef. Erau atât de multe necunoscute în ecuaţia ei cu Tina că se simţea pierdută. Ce o durea cel mai tare era faptul că nu reuşea să aibă o conversaţie cu ea. Melissei i-a povestit în seara când a plecat Shehab. A ascultat-o şi la sfârşit i-a spus “uită şi ai grijă de tine, nimic rău nu i se poate întâmpla.“ Şi-ar fi dorit să discute împreună, să încerce să-i vorbească ea, indiferent, orice, numai să simntă că cineva o înţelegea şi încearcă să o ajute să găsească o soluţie. Melissa şi Richard o ascultau şi tăceau. Atunci s-a hotărât să tacă şi ea, să-şi păstreze atât întrebările cât şi lipsa răspunsurilor. Se îmbrăca să plece la Companie. Se simţea epuizată. Simţea cum în fiecare zi devenea mai slăbită şi cu tot efortul pe care-l făcea, nu reuşea să stea mai mult de trei sau patru ore la birou. Se întorcea acasă şi dormea până seara târziu când se întorcea Tito. Noaptea mergea prin casă ca o somnanbulă. Tot timpul îi privea fotografia şi îşi punea aceeaşi întrebare, ce am făcut, unde am greşit? Şi-a trecut pentru ultima oară peria prin păr, când telefonul a sunat.

-Mama, m-a sunat mama lui Yusef. Este şeica Rania. Te-aşteaptă la ea astăzi la ora cinci.

-Ce vrea? a întrebat nervoasă.

-Mi-a vorbit frumos, m-a întrebat despre tine, cum te simnţi cu sănătatea şi alte nimicuri.

-Vin la birou, i-a spus grăbită.

-Mama nu veni, nu te obosi. Mai bine odihneşte-te, aranjează-te şi discutăm la prânz. Am să vin acasă. Trebuie să ne sfătuim ce vorbeşti cu ea. Nu poţi să-l acuzi pe Yusef că i-a stricat viaţa. Ea îl vede ca pe Dumnezeu şi consideră că ne-a făcut onoare.

Donna s-a aşezat pe scaunul de la intrare. Tăcea.

-Mama, ascultă-mă, mai este ceva. Tina m-a sunat şi ne roagă să nu-i stricăm fericirea.

-Am auzit. Te aştept. Mă simnt obosită. Am nervii obosiţi. Am să sun la spital să văd când se întoarce doctorul Mansur.

-Mama, de ce vrei să mori? Tina este fericită, abia şi-a început viaţa, multe se pot schimba pe parcurs.

-Bine, bine, te aştept.

A închis telefonul. S-a ridicat de pe scaun şi a căutat în geantă agenda de telefoane. A format numărul de la spital şi în mai puţin de câteva minute află că doctorul avea să fie în Qatar la sfârşitul săptămânii. A cerut la centrala, Cairo. Vroia să vorbească cu Shehab. Era ultimul lucru la care se aştepta, să fie chemată la Şeica Rania, ca un căţel. Trebuia să tacă, ordin de la Tina. Telefonul sună. A ridicat receptorul. Shehab nu era acasă şi nici la birou. A intrat în dormitor şi s-a întins pe pat. Se simţea obosită. Toată noaptea a avut coşmar. A închis ochii şi a simţit o înţepătură în partea dreaptă. S-a masat şi a fost liniştită că nu era în stânga. Durerea a persistat. Şi-a ridicat bluza, şi-a palpat sânul. Nu a simţit nimic şi totuşi durerea era acolo, în partea dreaptă a sânului. “Probabil e un nerv“ şi-a spus şi s-a dezbrăcat. A luat un calmant şi tot gândindu-se la Tina a adormit. S-a trezit după câteva ore, când Tito deschidea uşa. Avea cu el un pui fript la grătar. L-a pus în bucătărie şi a intrat în dormitor. A văzut cutia cu calmante şi a înţeles că Donna nu se simţea bine.

-Mama, dacă nu te simţi bine, am să o sun să-i spun că eşti ocupată sau merg cu tine.

-Nu, până la cinci am să mă simnt bine. De ce să mergem să ne umilim amândoi? Nici nu poţi, ai uitat că o femeie nu primeşte un bărbat? Trebuia să vină ea la noi. Asta în cazul că este bine intenţionată, să ne cunoaştem. Am sunat la spital şi doctorul vine la sfârşitul săptămânii.

-Mama, cred că ar fi mai bine să te întorci în Liban. O schimbare ţi-ar face bine. Plecarea Tinei te-a distrus. Chiar dacă nu vorbeşti şi nu plângi în faţa mea, eu ştiu că eşti rănită.

-Nu am de ce? l-a întrebat Donna.

-Şi da şi nu, i-a răspuns Tito după un moment de reflecţie. Mama, da, pentru că ne imaginăm viitorul altfel, nu, pentru că este alegerea ei. Ne-ai crescut, ne-ai educat, nu poţi să suferi şi să te simnţi responsabilă pentru alegerile noastre. Şi Tina apreciază tot ce ai făcut, dar până la un punct.

-Şi dacă Yusef după doi sau poate trei ani, îşi găseşte alta? Tot treaba ei este când rămâne închisă în deşert şi el ia alta cu el?

-Mama, Tina mi-a spus că nu se întoarce de la Londra. Îl va obliga să-i cumpere un apartament. Îşi va lua masterul şi îşi va căuta de lucru acolo. Mie nu-mi este frică pentru ea, îmi este pentru tine. Eşti foarte obosită zilele acestea.

-Cred, din cauza stresului. Am să-mi revin. Nu-ţi fie teamă, am trecut prin situaţii şi mai dificile.

-Vino să mâncăm, am adus pui fript.

Donna a intrat în bucătărie şi a pus masa. I-a pregătit lui Tito salată şi s-au aşezat la masă.

-Nu-mi este foame, i-a spus.

-Mama trebuie să mănânci. Tina este fericită la Londra, mi-a spus de dimineaţă că şi-a cumpărat un dulab de haine.Tu vrei ca noi să murim aici?

Donna şi-a pus o bucată de carne şi o lingură de salată. Se gândea că Tito era logic în tot ce-i spunea, numai că pe ea o durea mai mult nepăsarea Tinei. A vândut-o pe nimic. În plus, trebuia să fie atentă ce vorbeşte, să nu o supere pe şeica Rania. Din fericire telefonul suna. S-a sculat de la masa uşurată. Scăpase să mănânce. Nu putea, nu-i era foame. Era Shehab.

-Donna, m-ai căutat?

-Da.

-Te simţi bine?

-Nu ştiu, dar nu acesta este motivul pentru care te-am sunat. M-a sunat şeica Rania, mama lui Yusef. M-a chemat la ea la ora cinci.

-Foarte bine, care este problema?

-Mă simnt ca un căţel, chemat la ordin.

-Nu, acesta este protocolul. Este o şeică. Nu înseamnă lipsă de respect. Nu uita că putea foarte bine să te ignore. Depinde cum a luat căsătoria. Dacă o vede cu ochi buni, te va trata bine, dacă nu este de acord, te va agresa.

-Şi dacă mă scuz?

-Să nu faci aşa ceva. Nu uita că tu nu eşti turistă în Qatar, ai afacerea ta. Indiferent ce este, te rog să te comporţi aşa cum eşti, o doamnă. Cum te simnţi, astăzi?

-Imaginează-ţi, tocmai astăzi, nu mă simnt bine. M-am trezit obosită.

-Şi, Tito?

-Munceşte. Este bine.

-Vorbim pe seară, când te întorci.

A rămas aşezată pe scaun. Tito a venit lângă ea. A luat-o în braţe şi a sărutat-o.

-Mama, nu te lăsa copleşită de povestea asta. Mai avem nevoie de tine, ai spus că vrei să-ţi creşti nepoţii.

-Tito, sunt obosită. Nici eu nu ştiu, simnt că nu am energie. Aş vrea să dorm tot timpul. Asta de când am fost în spital. Poate medicamentele sunt prea puternice. Am să-l văd pe doctorul Mansur. Sunt convinsă că ceva nu este în regulă.

-Să-ţi explic adresa. Te rog să fii aranjată şi indiferentă, chiar dacă este de bine sau de rău. În orice caz, mi-a vorbit calmă şi mi-a pus o mie de întrebări banale despre sănătate, muncă, despre Qatar, nici nu mai ştiu. Nu-ţi face griji!

Donna a încercat să-i urmeze sfatul lui Tito. S-a gândit mai mult la cumnaţii ei din Canada, când vor afla că Tina este la Londra. Bineînţeles că nu le vor spune nici ea şi nici Tito adevărul. În familie toţi trebuiau să ştie că a plecat la studii. Nici Fares sau Amal nu erau uitaţi. Avea să-i spună lui Tito să fie foarte atent când vorbea în Liban cu Fares. În privinţa Tinei nu-şi făcea griji, era întotdeauna singura care nu suna pe nimeni. În special acum, îndrăgostită şi ocupată cu magazinele din Londra. La patru a plecat de acasă. Era îmbrăcată într-un taior gri, machiată şi cu părul strâns la spate. “Arăt bine“ şi-a spus şi instantaneu şi-a pus mâna la frunte. O ameţeală uşoară i-a traversat capul. S-a aşezat pe scaun şi s-a uitat la ceas. După cinci minute, cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a ridicat şi a ieşit, trântind uşa în urma ei. Şeica locuia undeva la ieşirea din Doha. A ajuns înainte cu un sfert de oră. A oprit maşina la un refugiu, şi-a aprins o ţigară. A fumat-o şi pe a doua şi a demarat. Erau trei vile imense în jurul unui palat, care trebuia să fie al şeicului. A zâmbit şi a privit grădina. “Se mai pot construi încă două şi chiar trei, pentru nevestele care vor veni“ şi-a spus cu o ironie amară. Portarul i-a explicat unde o găsea pe şeica Rania. Era în prima vilă de lângă palat. “Însemnă că este prima soţie” şi-a spus, Donna. A oprit în locul de parcare şi după ce a mai aruncat o privire în oglindă a coborât. Era ora cinci. A urcat scările şi a sunat. O servitoare i-a deschis uşa şi i-a spus să o urmeze. Au trecut prin mai multe saloane. Sandalele i se înfundau în pluşul mare al mochetei peste care erau aruncate covoare iraniene din mătase. Au ajuns la ultimul salon. Acolo servitoarea s-a oprit şi i-a făcut semn să ia loc. Geamurile erau din vitralii iar pereţii plini de tablouri mari. Tavanul era decorat în flori din gips aurite. În toate colţurile erau vitrine masive pline cu porţelanuri. Fotoliile erau din mătase. Abia când s-a aşezat a observant că de fapt era un salon imens împărţit în mai multe salone, despărţite între ele cu paravane. Avea senzaţia că se află într-un muzeu sau mai exact într-un salon turcesc unde urmau să apară cadânele dansând. În faţa ei, când s-a aşezat, a văzut o fântână sub podea, acoperită cu un geam gros. Lumina din fântână şi zgomotul apei dădeau o imagine de ireal. “Oare Tina, a venit vreodată aici?” se întrebă în clipa când uşa masivă se deschidea. Trei femei cu voaluri pe cap şi îmbrăcate în rochii lungi, au apărut. Lumina era slabă, lucru care o deranja pe Donna. Cea mai tânără le-a prezentat. Nu vorbeau engleza, iar araba lor era diferită de ceea care se vorbea în Liban. S-a aşezat şi a simţit o transpiraţie rece care îi cuprindea tot corpul. Cu multe zâmbete şi puţine cuvinte, a înţeles că şeica Rania era cea mai în vârstă şi era mama şeicului Yusef. Cea tânără a început să-i explice într-o arabă mai apropiată de a ei. Totuşi era mulţumită că nu reuşeau să discute amănunte. Era mai mult o discuţie de salon, dacă este bine, dacă îi place în Qatar şi alte nimicuri. Din ce făcea efort să le răspundă la banalităţi, găsea că nu-şi găsea cuvintele în arabă. Era un fel de circ, ele trei vorbeau deodată, plus între ele şi Donna de cealaltă parte care ar fi vrut să râdă până la moarte, dacă nu ar fi fost ea personajul principal. Într-un târziu a înţeles că trimite după cineva să vină să le traducă. Se uitau unele la altele şi aşteptau traducătorul care s-a adeverit a fi o adolescentă. A salutat-o politicos pe Donna şi a aşteptat ca şeica Rania să înceapă conversaţia.

-Mama vă salută şi vă spune bun venit la noi!

Donna i-a mulţumit. A înţeles că era sora lui Yusef.

-Mama vă întreabă dacă sunteţi mulţumită de şeicul Yusef şi de Tina?

-Nu-l cunosc pe şeic.

Toate s-au mirat şi au început să vorbească între ele. Donna a înţeles că poate a făcut o gafă.

-Eu am fost în Liban, i-a spus Donna tinerei. Aceasta s-a grăbit să le traducă.

-Mama spune că Tina trebuie să treacă la religia noastră.

-Spune-i mamei că nu este problema mea. Nu a venit nimeni să-mi ceară fata de soţie, a fost decizia ei şi va fi de la început până la sfârşit. Aş putea să văd o fotografie cu şeicul Yousef? a întrebat Donna.

Şeica Rania a luat un clopoţel de pe măsuţa de lângă ea şi imediat a apărut o servitoare. În mai puţin de două minute s-a întors cu un plic. I-a făcut semn să i-l dea Donnei. Aceasta l-a luat şi când la deschis i-au căzut în poala fotografiile şeicului cu Tina. Mâna Donnei tremura. A privit prima fotografie fără să o atingă. Avea un frison. Vroia să rămână demnă. A cerut un pahar cu apă. L-a băut încet cu înghiţiuri mici şi se chinuia să respire discret, cât mai profund. Prima fotografie era la aeroport în noaptea când a ajuns. Era obosită, dar se citea pe faţa ei bucuria. În unele se îmbrăţişau, ultimele erau în apartamentul ei mobilat classic, stil englez. Cel puţin în fotografie părea de o eleganţă uluitoare. Era cu ochii numai pe Tina, nici nu l-a privit pe şeic. Abia când au întrebat-o la sfârşit, a realizat că în afară de un tip brunet, nu a remarcat altceva, dar a dat din cap şi le-a spus că este frumos. S-a uitat la ceas, era ora şapte. S-a scuzat şi a vrut să plece. Ele au insistat să mai stea, dar ea văzuse prea mult, pentru o inimă destul de şubredă ca a ei. La plecare, tânără i-a tradus că mama ei o va invita într-o vineri să-l cunoască şi pe soţul ei, şeicul Abu Yusef. Trebuia să vină cu fratele Tinei. Aceeaşi servitoare a condus-o la ieşire. S-a urcat în maşină plângând. Un paznic s-a apropiat de ea şi i-a bătut uşor în geam. I-a făcut semn că nu este nimic şi a pornit maşina. Şi-a şters lacrimile şi când a ajuns la poartă a uitat drumul. În loc să se întoarcă spre Doha mergea înainte. După mai bine de o jumătate de oră a realizat că era pierdută. Intrase în deşert. Un cauciuc s-a desumflat. Nu ştia să schimbe roata. Undeva se vedea o luminiţă. Trebuia să fie o aşezare. A întors cheia în contact şi s-a hotărât să conducă cu cauciucul desumflat. Trebuia un bărbat să-i schimbe roata. Plângea şi tremura. În apropiere, în lumina farurilor a văzut că era o fermă. Roata desumflata s-a blocată în nisip. A oprit şi a coborât. Îi rămâneau mai bine de două sute de metri să meargă prin nisip. Îi era teamă de animale şi mai ales de şopârle sau de şerpi. În întuneric putea să calce pe vreun scorpion. A luat-o la fugă. Se gândea cu groază la situaţia în care ferma ar fi părăsită. A ajuns în dreptul porţii şi a căzut. A simţit sângele fierbinte cum îi alunecă pe picioare. Durerea nu o mai simţea. A luat piatra pe care a căzut şi a început să bată cu disperare în poartă. Se auzea zgomot de animale, dar nu şi voci de oameni. ”Este o fermă de cămile” şi-a spus şi a început să bată şi mai tare şi să strige, “este cineva?” Într-un târziu a auzit paşi. Era un bătrân beduin care i-a deschis. Părea şi el speriat să audă voce de femeie în deşert noaptea.

-M-am pierdut şi am rămas în pană, i-a spus în arabă.

-Unde îţi este bărbatul femeie?

-Sunt singură, am fost la o şeică în vizită şi cred că am greşit drumul la întoarcere.

-Vino cu mine. Aici nu avem curent, oamanii dorm devreme. La patru se luminează şi ne sculăm.

-Vreau să plec de aici, încerca să-i spună Donna.

-Nu ai cu ce, dormi aici.

-Nu pot, mă aşteaptă băiatul.

-Atunci, pleacă, i-a spus şi s-a oprit în loc.

-Plătesc, să-mi schimbe cineva roată.

-Femeie ăştia nu ştiu, că nu au maşină. Sunt indieni şi yemeniţi, nu pricepi?

Au ajuns în dreptul unei uşi pe care a deschis-o.

-Intră, i-a spus.

-Nu văd nimic.

-Nu vezi luna? Am o lampă cu petrol, am să o aprind. Intră nu ai să te loveşti de nimic.

Pe un perete era lipită o masă mare şi lungă pe care erau puse mai multe castroane şi borcane. Într-un colţ era un butoi. Bătrânul a luat un ibric care era agăţat într-un cui şi l-a umplut din butoi.

-Vino afară să-ţi speli rănile. Miroşi a sânge. Nu de alta, dar să nu te miroase lighioanele.

Donna a ieşit în curte şi a început să-şi spele ghenunchii numai să nu-l supere pe bătrân. O dureau, nici nu-i putea atinge. Şi-a luat sandalele şi şi-a rupt tocurile. Erau deja strâmbe şi se clătinau de la fuga prin nisip.

-Sunt departe de Doha, l-a întrebat?

-Nu, vreo 40 de kilometri.

-Nu sunt şi alte ferme?

-Femeie, până când se luminează, nu te pot ajuta. Mâine te urc pe o cămilă şi îţi dau drumul la Doha, după care a început să râdă.

Donna a tăcut şi l-a urmat.

-Stai aici până când îţi aduc şi ţie un sac cu iarbă uscată.

-Îmi este frică, vin cu tine, i-a spus.

Şi-a înfipt mâna în mâneca lui de la dish-dash şi l-a urmat orbeşte. Au intrat într-un grajd. Cămilele erau culcate.

-Uf, ce mare este grajdul?! s-a mirat Donna. Câte cămile sunt înăuntru?

-Cam cincizeci în ăsta şi în cel din faţă mai multe. Mâine ai să vezi pe lumină.

S-a îndreptat cu el în colţul din faţă şi l-a ajutat să care un sac.

-Acum îl punem lângă al meu în spatele grajdului.

-Este devreme, i-a spus încet mai mult pentru ea.

Bătrânul a auzit-o şi i-a răspuns:

-Noi începem treabă când se luminează. Vezi cum te aşezi, i-a spus când îi întindea iarba pe jos. Aveam o pătură pe aici pe undeva, a început el să o caute cu piciorul.

El a găsit pătura, a scuturat-o şi i-a întins-o Donnei. S-a lăsat să cadă pe iarbă. Bătrânul s-a aşezat pe locul lui şi şi-a scos din buzunar un săculeţ, a luat din el tabac, din celălalt buzunar o foiţă, a pus tabacul şi a trecut limba pe marginea ei, a lipit-o şi pe urmă a aprins-o cu o brichetă. Donna şi-a scos pachetul de ţigări şi i l-a întins. Bătrânul şi-a scuturat capul că nu vrea, a tuşit de mai multe ori şi i-a spus:

-Să fii atentă cum fumezi, să nu sară scântei. Vezi că este lângă tine un borcan cu apă, să pui scrumul în el.

Donna a pipăit cu mâna şi a dat de borcan. Şi-au fumat ţigările fără să vorbească. Vântul sufla liniştit.

-Ai noroc că este vreme frumoasă, i-a spus.

Donna s-a gândit la norocul ei şi şi-a stins cu duşmănie ţigara în borcan.

-Pune-ţi capul pe perete, i-a spus, şi uită-te la cer.

Donna a ridicat privirea. Era pentru prima dată când vedea cerul altfel decât era de obicei, ca o boltă concavă deasupra capului lor. Erau milioane de stele care străluceau una mai mult decât alta. Avea impresia că dacă s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi pus o scară ar fi putut să atingă stelele, aşa i s-a părut de aproape cerul. A respirat profund. O căldură i-a invadat tot corpul. Pentru moment nu a mai simţit răcoarea vântului.

-Nu am văzut niciodată atât de multe stele, i-a spus emoţionată. Şi cerul este atât de aproape!

Bătrânul a tuşit. Îi simţea emoţia după respiraţie. Donna s-a ridicat în picioare. A ridicat mâinele şi a deschis palmele. Avea senzaţia că în fiecare palmă ţinea deasupra capului o mulţime de stele. S-a întors spre lună. Era strălucitoare. Avea senzaţia că o privea şi dansa încet. Undeva în faţa ei la distanţă cerul îşi pierdea stelele în deşert.

-Vezi grupul acela în formă de cerc? În direcţia aia se întinde deşertul din Arabia Saudită. Drept în faţa lunii este Doha. Marea este de o parte şi de alta a lunii.

Donna îşi muta privirea în întuneric după mâna lui. A respirat profund şi s-a aşezat cu privirea ridicată spre cer. Şi-a rezemat capul de perete. Şi-a tras pătură şi s-a acoperit. Era rece şi vântul sufla diferit de Doha.

-Îţi place? a întrebat-o bătrânul după ce şi-a mai făcut o ţigare.

-Da, i-a şoptit.

A început să râdă şi să tuşească în acelaşi timp şi cum Donna tăcea a continuat:

-Vântul mă întreabă cine este femeia de lângă mine?

Donna s-a trezit din vis.

-O străină, i-a răspuns încet ca şi cum nu ar fi vrut să fie auzită.

-Ce necazuri ţi-au luat gândirea de ai pierdut drumul?

-Mi-am pierdut fata şi nu ştiu de ce?

-Hai să-ţi citesc în stele, i-a spus bătrânul şi şi-a ridicat şi el privirea. Vezi steaua aceea mare, în mijlocul triunghiului?

Donna nu vedea nici triunghiul şi nici steaua. Erau multe stele aproape una de altă, dar să intre în jocul lui, i-a spus “da”.

-Îmi spune că ai o fată frumoasă, aşa cum ai fost şi tu.

A zâmbit şi şi-a spus, “până şi în deşertul veşnic, este o limită de vârstă.“

-Nu ai pierdut nimic, cred că s-a îndrăgostit vreun tânăr de pe aici de ea şi a plecat cu el.

Donna a tresărit şi a tăcut. Bătrânul a tăcut şi el. Aştepta un răspuns.

-Da, aşa este, i-a mărturisit cu aceeaşi voce şoptită.

Bătrânul a început să râdă. Donna a zâmbit. Intrase în jocul lui şi al stelelor.

-Se iubesc, a continuat. Nu poţi să faci nimic, decât să te bucuri. Când doi tineri se iubesc se bucură şi cerul. Vezi, aseară a fost înorat, astăzi pentru tine, cerul este senin. Vrea să-ţi şoptească ţie că trebuie să fii fericită. Iubirea este un cadou de la Allah.

A tăcut. Donna tăcea şi ea. O pasăre mare a zburat deasupra lor. Pentru o clipă le-a umbrit cerul. Au tresărit amândoi.

-Nu fi tristă, este un semn de la Allah. Fata se va întoarce la tine. Nu facem rău la fetele altor oameni. Dacă ţi-a luat-o, înseamnă că va avea grijă de ea.

Bătrânul vroia să vorbească. Şi-a lipit capul de perete şi a continuat:

-Ai auzit de Abdel Wahab?

Donna şi-a mişcat capul, însemn ca “nu”.

-A fost marele nostru poet. Când eram tânăr, aveam mereu o cărticică cu poeziile lui pe care le purtăm cu mine în deşert. În fiecare seară după rugăciune citeam câteva versuri şi mă întindeam cu faţa la stele. Dacă era furtună de nisip sau înorat şi nu vedeam stelele, îmi imaginam că plecam în căutarea lor. Adesea îl aşezam pe Allah pe un tron în mijlocul cerului şi vorbeam amândoi. Vorbeam până spre ziuă. Când stelele începeau să se stingă, îi spuneam lui Allah să intre să se odihnească. Din discuţiile noastre Allah mi-a dat înţelepciune şi sănătate.

-Câţi ani ai? l-a întrebat surprinsă .

-O, le-am pierdut numărul de mult, pe la optzeci.

-Ş ce-ţi mai spun stele despre mine.

-Eşti o femeie... A tăcut.

-Hai spune, l-a încurajat.

-Esti singură. Dacă aveai bărbat nu te-ar fi lăsat nici singură pe drum, nici să alergi tu după fată. Donna a zâmbit cu tristeţe.

-Ascultă povestea mea! Abdel Wahab a fost orfan, era de familie din Doha. L-a crescut un unchi. Când a crescut s-a îndrăgostit de verişoara lui. Şi ea l-a iubit. Numai că familia nu a vrut să i-o dea lui. Au măritat-o cu alt văr. Fata a suferit şi a murit tânără de supărare din iubire. La puţin timp a murit şi el. Bine că a scris. Din iubire se moare! Ştiai?

-Nu, i-a răspuns tăcută.

-Nu te opune şi mai ales, lasă-i în mâna lui Allah. Cine strică dragostea altora, îşi arde steaua şi îl ajunge blestemul celorlalte stele. Stai la locul tău femeie! Ce Allah uneşte, nici moartea nu desface.

-Tu ai iubit? l-a întrebat. Bătrânul a început să râdă. Iarăşi l-a apucat tusea. Într-un târziu i-a spus:

-Am iubit pe toate femeile pe care Allah mi le-a dat. Dar numai una mi-a fost dragă şi după moarte. Acuma o văd sus acolo pe cer. Vezi steaua aia mică care străluceşte la început de “calea lactee“?

Donna tăcea şi privea atentă bolta.

-Aceea mică, cea care, parcă se mişcă. Străluceşte cel mai tare şi cred că dansează.

Donna nu vedea nicio stea dansând şi cu fermitate i-a răspuns să-i facă plăcere.

-Da, o văd. O văd foarte bine, nu este mare, dar străluceşte.

-Asta este ea. O cheamă Amal, adică speranţă.

-Unde ni se duce sufletul? l-a întrebat.

-Dacă ai un suflet bun, pe cer se face o stea. Dacă ai fost rău un grăunte de nisip.

Donna s-a scuturat, un fior i-a trecut prin tot corpul.

-Este miezul nopţii, i-a spus.

-Nu încă, după puţin timp.

-Da, i-a răspuns surprinsă. Mai sunt zece minute.

Bătrânul a tuşit şi a început să murmure un cântec. Donna îl asculta şi se gândea la această întâlnire profetică. Cine era acest beduin care i-a dat o lecţie de viaţă? Oare viaţa se citeşte în stele şi deşertul a făcut din el un înţelept?

-Te gândeşti la mine? a întrebat-o .

-Da, i-a răspuns cu sinceritate.

-Eu sunt beduin. Noi am învăţat totul de la cămilă. Tata nu mi-a spus nimic. Numai să privesc în jur. Am văzut dunele şi câteva tufe uscate. Atunci mi-a spus, eşti orb, nu ai văzut pe stăpânul şi învăţătorul tău. M-am uitat mai bine şi nu am văzut nimic în afară de cele spuse. Atunci mi-a spus: te duci în Doha şi te scufunzi după perle şi te întorci după un an. Eşti cel mai mare dintre băieţi şi dacă nici la anul nu ştii nimic, nu te mai întorci la mine. Am plecat, am învăţat să înot şi m-au luat alţii cu ei să căutăm perle. Allah este mare şi puternic. Am găsit câteva perle şi un iranian cinstit mi-a dat bani frumoşi pe ele. A crezut că am să mă scufund numai pentru el. Numai că eu, să-l bucur pe tata, am cumpărat o cămilă şi am plecat cu ea să-l caut în deşert. L-am găsit după mai bine de două săptămâni. Era în deşert în Saudia. Camila m-a învăţat să merg prin deşert singur. Noaptea mă adăposteam de vânt sub burta ei. Credeam la început ca o să mă strivească noaptea. Până l-am găsit pe tata am ştiut că îmi salvase viaţa şi am iubit-o mai mult decât pe el. Când tata m-a văzut cu o cămilă, mi-a spus, “bravo nici eu nu am ştiut să-i răspund celui bătrân de prima dată. Camila este cea mai importantă, chiar mai mult decât viaţa ta“. Şi aşa mi-am început viaţa şi prima caravană.

-Şi acum ce faci cu ele? Nu mai sunt caravane şi deşertul s-a micşorat. Qatarienii beduini stau în Doha.

A oftat şi a tăcut. Donna simţea că genunchii o dureau. A închis ochii şi a simţit cum capul îi alunecă. S-a oprit pe ceva tare şi colţos. A deschis ochii şi a văzut că era pe umărul bătrânului. A zâmbit şi s-a lăsat pierdută în somn, sub lumina stelelor. Auzea vântul şi simţea cum părul i se desfăcea din agrafe şi îi alunecă încet pe faţă şi pe spate. Se simţea bine. Visa că îşi alegea o stea. În cele câteva ore de somn şi-a căutat steaua. S-a trezit când începuse să se lumineze. A deschis ochii şi a privit în jur. A privit cerul şi abia a putut să distingă câteva stele pe boltă, care grăbite se stingeau. Bătrânul dormea lângă ea. Şi-a ridicat capul şi l-a privit. Era slab, cu faţa plină de riduri şi ars de soare. După cum îşi ţinea gura strânsă şi-a dat seama că nu mai avea niciun dinte. A privit spre deşert şi la doi metri în faţa lor o şopârlă aproape de un metru lungime, o fixa. A vrut să ţipe, dar şi-a adus aminte de bătrân. Se examinau reciproc. Era viu colorată. Bătrânul a tresărit.

-Bună dimineaţa, i-a şoptit Donna.

-Dumnezeu să fie cu tine, femeie.

-Este o şopârlă mare, care ne priveşte.

-Ăsta-i prietenul meu. Să nu-ţi fie teamă. Şi-a găsit locul ocupat. Hai ridică-te să sculăm îngrijitorii. Soarele a ieşit şi avem treabă. Să luăm sacii de iarbă, i-a spus.

Donna l-a urmat cu sacul în braţe. Acum vedea că era într-o fermă mare. Două grajduri imense adăposteau cămilele, care începeau să facă zgomot. Mai erau două corpuri de clădiri. “Probabil pentru îngrijitori şi pentru hrana cămilelor” şi-a spus. Mirosea urât, dar a tăcut. Bătrânul a început să-i strige pe îngrijitori. Toţi se uitau miraţi la Donna şi vorbeau între ei.

-Ali şi Mohamed mergeţi cu femeia. Are maşina în faţa fermei. Voi poate vă pricepeţi să-i schimbaţi o roată. Îi arătaţi cum să iasă în drumul mare şi încotro este Doha. Altfel ajunge în Saudia.

A râs pentru el şi i-a spus:

-Alah să te aibă în pază lui, mergi în pace femeie.

-Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc, i-a spus înviorată.

-Nu uita să-ţi alegi o stea şi să asculţi ce îţi spune.

-Mi-am ales, este aproape de cea a lui Amal.

Cei doi au zâmbit şi au luat-o înainte spre maşină. Donna l-a îmbrăţişat pe bătrân şi l-a sărutat pe obraz.

-Am învăţat multe în noaptea asta. Dumnezeu să te ţină sănătos, i-a spus şi a alergat să-i prindă pe cei doi din urmă. De unde sunteţi? i-a întrebat când a ajuns lângă ei.

-Din Yeman, au răspuns deodată.

-V-aţi pierdut? a întrebat-o unul dintre ei.

-Da.

-V-a arătat stelele?

-Da.

Au început să râdă amândoi.

Erau lângă maşină. Donna a desfăcut portbagajul şi i-a întrebat de ce au râs.

-Nu vede, este orb, abia zăreşte l-a un metru umbre, cum vrei să vadă stelele?

-Le cunoaşte pe dinafară, de cand era tânăr, a completat al doilea.

Donna a început să le explice cum se procedează, când schimbi o roată. După mai bine de o jumătate de oră le strecura cu forţa în buzunare bani şi porni grăbită spre Doha. Era ora cinci, când parca în curtea vilei. Maşina lui Tito era în garaj. A respirat uşurată şi a deschis uşa.

-Mama, am inebunit toată noapte, i-a spus imediat ce a intrat în hol.

Donna era desculţă, cu geanta deschisă, sandalele le lăsase în deşert şi cu părul desfăcut. Taiorul era şifonat şi genunchii îi sângerau încă.

-Ai fost răpită, violată, ce s-a întâmplat? Te-am căutat în toate spitalele şi am fost chiar după tine. Portarul mi-a spus că ai plecat drept pe şosea. Aproape că am ajuns la frontiera Saudiană.

-M-am pierdut şi din greşeală am intrat în deşert. Am făcut o pană de cauciuc, dar am avut noroc că a fost lângă o fermă de cămile. Abia când s-a luminat doi îngrijitori mi-au schimbat roată. Am căzut, i-a spus şi i-a arătat genunchii.

-Ai plecat nervoasă, dacă nu te-ai mai orientat?

-Am fost, dar numai sunt, i-a spus şi a intrat în baie. Vreau o cafea, te rog. Am să-ţi povestesc când ies.

-Mama, te cunosc, intri ca să plângi.

-Nu, Tito. Am avut cea mai importantă lecţie din viaţa mea. Nu am să mai plâng, i-a strigat din baie.

Tito a intrat în bucătărie şi a pus ibricul de cafea. Seara târziu o sunase pe Melissa. O căutaseră împreună peste tot. Melissa îl sfătuise să nu anunţe poliţia până a doua zi. Atunci şi-a reamintit noaptea când l-a căutat şi Donna. Era pentru prima dată când îl încerca un sentiment profund de vinovăţie. Donna ieşea din baie când Tito intră în salon cu tava de cafea. I-a umplut o ceaşcă mare şi a ieşit să caute trusa sanitară.

-Mama povesteşte-mi, i-a spus când îi curăţa rănile.

-Tito, nu pot. Este ceva ce nu se poate povesti. Simnt că m-am născut a doua oară. Cred că am vorbit toată noaptea cu un trimis al lui Dumnezeu.

-Atunci, spune-mi de Tina! Ce s-a întâmplat la şeica Rania?

-Nimic, nu ne-am înţeles în arabă. Vorbeşte altfel decât qatarienii.

-Shehab, mi-a spus că ea este saudiancă. A sunat toată noaptea.

-Am să-l sun.

Donna şi-a întins alifia pe răni.

-Din fericire, nu ne-am înţeles, în schimb nu părea deranjată de legătura lor, chiar cred că o cunosc bine pe Tina. Mi-a arătat ultimele fotografii cu ea şi Yusef la Londra. Tito, l-a întrebat pe un ton serios, tu ştii de ce este aşa de furioasă pe mine? Nu-mi amintesc să-i fii făcut ceva?

Tito tăcea.

-Tito, dacă ştii ceva spune-mi!

-Îi este jenă de tine.Tina aşteaptă un copil.

Donna şi-a lăsat mâinile să-i cadă în jos. Tubul i-a căzut pe covor. Zgomotul făcut de el, abia perceptibil i-a amintit de bătrân. A zâmbit şi fără să comenteze afirmaţia, i-a spus:

-Mi s-a citit în stele. Am avut prima lecţie, cum să le citesc. Mi-am ales şi o stea, mi-a spus să nu critic niciuna, să nu le supăr şi să pun totul în mâna lui Allah. Dacă supăr o stea, vor suferi toate. Fiecare are steau lui. Şi Tina are una şi tu, numai că noi nu am învăţat să le vorbim.

Şi-a stins ţigara şi a intrat în dormitor, de unde i-a spus:

-Într-o noapte vom merge împreună în deşert. Am să-ţi caut steaua ta şi am să ţi-o arăt pe a mea. Să ştii unde mă găseşti când am să mor.

Tito a rămas blocat. S-a gândit cu teamă că mama lui a avut un şoc şi începe să-şi piardă mintea.