DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Planuri esuate

PLANURI EŞUATE

A doua zi, Donna găsea pe birou o notă lăsată de secretară: ”Doctorul Mansur, pleacă spre Dubai la ora prânzului şi îşi cere scuze.“ În altă circumstanţă, i-ar fi dorit “drum bun“, fără niciun alt comentariu, dar în criza în care se afla cu Tina, a decepţionat-o plecare lui. Era prima ei zi de serviciu după aproape o lună de zile. Acum regreta plecarea, simţea că, multe lucruri îi scăpaseră de sub control. O frământa o altă problemă, oare Melissa, de altă cultură şi educaţie nu a avut o influenţă negativă, zilele acestea în intimitatea ei cu Tina? În Orient limitele societăţii nu pot fi depăşite fără să fii marginalizat. Cu toată emanciparea societăţii libaneze în modă şi educaţie, asta nu însemna excluderea principiilor ancestrale cu privire la relaţiile familiale şi mai ales stigmatizarea spărgătorilor barierilor şi limitelor fundamentate de religie. Câţi musulmani îşi permiteau să se căsătorească cu o creştină libaneză? Erau foarte puţini şi dacă bărbaţii se căsătoreau şi cu străine, pentru femeia musulmană era aproape imposibil. Erau prea rari bărbaţii creştini care ar fi acceptat să-şi schimbe relegia, trecând la islam. Asta în cazul în care familia musulmană ar fi acceptat acest compromis. Virginitatea mireselor era o altă problemă majoră a societăţii. Câte fete creştine sau musulmane nu s-au trezit a doua zi din cauza virginităţii cu căsătorii anulate? Dacă din afară, această societate educată, emancipată, dădea o imagine progresistă faţă de cutumele arabilor din golf, în interior era aceeaşi mentalitate demodată şi egoistă a bărbatului dominator şi a soacrelor curioase. Cum ar fi putut Melissa să înţeleagă esenţa discordiei mentalităţii libaneze? Donna se gândea la Tina cu durere, revoltată şi totodată intrigată de a nu-i înţelege gândurile. Cu trei săptămâni în urmă, când a plecat, totul era în ordine. Ce putea să o pună împotriva ei şi a lui Tito. În orice caz dacă insistă în ideea de a continua şi mai ales de a o materializa într-o căsătorie cu acest diplomat, ar însemna un mare subiect de bârfă. O creştină, de familie cunoscută, pe post de a doua soţie a unui musulman din Golf, însemna o lovitură în prestigiul şi onoare familiei. Din ce se gândea mai mult, Donna simţea că înebunea. S-a ridicat şi i-a făcut semn lui Tito să vină în birou. Era singurul cu care putea să pună lucrurile la punct. Trebuia să-l aibă de partea ei. Îl cunoştea şi pe Tito pentru individualismul lui. Tito a intrat şi la semnul lui Donna a închis uşa în urma lui.

-Îţi imaginezi, ce se întâmplă cu Tina? l-a întrebat.

-Da, i-a răspuns promt.

Donna nu se aştepta, fapt pentru care nu s-a putut abţine şi l-a privit mirată.

-Crede că îl iubeşte pe acest Yusef.

-S-a plictisit în Qatar, i-a spus Tito şi a făcut o pauză, timp în care Donna i-a făcut semn să continuie.

-Te consideră o dictatoare.

-Pe mine? De când?

-De fapt, de când eram în spital şi ea în Canada.

Donna a transpirat şi s-a mişcat nervoasă pe scaun. Deci până şi Tina a trădat-o.

-Niciodată nu a făcut aluzie la despotismul meu.

-Dictatură, a corectat-o Tito.

-Este acelaşi lucru, i-a replicat Donna. Tito, hai să fim sinceri. Nu am pe nimeni şi nici voi mai apropiat decât pe mine. Nu vă reproşez nimic. Eu vă ador, te rog să fii sincer şi să mă ajuţi să mă îndrept. Ţie ce nu-ţi place la mine? Spune-mi în opinia ta, cu ce am greşit sau unde greşesc cu voi? Am fost singură, o femeie cu altă educaţie şi mentalitate decât o libaneză, nu m-a ajutat nimeni să vă cresc, decât Fares şi Amal. Unchii voştri nu au vrut să ştie despre nimic. Mi-au spus că sunt mai capabilă decât ei şi nu au întrebat niciodată nimic. Spune-mi! Tito şi-a ridicat ea capul spre el.

Avea ochii plini de lacrimi. Donna s-a ridicat de la birou a închis uşa cu cheia şi a venit lângă fiul ei. Şi-a pus capul pe genunchii lui. Ar fi vrut să plângă până ar fi închis ochii. Era obosită şi tristă din cauza Tinei. Se aştepta ca acesta, încurajat, să nu-şi pună şi el “sacul” pe masă, era timpul confesiunilor.

-Mama, te rog să te ridici şi să mă laşi pe mine să stau în genunchi.

Donna s-a ridicat şi a trecut pe scaun, la birou.

-Tito, noi trei suntem o familie, în momentul de faţă numai noi contăm? Spune... Trebuie să o ajutăm pe Tina.

-Mama, eu nu am nimic să-ţi reproşez, sunt mândru de tine. Nici nu-ţi imaginezi cât de mult te admiră prietenii mei. Şi sunt geloşi pe mine. Ei lucrează la patron. Cum să te ajut cu Tina, spune-mi?

-Când ea mă critică, tu ce îi argumentezi?

-Bineînţeles că nu are dreptate şi mai ales îi spun în ultimul timp că ne periclitează situaţia aici iar dacă familia lui nu va fi de acord, riscăm să ne pună piedici.

Donna şi-a lăsat capul să-i cadă pe birou.

-Ce putem face? l-a întrebat cu jumătate de glas.

Tito a ridicat din umeri.

-Voi avea nevoie de ajutorul tău. Pot avea încredere în capacităţile tale de bun conducător?

Tito şi-a mişcat capul şi o luminiţă i-a strălucit în ochii negri.

-Incă nu ştiu ce voi face. Ne comportăm normal, ca şi cum nu-i vedem capriciile şi aroganţa, ca să nu spun obrăznicia. Şi încă ceva, Melissa nu trebuie amestecată în problemele noastre. Pe urmă, nu cred că este chiar aşa de grav. Tina ne iubeşte, numai că a durut-o foarte mult să te ştie în spital şi restul. Nu dezgropăm cadavre. Era prea mică şi s-a gândit că dacă tu mă urăşti să fie la unison cu tine. Ea nu urăşte pe nimeni, asta este problema ei, are încredere şi în umbra ei. Şi în altă ordine de ideii, peste o lună vom curăţa puţin birourile, le vom deschide pe toate într-unul mare şi vom păstra unul numai pentru contabilul şef şi noi doi, vom avea acelaşi birou, aici la mine. Este prea mare al meu şi în fond noi suntem şefii, trebuie să stăm în acelaşi birou, să ne consultăm.

-Cum vrei mama! i-a răspuns Tito.

A doua oară în câteva minute ochii lui Tito s-au luminat. Donna a zâmbit când Tito a închis uşa. S-a ridicat de la birou şi a ieşit pe culoar. Vroia să anuleze toate birourile mici. Termina şi cu bârfa şi mai ales cu convorbirile telefonice. A intrat la Tina. Ar fi vrut să o ia în braţe şi să o mângâie. Nu i-a plăcut că Tito i-a divulgat secretele şi mai ales că nu i-a dat amănunte despre relaţia ei cu qatarianul. Ar fi vrut să ştie când s-au cunoscut şi până unde erau cu relaţia. Tina scria. S-a aşezat pe scaunul din faţa biroului.

-Nu lucrezi? a întrebat-o, fără să o privească.

-Sunt obosită de muncă, i-a răspuns Donna. Alte femei au ieşit la pensie şi eu încă mai fac naveta între Liban şi aici.

Tina continua să nu o privească, iar Donna să vorbească.

-Dacă aş putea, aş sta la noi la munte într-un fotoliu să citesc, să somnolez şi să visez, fără să-mi pot reaminti nici măcar o zi trăită de când tatăl vostru ne-a lăsat.

-De ce, nu faci aşa? a întrebat-o fata.

-Pentru că noaptea trecută au fost bombardamente. Au căzut multe bombe în apropiere de Anna şi la noi la munte. De fapt, peste tot, în Maten şi Beirut. Dacă vor ajunge la un acord de încetare a focului, m-am gândit să mergem noi două să-i căutăm o fată lui Tito.

-Cine se mărită să vină în Qatar?

-Multe fete vor să plece din cauza războiului, în plus Tito are şi paşaport canadian. Este băiat educat, de familie, are situaţie, ce îi lipseşte? Şi tu ce vrei acum? Voi decideţi, vă admiraţi reciproc, hai lasă-mă că am treabă!

-Voiam să-ţi spun că mi-a fost dor de tine. Tu eşti fetiţa mea, confidenta mea, tu ai fost balsamul meu în zilele când eram pe drum şi necăjită.

Tina a pălit. A lăsat stiloul, s-a lăsat să cadă pe spătarul scaunului şi a privit-o, nici cu aroganţă, dar nici cu căldură.

-Vreau să mergem amândouă să mâncăm la prânz. Să ne plimbăm puţin, să stăm de vorbă, să ne coafăm, nu ştiu, să ne alintăm puţin. Ce vrei tu să facem?!

-Ai un scop? a întrebat-o Tina după câteva clipe.

-M-am gândit să-ţi cumpăr un inel şi cercei la colierul din perle. Când am profitat de tine sau de Tito, ca să mă acuzi că aş avea vreun interes?

-Peste o oră. În pauza de prânz. Şi ce îi vei spune lui Tito?

Donna a izbucnit în râs.

-Asta-i bună, în primul rând toţi trei suntem şefi, numai că tu nu te manifeşti, pe urmă Tito se bucură pentru mine, chiar el mi-a spus că mă obosesc prea mult.

Donna s-a ridicat şi a sărutat-o pe păr iar după un semn cu mâna a ieşit din birou. Era fericită. Nici nu spera să obţină o aprobare din partea ei aşa de repede. Tina era bună şi din aceast motiv îi era frică să nu facă vreo prostie, să-şi strice viitorul. S-au întâlnit după o oră în faţa liftului. Tito a ştiut de la Donna că vor ieşi împreună şi mai ales că Tina nu a fost reticientă la ideea de a pleca în Liban cu ea în vacanţă. Le-a urat distracţie plăcută şi s-a aplecat asupra dosarelor. Donna aprecia foarte mult tot ce făcea şi mai ales seriozitatea lui, dar ce o intriga cel mai mult, era faptul că nu-l auzea vorbind niciodată de vreo fată sau femeie.

Afară era foarte cald. Donna i-a dat cheia Tinei să conducă. S-a urcat în maşină şi aştepta un zâmbet sau un cuvânt din partea ei. Abia după ce a demarat a întrebat-o:

-Unde vrei să mergi?

-Unde vrei tu. La indian sau să mâncăm...

-Nu-mi este foame, este devreme şi în plus în seara aceasta sunt invitată. Nu vreau să mănânc de două ori.

-Atunci, la bijutier.

Donna a privit-o cu atenţie. Un zâmbet i-a apărut în colţul gurii.

-Tina, a întrebat-o la prima intersecţie, eşti cumva supărată pe mine? Am făcut ceva care te-a deranjat. Nu-mi imginam nici măcar în vis, că într-o zi tu vei fi supărată pe mine. Nu ţi-am refuzat nimic, tu ştii cât de mult te iubesc?!

 -De ce ai întârziat trei zile, pentru un egiptean? Ce aţi vorbit trei zile? Te-ai gândit la mine că eram singură? De ce nu mi-ai propus să vin cu tine? Ne-ai aruncat aici şi puţin îţi pasă de tinereţea noastră. Sunt prietenă cu una de o sută de ani, ca tine. Tu pleci, vii când vrei! Şi în plus, ce faci cu diamantul din geantă? Cu ce ocazie l-ai primit cadou?

Donna tăcea. Nu era mirată de motivele pe care i le invoca. Ştia prea bine că plecările ei în Liban erau o necesitate. Cât despre Shehab, nu era nici acesta adevăratul motiv. A tăcut. Abia la intersecţia următoare i-a răspuns.

-Vrei să-l trimit pe Tito în Liban? Să-şi regăsească foştii prieteni. Acum este mare, nu-l mai pot controla. Vrei să râdă de el să-i pună în cap tâmpenii despre politică, să-l tenteze? Cât despre tine, nu ţi-am propus atâta timp cât situaţia este confuză şi periculoasă. În ce priveşte relaţia cu Shehab, a fost o întâmplare. Uitasem de existenţa lui. El mi-a aranjat să înfiinţăm Compania aici. Este un om respectat şi de respectat, mai ales de voi tinerii. Da, am fost prieteni. M-a iubit, dar nu am acceptat ideea niciodată să mă recăsătoresc. Vă am pe voi, sunteţi motorul care mă pune în mişcare să muncesc şi să am un scop în viaţă. Niciodată, nimeni nu ar fi putut să mă împartă cu voi, pentru că nu a contat nimeni mai mult decât voi. Cât despre diamant, este cadoul oferit cu zece ani în urmă. L-am acceptat de data aceasta pentru că a insistat ca amintire a anilor din tinereţe. Nu mă obligă cu nimic.

Tina tăcea. Când parca maşina în faţa bijutierului, i-a spus:

-Credeam că ai ştiu, fără să te ştiu fericită, nu aş putea trăi.

Au coborât din maşină. Donna a luat-o înainte încet. Avea nevoie să-şi şteargă o lacrimă. Probabil că Tina întârzia să-şi calmezele emoţiile. O bănuia geloasă pe ea şi pe Tito. S-a oprit în faţa vitrinei. Tina a prins-o din urmă şi pentru o clipă în faţa diamantelor, faţa ei s-a luminat. Donna bănuia că acum va cumpăra de câteva mii de dolari din banii ei, dar dacă aceasta era soluţia să o împace, merita preţul. Adesea îşi reproşa că inima ei cedează la toate capriciile Tinei. Îl iubea şi pe Tito la fel, numai că prin Tina credea că îşi retrăia tinereţea. ”Oare mă înşel?“ s-a întrebat când intrau pe uşa masivă a bijuteriei.

-Ce surpriză, li s-a adresat indianul, încântat că le vede.

Donna i-a întors zâmbetul. Tina privea bijuteriile expuse.

-Va gândiţi la ceva anume?

Donna a privit şi ea bijuteriile expuse şi i-a spus:

-Avem un colier din perle în genul celor expuse şi am dori cercei cu o perlă şi diamante şi un inel. Pentru Tina, s-a grăbit ea să-i spună.

Ochii indianului s-au luminat. “Alţi ochi pe ziua de astăzi care se luminează când aud despre afaceri” şi-a spus uşor ironic Donna şi s-a aşezat în fotoliu. Indianul a început să caute prin casete. Din ce încerca mai multe, faţa Tinei se lumina. În final a pus în faţa ei trei casete. Donna trebuia să o ajute să-şi aleagă.

-Mami, încearcă-le tu, aşa îmi dau seama cum se văd.

Donna şi-a pus cerceii şi se întreba de ce oare Tina nu era curioasă să cunoască preţul. De obicei era prima întrebare pe care o punea. Nu pentru că ar fi fost atentă la bani, ci pentru că îi era teamă să nu-i placă ceva ce ar fi putut fii ieftin.

-Da, a spus în final şi a rugat-o pe Donna să le păstreze ca să le poată vedea mai bine. Când Donna s-a ridicat să se privească în oglindă, Tina a scos din geantă carnetul de cec. Donna s-a întors şi i-a spus:

-Este cadoul meu pentru tine, te rog să nu mă superi.

-Nu, tu ai primit perlele, a fost cadou pentru tine. Altă dată să-i spui grasului tău să-ţi cumpere setul complet. Nu ţi-am oferit niciodată nimic, acum vreau să ai şi de la mine ceva. Eu am timp să-mi tot cumpăr.

-Sper că nu ai avut vreun vis profetic că am să mor prea curând, i-a spus în glumă.

Tina a tăcut şi s-a strâmbat uşor. Numai indianul strălucea de bucurie. Au ieşit din magazin, Tina luminată, iar Donna şi mai confuză. În privinţa cadoului nu-şi făcea probleme. O cunoştea pe Tina, îi plăceau gesturile teatrale.

-Hai să te sărut, am să-ţi dau banii şi cum între noi există proprietatea în comun la capitolul bijuterii, le port şi eu când am vreo ieşire mai importantă. Nu este păcat să pun la gât astfel de perle, îşi pierd valoarea. Pe când la tine, le creşte...

-Hai, termină cu prostiile. Nu te vezi cum te îmbraci? Până şi Amal este mai îngrijită decât tine. Te-ai neglijat, ca să ne arăţi nouă că tu eşti modestă. Te-ai sacrificat şi te sacrifici, pentru noi. Du-te să le vizitezi pe qatariene, stau pline de diamante de dimineaţa până seara dintr-un salon într-altul. Vizite şi…

-Eu sunt o femeie educată, nu pot să trândăvesc, i-a tăiat-o scurt Donna.

După o pauză, cum Tina nu comenta a continuat:

-De altfel mă îndoiesc că tu ai putea trăi aşa.

-Eu cred că da, s-a grăbit să-i răspundă. Mi-ai lipsit când aveam nevoie de tine. Te-am pierdut când eram mică, te-am regăsit de un an, acum am douăzeci şi patru de ani. Nu mai am nevoie să fiu dădăcită. Vreau doar să fim prietene.

-Tina, ai ceva în cap, să ne dai vreo lovitură?! a întrebat-o ca trăsnită Donna.

-Da, am fost bolnavă mai multe nopţi şi Amal nici nu-ţi spunea, pentru că era ceva, ce toţi copiii aveau. Nu m-a sărutat nimeni, nu mi-a spus nimeni că-l doare ca pe mine. Unde erai? În Qatar, munceai, te iubeai cu egipteanul şi aveai grijă să ne scoţi când războiul devenea insuportabil. De multe ori te uram pe tine şi cadourile care ni le aduceai.

-Tina iartă-mă, am crezut că fac bine.

Donna a simţit că nu-şi mai putea controla inima. Fără să realizeze, transpiră. Îi era frig. Nu realiza dacă era conştientă sau visa. Abia a reuşit să-i spună:

-Vreau acasă...

-Tu eşti victima şi ai fost întotdeauna. Ce vină aveam noi că papa a murit? Mai bine mureai tu.

Au fost ultimele cuvinte pe care Donna le-a auzit şi a simţit cum maşina se întorce pe loc. Nu şi-a mai amintit nimic. S-a trezit seara în spital. Era singură în cameră, înconjurată de aparate. A închis şi deschis ochii de mai multe ori. Era acelaşi decor. A simţit cum se pierdea în somn. Nu avea importanţă unde se afla. Nici nu a încercat să-şi amintească ce s-a întâmplat. Vroia să doarmă, simţea cum plutea şi dacă mâinile nu i-ar fi fost blocate le-ar fi folosit în loc de aripi. Se simţea uşoară. Până şi inima care veşnic era grea şi tristă, acum era lejeră. Îşi dorea mama. “A nu, şi-a spus, o vreau pe bunica, o vreau pe prispa casei seara, înainte de culcare, când îşi împletea coada lungă, un amestec de negru şi de alb“. Mai departe un bărbat cu părul ca nisipul şi ochii ca mierea îi întindea braţele, “Nu, şi-a spus, nici aici nu mă pot opri“. Mai departe era tatăl cu pălăria lui arsă de soare, dată pe spate, îi surâdea. S-a aruncat în braţele lui. “Da el era cel care mă strângea în braţe cu dragoste şi apoi tot el, tata care a tremurat o viaţă să nu mă piardă” gândi ea.

-Donna, Donna, sunt eu Melissa, deschide ochii...

Melissa, o mângâia pe obraz şi o striga cu vocea ei catifelată.

-Donna, trezeşte-te! ai dormit destul. Încet, Donna şi-a impus să deschidă ochii.

-Unde sunt? a întrebat-o când a reuşit să-şi şteargă din minte bunica şi restul familiei. Îi lăsase aproape şi totuşi departe, nu-i vedea în jurul ei.

-Cum am ajuns aici? a reuşit să o întrebe.

-Ai avut o indispoziţie, ţi s-a făcut rău de la căldură. Tina te-a adus la spital.

-De ce m-aţi trezit? a întrebat-o şi a închis ochii.

O doctoriţă s-a apropiat.

-Melissa, las-o, este obosită, doarme. Pericolul a trecut. Donna este o bombă atomică, încărcată de stres. Mă mir că a rezistat totuşi atâta timp. Încă o criză şi îi poate fii fatală

-Ce le vei spune copiilor afară?

-Nimic. Mama lor este obosită. Are nevoie să se odihnească şi mai ales ferită de stres. Cred că va avea nevoie de o operaţie în următorii ani.

-O cunoşti pe Donna? a întrebat-o Melissa.

-Da, am fost şi eu una dintre victimele lui Shehab. Ea ne-a răzbunat pe toate. A fost prima care l-a lăsat. Am admirat-o şi pentru faptul că a fost prima femeie care l-a tratat ca pe un bărbat obişnuit şi pentru tot ce a realizat. O vedeam “Titanul “ din Doha.

-Ştii unde este astăzi, a întrebat-o Melissa.

-Nu înţeleg?!

-Adică, unde este cotată de copiii ei?

-Tot nu înţeleg.

-Sub linia de plutire.

-Mă cheamă la bip, i-a spus doctoriţa cardiolog.

A ieşit, dar nu înainte de ai spune Melissei:

-Lăsaţi-o să se odihnească!. Rămâne în spital o săptămână sub observaţie. Dacă nu o iubeşte nimeni, cel puţin eu o admir şi îmi fac datoria de medic.

“O victimă a lui Shehab” şi-a spus Melissa şi a continuat să mângâie mâna Donnei.

În sala de aşteptare Tito şi Tina, fiecare în colţul lui, se gândeau la mama lor. Pentru prima dată în viaţa ei, Tina trăia un proces de conştiinţă. Se simţea vinovată pentru că în opinia ei a avut curajul să-i spună adevărul. Tito era trist. Îi era teamă că şi-a pierdut mama. Îl durea ca nu a avut curajul să-i spună cât de mult o iubea şi o aprecia. Vroia să-i spună că fără curajul şi determinarea ei ar fi zăcut undeva într-o prăpastie sau dacă nu ar fi murit de un glonţ, astăzi ar fi fost un ratat, trăgând după el o armă mai mare decât el, ajutându-i pe şefii lor să-şi umfle conturile. Într-un târziu s-a apropiat de Tina.

-V-aţi certat? a întrebat-o.

-Nu, i-am spus ce gândeam despre ea.

-Te deranjează dacă mi-ai spune ce gândeşti despre mama?

-Nimic. A lipsit când aveam nevoie de ea.

-Nu a lipsit niciodată şi mai ales pentru tine. A fost absentă la apel, când Dumnezeu i-a dat o şansă să fie fericită. Ea a strigat absent, pentru noi şi pentru numele lui papa. Nu este vina ei că papa a fost bolnav şi a plecat. Ai fi capabilă să ţii loc de mamă şi de tată? Eu unul nu aş putea. Avem cea mai minunată mamă. Nu i-am mulţumit niciodată. Eu pentru că mă simt vinovat în faţa ei toată viaţa. Tu crezi că eu nu ştiu că mama a plâns şi a tremurat pentru mine? Tu ai fost mică. Tina ce s-a întâmplat cu tine? Acum am înţeles, inima ta este dură. Tina s-a apropiat de Tito şi l-a îmbrăţişat.

-Iartă-mă, eu nu înţeleg, am vrut-o pe mama şi nu am găsit-o decât la telefon. Poate am fost prea mică, dar pe mama de la opt ani, până la douăzeci şi patru de ani, nu o înlocuieşte nimeni. Simt un vid. Este ca şi cum am fost nişte străini, care se regăseau după un “alo”. Pe tine te interesează că afacerea a mers. Melissa ieşea de la reanimare. S-a apropiat tristă. Amândoi o priveau fără să îndrăznească să-i pună vreo întrebare.

-Cum este mama? a întrebat Tito, vâzând-o că tace.

-Este în afară de orice pericol, dar foarte obosită. Donna are nevoie de calm. V-aţi certat? i s-a adresat Tinei.

-Nu, i-a răspuns plictisită. Tocmai îi cumpărasem la perlele lui Shehab un inel şi cercei cu perle şi diamante. Am plătit patru mii de dolari. Erau cadou pentru zilele când am fost bolnavă sau supărată şi nu a fost lângă mine.

Tito a privit-o şocat. Şi-a aruncat cheile de la maşină pe masa din salonul spitalui şi a ieşit. Melissa o privea blocată pe Tina, fără să aibă curajul să deschidă gura. Tina şi-a luat geanta şi a ieşit. Singură, în mijlocul salonului, Melissa se simţea pierdută. “Trei drame, şi-a spus, dar o singură victimă, Donna“. Era hotărâtă să doarmă lângă Donna pe fotoliul din salon. Era pentru prima dată când realiza cât de mult o iubea. Ar fi vrut să fie supărată pe Tina, dar ceva o oprea. Înţelegea că în sufletul acesteia, suferea copilul rămas fără tată la o vârstă când nu înţelegea esenţa şi mai târziu, nu a înţeles-o pe mama, care din dorinţa de a nu-i priva de bunăstare a devenit o călătoare în viaţa lor. Le iubea pe amândouă. Ar trebui să stea toate trei şi să discute această suferinţă a lor. Timpul nu ştergea nimic. Ar fi vrut să meargă după Tina. Bănuia că suferea de două ori. Se simţea vinovată şi pentru accidentul cardiac al Donnei. A ieşit afară. Tito s-a oprit pe scări şi fuma. Şi-a aprins o ţigară şi ea şi s-a aşezat lângă el. Tito a privit-o lung. Barba îi tremura. Ochii îi erau plini de lacrimi. Melissa l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe frunte.

-Tito, mama nu este în pericol. A fost ca o bombă încărcată peste limită şi a explodat. De ani de zile stresată, obosită, vârsta a cedat. Nu este nimic.

-S-a supărat…

-Nu, Tina nu a supărat-o, ea a cedat. Şi ea ştie şi eu ştiu că Tina o iubeşte foarte mult. I-a reproşat că i-a fost dor de ea, lucrul acesta nu a supărat-o pe Donna. Tito plângea cu capul pe umărul ei. Era pentru prima dată când plângea după ani de zile.

-Caut-o pe Tina! i-a spus, ea suferă cel mai mult. Nu trebuie să se simtă vinovată. Vinovată este viaţa, destinul sau poate Donna. A luat totul cu prea multă seriozitate şi devotament pentru familia ei. Tito s-a întors în salon după cheile de la maşină, să plece să o caute pe Tina. Melissa, cu o revistă în mâna a intrat la reanimare, dar a ieşit după câteva minute. Şi-a aprins o altă ţigară, a căutat în geantă o cartelă de telefon şi după ce a oprit o infirmieră să întrebe unde ar putea găsi un telefon public, s-a îndreptat spre locul menţionat de aceasta. Nu ştia dacă era bine să-i spună lui Shehab. După câţiva paşi în jurul aparatului, a intrat în cabină şi a început să formeze numărul. Încă nu se gândise ce avea să-i spună şi deodată a auzit “alo”.

-Shehab, tu eşti?

-Da, eu sunt. Melissa eşti tu?

-Da. Vroiam să-ţi spun că Donna a avut o indispoziţie cardiacă şi este la spital.

-Este grav? Shehab era speriat. Cerea detalii şi vroia să vină.

-Nu te speria, ţi-am spus aşa, ca informaţie şi mai ales să ştii că iordanianca, doctoriţa cu care ai fost înaintea ei, o îngrijeşte.

-Melissa, vreau să vin săptămâna viitoare.

-Nu, am să te ţin la curent. Dacă este bine, pentru ce să vii? Poate va veni ea…Nu trebuie să se jeneze în faţa copiilor. Sper ca mâine să iasă de la reanimare. În cameră vei putea să-i vorbeşti la telefon. Ce să-i spun mâine din partea ta?

-Că o iubesc. A bătut clopatul pentru noi, ca să ne odihnim.

-Bine, pe mâine. Ai grijă de tine. Nu-l uita pe Richard. Întreabă mereu despre el. Am să-i dau foc atunci când se va întoarce.

Melissa s-a întors lângă Donna. S-a aşezat pe scaun. Ştia că i s-a făcut o favoare de a fi lăsată să stea cu Donna. Îi era foame şi era obosită. A răsfoit revista şi a închis ochii. Nu putea să doarmă, dar pleoapele îi erau grele, închise şi deschise. Le-a preferat închise pentru că o durea inima când o privea pe Donna. Cu capul pe spătarul scaunului, pe sub pleoape i-a apărut o tânără. Avea părul lung, blond şi cu onduleuri mari. Îi zâmbea dintr-un grup de prieteni. Se simţea stingheră, nu cunoştea pe nimeni. S-a aşezat pe un fotoliu şi sorbea din paharul cu vin. Deodată, această femeie, bronzată, într-o rochie roz pal, s-a apropiat de ea. “Mirna, mi-a spus că eşti colegă cu ea. Eu sunt vecina ei, Donna, şi i-a întins mâna. Au început să vorbească. De toate şi nimicuri. Au stat împreună toată seara. Spre miezul nopţii a luat-o la ea să-i arate copiii dormind. Vroia să plece. Taxiul o aştepta jos. Donna a coborât şi i-a spus că doctoriţa va rămâne peste noapte la ea. Era singură. Soţul ei era la munte, se ocupa de grădină. A doua zi s-a trezit jenată. Nu îndrăznea să iasă din camera de oaspeţi. A privit în jurul ei şi i-a plăcut decorul. Era simplu, elegant şi cu mult gust, până la cel mai mic detaliu. Avea pe scaun o rochie de casă şi papucii în dreptul patului. A intrat în baie şi aici nu-i lipsea nimic să-şi facă toaleta. Chiar şi o periuţă de dinţi nedesfăcută. Şi-a amintit că înainte să intre la ea, Donna dispăruse pentru câteva minute. A ieşit când a auzit paşi prin casă. Era jenată. Donna o aştepta în salon. Copiii erau în pijamale şi se uitau la desene animate. Imediat s-au sculat şi au îmbrăţişat-o. Era în halatul de baie. Rochia ei de seară a rămas pe scaun în dormitor. Şi-au băut cafeaua şi Donna mereu zâmbind i-a adus o rochie de-a ei de vară şi a insistat să o îmbrace. Ar fi fost penibil să plece din bloc la zece dimineaţa în rochie de seară. Aveau aceeaşi măsură. Poate ea era ceva mai înaltă. Nu a plecat la zece, a plecat la douăsprezece cu ea şi cu copiii la munte. Acolo îi aştepta Rami. Au servit prânzul într-un restaurant. S-au întors seara în oraş. Trăise cea mai frumoasă zi de când era în Beirut. A plecat fascinată de simplitatea şi bunătatea Donnei. Erau cel mai frumos cuplu pe care îl întâlnise până atunci, o armonie deplină. Din ziua aceea, timp de doi ani nu s-au despărţit decât în orele când lucra. “Ce repede au trecut douăzeci de ani” şi-a spus şi scuturându-şi capul ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge amintirile, a privit-o pe Donna. Dormea liniştită, cu gura puţin întredeschisă, acelaşi păr tras într-o parte, obrajii îi erau roz şi mâinile prinse de-a lungul corpului. “Se odihneşte pentru prima dată în ultimii ani” “ şi-a spus şi a adormit şi ea. S-a trezit la miezul nopţii. Doctoriţa a rugat-o să meargă acasă. Totul era în ordine. A doua zi era de gardă pentru douăzeci şi patru de ore. I-a pus câteva întrebări şi a plecat. În salonul de aşteptare, Tito frunzărea o revistă.

-Tito, hai să mergem. Totul este perfect. Te întorci mâine dimineaţă, înainte de a merge la birou. La prânz o găsiţi în salon. Vei putea sta cu ea de vorbă. Tito s-a ridicat şi s-au îndreptat spre ieşire. În parcare, Melissa l-a întrebat:

-Ai găsit-o pe Tina?

-Da, este acasă. Vine mâine dimineaţă şi va sta toată ziua cu mama. Era plânsă şi deprimată. Am calmat-o. A înţeles că mai devreme sau mai taziu, mama era predispusă la o criză. Bine că s-a întâmplat în prezenţa ei. Dacă ar fi fost singură acasă sau în avion?

Melissa şi-a mişcat capul afirmativ şi după ce l-a sărutat, s-a îndreptat spre maşina ei. Abia aştepta să ajungă şi să se culce. Era epuizată.