DINOLO DE BARIERA TRISTETII - Iubire şi renaştere

Editura ANAMAROL, Bucureşti

IUBIRE ŞI RENAŞTERE

Shehab a aşezat-o în primul fotoliu din lobby, i-a comandat o cafea şi s-a îndreptat spre recepţie. Donna încerca să-şi regăsească calmul şi dacă în mai puţin de câteva minute Shehab se întorcea surâzând cu cheia în mâna, ea avusese timpul necesar să-şi imagineze tot ce o aştepta.

-Ce lux! i-a spus Donna, privind în jur.

-Nici nu te-aş fi putut răpi pentru un alt hotel, i-a spus sobru, şi după ce a mângâiat-o încă odată pe par, s-a aşezat lângă ea.

-Din plăcere, ai devenit un coşmar, şi uitându-se la el zâmbind, Donna l-a împins discret de lângă ea, sub pretext că îşi caută ceva în geantă.

-Dacă ţi-ai putea imagina cât am alergat de la un nivel la altul să te găsesc, i-a spus plin de tandreţe.

Donna îl privea consternată. Era prea mult pentru ea. Ani de zile se forţase să şi-l scoată din inimă şi din minte. Era convinsă că într-o zi se vor regăsi, dar calm, ca doi vechi prieteni şi îşi vor aminti de trecut, glumind sau ca şi cum nu ar fi existat nimic între ei.

-In seara aceasta vom petrece o noapte de neuitat, i-a spus Shehab şi luminat dintr-o dată, a completat, am uitat că nu ai niciun bagaj. Hai să mergem să-ţi laşi pungile sus în cameră şi să ne grăbim să-ţi cumperi ce ai nevoie, cel puţin pentru seara asta.

-Tu ce ai în valiza ta? l-a întrebat ea, mai mult să evite un răspuns.

-Câteva necesităţi, grăbit să o ajute să se ridice.

Odată ajunşi în lift, în momentul în care apăsa butonul pentru etajul 15, i-a spus după ce i-a căutat privirea:

-Am venit să te iau din Qatar în vacanţă. Am aşteptat să se împlinească cei zece ani, aşa cum mi-ai spus. Am fost sigur că nu m-ai uitat. Vreau să dorm şi să respir lângă tine până la sfârşitul vieţii. Mi-am luat bagajul, mi-am luat concediu şi am plecat din SUA să te regăsesc. Am fost sigur că şi tu, undeva în adâncul sufletului tău, mă aşteptai. Donna îl privea cu acelaşi zâmbet de incertitudine, dar se lăsa condusă de braţul lui. Pantofii i se pierdeau în mocheta înaltă. În oglinzile de pe pereţi îl vedea pe Shehab mereu îndrăgostit, ca în ziua când se despărţiseră, cu aceleaşi gesturi tandre, atent la cele mai mici detalii, mereu sigur nu numai pe el, dar şi pe sentimentele ei.

-Si dacă aveai să mă găseşti moartă sau măritată? l-a întrebat când au intrat în cameră.

-Nu vorbi prostii, i-a răspuns Shehab, şi fără să-i dea răgaz, odată uşa închisă în urma lor, a luat-o în braţe.

Prima reacţie a Donnei a fost să reziste. A încercat să-şi pună pe masa din apropiere geanta şi pungile. Braţele lui o ţineau prea strâns. Buzele lui se plimbau pe obrajii ei şi în clipa în care i-au atins gura, a ştiut că nu-i va putea rezista şi a lăsat totul să-i cadă din mână. Shehab o săruta atrăgând-o într-un vârtej de senzaţii. Conştientiza că hainele îi alunecau de pe ea şi numai când a simţit că era aproape goală a încercat să protesteze, dar era prea târziu. Erau amândoi goi în patul cu cearşafuri din mătase satinată. Vişiniul închis al lenjeriei contrasta cu pielea ei albă şi cu părul blond răvăşit pe pernă, iar lumina obscură din cameră, întreţinea ambianta sezuală. Cu capul rezemat într-o mână, Shehab o privea fascinat şi ca într-un vis, cu cealaltă mână îi mângâia corpul, ca şi cum ar fi vrut să-l simtă până la cea din urmă celula palpitând. Donna era în extaz. La început un extaz voit, din dorinţa de aş flata vanitatea de femeie încă tânără şi iubită. Apoi toate simţurile şi dorinţele ei sexuale, pe care le blocase de bună voie ani de zile, se trezeau în ea cu voluptate. Pentru o fracţiune de secundă, i-au trimis semnale luminoase, amintindu-i că nu mai este la 40 de ani, iar în lumina dimineţii, fără machiaj, ridurilie o vor condamna. Buzele fierbinţi ale lui Shehab se plimbau încet pe sânii şi pe gâtul ei. Cu mâna îi răvăşea părul. Totul era încet şi pasional. Cu cât întârzia mai mult, cu atât dorinţa Donnei creştea ca o văpaie. I-a ridicat capul spre ea. Buzele ei erau uscate şi fierbinţi şi a încercat să-l sărute, numai că Shehab era dornic de corpul ei şi întârzia intenţionat. Îi plăcea să o provoace. Doar el fusese primul bărbat care a împins-o dincolo de limita normalului şi a sexului decent. O învăţase să se uite pe ea în pat şi să-şi satisfacă toate capriciile până la erotism. Între vis şi realitate, Dona îi pronunţă numele şi îi spunea cât de mult îl visase şi îl dorise. Deodată buzele lui îi sărutau abdomenul iar cu mâna încerca să-i desfacă picioarele, corpul lui era încă departe de al ei, dar ajutată de mătasea lengeriei, Donna a reuşit să alunece sub el.

-A, nu, i-a spus Shehab, este prea devreme, ce vom face restul nopţii. Întâi vreau să ştiu dacă există un centimetru din tine, care nu mă doreşte şi cu abilitate a trecut în partea cealaltă a corpului ei.

Donna s-a întors spre el, îl dorea până la durere şi singurul mod să-şi domolească dorinţa era să schimbe rolurile. Încet i-a îndepărtat mâinele de pe corpul ei. Contrar dorinţei lui, a început să-l sărute cu calm şi senzualitate. Sub sărutările ei, corpul lui s-a frânt în două. Era rândul lui să-i spună ce îşi repetase în gând timp de zece ani. O purtase în el ca pe o rugăciune. Adesea o visa şi se trezea ejaculând. Îi plăcea mirosul ei. De zeci de ani Donna folosea acelaşi parfum. Atât de bine mergea cu pielea şi mirosul ei încât porii emanau aceeaşi mireasmă ca şi parfumul pulverizat. Îi fusese un dor nebun de Donna, de mirosul ei, de corpul, de crizele ei de gelozie şi mai ales de sprâncenele încruntate când lucra ore întregi la birou. O ţinea în braţe. Îi poseda nu numai corpul, dar şi bătăile inimii. Era aceeaşi pe care o lăsase plângând în aeroport cu zece ani în urmă. O lăsase mai mult să o pedepsească, dar ştia că se pedepsea mai mult pe el. Acceptase postul de la CNN din America.Trebuia să fugă, să se ascundă şi mai ales să se întoarcă peste zece ani, atunci când i-a promis că va fi liberă. Pentru el, pasiunea pe care o trăiau în mai puţin de o oră de când se regăsiseră era un “BINGO“. Câştigase loto cel mare: iubirea exista. O parte din el se pierdea în braţele şi sărutările ei, dar cealaltă parte era vie şi conştientă şi cu sadism o voce îi şoptea, “o vei pierde încă odată, sunteţi amândoi din oţel, este prea puternică să o poţi domina.“ Enervat de teama care punea stăpânire pe el, Shehab a ridicat-o cu braţele până în dreptul gurii lui şi cu o violenţă care nu-i era caracteristică, i-a prins gura cu sălbăticiune, după care a întrebat-o:

-Promite-mi că am să mor în braţele tale.

Donna a început să râdă ca o nebună. A întins mâna spre noptieră şi a aprins o ţigară. Din cauza râsului şi a fumului, a început să tuşească. Shehab o privea zâmbind, nu înţelgea de ce această frază a spulberat toată senzualitatea şi excitaţia dintre ei. După ce a reuşit să-şi reţină tusea, dar şi râsul, i-a explicat pentru ce râdea:

-Imaginează-ţi la vârsta mea, după ce muncesc ca o nebună de patrusprezece ani, după zece ani în care nimeni nu m-a atins, să ajung să fac declaraţii la poliţie, cu privire la cauza morţii tale.

Shehab i-a luat ţigara şi i-a stins-o în scrumieră. Râzând a luat-o în braţe şi a început să o sărute. Încă odată cu pasiune şi calm, a reuşit să o readucă la starea de excitaţie şi uitare de sine.

Într-un târziu Donna l-a întrebat:

-La ce etaj din cer crezi că am fost? Era epuizată, dar fericită.

-Nu există nici un cer, ţi-am spus de atâtea ori, sunt numai braţele mele, gura mea, reacţia chimică dintre celule noastre, iubirea noastră, ca să nu mai pomenim de părţile rusinoase.

Mulţumită de răspunsul pe care îl primea de fiecare dată când se iubeau, Donna si-a pus capul pe umărul lui, un picior peste ale lui, l-a luat în braţe, şi legănată de şuşotelile lui, a închis ochii. S-au trezit la realitate într-un târziu. Erau amândoi calmi. Capul Donnei se odihnea pe pieptul lui Shehab. Cearşafurile de sub ei erau şifonate. Jenată pentru prima dată de goliciunea corpului ei, Donna a încercat să tragă cearşaful, să se acopere. -Nu te mişca, mai lasă-mă să te privesc, i-a spus cu vocea lui calmă şi timbrată. Am visat ani de zile la nopţile noastre. A fost pentru prima dată, când m-ai învăţat să iubesc. Toată viaţa am urât femeile, le-am sedus şi după aceea le-am abandonat. Mă răzbunam pe ele din cauza mamei.

-Glumeşti, i-a replicat Donna, epuizată de orice energie viabilă, fără să poată avea vreo reacţie.

-Mama l-a abandonat pe tata cu trei copii. Eram cel mai mic, aveam trei ani. Nu a avut cine să mă înveţe să iubesc. Tata a fost un mare pictor. Tablourile lui sunt la muzeul de artă contemporană din Cairo. Trebuia să ne îngrijească, să ne asigure confortul şi în vila imensă în care locuiam, eram greu de găsit. După căutări îndelungate, servitoarele noastre îmi descopereau nouă ascunzătoare. În loc să fiu consolat, eram adesea tras de urechi şi pus la colţ în atelierul tatei. Adormeam cu degetul în gură şi cu chiloţii plini de pipi. Nu ştiu dacă tata mă iubea sau mă ura. Eram foto-copia exactă a mamei. Eram singurul dintre fraţii mei care îi semănam, singurul care nu îşi mai amintea de ea şi singurul poate, care nu am fost sărutat, nici măcar în zilele de sărbătoare.

-Nu o lăsa să vă vadă? l-a întrebat Donna surprinsă de drama copilului Shehab.

-Fugise cu prietenul tatei în Anglia.

Donna şi-a lăsat capul să-i cadă pe pernă, tocmai când se pregătea să se ridice.

-Astăzi eşti al doilea bărbat, care şi-a pierdut femeia iubită, din cauza unor prieteni prea grijulii.

Se aştepta ca Shehab să o întrebe cine era primul, numai că el nu a căutat să-l ştie pe cel care îl devansase şi cu cinism a continuat:

-Am revăzut-o când aveam 18 ani. Între timp tata se recăsătorise cu o verişoară de-a lui, care grăbită să o prindă pe mama din urmă, a mai mărit famila cu trei băieţi.

-Şi, când ai revăzut-o, ce ai simţit? l-a întrebat Donna, curioasă.

-Ură şi gelozie, i-a răspuns el sec.

-Când ai încetat să o urăşti?

-Când am văzut-o ultima oară...Înainte să moară. Mi-a fost milă de ea. Atunci am înţeles că nu putea să fie fericită cu tata şi pentru asta a plecat.

-Şi a fost fericită? a insistat Donna.

-Mi-a spus că nu, s-a gândit la noi tot timpul şi în mod deosebit la mine.

-Ai crezut-o, nu-i aşa?

-Nu, categoric nu. Acestea erau cuvintele ei înainte să moară. Pentru asta am urât-o. Nimic nu o împiedica să ne caute. Cred că se căia şi realizase răul pe care îl semănase prin plecarea ei.

-“A iubi“, nu se învaţă, i-a spus Donna. Face parte din genele tale, iubeşti sau nu iubeşti.

-Nu, nu, a contrazis-o Shehab. Iubirea se învaţă când eşti copil. Cum înveţi abecedarul aşa se învaţă. Pentru aceasta ai nevoie în primul rând să o primeşti. Cu timpul înveţi să şi oferi, să dăruieşti şi să te dăruieşti.

Donna se întreba dacă nu cumva era şi ea o victimă a lui, tocmai pentru faptul că îi rezistase cu zece ani în urmă? Deodată Shehab a început să râdă. Donna a vrut să se ridice din pat, numai că mâna lui a prins-o de braţ şi a reţinut-o:

-Am încetat să mă răzbun pe femei, după ce ne-am cunoscut. Mi-am dat seama că am greşit ani de zile, în toate relaţiile pe care le avusesem. Chiar şi cu prima soţie am fost vinovat. Când am fost sigur că mă iubea, am abandonat-o de frică. Îmi jurasem să nu iubesc pe niciuna şi mai ales, să nu sufăr în viaţa mea, aşa cum a suferit tata din cauza mamei.

Deodată, Donna s-a ridicat îngrijorată.

-Am uitat să sun la Doha, desigur copiii îşi pun întrebări,  pentru că nu am ajuns şi…

Donna nu a mai avut timp să-şi continuie fraza, pentru că deja Shehab îi întindea receptorul. Dintr-o dată vocea Tinei a răsunat în aparat:

-Ţi s-a întâmplat ceva?

-Nu, Tina. Nimic grav, am întâlnit nişte vechi cunoştinţe şi am rămas cu ei în Bahren.

După o scurtă ezitare, a continuat:

-Numai trei zile, pentru afaceri. Mâine am să trimit prin fax seria biletului de îmbarcare pentru valize. Să treacă şoferul să mi le ridice de la aeroport.

Tina îşi pierduse curiozitatea. A bombănit un “da”, şi înainte să închidă i-a lansat ca avertisment: ”nu mai mult de trei zile, fără tine mă simnt pierdută“.

-Coborâm sau comandăm cina aici, a întrebat-o Shehab, în clipa când, jenată de ultima frază a Tinei, Donna îşi făcea procese de conştiinţă, trăind senzaţia că îşi abandonase fata.

-Cum vrei, i-a răspuns indiferentă şi s-a îndreptat spre baie.

Înainte să deschidă robinetul, l-a auzit pe Shehab comandând şampanie. A răsuflat uşurată şi s-a lăsat să alunece în cadă imensă, dar nu înainte să toarne din toate flacoanele înşirate pe marginea căzii. Baia era un mic paradis: oglinzi mari pe toţi pereţii, robinetele aurii concurau cu pardoseala şi pereţii, totul în auriu şi roz, prosoape, halatele de baie, covorul din faţa căzii, până şi lumina dădea într-o nuanţă de roz. Mulţumită de sezatiile trăite, de apă fierbinte şi de spuma care se ridica odată cu apă care umplea cada, Donna şi-a tras o perniţă sub cap, care era special pusă pe un taburel şi a închis ochii.

-Un pahar de şampanie? a întrebat-o din spatele uşii Shehab.

După o clipă de ezitare, Donna i-a răspuns:

-Dacă e foarte rece şi numai...”paharul“, a răspuns râzând.

În aceeaşi clipă, înfăşurat într-un prosop, Shehab a intrat cu sticla într-o mână, în cealaltă cu două cupe şi cu un trandafir roşu în gură.

-Am spus numai cupa. Serveşte-mă şi aşteaptă-mă, s-a grăbit Donna să-i spună.

-Asta am să şi fac, dar trebuie să ciocnim măcar prima cupă. Donna tăcea sau mai exact visa.

-Ne vor servi cina, aşa că te rog să nu mă laşi să te aştept. Altfel am să le spun să o pună în baie, a atenţionat-o el şi după ce i-a înfipt trandafirul în părul strâns în agrafe, i-a întins cupa. Donna a atins-o pe a lui cu eleganţa care o caracteriza şi în clipa când a vrut să soarbă prima inghiţitură, a văzut ceva strălucitor pe fundul cupei.

-A, nu, este prea mult şi prea devreme, şi uitând de goliciunea corpului s-a ridicat în picioare plină de spumă şi a încercat să iasă din cadă.

-Stai jos şi ascultă-mă, i-a spus Shehab, surprins de reacţia ei. Nu este decât un cadou între prieteni. Nu ne-am văzut de zece ani. În mod sigur mai există cineva în viaţa ta. Diamantul meu nu te obligă la nimic. Am dreptul să-ţi ofer un cadou, după atâtea bucurii pe care le-am trăit împreună, şi vexat de reacţia ei, a ieşit din baie grăbit să deschidă uşa personalului responsabil cu cina lor.

Donna s-a aşezat iarăşi în cadă. A băut şampania dintr-o înghiţitură şi degetul plin de spumă l-a băgat în cupă şi a scos inelul. Era acelaşi, pe care i-l oferise cu zece ani în urmă. Acelaşi diamant pe care mulţi din Qatar îl căutau cu privirea pe degetele mai multor femei, pe care Shehab le avusese ca amante. În ziua când a părăsit Qatarul, toţi au bănuit că inelul, care costase o avere, era pentru o necunoscută din afară. Încă odată inelul se odihnea în palma ei. Confuză de situaţia creată, ameţită de cupa de şampanie înghiţită la repezeală, obosită şi înfometată, Donna a considerat că cel puţin în seara aceasta să evite să-l supere pe Shehab, dar nici să-i dea speranţe false, atâta timp cât nu putea să decidă nimic. -Totul este pregătit, te aştept, i-a spus încă o dată Shehab, din spatele uşii. Donna nu i-a răspuns. A ieşit din cadă, s-a şters repede cu un prosop şi încă udă, şi-a pus halatul de baie. Şi-a spălat faţa şi s-a uitat cu regret la pudra care se prelingea pe mâinele ei. “Când mă va examina mâine pe lumină“, şi-a spus liniştită, “în mod sigur va dispărea şi din hotel“ şi fără nicio grijă a ieşit din baie.

Masa era feerică. Două sfetnice din argint luminau nu numai masa, dar şi încăperea. Printre platourile din argint şi porţelanul de Boemia, pe faţa de masă de un alb imaculat, erau împrăştiate petale de trandafiri, de toate culorile. Deodată şi-a amintit de inelul rămas în pahar. Shehab era ocupat cu servitul aperitivului, aşa că indiferentă s-a întors în baie, de unde a luat paharul. Inelul şi l-a trecut pe deget şi râzând i-a spus:

-Vezi, între timp m-am îngrăşat, mi-a rămas mic, mi s-au ridat până şi mâinele. Cred că ar sta mai bine pe mâna unei doamne mai tinere.

-Vorbeşti prostii, i-a răspuns Shehab. Unei doamne mai tinere îi trebuie şi un domn mai tânăr decât mine. Dacă a rămas mic, se poate lărgi, important este să-l porţi fără nicio condiţie. Ia-l ca un cadou şi dacă vrei să-mi oferi şi tu ceva, să ştii că accept, i-a răspuns pe un ton serios.

Donna s-a aşezat pe scaunul anume ales de el. Şi-a pus inelul pe deget şi după ce l-a tras spre ea şi l-a sărutat, a ridicat cupa de şampanie şi i-a spus :

-Pentru că suntem în viaţă, pentru prietenia noastră, pentru toate bucuriile pe care le-am trăit împreună, pentru rătăcirea noastră şi mai ales pentru ziua de mâine.

Era convinsă că “un mâine“, nu putea să existe. Copiii mai aveau încă nevoie de ea, iar Shehab nu mai avea timp şi nici ea de altfel, să se mai piardă încă zece ani de acum în colo în lumea largă. Îl privea cu afecţiune, dar şi cu milă, se lăsa antrenată de glumele lui, savura cu plăcere mâncarea rafinată şi se ameţea din cauza şampaniei.

-Nu mi-ai spus nimic despre tine. Ce ai făcut în aceşti zece ani, a întrebat-o curios Shehab.

-Am muncit, am alergat după copii, am stat mereu pe avioane, nu am dormit nopţile, am tremurat de teamă să nu-mi pierd banii şi mai ales am plâns. Vorbim mâine, mi-ai promis trei zile, avem timp, i-a spus ameţită şi s-a sculat de la masă. Cred că m-am îmbătat! Da, da, m-am îmbătat, i-a confirmat şi a doua oară într-o cascadă de râs, şi fără nicio jenă şi-a aruncat halatul de baie şi s-a trântit în pat.

Deodata s-a sculat, a făcut ocolul patului şi cu ochii închişi i-a amintit:

-Nu sunt chiar aşa de beată dacă mi-am amintit că îţi place să dormi pe partea dreaptă.

Odată acoperită, Donna şi-a mai ridicat încă odată capul şi a completat:

-M-am îngrăşat zece kilograme, am riduri, sunt la menopauză, nu mai sunt pasionată după haine şi bijuterii, nu mi-ar mai place să dorm cu cineva în pat, nici măcar în cameră, nu-mi mai face nimeni curte şi asta de mult şi nu m-am culcat cu nimeni, de când ai plecat. Dacă ai să mă vezi fără machiaj, în mod sigur mâine am să mă trezesc singură în cameră, a mai spus şi a tăcut.

Shehab a început să râdă şi turnându-şi ultimul pahar de şampanie s-a grăbit să-i răspundă, înainte să adoarmă:

-Eu sunt şi mai în vârstă decât tine, cu zece ani, cred. M-am îngrăşat, am riduri şi mai multe decât ar trebui pentru vârsta mea, am şi burta mai mare decât crezi, mi-a scăzut şi potenţa, dar vreau să mă retrag cu tine, acolo unde vrei şi să scriu. Să scriu tot ce am făcut ca ziarist timp de patruzeci de ani şi mai ales un roman de dragoste, romanul nostru.

A tăcut. Donna respira regulat. A ştiut că adormise. Bănuia că adormise fericită. Numai că se înşela încă odată. Donna nu era nici de data aceasta pregătită să-l urmeze. Situaţia era mai dificilă ca niciodată. Shehab a pus paharul pe masă şi s-a apropiat de pat. A tras încet cearşaful de sub ea şi a acoperit-o decent. A chemat personalul să cureţe camera. Odată uşa închisă în urma lor a intrat în baie. La fel ca Donna şi-a umplut cada cu apă, şi-a pus perniţa sub cap şi sorbind încet din şampanie, a închis ochii şi a văzut-o pe Donna cu mai mult de cincisprezece ani în urmă. Era într-o vineri, în lună martie. Era soare, dar briza era rece. Pe plaja de la Sheraton erau numai străini. Stătea de vorbă cu un alt ziarist. Deoadată acesta l-a lăsat vorbind şi a plecat în viteză de lângă el. S-a uitat mirat şi a văzut că o prinde din urmă pe prietena lor comună, Melissa. Aceasta era însoţită de o altă tânără, cel puţin aşa şi-a imaginat-o de la distanţă. S-a întors cu spatele spre ei şi şi-a continuat lectura. În mai puţin de cinci minute, vocea Melissei şi a lui Tom se apropia de el. Curios a întors capul şi la fel de repede s-a ridicat în picioare. Melissa l-a sărutat prieteneşte, aşa cum avea obiceiul să o facă cu toate cunoştinţele ei. Era un obicei american, se justifica ea de fiecare dată.

-Prietena mea, Donna.

Şi după ce şi-a terminat discuţia cu Tom a continuat:

-Shehab este ziarist, dar ce ziarist, în plus şi egiptean! Cel mai mare seducător şi celibatar înrăit.

Şi râzând în hohote a luat-o pe Donna de mână şi cu un aer conspirativ i-a spus:

-Am glumit, este cel mai bun prieten al meu, fapt pentru care am să-l rog să te scoată la plimbare în seara asta, pentru că eu sunt de gardă.

Donna îl examina pe sub lentilele de culoare închisă. Shehab era sigur că avea ochii fixaţi pe el şi poate îşi spunea că era cam în vârstă pentru ea. Avea certitudinea că era străină şi ce l-a deranjat era că nu putea să-i vadă inelarul. Trecuseră zece minute şi nu-i auzise vocea. S-a apropiat de Melissa şi a întrebat-o la ureche dacă prietena ei era mută. Melissa i-a repetat întrebarea cu voce tare, iar Donna a zâmbit în colţul gurii, fără să scoată o vorbă. S-au hotărât să se aşeze la o masă şi să comande ceva de băut. Melissa cu Tom au plecat grăbiţi să găsească o masă. Donna îşi căuta ceva în geanta de plajă şi atunci, el, pierdut între ei, a hotărât să o aştepte pe necunoscută. Era intrigat. Pentru prima dată întâlnea o femeie atât de zgârcită la vorbă. Când a fost lângă el, s-a trezit întrebând-o în engleză:

-Sunteti doctoriţă?

-Nu, i-a răspuns scurt, în arabă.

A înghiţit în sec răspunsul ei, dar a respirat uşurat, când a văzut că mâinele îi erau goale. Nici urmă de verighetă.

Mergeau pe gazon şi s-a trezit că a prins-o în braţe. Donna călcase din greşeală pe o piatră mai puţin vizibilă. A rămas surprins când a putut să o privească în ochi. Erau mari, cu genele bine rimelate şi de culoarea mierii. Se aştepta să vadă ochi albaştri sau verzi din cauza părului blond şi a pielei albe, trandafirii. A repus-o pe ambele picioare şi după ce s-a aplecat să-i îndrepte papucul, a izbucnit în râs:

-Stimată domnişoara, ţin să vă spun că trebuie să rupem şi tocul celălalt, dacă nu vreţi să mergeţi desculţă.

Adevărul era că se uita mai mult la gleznele ei, decât la tocul care zăcea în iarbă. Donna s-a aplecat, şi-a luat tocul, dar şi papucii. I-a pus în geanta de plajă şi a plecat desculţă spre restaurant, lăsându-l pe vine şi uitându-se după ea. Când s-a aşezat la masă, a întors capul, i-a zâmbit şi i-a strigat tot în arabă:

-Mă întorc să te ajut să te ridici?

Shehab s-a ridicat zâmbind şi când s-a aşezat la masă a căutat să nu stea lângă ea, ci în faţa ei.

-Ah ,încă ceva, sunt doamnă şi am doi copii.

-Îmi cer scuze, i-a răspuns laconic şi dezamăgit în sinea lui.

Nu se aştepta să fie căsătorită şi să aibă şi doi copii.

-De un singur lucru sunt sigur, i-a spus cu ironie, nu sunteţi libaneză, cu toate că vreţi să lăsaţi impresia.

-Da ,este adevărat, tonul ei se schimbase.

Shehab aştepta curios şi restul de detalii, numai că Donna tăcea. Se uita la ea şi încerca să-i ghicească vârsta. Melissa l-a înterupt din pronosticuri.

-Shehab, am nevoie de tine. Vreau să ne vedem liniştiţi şi să stabilim o strategie, pentru a o ajuta pe Donna. A venit să facă un studiu de marketing. Are în Beirut o Companie de Asigurari, pe care vrea să o deschidă aici, în Qatar. Tu eşti specialist în finanţe, ca să nu spun în tot. Tu eşti persoana cea mai valabilă să o introducă acolo unde trebuie.

O privea mirat pe Melissa. El visa să pună mâna pe o pasăre rară, şi iată că Melissa i-o punea în braţe şi insista că era singurul care o putea ajuta. Şi-a amintit că era “doamnă“ şi s-a gândit că soţul ei o trimitea înainte să deschidă porţi. Nu, numai că le-ar deschide, dar o frumuseţe ca a ei, le-ar şi fărâma, aşa că după ce şi-a trecut mâna prin părul grisonat, nu a rezistat să nu o întrebe:

-Dacă doamna este aici, soţul unde este?

Realizând că fusese oarecum nepoliticos, a continuat:

-Este mult mai uşor pentru un bărbat, decât pentru o femeie. Melissa a vrut să-i răspundă, dar Donna a oprit-o. L-a fixat din ochi pe Shehab cu buzele strânse şi sprâncenele încruntate şi i-a răspuns tot cu o întrebare:

-Şi dacă soţul nu mai este?

-Atunci,...

Şi după o clipă de gândire a continuat:

-Doamna poate să pătrundă oriunde fără teamă.

Melissa s-a uitat la ceas şi i-a făcut semn lui Donna să se ridice. Erau aşteptate la prânz de un qatarian. Shehab şi Tom s-au ridicat în acelaşi timp. Când Donna i-a întins mâna, i-a amintit:

-Aşa cum a propus Melissa, la ora 20 trec să vă iau.

Donna i-a zâmbit şi a mişcat capul afirmativ. Atunci a respirat uşurat, se aştepta să fie refuzat şi s-a trântit pe scaun.

-Ce, ai inebunit? l-a luat Tom la rost. Soţul ei a murit de mai bine de doi ani. Melissa o cunoaşte de când a lucrat la spitalul American din Beirut. Sunt prietene de mai bine de şapte ani. Este o doamnă şi tu îi vorbeşti cu subânţelesuri.

Era pentru prima dată când o femeie îl intimida sau poate îl fascina. S-a trezit ca dintr-un vis, la observaţiile lui Tom. Cu altă ocazie nu i-ar fi permis, dar de data aceasta se dovedise a fi o adevărată comoară. Aflase că era văduvă, îi era suficient. Fără să-şi manifeste interesul, a îndrăznit totuşi să-l întrebe:

-Este încă foarte tânără ca să rămână văduvă şi cu doi copii. Cam câţi ani crezi că ar avea?

-În toamnă împlineşte 40 de ani. Se iubesc, ea şi Melissa. Sunt născute în acelaşi an şi lună, numai că Melissa este mai mare cu o săptămână.

Şi fericit că el cunoştea secretul celor două femei, Tom a început să râdă. Shehab se uita cu milă la el, nu-l bănuise atât de naiv. Încet, s-a molipsit de râsul lui şi au râs împreună, chiar mai tare, de bucurie că Donna nu era la treizeci de ani aşa cum o bănuise el. La patruzeci de ani este matură şi nu va observa că el avea cincizeci de ani.

-Ştii de ce râd? l-a întrebat Tom.

Shehab a ridicat mirat din umeri.

-În septembrie va trebui să cumpărăm două cadouri în acelaşi timp, asta dacă tu o ajuţi pe Donna să se instaleze aici. Ştii că are promisiuni serioase în Bahren?

-De unde vrei să ştiu, deşteptule? Abia am scos trei cuvinte din gura ei şi este pentru prima dată când Melissa mi-o prezintă.

De la Tom, în următoarele zece minute aflase tot ce ştia despre cele două femei. S-a despărţit de Tom, fericit. Acesta nu a uitat să-i amintească faptul că Donna trebuie ajutată, să nu pice în plasa unui rechin, să-şi piardă banii. S-a întors acasă şi a început să lucreze la dosarele lui, numai că mintea îi fugea la frumoasa necunoscută. S-a ridicat de la birou şi a intrat în baie. S-a uitat la părul care albea de la o zi la alta. Îi plăcea mustaţa lui. Pentru nimic în lumea nu ar fi data-o jos. S-a întors în toate direcţiile, când pe drepata, când pe stânga, s-a privit cu atenţie în oglindă şi a zâmbit. S-a încruntat aşa cum făcuse Donna la masă, şi-a strâns buzele şi dintr-o dată a izbucnit în râs. ”Cred că această doamnă şi văduvă cu doi copii şi femeie de afaceri, o să mă facă să-mi pierd capul.“ După ce şi-a examinat şi burta, a decis să facă mai mult sport şi iarăşi râzând a ameninţat-o în oglindă cu degetul şi a spus “şi dacă ne-am pierde capul amândoi?” Trecuseră 15 ani, de când singur, în oglindă presimţise că această femeie îi va marca destinul. Acum era în baie, ea dormea, aşa cum îi plăcea după şampanie. Ştia că era obosită. Venise de departe în viaţa lui, apoi plecase el departe şi o “abandonase“, cum îi plăcea ei, să-i spună. De fapt ea îl alungase. Se iubiseră în secret patru ani. Ar fi vrut să iasă în stradă şi să le spună tuturor “că era a lui“, numai că Donna nu a acceptat. Se întâlneau la dineuri, era strălucitoare şi se lăsa curtată, el nu îndrăznea să vorbească cu nicio femeie mai tânără. Imediat privirea Donnei se tulbura şi de la distanţă o vedea cum îşi strânge buzele şi se încruntă. Era aşa de senzuală în clipele acelea că nu rezista să nu-i zâmbească şi ascultător se îndrepta spre grupul de bărbaţi. Atunci, Donna trecea indiferentă pe lângă el şi pe lângă două fraze convenţionale, îi şoptea cât de mult îl iubea. S-a ridicat din cadă după mai bine de o oră. Era frânt. În ultimul an se întreba în fiecare clipă, dacă Donna avea pe cineva în viaţa ei? A găsit-o neschimbată. Puţin abătută. Ridurile despre care se plângea îi veneau bine, se mai împlinise, dar era normal. Era la fel de pasionată pentru el şi la fel de atentă faţă de copii. Cum ar putea să o răpească? Se ştergea nervos şi nu şi-o putea imagina capabilă să-şi lase copiii şi să locuiască numai cu el, departe de Qatar.

S-a întors în cameră. Donna ocupa jumătatea patului iar mâna şi piciorul erau întinse spre locul lui. “M-a căutat“ şi-a spus fericit, dar dintr-o dată şi-a amintit că dormea răvăşită, fără niciun respect pentru cel care era lângă ea în pat, cum îi plăcea să o tachineze, în fiecare dimineaţă. De fapt îi căuta singur mâinele şi picioarele, şi le punea pe el, în cazul în care Donna încerca să nu se mişte prea mult. Când o simţea lângă el, dormea liniştit şi fericit. Ar fi vrut să doarmă, dar dorinţa de a o privi era mai puternică în el. Şi-a tras un fotoliu lângă pat şi o privea. Faţa îi era relaxată, răsufla uşor, părul îi era întins pe toată perna. A întins mâna şi l-a mângait încet. Ar fi vrut să-şi ascundă faţa în el, dar i-a fost teamă să nu o trezească. Şi-a retras mâna, dar nu privirea. Sânii îi erau neschimbaţi,”mai frumoşi decât ai unei tinere“, şi-a spus cu respiraţia tăiată de emoţie. S-a împlinit, dar îi stă bine pentru vârsta ei, iar picioarele îşi păstraseră poate cel mai mult frumuseţea. ”Ce motiv a avut de a rămas singură până acum?“ A revăzut-o coborând scările în prima seară când au ieşit împreună. Era cu o fustă neagră strâmtă şi scurtă. A vrut să se urce în jeep-ul lui şi nu a reuşit. Era prea înalt pentru fusta ei prea strâmtă. Se uita la ea râzând, de încurcătura în care se afla. Era roşie la faţă şi jenată. A fost tentat să coboare şi să o ajute, numai că îi plăcea să o vadă cum avea să se descurce şi o privea curios şi nepăsător. Era nepoliticos, dar din prima clipă i-a plăcut să o tachineze, aşa că, aştepta nerăbdător să-i vadă soluţia. Dintr-odată, Donna şi-a tras fusta până sus. Lui i s-a tăiat respiraţia când i-a văzut piciorele. În schimb ea, s-a aşezat lângă el, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

-Mi-ai plăcut, i-a spus în clipa în care a demarat. Sunt convins că ai soluţii pentru toate situaţiile.

-Sper că a doua oară, să vii cu o maşină pentru doamne cu fustă scurtă şi strâmtă, i-a replicat ea.

Shehab, a tresărit. Deci va fi şi o a doua oară, care venea din partea ei. Sigur de el, a continuat:

-În general, doamnele care se urcă cu mine în maşină, au fustele mai largi şi lungi sau în cel mai rău caz sunt în pantaloni. Nu-mi schimb maşina în funcţie de toaleta doamnelor pe care le invit.

A simţit că Donna se supărase. Tăcea ca un copil la şcoală, când este certat de învăţătoare. A întins mâna, a prins-o pe a ei şi până să se dezmeticească, i-o sărutase.

-Iarta-mă, i-a spus. Nu se urcă nicio doamnă la mine în maşină, dar pentru tine am să-mi cumpăr mâine una sport şi decapotabilă.

-A, nu, lasă pentru altă dată. Mâine plec la Bahren şi s-ar putea să rămân acolo.

Un cuţit i-a trecut prin stomac.

-Nu se poate, ţi-am fixat întâlniri cu doi bancheri şi cu un şeic, i-a spus revoltat.

Minţea cu un tupeu, că se mira şi el. Era vineri, nu se puteau da telefoane pentru afaceri. Era zi de odihnă la musulmani şi mai ales de rugăciuni. Dacă ar fi sunat astăzi, l-ar fi înţeles că este în goană de timp şi o să-l bănuiască că ar avea şi un interes personal. Prefera să discute cu ei ca fapt divers, să le trezescă interesul. Trebuia să vină propunerea din partea lor, altfel toţi s-ar uita să profite sau de banii ei sau de frumuseţea ei ca femeie. Cunoştea mentalitatea lor mai bine decât oricine. Tactica lui avea nevoie de timp, îi era teamă să-i explice Donnei, de frică să nu-şi piardă răbdarea şi să plece în Bahren.

-Ce îţi doreşti să facem, a întrebat-o cu galanterie.

-Ce vrei, îmi este indiferent.

-E plăcut afară, nu este cald, dar nici frig iar nisipul este cald…

-Eşti responsabil cu buletinul meteorologic, în Qatar? l-a întrebat ea cu ironie.

Shehab a izbucnit în râs şi i-a luat încă o dată mâna prin surprindere, i-a sărutat-o şi cu toate că Donna încerca să şi-o retragă, i-a strâns-o şi mai tare.

-Cel mai bun restaurant este tot la Sheraton i-a spus când intrau pe aleea hotelui.

A oprit maşina şi cu privirea lui de seductor, i-a spus:

-Îţi las mâna ca să putem coborî din maşină, pe urmă o vreau.

Donna nu-i răspunse şi a continuat cu autoritate:

-Nu încerca să cobori, vin eu să te ajut.

Valetul aştepta lângă maşină. Shehab i-a dat cheia şi i-a explicat că trebuie să o ajute pe doamna. Acesta s-a repezit să facă ocolul maşinii, când Shehab l-a prins de mâneca sacoului.

 -Nu, tu tinere, mai încet!

Donna, privea scena şi a izbucnit în râs. Valetul fâstâcit, îşi cerea scuze. Din exces de zel era pe punctul să-i strice planurile lui Shehab, care cu un zâmbet ascuns, s-a apropiat de portiera Donnei. A deschis-o indiferent şi în loc să-i întindă o mână s-a aşezat în faţa ei şi i-a propus să-l prindă după gât cu braţele. Aşa avea să alunce fără niciun efort şi nu risca să-şi sfâşie fusta, tocmai la intrarea în hotel. Fără să-i bănuiască intenţia, Donna i-a urmat sfatul. Dintr-o dată s-a trezit că alunecă de-a lungul corpului lui Shehab şi a simţit cum sânii i se striveau de pieptul lui. O ţinea strâns în braţe şi respiraţia lui îi mângâia obrajii. Ar fi vrut să-i tragă o palmă. Abia atunci s-a desmeticit şi i-a ghicit planul, dar era aşa de bine, că după prima senzaţie de revoltă a urmat o a doua, aceea de a se uita în braţele lui. Şi-a ridicat privirea spre el şi i-a citit în ochi o strălucire, care îi spunea “victorie”. Cu dezinvoltură, tot el a trezit-o la realitate. -În afară de fusta strâmtă, ai şi lipici, a şoptit şi cu un gest teatral şi-a desfăcut braţele larg, aşteptând ca o victimă ca Donna să se dezlipească de el.

Trezită la realitate de aroganţa lui, Donna şi-a îndreptat fusta şi după ce şi-a trecut mâna prin păr, a răsuflat uşurată. ”Al dracului, este un bădăran, dar îmi place la nebunie“ şi-a spus mergând încet spre intrarea hotelului. Aştepta să o prindă din urmă. A întors capul şi l-a văzut în acelaşi loc urmărind-o cu privirea.

-Ai vorbit singură, ce ţi-ai spus? a întrebat-o serios.

Speriată, Donna, nesigură pe ea, dacă vorbise cu voce tare sau numai mintal, a recunoscut imediat:

-Am spus că ai multe carenţe în bunele maniere...

-Şi încă ceva, a continuat încruntat…

-Cu tot efortul pe care îl faci să pari un domn...

Şi dintr-o dată, înţelegându-i jocul, a replicat:

-Nu-mi placi deloc! Chiar mă enervezi. Mă indispui că aş vrea din tot sufletul…

S-a oprit, nu-i trecea nimic prin cap.

-Ce să-mi faci? a insistat el.

-Să-ţi dau nădragii jos şi să-ţi trag câteva nuiele în partea ruşinoasă.

Cu cât o asculta şi o privea, simţea că îşi pierde capul. S-a apropiat de ea şi i-a înconjurat umerii cu braţul. De la intrare, până la restaurant, toţi alergau înaintea lor. Toată lumea îl saluta, iar câţiva bărbaţi s-au ridicat şi i-au invitat la masa lor. În sinea lui se bucura, era pentru prima dată când vroia nu numai să impresioneze o femeie, dar o vroia înfrântă. Avea intenţia să o ajute, dar nu înainte de a deveni o plastelină, mai mult ca nicio altă femeie din viaţa lui. “Sunt bolnav”, îşi repeta în zilele când rămânea singur. Dar de fiecare dată avea aceleaşi gânduri, aceleaşi obsesii şi acelaşi rezultat final. Le abandona, fără niciun scrupul. Le iubea pe toate, până când ajungea de le ura cu aceeaşi forţă, cu care începea să le iubească.

Acum o privea cum dormea. O privea cu lăcomie în ochi, pentru că plecase fără nicio fotografie de-a ei. Atât de mult o visase şi şi-o imagina lângă el, în maşină sau în pat, că ajunsese să i se şteargă din memoria vizuală. Adesea nu-şi mai amintea trăsăturile feţei. Şi-a aruncat privirea spre ceas. Era trei noaptea. De două ore Donna nu-şi schimbase poziţia. A panicat şi s-a apropiat de ea. A avut impresia că nu mai respiră. A urmărit-o emoţionat câteva secunde şi s-a liniştit. Dormea profund.

S-a întors la fotoliul de lângă pat, s-a aşezat încet, cu frică să nu o trezească. Şi-a amintit-o iarăşi la prima întâlnire. Stătea la masă puţin jenată. El o privea zâmbind şi aşteptă să-i spună ceva. După un scurt moment de tăcere a întrebat-o, în lipsă de alt subiect, îşi simţea capul gol:

-Cum găseşti, Sheraton?

-Banal. Soţul meu prefera numai Hilton. Dacă nu putea să aibă o rezervare la data dorită, întârziam călătoria până în ziua când puteam să avem o cameră.

-A...,i-a răspuns, dus pe gânduri.

-Soţul meu,…a reluat discuţia Donna...

-Nu, te rog, scuză-mă, când ies cu o “doamnă“, nu-mi place să-mi vorbească despre soţul ei.

Donna a tăcut jenată. Shehab s-a simţit mizerabil şi ca să repare gafa, i-a spus cu o politeţe amestecată cu tandreţe.

-Îmi cer scuze sincere, ştiu că soţul tău a decedat. Nu vreau să te oblig să retrăieşti amintiri care te-ar putea întrista. Bănuiesc că şi aşa ai destule griji.

Şi aparent sincer, şi-a revenit abia în clipa când Donna i-a zâmbit şi i-a atins mâna.

-M-am obişnuit, după doi ani. La început am plâns zi şi noapte, pe urmă o prietenă m-a trezit din durerea din care refuzam să ies.

-Îl mai iubeşti, a întrebat-o Shehab.

-Da, enorm. Îmi lipseşte. Numai că îl iubesc ca pe cel mai frumos eveniment din viaţa mea, ca pe o amintire. Ştiu că nu se mai întoarce. Nu mă mai poate ajuta cu nimic, aşa m-am hotărât să fac un bisness. Am făcut Economie şi am urmat un curs de asigurări anul trecut în Beirut.

-Ai făcut Economie, unde? a întrebat-o curios.

-La mine în ţară, i-a raspus laconic.

-Nu vreau să te întreb de unde eşti, pentru că în mod sigur nu ai să-mi răspunzi.

Donna a râs şi a întins mâna să ia cartea de meniuri, pe care ospătarul i-o întindea. Şi-a ales o salată. Nu vroia să mănânce. Shehab era înfometat. Nu mâncase la prânz să poată mânca împreună. S-a uitat dezamăgit la Donna, dar cum ea a ridicat din umeri, în semn că şi aşa este prea mult, şi-a comandat un peşte fript.

-Nu-mi place vinul, i-a spus scurt, când i-a dat lista să-şi aleagă vinul preferat.

Shehab a chemat ospătarul şi i-a cerut să-i aducă cea mai bună şampanie Donnei şi lui un wishky sec.

Privirea Donnei a rămas neschimbată, ca şi cum considera normală comanda lui.

Când le-a adus şampania la masă, cu cochetărie, i-a spus chelnerului să nu o desfacă.

-Mi-ai spus ceva în legătură cu nisipul. O bem pe plajă, în faţa mării, cu picioarele în apă şi ne uităm la stele şi la lună.

Shehab era mai mai să se sufoce, cu prima înghiţitură de wishky. A început să tuşească, iar ospătarul speriat i-a cerut permisiunea să-l bată cu palma pe spate.

Donna şi-a terminat salata şi aplecată asupra mesei, suficient cât decolteul să i se dezlipească de pilea albă şi să-i lase sânii să se vadă în profunzime, îi povestea impresiile ei despre Qatar.

Shehab mânca cu privirea în farfurie. Nu o asculta, dar răspundea cu un “da“ sau un “nu“, după cum i se părea că s-ar cuveni la întrebările pe care i le punea. Îl ameţea privirea ei, sânii care erau până la jumătate vizibili sub decolteu, de la care nu ar fi putut să-şi ia privirea şi ce-l şocase cel mai mult era invitaţia ei la nisip. Înghiţea cu noduri, dar şi cu teamă, să nu-i scape de sub privire vreun nenorocit de os. La un moment dat, Donna şi-a lipit spatele de scaun. Atunci a respirat uşurat şi a privit-o. “Femeia asta este un amestec de îngeri şi de drăcuşori“, şi-a spus în clipa când, fericit că-şi terminase peştele, şi-a pus furculiţa în farfurie.

-Nu vrei îngheţată, parajitură, fructe?

-Este prea multă lumea aici, i-a răspuns zâmbind, aruncându-şi privirea spre şampanie.

A plătit şi au ieşit din restaurant cu sticla de şampanie înfăşurată într-o coală de hârtie albă şi cu două cupe. Dacă intrase sigur pe el, acum ieşea năucit. Se aştepta să fie “regele” din şah şi acum era “mat” şi în plus nebun. De data aceasta Donna şi-a ridicat fusta, indiferentă la privirea valetului şi s-a urcat în maşină, chiar înaintea lui Shehab.

-Mergem? Unde? l-a întrebat.

-Într-un loc afară din Doha. Nu ne deranjează nimeni şi dacă vrei poţi şi înota.

Donna nu i-a răspuns. Şi-a aprins o ţigară şi a deschis fereastra. În douăzeci de minute părăseau şoseaua şi intrau pe nisip. La cincizeci de metri era plaja. A oprit maşina şi când a vrut să coboare, Donna i-a făcut semn cu mâna, să nu se grăbească, pentru că se descurcă singură. A rămas aşezat, privind-o. Şi-a scos sandalele din picioare, s-a întors într-o parte, şi-a scos picioarele afară şi s-a lăsat să alunece. Atunci a luat şi el sticla şi cupele şi după ce a stins farurile maşinii, a urmat-o pe plaje. Donna era deja cu picioarele în apă.

-E rece, a strigat şi a ieşit din mare şi s-a aşezat pe nisip.

Shehab s-a gândit cu milă la pantalonul lui alb, dar plăcerea de a sta lângă ea, nu avea preţ. A destupat sticla cât mai încet posibil, ştia că orice picătură pierdută îi limita durata şederii pe nisip cu Donna alături. I-a întins cupa plină şi după ce a umplut-o şi pe a lui, au ciocnit cu aşa elan în lumina lunii, că nu a lipsit mult să le spargă. Un strop a căzut pe piciorul lui Donna. Aceasta a zâmbit, bănuind emoţia lui şi faptul că ţinea toţi “aşii“ în mânecă, şi-a şters-o repede, înainte să-i vină lui ideea în cap să i-o şteargă. Sorbeau amândoi în tăcere. Era într-adevăr fantastic. Valurile se pierdeau în nisip cu un zgomot plăcut, mângâietor. Stelele păreau complice la tăcerea lor şi aveau senzaţia că îi urmăreau curioase. Aştepta să facă ea un gest mic, banal, o aluzie, indiferent, orice, numai să o poată săruta. Nu vroia să înceapă primul. Îi era teamă şi o credea capabilă să-l refuze. Erau persoane mature, nu putea să sară pe ea. Ar fi fost indecent. Cum ar fi putut altfel să insiste să rămână în Qatar şi mai ales să o ajute cu relaţiile lui. Umpluse a doua oară paharele. Se uita disperat la sticla care era la jumătate. “Încă cincisprezece minute şi o terminăm“ se gândea cu tristeţe. Donna sorbea cu o plăcere demnă de invidiat şampania, încă rece. Avea privirea pierdută spre mare. Deodată o briză mai puternică i-a spulberat părul. I-a întins cupa şi şi-a întors părul la spate. A căutat în geantă o agrafă pe care a prins-o în păr, şi-a aprins o ţigară, după care şi-a luat cupa înapoi. Mâinele lor s-au atins. Shehab a tresărit, iar Donna a rămas indiferentă. Fuma liniştită. Shehab avea o poftă nebună de râs. Şi-a amintit de prietenul lui Georges. Dacă l-ar vedea cum a ajuns, să stea ca un căţel, în puterea nopţii pe plajă, lângă o femeie care îl ignoră. El care în altă situaţie ar fi fost acum în pat, cu o femeie goală şi care ar fi fost fericită să-şi arate toate graţiile şi nerăbdătoare aştepta să ştie când era următoarea întâlnire. Sticla era terminată. Donna fumase a doua ţigară. A încercat să se ridice. Shehab a lăsat-o intenţionat. Ştia că îi era greu cu fusta strâmtă. Vroia să-i ceară ea ajutor. Indiferent, privea marea. Cu puţin efort ea reuşise şi acum stătea în picioare lângă el. Şi-a ridicat privirea în sus şi dintr-o dată a simţit că alcoolul i se urcă vertiginos la cap. Îi vedea picioarele până sus. A vrut să pună mâna pe ele, dar s-a reţinut. S-a ridicat şi după o remarcă banală, “vai ce frumos este“ a urmat-o prin nisip până la maşină. Ar fi vrut să-i scoată creierul şi să-l privească şi mai ales să-l descifreze. Ce avea programat, pentru el? Abia aştepta să o conducă acasă şi să treacă pe la Melissa. Era prietena lui cea mai sinceră şi mai bună. Nu-i făcuse niciodată curte, pentru că era coleg şi prieten cu Richard. Ştia că venise în Qatar pentru el şi nici nu i-ar fi plăcut de ea ca amantă. Era amicală cu toată lumea, era foarte înaltă, mereu îmbrăcată sport şi neglijent şi adesea o tachina dacă din greşeală nu luase pantalonul lui Richard. Lui îi plăceau femeile cochete, frivole, provacatoare şi mai ales cele care îi cădeau în plasă de la prima întâlnire. Nu avea nici timp şi nici răbdare să le facă curte şi mai ales să le seducă. În douăzeci de minute, erau în faţa imobilului, în care locuia Melissa. -Am ajuns, i-a spus uşurat .

-A fost foarte plăcut, i-a spus Donna şi i-a întins mâna galant. Nu i-a sărutat-o, nu pentru că nu şi-ar fi dorit, dar mai repede i-ar fi rupt-o. A demarat în viteză. Avea nisip în pantofi, pantalonii îi simţea umezi şi în mod sigur erau murdari iar sângele îi fierbea. A oprit nervos în faţa spitalului de copii, unde Melissa era de gardă. A trântit portiera maşinii şi a încercat să intre, dar portarul nu l-a lăsat. A chemat-o afară. Melissa s-a grăbit să vină, speriată când i-a auzit numele în telefon.

-Melissa, vreau o ţigară, i-a spus când a văzut-o apropiindu-se de maşina lui. Ea a întins pachetul şi aştepta speriată să o aprindă şi să-i povestească ce îl aducea la ora aceea la spital. A tras un fum şi s-a calmat.

-Hai, vorbeşte, s-a răstit la el Melissa.

-Nu a fost nimic, am vrut o ţigară şi am vrut să-ţi spun că sunt dispus pentru tine, să-ţi ajut prietena. Înţeleg, nu are pe nimeni aici şi pe urmă este şi văduvă. Noi musulmanii avem un respect deosebit pentru văduve şi profetul nostru ne spune că “este de datoria celui care întâlneşte o văduvă…”

-Du-te dracului, i-a spus Melissa râzând, nici nu ştiam că eşti musulman. Este pentru prima dată când vorbeşti de religia ta. Tu religios? Pentru asta nu eşti acasă la ora asta? M-ai speriat, nebunule, şi sărutându-l pe obraz, a plecat înjurându-l.

S-a întors acasă calm şi distrat. Transformase răul în bine.

Donna s-a întors în pat de pe o parte, pe alta. Shehab a privit ceasul. Era ora cinci S-a ridicat de pe fotoliu şi a ridicat perdeaua grea din mătase. Începea să se lumineze. Şi-a scos halatul de baie şi s-a strecurat încet pe locul lăsat liber de către Donna. Mai avea câteva ore de somn. A închis ochii şi a întins mâna. A lipit-o pe coapsa Donnei. Pentru prima dată după zece ani dormea fericit, dar nu sigur de durata fericirii lui.

În mai puţin de două ore Donna s-a trezit. Shehab dormea profund. S-a ridicat din pat şi s-a uitat la ceas. Era trecut de ora şapte. Camera era aranjată, până şi pantalonul ei era pus pe un umeraş. A zâmbit. Încercase să se obişnuiască cu ordinea lui şi el cu dezordinea ei. Începea să se dezbrace de când intra pe uşă. Îşi arunca sandalele la intrare, îşi lăsă geanta în salon, bluza în baie şi restul lângă pat, jos. Îi lăsa lui Shehab impresia că făcea totul intenţionat, dar aşa era obişnuită. Când era acasă, mama îi strângea hainele lăsate la întâmplare, iar mai târziu la Rami erau servitoarele. Nici ea nu înţelegea de ce nu se putea schimba. Era singurul motiv pentru care nu o certa pe Tina şi se forţa să-i fie un exemplu pozitiv, acum în Qatar. Se dezbrăca la ea în cameră.

Îşi simţi gura amară. Nu vroia să facă nici cel mai mic zgomot, să-l trezească pe Shehab. Şi-a luat pungile cu cosmeticele cumpărate în Bahren şi a intrat în baie. A început să râdă de câte flacoane inutile cumpărase. A deschis robinetul încet şi s-a uitat la cadă cu regret. Şi-a spălat numai faţa şi dinţii şi după ce s-a îmbrăcat, a ieşit din baie în vârful picioarelor. Şi-a luat geanta şi a închis uşa încet. În momentul când apăsa pe butonul de la lift şi-a amintit că uitase cheia. Vroia să-l lase să doarmă până când se trezea singur. A coborât în lobby şi a comandat o cafea amară şi un pahar cu apă. Peste încă o oră, a mai comandat o cafea. Începu să se plictisească. Deodată se ridică şi se îndreptă spre recepţie. Zâmbind s-a adresat recepţionerului:

-Ce aş putea să fac, până se trezeşte domnul?

-O baie turcă, cu masaj, s-a grăbit acesta să răspundă.

-Acum? l-a întrebat surprinsă de posibilitatea de a se îmbălsăma în uleiuri şi vapori.

Plin de importanţă, acesta a telefonat la serviciul de masaje şi mulţumit i-a făcut semn cu capul, ”totul este în regulă“, după care a închis telefonul.

-La primul subsol, fetele vă aşteaptă şi după ce a ieşit din spatele biroului, a condus-o până la lift, de unde a dat-o în primire primului valet care trecea.

În mai puţin de zece minute era întinsă pe un pat şi două fete tinere începeau să o ungă şi să o maseze cu ulei de migdale. Avea senzaţia că toate articulaţiile i se dezmembrau, ca după o a doua mişcare să le simtă strângându-se la loc.

-Relaxaţi-vă, i-a spus cea mai tânără.

Acumulase în ea stressul de ani de zile. Cum putea să fie relaxată, când îi venise din senin încă o grijă, Shehab. Se obişnuise să se gândească la el din ce în ce mai rar în ultimii ani. De fapt încetase să se gândească de mult la ea însăşi. Toate gândurile şi grijile ei erau numai pentru copii. Găsea ridicol ca la vârsta ei, acum, să o vadă copiii îndrăgostită şi mai ales curtată. Renunţase la viaţa ei intimă din clipa când Shehab o părăsise. Melissa o acuza de neglijenţă şi blazare. Îşi schimbase rolurile. Se îmbrăca, aşa ca şi cum ar fi vrut să treacă neobservată, încetase să se machieze, îşi luase toate grijile pe cap, abătută şi singură, şi încetase să simtă nevoia de a fi iubită. De iubit îşi iubea copiii mai mult decât propria viaţă. Se uita mândră după Tito cum îşi întreţinea partenerii de afaceri. Era impresionată de seriozitatea lui şi avea lacrimi în ochi de bucurie când cineva îl lauda. Tremura pentru el şi pentru Tina. Când întârziau seara, îi aştepta la fereastră până când îi vedea intrând. Pe Tina o sorbea din ochi, nu ştia ce să-i mai cumpere şi îi satisfăcea toate capriciile.

“Unde ar putea să-l plaseze pe Shehab, numai era niciun loc liber? şi-a spus când s-a întins pe prima treaptă din piatră în baia turcă, unde aburii imprăştiau mireasmă de iasmin. Şi-a pus sub cap prosopul şi întinsă pe piatra caldă, şi-a trecut mâna pe corpul gol, plin de ulei şi a închis ochii.

Shehab cu ochii închişi a întins mâna spre locul unde bănuia că Donna mai dormea încă. A pipăit şi dintr-o dată a tresărit. Nu era în pat. A privit speriat şi nu a găsit niciun obiect care îi aparţinea. Şi-a tras o palmă peste faţă. A crezut că totul a fost un vis. S-a ridicat şi a intrat în baie, unde s-a liniştit, machiajul ei zăcea pe jos în pungi. Rujul era încă deschis pe marginea chiuvetei. A zâmbit. Mereu dezordonată. A căutat cu privirea pasta de dinţi şi aşa cum bănuia s-a confirmat, tubul era deschis. S-a întors în cameră şi a chemat recepţia. Vroia să ştie dacă cineva a văzut-o ieşind pe doamna care îl însoţea. A respirat uşurat în timp ce recepţionerul îi dădea informaţiile necesare. A cerut să i se aducă o cafea. În general, fuma cinci ţigări pe an, în situaţii disperate. S-a uitat prin cameră, sperând că Donna lăsase un pachet sau cel puţin o ţigară. A mai sunat încă o dată la recepţie şi a cerut un pachet de ţigări. Şi-a umplut cada cu apă şi a aşteptat cafeaua. În câteva minute era în cadă, cu ceaşca lângă el şi cu ţigara aprinsă. “Ce fericit am fost până să cunosc această femeie, am devenit scalvul ei, de ce am fugit toată viaţa, nu am scăpat“ şi-a spus şi enervat pe el a aruncat ţigara în ceaşcă goală de cafea. Nu avea încotro, trebuia să o aştepte, aşa cum o aşteptase zece ani, plecat în lumea mare, departe de Egipt, de prietenii lui din Qatar, departe de tot ce însemnase “la belle vie“.

Mai trăise o teamă asemănătoare în prima zi după faimoasa lor seară pe nisipul cald, în faţa mării cu sticla de şampanie. După o noapte agitată, la prima oră a fost trezit de Tom. Acesta îl anunţa că regele Arabiei Saudite, le acceptase interviul, dar nu vroia decât un ziarist de renume. Era singurul care fusese primit în toate palatele din Golf. Era de la sine înţeles că trebuia să plece în câteva ore.

-Cum să plec, dacă nici nu am pregătit interviul?! a început să ţipe ca un nebun.

Atunci patronul ziarului a luat receptorul şi i-a spus:

-Aseară ai fost văzut cu o blondă în Sheraton. Am auzit că are nevoie de relaţii, când te întorci, aranjăm totul şi fără să-i dea dreptul la replică, i-a lansat ca fluieratul unui şarpe, ai două ore să vii la ziar.

“Idiotul ăsta nu ştie să scrie două fraze, în schimb ştie fiecare ce are în stomac” şi-a spus şi nervos a intrat în baie, cu cafea şi cu o ţigară. Ştiia că Donna pleca în Bahren, avea să o piardă. Disperat a fugit la telefon, aşa plin de spumă, cu apa care se scurgea în şiroaie pe covor. A format numărul Melissei. Era convins că aceasta dorme după garda din noaptea trecută şi nu avea să-i răspundă sau cel mult să-l înjure. Auzit un mormăit în aparat:

-Melissa, scuză-mă, sunt eu Shehab, vreau să-ţi spun că trebuie să plec în două ore la Riad.

-Drum bun, i-a răspuns ea, cu ceva mai multă forţă.

-Melissa, vreau să vorbesc cu Donna.

-Acum am lăsat-o la aeroport, doar m-am întors şi am încercat să dorm, când tu, drace, m-ai trezit.

-Melissa, dormi s-au mă asculţi? a întrebat-o când se lăsase linişte între ei.

-Te ascult.

-Cand mă întorc aranjez totul. Nu o lăsa să se instaleze în Bahren, are nevoie de capital mare, nu cunoaşte pe nimeni acolo...

-Gata, am înţeles, te-ai îndrăgostit de ea, i-a spus mai vioaie. Te cunosc însă mai bine decât oricine şi sunt convinsă că ai s-o laşi baltă aşa cum ai făcut cu toate celelalte. Accepţi, un pshio-analist, să te examineze?!

-Accept orice, îţi jur!

-O.K. şi drum bun!, i-a spus, după care a închis.

A rămas cu receptorul la ureche până când s-a dezmeticit din cauza tonului. A plecat fericit în Riad. Ajunsese obsedat de Donna. Nu rata nicio oglindă în care să nu se privească. Avea impresia că era prea plin, nu-i mai plăcea mustaţa. Şi-a amintit că Melissa îi spusese mai de mult că fără mustaţă ar arăta mai tânăr. Era tentat să o radă. Interviul era filmat şi transmis în direct de toate posturile de televiziune din Golf. Trebuia să apară impecabil. Îşi luase cu el două costume şi mai multe cămăşi. Cameramanul obosit de misiunea grea pe care i-o încredinţase, să-i aleagă costumul şi cămaşa care aveau mai mult efect pe ecran, i-a ales la întâmplare cămaşa, care până la urmă nu a arătat deloc rău. Interviul acordat de regele Saudiei a avut mare succes. A doua zi apărea împreună cu regele pe prima pagină a tuturor ziarelor din Golf. Erau cuvinte de laudă la adresa ziaristului şi mai ales comentau răspunsurile directe date de rege cu privire la economia aflată în plină expasiune. Se întorcea de la Riad după câteva zile, acoperit de glorie. Era clasat în Golf printre primii trei ziarişti remarcabili. Ştia de mult cât era de bun, dar nu-l impresiona. Îşi făcea profesia cu pasiune. Nu-şi imagina că ar fi putut face altceva în viaţă. Îi plăcea în Qatar pentru că era mai puţină agitaţie, dar mai ales scria şi analiza economia. Le spunea mereu că într-o zi în această peninsulă de 400.000 de locuitori, va fi un “boom“.Toţi îl întrebau în ce? Petrol era puţin, apă nu era, încă nivelul de viaţă era modest, industrie timidă, se construia, dar majoritatea vilelor şi blocurilor erau nelocuite. Numai indienii care veneau la muncă şi Shehab credeau în viitorul Qatarului. Donna era încă în Bahren când s-a întors din Saudia. În aceeaşi seară, a dat buzna peste patron. L-a ameninţat că dacă într-o săptămână nu era totul aranjat pentru Donna, demisiona. Deja avea multe oferte în Golf şi în SUA. Patronul îl credea capabil şi ştia că are “o pasăre rară“ ca şef de redacţie. A doua zi pleca cu primul avion spre Bahren. În treizeci de minute avionul ateriza şi în alte treizeci de minute o aştepta în restaurantul hotelului pe Donna. A sunat-o de la recepţie. I-a trebuit puţin timp până să-şi amintească de numele lui. În primele minute era tentat să lase totul baltă şi să plece, după care zâmbind şi-a spus că nu putea să fie decât cochetărie feminină. S-a aşezat într-un colţ al salonului şi a comandat două cafele. După mai bine de douăzeci de minute Donna a coborât. Se aştepta să o vadă ca după somn. A rămas surprins când a văzut-o ieşind din lift elegantă, machiată, ca şi cum ar fi avut cea mai importantă întâlnire din viaţa ei. S-a apropiat, trecând cu graţie printre celelalte mese şi fotolii şi zâmbind i-a întins mâna. Era aşa de frumoasă că i-ar fi sărutat mâinele amândouă, dar cum vroia să o trateze strict ca în afaceri, a primit-o serios şi a salutat-o ca atare.

-Ce te aduce în Bahren? l-a întrebat indiferentă, suflându-i fumul de ţigară în plină figură.

-Am probleme de rezolvat şi Melissa mi-a spus să trec să-ţi dau o veste. Totul se va aranja pentru tine într-o săptămână. Mâine ai fixată o întâlnire cu un Şeic şi cu o bancă.

-Nu pot, la ora 11.00 sunt aşteptată. Mă asociez, în principiu, cu o Companie locală. Mâine, împreună cu un expert, le verificăm cifrele de afaceri.

O privi îngrozit.

-Te-am crezut inteligentă, i-a scăpt printre dinţi.

De data aceasta, era rândul Donnei să-l privească mirată şi ofensată.

-Adică... Ce vrei să spui?

-Donna, nu se fac afaceri cu alte companii, despre care nu ştii nimic. Expertul tău, pentru o 1000$ îţi arată numai ce vor ceilalţi. În Qatar ţi-am aranjat să fii parteneră cu cea mai valabilă bancă. Tu vei avea 49% din capital. Tu dirijezi totul. Este o bancă, nimeni nu te va fura. Toţi vor avea încredere pentru asigurări, nu pentru numele tău, ci pentru al băncii. Îţi imaginezi ce pierzi? În 10-15 ani poate vor descoperi în Qatar diamante sau gaz, sau mai ştiu eu ce minuni. Aranjezi viitorul copiilor tăi.

Donna îl privi mirată. Cu câteva minute în urmă, avea impresia că totul era perfect, viitorul ei începea să se contureze, ca dintr-o dată să arunce totul la gunoi şi să-şi reia proiectul de la capăt.

-Si ce fac? l-a întrebat mirată.

-Aterizăm în Qatar cu primul avion, i-a răspuns promt.

-Avem avion după-amiază, i-a replicat abătută.

-Mergem la plajă, luăm o sticlă de şampanie, o bem la soare şi mâncăm cel mai mare peşte.

-Trebuie să-mi rezerv locul, să-mi strâng lucrurile din cameră…şi după un oftat sincer, cel puţin aşa l-a considerat Shehab, s-a ridicat de la masă, lăsându-l nedumerit dacă se întorcea cu el sau rămânea aici.

Dezmeticit de incertitudinea care plana asupra deciziei pe care urma să o ia, Shehab s-a ridicat de la masă busculându-i pe cei din jur şi a prins-o de mână tocmai când intră în lift:

-Asculta-mă stimată doamnă, cred că ştii că nu am douăzeci de ani, mi-am lăsat lucrul şi de câteva zile alerg ca un nebun să-ţi aranjez afacerile. Te aştept sau plec?

-Mi-ai spus că te-a trimis Melissa, i-a replicat repede şi o scânteie i-a luminat ochii maro-miere.

A tras un pumn în peretele din marmură şi prins cu minciuna, i-a replicat râzând:

-Ştii foarte bine că Melissa a insistat să te ajut. Am făcut totul pentru ea. Suntem prea buni prieteni ca să-i refuz vreo dorinţă, chiar dacă este pentru prietena ei.

-Vino cu mine sus să mă ajuţi, i-a spus râzând.

“Adevărul este pe buzele păcătosului“ şi-a spus Shehab când a intrat în cameră.

Toate hainele ei erau înşirate pe cele două fotolii, pantofii înşiraţi prin cameră, halatul de baie era şi el aruncat pe pat. Prima întrebare a lui Shehab a şocat-o pe Donna.

-Cu cine ai dormit? Ce a-ţi făcut, v-aţi bătut în cameră?

-Eu nu am dormit cu nimeni de când mi-am pierdut soţul şi aşa sunt eu, dezordonată. Acasă strângea mama şi pe urmă la soţul meu am avut întotdeauna două servitoare.

Shehab i-a ridicat nişte slipuri şi sutiene de pe un fotoliu şi s-a aşezat perplex. Şi-a trecut mâna peste faţă să-şi ascundă râsul şi cu toate acestea nu a rezistat şi i-a spus:

-Dacă ai să faci şi cu actele de la Companie la fel, încep să am remuşcări pentru că vei ajunge la închisoare în Qatar.

-Munca fizică este pentru needucaţi, i-a răspuns ironic, după care i-a aruncat câteva bluze şi pantaloni să le împăture.

Ajunsese să stea pe covor în faţa valizei şi să-i aranjeze lucrurile cât mai ordonat.

Îşi aminti cum îşi bătea joc de prietenul lui când îi povestea că îşi ajuta nevasta, îi ducea mâncarea la pat când avea migrene sau îi călca fustele şi pantalonii. La un moment dat cum îi venise la mână un pantalon sport şi o bluză cu mânecă lungă, fără decolteu, i le-a aruncat în braţe şi îi spuse:

-Mâncăm la o terasă pe plajă şi pe urmă plecăm la aeroport.

Donna le-a luat şi a intrat în baie, dar spre surprinderea lui, la ieşire purta o bluză roz, care dacă nu era aşa de decoltată ca cea de plajă, rămânea totuşi provacatoare. Era mulată şi i se conturau toate formele, în special sânii. A tăcut şi după ce a verificat camera, prin pat şi pe sub pat, a intrat şi în baie, mulţumit că nu uitase nimic. I-a luat valiza şi a trântit uşa în urma lui. Ea era deja în faţa liftului. Era curios să o cunoască mai bine şi de la alte persoane. Vroia să aibă certitudinea dacă îşi bătea joc de el. Dacă aşa era natura ei, îi plăcea, dar dacă avea să descopere într-o zi că-l trata de idiot, avea să o facă praf. La intrare Donna a scos banii să plătească hotelul. Shehab i-a pus valiza jumătate pe vârful sandalelor şi i-a spus.

-Stai aici. Dacă te-am luat de suflet, măcar atâta lucru să fac.

Donna nu a putut să scoată decât un “of” când s-a trezit cu valiza pe picioare. Shehab ştia că nu putea să o doară, aşa că nu i-a dat nicio importanţă. După scurt timp, s-a întors de la recepţie fără valiză, i-a explicat că se vor întoarce să o ia înainte de plecare.

-Îmi place în Bahren. Este viu, modern şi viaţa mai frumoasă decât în Qatar, i-a spus ea cu regret.

Shehab mergea şi nu-i răspundea. Mergea repede iar ea abia îşi mai ţine suflul, iar sandalele cu tocuri îi erau incomode.

-Daca îmi pierd valiza?

Lui îi plăcuse întrebarea. Nu a mai rezistat şi i-a răspuns:

-Am să-ţi cumpăr altele, că doar sunt însărcinat de Melissa. Nu mi-am pierdut niciodată timpul cu nicio femeie, cum o fac cu tine de când ne-am cunoscut.

-Şi ce faci cu celelalte? l-a întrebat ea cu viclenie.

-Cand ne întoarcem, am să-ţi prezint amanta mea şi nu ai decât să o întrebi. Şi ea este dezordonată, este lunatică şi când vorbeşte, când nu vorbeşte, m-am săturat de ea.

-Atunci, caută alta.

-Am să-mi aduc alta din Egypt, i-a răspuns el, convins că nu putea să existe altă posibilitate.

-Nu mai pot, i-a spus Donna şi s-a oprit în loc. Mă dor piciorele, este cald şi...

-Vreau în braţe, a completat Shehab.

O privi ca pe ceva extraordinar. Pivirea lui de seducător, cu zâmbetul flegmatic de obicei, se schimbase pentru Donna. De data aceasta ochii îi străluceau şi sub zâmbetul ascuns de mustaţă, o sorbea din privire. A întins mâna şi a tras-o spre el.

-Ia-mă la braţ, i-a spus. Mi-ai spus că îţi place să faci cumpărături. Intrăm în primul centru comercial, tu intri într-un magazin şi eu trebuie să-mi sun prietena. În mod cert a fost îngrijorată când s-a trezit şi nu m-a găsit în pat.

Donna i-a răspuns dusă pe gânduri, “a,…te înţelg.“

La primul colţ au intrat în cel mai mare centru comercial din Bahren. Şi-a cumpărat o carte de telefon şi după ce a instalat-o în faţa unei ceşti de cafea, a plecat cu un aer grăbit şi îngrijorat să-şi sune amanta. O aşezase pe Donna strategic, astfel ca să-l poată vedea când vorbea la telefon. A introdus cartea şi după două apeluri Melissa i-a răspuns. I-a povestit totul, cu mici detalii. La un moment dat, Melissa nervoasă i-a tăit-o scurt:

-Shehab, am pacienţi, copii. Spune-mi sfârşitul şi concluzia. A acceptat sau nu?

-Melissa, dacă nu joci aşa cum am discutat, ţi-l mut pe Richard în Africa de Sud.

-Şi tu, dacă faci cu ea ce ai făcut cu cele câteva duzine de femei, îţi fac o injecţie şi te omor.

-Încă o întrebare, a insistat el. Şi la tine este dezordonată?

Melissa a izbucnit în râs.

-După ce a plecat, i-am găsit lucruri căzute după fotoliu. Aşa este ea, un amestec de…

-Îngeri şi drăcuşori, i-a răspuns Shehab. Ne vedem la aeroport, a încheiat convorbirea mulţumit.

Donna îl aştepta zâmbind. Îl văzuse calm în timp ce vorbea şi era convinsă că amanta lui nu era supărată. Îi plăcea Shehab, aşa cum i-a plăcut şi Rami, de la prima întâlnire. Erau deosebiţi întru totul şi era obişnuită când îi plăcea ceva, trebuia să-l aibă. Îl vroia, dar trebuia să-l cunoască. Nu-şi permitea să aibă aventuri, mai ales la vârsta ei. În mod premeditat, se ferea să nu sufere. Avea deja inima friptă de dorul copiilor. Îi trebuia cineva care să o protejeze, să se implice în problemele ei, dar nu şi în viaţa ei de familie. Melissa o averizase, “nu era tipul pentru căsătorie“, era deci exact persoana potrivită.

-Cum te-ai descurcat cu doamna? l-a întrebat în clipa în care s-a aşezat în fotoliul din bambus.

-Este domnişoară, a precizat el. Nu este căsătorită. Are douăzeci şi şapte de ani.

-Înţeleg, i-a răspuns, dusă pe gânduri.

Avea o concurentă greu de învins .

-Este foarte simpatică, o să-ţi placă de ea. Dacă vrei am să ţi-o prezint, i-a spus şi fericit, a scos batista şi şi-a şters mustaţa.

Mai avea încă în urechi mărturia ei sinceră, “nu m-am culcat cu nimeni, după moartea soţului meu.”

-De ce nu, a consimţit Dona

-Aş vrea să-i cumpăr un cadou. Ceva ce şi-ar dori orice femeie. Cred că tu ai putea să alegi pentru ea.

A fixat-o pe Donna cu privirea de sus până jos, după care a continuat:

-Cred că sunteţi cam aceeaşi talie. Ah! să nu uit, ceva pentru Melissa.

El a plătit şi s-au ridicat. A încercat să-i ia braţul numai că Donna şi l-a retras. Într-un târziu, după ce trecuse prin faţa a zeci de magazine i-a spus:

-Nu mă pricep. În locul tău, m-aş duce cu ea în Qatar să îşi aleagă un diamant, dacă tot vrei să-i cumperi un cadou, este tot ce îşi doreşte o femeie.

-Din fiecare călătorie îi aduc numai bijuterii, are o casetă plină cu diamante. Atunci să-i iau ceva Melissei, i-a spus cu indiferenţă.

-Melissei îi poţi lua din aeroport un parfum, i-a sugerat ea.

-Să mâncăm, dar nu pe plajă, este prea cald. În cel mai cunoscut restaurant bem două şampanii, ne îmbătăm, ne facem curte reciproc şi pe urmă mergem la aeroport.

Donna i-a zâmbit şi de data asta şi-a trecut braţul pe sub al lui.

-Daca mă îmbăt trebuie să dorm, i-a spus.

-Nicio problemă, ne culcăm, i-a răspuns tocmai când un taxi a oprit lângă ei.

S-au urcat în maşină şi el şi-a trecut mâna pe după umerii ei. A tras-o spre el şi a sărutat-o pe tâmplă. Se aştepata la o reacţie din partea ei. Când a vrut să încerce şi a doua oară, Donna i-a replicat:

-Te rog, am venit aici să-mi fac o situaţie, nu pentru aventuri.

Era ultima frază la care se aşteptase. Şi-a retras braţul şi şi-a aşezat mâinele pe genunchi. Donna se juca cu inelul de pe deget. Şi-a aruncat privirea şi a văzut că era un diamant. În mod sigur era cel de căsătorie. Era destul de mare şi impresionant, dar nu era de prima categorie. La mărimea celui pe care îl purta, de prima categorie trebuia să coste peste 50.000$. “Am să-i ofer unul şi mai scump, când am să mă însor cu ea“, şi-a spus fericit şi a început să privească pe geam. Donna tăcea. A coborât din maşină, ignorându-i mâna întinsă. A mers pe lângă el tăcută, dar cu un cuţit în inimă. Încerca să-şi imagineze cum arăta amanta lui de douăzeci şi şapte de ani. “Dacă o iubeşte, atunci de ce-mi face curte şi mă provoacă?” La masă a comandat şampanie. O încuraja să bea, numai că ea abia îşi înmuia buzele în cupa de cristal. Nu era cazul să mai comande încă o sticlă. A mâncat tăcută şi îi răspundea mono-silabic. Era încântat şi nu prea, de ideea pe care a avut-o cu telefonul. Începu să regrete. O sorbea din priviri şi se vedea al “dracului de idiot”, pentru ideea de a o tachina. Până la aeroport nu au mai vorbit nimic. La îmbarcare au aşteptat. S-au aşezat pe scaunele din faţa contoarului. Aerul condiţionat era foarte puternic. Shehab a simţit că îi era frig. Şi-a asumat riscul şi şi-a trecut braţul pe după umerii ei. A tras-o spre el, i-a ridicat părul şi şi-a apropiat gura de urechea ei. Donna a tresărit. Atunci i-a şoptit: “Cine ne vede, ne crede un cuplu fericit şi...“ Donna s-a retras. Atingerea mustăţii lui o excitase. El bănuise şi din acest motiv întârzia. Nu putea să aibă reacţii, pentru că era lume în jur, aşa că a profitat încă odată să-i mai şoptească ceva, despre o tânără îmbrăcată în sador şi care curioasă, îi urmărea toate mişcările. ”Este o şeică, vezi tipii aceia care stau în picioare, o păzesc.“

-Shehab, i-a şoptit Donna. Gata, mă enervezi, şi a încercat să-i ia braţul de pe umerii ei.

-Mă cunoaşte, i-a spus iarăşi la ureche şi îşi plimbă gura în părul ei. Pe mine mă cunoaşte tot Qatarul, plus celelalte ţări, dacă mă compromit cu tine în public, să te sărut înseamnă că…

-Poftiţi la îmbarcare, i-a anunţat o tânără.

Donna era deja în picioare, iar după o înjurătură înghiţită s-a ridicat şi el. “Eram tentat să-i spun că o iubesc, dar e mai bine aşa“ şi-a spus şi cu un aer mulţumit a urmat-o spre avion.

La aeroport Melissa a insistat să meargă şi el la ea. Richard le pregătise un pui indian. Ştia că Shehab era un mare amator de mâncăruri exotice. Făcuseră rost de vin franţuzesc şi nu-i împiedica nimic să sărbătorească viitorul succes al Donnei.

Melissa locuia într-un apartament imens. Jumătate nici nu era încă mobilat. Au mâncat în bucătărie, au râs şi mai ales au băut trei sticle de vin, fără să-şi dea seama. Au intrat în salon şi s-au trântit pe fotoliile joase. Din întâmplare a nimerit pe canapea lângă Donna. Aceasta îşi dezlegase limba şi le povestea cum a ajutat-o Shehab să-şi strângă lucrurile şi cum i-a făcut valiza. Shehab a început să râdă ca un nebun. S-a sculat şi a căutat în buzunarul jachetei pe care o purta şi spre surpriza lor a scos un slip negru din dantelă.

-Era jos în baie, le-a spus serios şi cu slipul în mâna s-a aşezat înapoi pe canapea.

-Uf, ce nesimţit eşti, te-ai plimbat cu un slip murdar în buzunar toată ziua, i-a strigat Melissa şi a fugit la bucătărie.

Donna s-a repezit, roşie de mânie să-i smulgă slipul din mână, numai că el a bănuit intenţia ei şi a tras-o spre el.

-Donna, sunt îndrăgostit de tine.

Richard a ieşit afară din salon.

-Pervers şi mincinos, i-a răspuns ea, plină de furie.

-Donna, te iubesc. Lasă-mă să-mi ascund faţa în părul tău. Am să te aştept, până când tu singură ai să decizi.

I-a prins capul între mâini, a privit-o în ochi şi şi-a apropiat buzele de gura ei. Donna era pe punctul să-i răspundă la sărut, când Melissa a intrat în salon cu un tort cu o lumânare aprinsă:

-Surpriză, copii! Bingo!

Când i-a văzut îmbrăţişaţi, a vrut să se retragă.

-Melissa, intră! i-a strigat Shehab. Avem o viaţă înaintea noastră să ne sărutăm.

Richard i-a aruncat lui Shahb aparatul de fotografiat.

-Prinde-ne acum şi imediat el fu în genunchi în faţa ei, cu o cutie de bijuterii. Stimată doamnă doctor, mă luaţi de bărbat?

Melissa a trântit tortul în braţele Donnei şi s-a aruncat în braţele lui pe jos. Richard, printre sărutările Melissei îi striga lui Shehab să-i fotografieze iar el, care tot alerga să le prindă feţele era pe jos. Numai Donna era cu tortul în braţe şi fugea dintr-o parte într-alta să nu o dea jos şi pe ea.

-Acuma serios, a spus Richard, Melissa, să ne ridicăm şi facem o fotografie pentru posteritate.

S-au ridicat şi cu multă tandreţe, Richard i-a pus inelul pe deget. Shehab prinsese formidabila scenă.

-Ai ştiut? a întrebat-o Donna fericită, când se sărutau.

-Nu, l-am cumpărat pentru întoarcerea ta printre noi, pentru iubirea mea şi a lui Richard şi pentru Shehab, cel mai bun prieten şi frate al meu şi al lui Richard. L-am cumpărat să ne sărbătorim toţi.

-Şi nunta, când? a întrebat Shehab.

-Nunta în toamnă, voi veţi fi naşi. Ne vom căsători într-o biserică, unde vreţi voi, în lumea largă, le-a spus Richard şi fericit a luat-o pe Melissa în braţe.

Donna i-a servit cu tort şi dezorientată, nu ştia unde să se aşeze. Pe canapea erau cei doi. Shehab era în picioare cu farfuria în mână. Îi evită privirea şi îl aşteptă să se aşeze pe un fotoliu, ca să-şi poată alege şi ea un loc, cât mai departe de el.

După multe discuţii şi glume, Shehab a plecat însoţit de Richard.

Peste trei luni, Donna primea un buchet imens de flori la prima oră în biroul Companiei. Era prima zi de lucru în mod official iar Shehab vroia să o felicite primul. Alergase înaintea ei în toate locurile. Îi deschisese toate porţile. Donna îl consulta în orice decizie. Tot el îi găsise şi un apartament unde să locuiască, a ales mobila şi discutat cu furnizorii preţul. În ziua când totul a fost terminat şi trebuia făcută inaugurarea, patronul a respirat mulţumit, când a primit invitaţia şi i-a spus:

-Dacă mai dura o lună cred că făceam faliment, sper că acum te mai strângi de pe drum şi lucrezi şi pentru noi.

Abia atunci şi-a dat seama cât de indulgent şi înţelegător fusese în toate aceste luni şeful său. Toţi credeau că se va căsători cu Donna. Nimeni nu credea când le spunea că nu era nimic între ei, nici măcar nu o sărutase vreodată. De fapt nu mai insistase niciodată. Nu avea intenţia să o oblige.Trebuia să vină totul de la ea. O aştepta mereu, numai că Donna începuse să-l trateze ca pe un frate. Era aşa de absorbită de munca ei şi îi era aşa de dor de copii, că nici nu îndrăznea să o abordeze în calitate de îndrăgostit.

Donna dormea liniştită în privinţa lui Shehab. Câteodată îi era teamă şi se întreba: “Nu cumva are pe cineva, de nu mai încearcă să-mi facă curte?” Prezenţa lui la toate apelurile e, era un semn bun, aşa că în fiecare seară îşi făcea cele mai năstruşnice planuri, cum să-i trezească interesul. În dimineaţa când a primit buchetul, inima i-a sărit în piept şi amintindu-şi de senzaţiile pe care le-a avut la început când o atingea, a hotărât că venise momentul să-i mulţumească pentru tot ce făcuse pentru ea şi să nu-l piardă.

Seara la dineul dat în onoarea deschiderii Companiei, invitase la Sheraton toate personalităţile posibile din Qatar. Shehab îi alese până şi rochia. Era neagră din mătase naturală. Un voal negru îi acoperea jumătate din păr. Era super sexy, dar în acelaşi timp discretă şi elegantă. Îi indicase până şi cum să fie coafată, îi vroia părul ridicat, cu câteva şuviţe neglijente, care îi ieşeau de sub voal si acesta neglijent pus, dar bine studiat şi prins.

Salonul era plin de bărbaţi. Câteva femei se pierdeau printre costumele albe tradiţionale qatariene şi cele negre ale bărbaţilor străini. Era seara ei de început de afaceri. Propietarul băncii, asociatul companiei, alerga după ea cu faţa congestionată de grăsime şi de oboseală, dintr-o parte, într-alta. Fotografii alergau şi ei şi flaşurile nu mai încetau. Melissa era fericită, dar îngrijorată. Richard şi Shehab nu mai apăreau. Donna aparent preocupată de invitaţii ei, îl căuta cu privirea pe Shehab. La un moment dat, spre sfârşitul dineului Richard şi-a făcut apariţia, în obişnuitul lui pantalon bej. Avea aerul şifonat. Abia după ce a condus ultimul invitat, s-a apropiat de el.

-Unde este Shehab? l-a întrebat intrigată.

-Mi-a spus, “misiune acomplita“.

Melissa i-a aruncat o privire pătrunzătoare Donnei. Se vedea că era nemulţumită de aceasta. Au ieşit toţi abătuţi din hotel. Numai Donna cu un zâmbet diabolic s-a întors înapoi la recepţie. A format numărul lui Shehab şi când i-a auzit vocea i-a spus.

-Te aştept într-o oră la mine. Dacă întârzii, mâine vei avea toate cauciucurile sparte, i-a mai spus şi a închis.

S-a apropiat de Melisa şi i-a şoptit:

-Vreau să ajung repede acasă.

Melisa era tristă din cauza lui Shehab, aşa că nu a răspuns. A săruta-o, mai mult în vânt când a coborât din maşină şi cum a doua zi era vineri i-a urat zi de odihnă plăcută. Donna a alergat pe scări ca o nebună. A luat un buchet de trandafiri de la intrare, a desfăcut patul, a început să smulgă petalele, a aprins lumânări peste tot în cameră, a stins lumina, a intrat în baie, a umplut cada cu apă, a mai aruncat petalele de la câţiva trandafiri şi a pus şi aici lumânări aprinse. Disperată a alergat la bucătărie să se asigure că sticla de şampanie era în frigider, după care a pus pe măsuţa de lângă pat cele două cupe mai deosebite, pe care le căutase în toate magazinele.

Era epuizată. S-a trântit în primul fotoliu, care i-a fost mai aproape, dar nu înainte să-şi arunce sandalele din picioare. Una a căzut lângă uşă, cealaltă, undeva mai departe, după zgomot.

În mai puţin de câteva minute s-a auzit soneria. Era Shehab, indiferent şi contrariat de graba ei să vină la o oră aşa de târzie. Era arogant şi cu aerul blazat al celui care văzuse multe în viaţă şi nu-l mai impresiona nimic. Donna a înţeles că era rândul ei să arunce cartea cea mare, pentru că dacă nu, risca să-l piardă. S-a oprit în faţa lui şi după ce şi-a trecut mâna prin păr, l-a privit timidă:

-Mi-ai intrat în sânge de când te-ai aplecat să-mi cauţi tocul rupt în iarbă. De atunci, aş fi vrut să-ţi umplu braţele cu corpul meu, dar nu aveam dreptul, era ca şi cum aş fi profitat de tine. Acum suntem egali. Tu ai profesia ta, eu pe a mea şi dacă vrem să ne iubim, nimic nu ne mai opreşte.

Ochii lui Shehab deveniseara mici. O privea cu buzele strânse şi cu sprâncenele încruntate, aşa cum avea ea obiceiul când se concentra sau când era nervoasă. Donna, nu înţelegea tăcerea lui.

-Nu te mai pot iubi Donna, au trecut atâtea luni. Nu mai simt nimic pentru tine, decât prietenie sau dragoste ca pentru o soră. Am devenit un bloc de ghiaţă, nu mă atinge.

-Ce? a ţipat ea ca o nebună şi s-a repezit şi l-a lovit cu prima pernă care i-a căzut în mână. M-ai lăsat să-mi descarc inima, ţi-ai bătut joc de mine atâtea luni. Leşinam în fiecare seară să pui mâna pe mine şi plecai ca un derbedeu cu, “salut pe mâine!“

Epuizată, a căzut pe canapea. Şi-a tras agrafele din păr, şi-a scuturat capul şi nervoasă şi-a desfăcut rochia, a tras-o de pe ea şi i-a aruncat-o în braţe.

-Ai fost goală sub ea?! a strigat el ca un nebun. Nici sutien şi nici slip?!

Donna îl privea mirată. Era speriată de ţipătul lui şi realiză că era goală în faţa lui.

-Tu mi-ai cumpărat rochia? încercăa să se justifice.

-Eu ţi-am cumpărat-o, dar nu să ieşi goală sub ea! i-a răspuns agresiv.

-Bine, nu m-a văzut nimeni, a răspuns ea şi jenată a fugit în dormitory, unde s-a trântit pe pat şi a început să plângă.

După câteva minute, când perna era neagră de la rimel şi începea să se îngâne cu somnul, simţi că el venise lângă ea în pat.

-Ai băut şampanie? o întrebă în timp ce o mângâia pe păr.

-Da, dar nu multă. Stinge lumânările să nu luăm foc, i-a spus şi s-a lipit de el.

Şi-a înfăşurat braţele în jurul gâtului şi după ce şi-a plimbat buzele pe faţa lui, a repetat:

-Te aştept, stinge lumânările şi scoate sticla din congelator, că mâine nu avem ce să bem.

Shehab a stins lumânările şi înainte să iasă din cameră, a văzut o pijama din mătase, care avea încă etichetă.

-Cine şi-a uitat pijamaua la tine?

-Eu ţi-am cumpărat-o, şi ţi-am luat şi papuci şi perie de dinţi, în cazul că rămâi la mine, din când, în când.

Fără să mai spună ceva, el a ieşit din cameră. A stins şi lumânările din baie, a scos sticla de şampanie din concelator, i-a aranjat rochia, care acum zăcea pe jos, a stins lumina şi a ieşit din apartament, închizând uşa încet. Era trist, era hotărât să rămână prieteni şi nimic mai mult. Sperase să fie alături de ea, dar Donna nu era femeia pentru astfel de relaţii. Creierul, îi controla sentimentele. O admira. Scopul ei în viaţă erau copiii. Muncea să le asigure viitorul, aşa cum ar fi făcut tatăl lor. O respecta pentru că nu a căutat să profite de niciun bărbat, deşi era frumoasă şi oricine ar fi cheltuit pentru ea. Avea bani, avea un nume respectat în Beirut, nu-i lipsea nimic, să ducă un trai liniştit şi monden.

În cele trei luni, a ajuta-o. Au muncit împreună până târziu în noapte şi a fost surprins de perspicacitea şi determinarea ei. Totul era terminat. În sinea lui, succesul ei îl considera şi al lui. Când se angajase alături de ea nu a bănuit că va fi o muncă titanică.

A ajuns acasă, a fumat o ţigară şi a intrat în dormitor. S-a gândit la ea şi mulţumit că relaţia lor va fi strict amicală, s-a trântit pe pat. Era ca şi cum scăpase de o greutate. Se simţea trist, dar cu sufletul uşor. Era fericit pentru că rezistase tentaţiei. Dacă ar fi cedat, ar fi devenit sclavul ei pe viaţă. El era omul tuturor femeilor. Viaţa era prea scurtă, să nu profite de ea. Cariera lui era scopul final. Nu putea să se dedice la două pasiuni. Donna ar fi avut prioritate.

Mulţumit de argumentele pe care şi le aducea singur a închis ochii, numai că, imaginea Donnei îi apărea cu intermitenţe. O vedea goală în salonul ei, îi simţea mirosul, o auzea spunându-i că a lăsat o lumânare aprinsă şi acum ardea. S-a ridicat din pat peste câteva ore transpirat şi îngrijorat. A intrat în baie şi a făcut un duş. S-a uitat în oglindă şi şi-a spus “te-au ajuns blestemele celorlalte femei“, după care a intrat în biroul lui şi a început să citească. Era în urmă cu multe lucrări. În două săptămâni trebuia să plece la o conferinţă în Maroc împreună cu Emirul.

A ieşit din birou dimineaţa la ora şapte. Era epuizat, a tras perdelele groase din pluş, a scăzut la maxim temperatura aerului condiţionat şi s-a întins în pat. Avea de gând să-şi continuie lucrul odată odihnit. De data aceasta a adormit profound, s-a trezit spre prânz şi a avut sezaţia că robinetul de la bucătărie era deschis. A ascultat atent şi supoziţia a devenit certitudine, în bucătărie nu era numai zgomotul apei, cineva îi deschidea şi frigiderul. “Trebuie să mai dorm, am halucinaţii auditive“ şi-a spus şi s-a întors cu faţa spre fereastră. Se pierdu în somn. Era obosit fizic şi sufleteşte. Avea nevoie de multă luciditate în ceea ce privea relaţia lui cu Donna.

Visa. Visa că era mângâiat. Îi auzea vocea. Auzea cuvântul “te iubesc“, “tu eşti îngerul meu păzitor“, “nu mă scoate din viaţa ta“ şi dintr-o dată a simţit o palmă trasă peste obraz. A tresărit şi a simţit şoaptele calde, ceva, sau cineva era lipit de el. A deschis ochii şi a intors capul speriat. Prima imagine, nişte ochi care asemănători celor de pisică, sclipeau şi aruncau scântei:

-Of, Donna, m-ai speriat de moarte, a reuşit să-i spună şi s-a întors cu faţa spre ea.

-Te aştept de câteva ore, i-a spus ca şi cum era ceva normal să se găsească în patul lui.

-Cum ai intrat?! a întrebat-o mirat.

-Am luat cheia de la portar. I-am spus că nu te simţeai bine aseară şi nu răspunzi la telefon.

I-a prins amândoi obrajii în palmele ei şi l-a sărutat zgomotos pe gură. A întins mâna şi i-a găsit corpul gol. Şi-a retras-o imediat.

-Esti prea sigură de tine dacă gândeşti că mă las impresionat. Eşti goală la mine în pat, după ce ţi-am spus că am încetat să te iubesc, i-a spus şi ridicându-se şi-a tras slipul pe el şi i-a aruncat îmbrăcămintea în pat. Nu mă obliga să te jignesc. Te rog să rămâi demnă ca până acum.

Donna s-a ridicat din pat, şi-a tras bluza lui de pijama pe ea, dar a lăsat-o desfăcută, şi-a pus şortul şi după ce l-a privit încruntată şi cu buzele strânse i-a spus:

-Nici nu-mi place să fiu iubită în plină zi, mă deranjează lumina. Îmi place seara, fără nicio lampă aprinsă. Eu sunt pudică şi m-aş simţi inhibată să-mi văd partenerul gol.

Shehab o privea stupefiat. O iubea cu fiecare zi care trecea şi mai mult. Era mereu surprins de inteligenţa ei şi de abnegaţia cu care muncea. Pentru acest lucru îi era teamă. Avea munca lui de creaţie, nu putea să trăiască după capriciile unei femei. Era prea puternică pentru el. Ştia că îl va domina. Cu ea erau două variante, sau te ridicai sau erai distrus. Pe el se vedea terminat. Avea să ajungă o marionetă în mâinele ei. “Voi fi manipulat de ea, până la sfârşitul vieţii, dacă nu mă opresc din iubire la timp” şi-a spus auzindu-i paşii în urma lui.

-Masa este servită, stimate Shehab i-a spus ea şi aruncându-şi braţele prin surprindere în jurul umerilor lui şi-a apropiat faţa de gura lui şi cu mişcări lente, a început să se mângâie de mustaţa lui.

Shehab îşi pierduse respiraţia. Îi simţea sânii strivindu-se de pieptul lui şi în clipa când a vrut să o îndepărteze, i-a simţit palmele care îi alunecau în slip. În aceeaşi clipă însă se auzi sunetul strident al soneriei. Abia atunci el a realizat că pe masă erau patru tacâmuri. S-a uitat la ea mirat şi i-a văzut ochii care din maro-miere, sclipeau ca o oglindă, iar faţa îi era relaxată şi la ultima atingere buzele i le-a simţit fierbinţi şi uscate:

-Te iubesc, i-a spus.Te iubesc din adâncul fiinţei mele.Tu mi-ai dat forţă să muncesc.

Soneria sună şi mai prelung şi se auzeau râsete.

-Venim, a strigat Donna. Este Melissa cu Richard, i-a spus şi după ce l-a sărutat pe gură, cu o pasiune sălbatecă, a deschis şi a fugit în dormitor să se îmbrace.

Shehab a intrat în baie. Avea nevoie să facă un duş şi mai mult, să gândească ce avea să hotărască. Îi era frică. Frică de Donna, frică de el şi pentru el, frică de sufletul care a suferit toată viaţa din cauza unei alte femei, care se spunea că îl născuse. Dacă riscul era mare şi tentaţia era parcă şi mai mare.

Din dormitor, unde se îmbrăca, Donna îi dădea indicaţii Melissei cum să pregătească paharele şi unde erau sticlele. Atunci el a deschis uşa puţin şi a chemat-o în baie. Donna era deja imbrăctă. A tras-o înăuntru cu forţa şi a lipit-o de perete. A început să o sărute ca un nebun şi să-i tragă hainele de pe ea. Odată goală, a întins-o pe covorul din baie. Când era sigur că avea să-i cedeze, Shehab s-a ridicat şi i-a spus să se îmbrace.

-Ne iubim pe întuneric, cum îţi place, nu-mi este frică de tine. Acum ştiu că vei fi a mea. Îmbracă-te, repede! i-a spus, cu vocea limpede şi calm.

-Este prea mult până la noapte, i-a răspuns ea, întinzându-şi spre el braţele.

Shehab a ieşit victorios din baie. La bucătărie Melissa şi Richard şuşoteau şi râdeau. El a intrat cu faţa luminată şi râzând. Cei doi fără nicio jenă au început să-l tachineze:

-De ieri noapte până acum, nu aţi mai terminat?

Shehab, turnându-şi wishky în pahar, le-a mărturisit:

-Încă nu ne-am iubit. Am dormit fiecare la el acasă. M-am gândit mult până să o provoc. Mi-a intrat în sânge, o iubesc, dar îmi este frică de ea.

Melissa şi-a mişcat capul, care ar fi vrut să-i spună “ţi-ai găsit egalul“. Doar Richard care îi cunoştea numărul interminabil de aventuri i-a dat dreptate Donnei, să fie oarecum reţinută în relaţia lor

Soneria se auzi din nou. Shehab sări speriat. Se pierduse iarăşi în amintiri. Aceleaşi amintiri pe care le revăzuse în mintea lui, ca pe un ecran de ani de zile. Deschizând uşa, şi-a aruncat privirea spre ceas. Era trecut de prânz. În faţa uşii, în halat de baie, cu un turban pe cap, făcut dintr-un prosop, desculţă şi cu hainele pe braţe, strălucea Donna.

-Nu a existat zi, fără să mă şochezi! i-a spus Shehab, când Donna a dat buzna în cameră.

-Nu mă puteam imbrăca! i-a spus şi aruncându-şi hainele pe jos şi-a deschis halatul şi i-a spus să o miroase.

-În hotel de cinci stele eşti desculţă şi goală sub halat şi urci la etajul 15? Nu te-a văzut nimeni? a întrebat-o între râs şi mirare.

-Ai simţit mirosul de iasmin? l-a întrebat ea, fără să se sinchisească de observaţiile lui. Mor de foame, a continuat când îşi aranja lucrurile aruncate pe jos. Trebuie să-mi cumpăr ceva urgent înainte să mergem la masă.

Shehab o privea. “Este neschimbată“ şi-a spus şi a început să se îmbrace. Ea a intrat în baie şi a ieşit când Shehab, disperat, avea intenţia să bată în uşă. Nu a reuşit să-i spună decât:

-Eşti ca acum 15 ani.

-În vara aceasta, am să-mi fac un mini-lifting, am să încerc să-mi pierd kilogramele luate, am să-mi schimb toate hainele cumpărate în ultimii ani şi am să mă plimb cu tine la braţ, acolo unde ai să mă inviţi, i-a spus fericită, cu ochii în oglinda veneţiană, aşezată în mijlocul camerei.

-Dacă nu am să mor de foame astăzi! i-a răspuns Shehab cu privirea galeşă, la auzul ultimelor ei cuvinte.

Au ieşit din cameră fericiţi, ea încântată şi relaxată după baie şi masaj, el hrănindu-se deja cu speranţe şi promisiuni.

În lift Donna l-a îmbrăţişat. Stătea lipită de el şi îşi mângâia obrazul de mustaţa lui. Cu un etaj mai jos, liftul s-a oprit şi un cuplu în vârstă a vrut să intre, dar găsindu-i îmbrăţişaţi, au renunţat.

Donna a roşit şi s-a îndepărtat. Shehab i-a urmărit reacţia şi a zâmbit. ”Deci i se înroşesc obrajii ca atunci când ne-am cunoscut, în felul ei e pudică “ şi-a spus mulţumit şi după ce a luat-o pe după umeri au ieşit din lift.

-Mergem să vedem ce ai putea găsi să-ţi cumperi. Te vreau frumoasă şi pe urmă mâncăm într-un loc liniştit, departe de ochii bărbaţilor, pentru că vreau să ascult ce ai făcut zece ani fără mine.

Privirea Donnei s-a întunecat. Din agitaţia ei, bine simulată, Shehab a simţit că ceva nu era sau nu fusese în regulă.

-Ai iubit pe altcineva, hai spune, nu mă supăr.

-Vorbeşti prostii, i-a răspuns nervoasă şi s-a urcat în taxiul oprit în faţa hotelului.

-Când te aşteptam în dimineaţa asta, mi-am amintit cum am venit după tine prima dată în Bahren. Au trecut 14-15 ani, i-a spus, ca şi cum totul se întâmplase cu un secol în urmă şi nu despre ei ar fi fost vorba. Te iubeam ca un nebun, a continuat, privind-o cu coada ochiului.

-Si acum? l-a întrebat ea, căutându-i privirea.

-Acum este prea târziu să-mi pui această întrebare. Atunci a fost un contract pe viaţă. Este ca şi cum în tot acest timp, am fost prizonier. Ieri mi-am regasit libertatea, deci şi iubirea.

Taxiul a oprit. Shehab i-a întins banii şi a coborât înaintea ei. A ajutat-o să coboare şi a luat-o iarăşi pe după umeri.

-Se uită lumea la noi, i-a spus cu voce înceată.

-Draga mea suntem în vârstă acum, nimeni nu ne poate bănui că am fi concubini, pe urmă s-au mai emancipat şi ei, cu atâţia străini câţi au şi cât călătoresc.

-Toţi egiptenii sunt ca tine? l-a întrebat ea râzând.

-Suntem tandri, e natura noastră, i-a răspuns încântat.

-Şi femeile?

-Sunt focoase, pline de temperament.

-Dar sunt pline şi late în şolduri, i-a spus ea, ca şi cum ar fi vrut să-l tachineze.

-Din cauza Nilului. Aşa se spune la noi. Apa de Nil le modelează de secole, aşa cum îi place lui. Se pare că Nilul ăsta ştie ce le place bărbaţilor. Ce vrei o scândură în pat? Nu glumesc, nouă ne plac femeile pline.

-Eram slabă, de ce m-ai plăcut? l-a întrebat contrariată.

-Mai greşeşte omul în viaţă, i-a spus ca o consolare.

Au intrat acolo unde a vrut el. Era un butic de marcă. La început Donna a protestat, numai că o dată intrată, îi era greu să se decidă. A încercat mai multe piese şi consternată, îi cerea părerea. Shehab o privea râzând şi după ce a examinat-o şi el întorcând-o în toate direcţiile în oglindă, a hotărât pentru ea:

-Ramâi cu rochia asta şi până plătesc intră alături şi cumpără-ţi şi lenjerie, dar să nu pierdem timpul, că pic pe jos de foame.

Donna a ieşit în viteză şi a ales la întâmplare câteva slipuri şi un sutien. El a intrat după ea şi a întrebat-o:

-Ştii ce-mi plăcea cel mai mult să-ţi fac?

-Sa mă dezbraci, i-a răspuns repede.

-Ce vicioasă ai devenit, de când te gândeşti numai la prostii. Dar după ce te dezbrăcăm, nu te îmbrăcai? a insistat el.

 -Imi puneai sandalele şi îmi trăgeai fermoarul la spate.

-Bravo, i-a răspuns vesel, nu ai uitat. Dar de ce crezi că o făceam?

Donna s-a oprit în faţa lui şi râzând a început:

-Sandalele, pentru că toată viaţa mi-au plăcut cele cu tocuri înalte şi cum aveam mereu fustele strâmte sau pantalonii, nu mă puteam apleca, iar pentru fermoare, îmi era greu singură.

Shehab râdea ca un nebun, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o şi a întors-o spre magazinul din faţă.

-Te-am păcălit ani de zile, i-a spus, când îţi încheiam sandalele sau îţi treceam bareta, îţi mângâiam glezna şi piciorul până sus iar tu aveai un fior, îl simţeam şi ştiam că mă iubeşti. Pe urmă, la spate te sărutăm pe gât sau pe fund şi ştiam că plecai de la mine excitată.

-Dumnezeul meu! Ce vicios ai fost? i-a spus mirată.

-Erau termometrele mele, i-a mărturist el cu sinceritate. Alegeţi repede nişte sandale, mor de foame, i-a spus când au intrat pe uşa mare a unui magazin de încălţăminte.

-Le vreau pe cele caramel, i-a spus, să mi se asorteze cu rochia, dar cu condiţia să mă încalţi tu.

În clipa când vânzătoarea s-a aplecat să-i pună sandaua în picior, Shehab i-a luat-o din mână şi i-a pus-o el, cu aceeaşi răbdare şi cu aceeaşi atingere, ca în trecut.

-Ai dreptate i-a spus, şi a tresărit, fără voia ei.

-Este bine? Te cred când îmi spui că nu ai mai iubit pe nimeni. Şi chiar dacă ai avut pe cineva, nu a trecut decât în calitate de turist.

-Shehab! s-a răstit Donna la el. Nu face glume de prost gust.

-Scuza-mă, i-a spus el şi a sărutat-o pe păr. Merg să cumpăr ţigări şi ne vedeam afară.

După mai bine de douăzeci de minute, aparea Shehab, darb fără pachete. Donna s-a îndreptat spre el grăbită şi de la distanţă i-a reproşat râzând:

-Ai lăsat lucrurile mele în cele două buticuri?!

-Nu le-am uitat, le-am dat adresa de la hotel şi le vor duce ei. Cum să mergem la masă cu mâinele pline de pachete.

S-au luat de braţ şi mai înfometaţi ca niciodată s-au îndreptat spre restaurantul unde obişnuiau să mănânce când treceau prin Bahren, cu mai bine de zece ani în urmă.

-Mănânci ce vrei, bei ce vrei, numai şampanie nu, i-a spus Shehab când ss-au aşezat la cea mai retrasă masa din restaurant.

Donna l-a privit mirată.

-Nu, pentru că o să-ţi fie somn, i-a răspuns privirii ei. Şi vreau să-mi povesteşti tot ce ai făcut în absenţa mea, aşa cum se obişnuieşte la voi în faţa preoţilor.

-Nu pot, i-a spus Donna. Trebuie să mâncăm, nu am forţă, dar poţi începe tu! Sau mai exact vreau să ştiu, ce ţi-a venit aşa dintr-o dată să pleci? Mi-ai dat un ultimatum şi pe urmă ai plecat. Când ne iubeam şi ne înţelgeam, când totul era superb şi mai ales când au început problemele cu copiii.

Shehab a respirat uşurat. I se luase o piatră de pe suflet. O bănuia că avea o relaţie, de se ferise să vorbească cu el despre cei zece ani de când erau despărţiţi. O credea capabilă să se distreze cu el trei zile şi la urmă să-i spună, “îmi pare rău, nu sunt singură.“ Problemele au ocupat locul lui lăsat gol. Donna tăcea şi trăgea din ţigară cu calm. A luat paharul de wishky în mâna şi privindu-l prin el pe Shahab, a continuat tot cu o întrebare.

-Ai fugit sau m-ai abandonat? Mi-ai răpit zece ani din viaţă, crezi că este mai uşor acum să reluăm locurile din start?

-Trebuie de acolo de unde am rămas, i-a spus privind-o până în adâncul ochilor. Am plecat pentru că eram convins că venise timpul să ne căsătorim. Obosisem să-ţi fac jocul şi să ne iubim în secret. Vroiam să te ţin de mână la dineuri. Să mă scol cu tine lângă mine. Să te protejez pe tine şi pe copii, să fiţi ai mei. Ştiai că am bani mai mulţi decât tine, erau toţi pentru voi.

-Copiii mei erau mari, cum puteau să devină ai tăi? Pe mine nu ar fi acceptat să mă împartă cu un bărbat străin. Erai străin de două ori, în primul rând nu erai libanez şi în al doilea rând erai musulman. Abia începuse războiul, îşi pierduseră prietenii şi chiar un văr mai mare, pe care îl iubeau. Deja ideea că vin să lucrez într-o ţară musulmană îi scandaliza. Erau prea mici să depăşească limitele şi prea mari să-mi accepte totul.

-Atunci de ce nu ai vrut să fim oficial, amanţi? a întrebat-o nedumerit.

-Pentru că în Qatarul de acum zece ani, mi-aş fi pierdut respectul. Ce importanţă avea faptul că unii ştiau, alţi bănuiau, iar pentru majoritatea eram o văduvă libaneză, care muncea să-şi crească cei doi copii. Hai să mâncăm, i-a spus, mai mult să-l scoată din impas.

Îi înţelegea orgoliul. Şi ea şi-ar fi dorit să fie însoţită, să aibă soţul ei, pe care să-şi pună seara capul. Să nu se mai trezească noaptea singură şi să fumeze câteva ţigări, după care să se întoarcă în pat, unde tot singură era, să-şi facă planuri pentru a doua zi.

Mâncau în tăcere, chiar fără să se privească. Deodată, ea şi-a ridicat privirea şi l-a întrebat:

-De ce ţi-a fost veşnic frică de mine? Eram pasionată, pentru că te iubeam. În viaţa mea pot număra numai trei bărbaţi.

Shehab şi-a ridicat privirea mirat, Donna şi-a ridicat sprâncenele, ceea ce însemna, hai să-i numărăm.

-Primul, soţul meu, al doilea tu.

A ridicat paharul, a mai înghiţit câteva picături, şi-a aprins o ţigară şi după ce a suflat fumul în sus, i-a spus:

-Tito, fiul meu, este cel de al treilea. Pe toţi trei v-am protejat, v-am iubit sau vă mai iubesc pe cei doi rămaşi şi am avut numai lovituri de la amândoi.

-De la Tito? a întrebat-o tocmai când se pregătea să-şi treacă şerveţelul peste gură şi în special peste mustaţă.

-Da, Tito, i-a spus sec. Dacă astăzi sunt obosită, dacă îmi pierdusem pofta de viaţă, dacă…după care a făcut o pauză şi, cu cochetăria ei bine regizată şi-a mişcat umerii şi a zâmbit cu complicitate, dacă sunt singură, este tot din cauza lui.

-Bem cafea, nu-i aşa?

-Şi şampanie, dacă vrei?

Şi fără să aştepte răspunsul ei a comandat şampanie.

-O să mă duci în braţe, i-a spus Donna.

-Avem timp să te trezeşti.

-Îmi este greu să încep şi nu ştiu de unde.

-Din ziua în care m-ai condus la aeroport.

Donna s-a gândit câteva secunde, ştia sau mai precis bănuia că îi făcea plăcere să o audă, dacă a suferit şi cât a fost de întinsă rana ei. Pentru moment a fost tentată să-i spună că a luat plecarea lui ca o voinţă a destinului şi ca atare, a acceptat-o. Dar asta ar fi însemnat ca vanitatea ei de femeie rănită, să triumfe peste orgoliul lui de bărbat.

Nu vroia să-l ofenseze, aşa că a hotărât să fie sinceră. Era corect şi faţă de ea, dar mai ales, faţă de Shehab.

-Nu aş fi crezut niciodată că poţi fii aşa de sadic şi de egoist.

-Eu? a sărit Shehab.

-Cand ai copii, nu este uşor să poţi lua hotărâri şi în fond, noi ne iubeam. Ce putea să schimbe între noi o hârtie? La o anumită vârstă este agreabil să existe o libertate între parteneri. Dacă am fi fost împreună cu copiii care se certau între ei, fiecare cu mine în parte, problemele noastre de serviciu, am fi ajuns să ne deranjăm, să ne pierdem intimitatea şi să ne urâm. În sfârşit, i-a spus plictisită, într-un an ne-am fi despărţit.

-Exagerezi, Donna. Crezi că eu nu aş fi fost capabil să mă înţeleg cu copiii tăi?!

Donna a început să râdă. O distra siguranţa cu care vorbea Shehab.

-Nici nu-ţi poate trece prin minte cât de complicaţi sunt copiii de astăzi. Am trăit clipe când aş fi dat orice să fug oriunde, numai să fiu singură şi fără grija lor. Pe tine te-am acuzat, pentru că sub cortina unui capriciu, egoismul din tine bine simulat, şi-a spus cuvântul. Cred că tu aveai nevoie să-ţi realizezi dorinţele profesionale şi de o scuză, nu pentru mine, mai mult pentru conştiinţa ta. Te simţeai disculpat atunci când mi-ai cerut imposibilul. Ţi-ai ales suferinţa aşa cum mi-ai mărturisit, ca să te poţi concentra pentru doctoratul tău şi pentru cărţile pe care aveai să le publici. Te-ai aruncat în muncă, aşa ca şi cum viaţa nu-ţi mai putea oferi nimic pentru sufletul tău, erai predestinat carierei tale.

Shehab încerca de fiecare dată să o oprescă, numai că mâna ei se oprea pe a lui şi cu ochii în farfuria goală continua:

-La început, am plâns. Eram tentată să părăsesc totul. Venisem hotărâtă să reuşesc, dar nu prevăzusesm că, într-o zi aş putea să mă îndrăgostesc, să mă ataşez de un alt om şi scopul meu să-şi piardă busola. După ce ai plecat, la început am regretat că nu încercasem una dintre variantele tale. Mai târziu, am fost sigură că acesta fusese cea mai plauzibilă soluţie. Abia îmi revenisem la câteva luni, că într-o seară am primit un telefon de la Fares. Avea probleme cu Tito şi îmi cerea în mod expres să mă întorc în Beirut, să clarific lucrurile. Nu a vrut să-mi dea prea multe explicaţii la telefon, dar era necesar să fiu prezentă.

-Ai plecat imediat, nu-i aşa? a întrebat-o Shehab neliniştit să afle motivul problemei.

Donna s-a uitat la el şi abătută de greutatea amintirilor, şi-a mişcat capul în semn că da.

-Norocul meu a fost că şeful contabil era un om serios şi s-a oferit să ia totul pe răspunderea lui. Aşa că, în două zile am plecat. Începuse aprilie, iar în Beirut se reluaseră ostilităţile între est şi vest. Bombele cădeau în ambele sectoare. Aeroportul era închis, singura ruta posibilă era tot prin Damasc. A fost teribil până am ajuns. Nu aveau importanţă riscurile la care eram expusă, principalul era că, vie sau moartă trebuia să ajung acasă. Şcolile erau închise, aşa că, toţi erau la munte când am ajuns, excepţie făcând Tito. Imediat Fares m-a luat în grădină, departe de Tina şi de soţia lui şi mi-a spus: “Tito a părăsit şcoala, am aflat în ziua în care te-am sunat. A intrat cu luptătorii şi în plus cred că se droghează. Am găsit o seringă în grădină, alta în maşina ta şi în mod sigur mai sunt aruncate prin alte locuri. Este la antrenament zilnic şi se întâmplă să fie nopţile pe punctele de demarcaţie, pentru că lipseşte adesea noaptea. Nu mai am nicio autoritate asupra lui. Am sperat că…”, şi neputuncios şi-a ridicat umerii. M-am aşezat pe o buturugă în grădină, mi-am luat capul în mâini şi i-am spus, “Fares să nu-ţi mai faci griji“, acum sunt aici. Am intrat în casă şi mi-am sunat cumnatul în Canada. Nu puteam să-i spun că Tito se droga, pentru că nu eram sigură de starea lui, aşa că l-am rugat să-i pregătească actele. Aveam nevoie de autoritatea lui, doar era unchiul lui preferat. Pe Tina, aveam să o iau cu mine sau să o trimit în străinătate la internat, în Franţa sau Elveţia. Canada era prea departe pentru mine şi alegerea trebuia făcută de ea.

-Nici exista altă soluţie, i-a răspuns el cu jumătate de voce.

-Se întunecase, bombele reîncepuseră să cadă ca ploaia. Nici urmă de Tito. Am sunat la toţi prietenii lui. Nimeni nu ştia nimic. La un moment dat, mi-am amintit de un coleg de-al lui, care era orfan şi locuia undeva la Junieh, la nişte rude. Părinţii lucrau la aeroport şi când se întorceau de la muncă, un comando de palestinieni, le-a oprit microbuzul, a dat jos călătorii şi s-au pierdut cu ei printre ruine. La câteva zile, Crucea Roşie i-a găsit pe toţi împuşcaţi. Bănuiam că acest copil era cu Tito. Toţi ceilalţi erau acasă, aveau părinţi şi erau tineri ca şi Tito. Când am ajuns la rudele băiatului, la câţiva zeci de metri în urma mea, o bombă a căzut în stradă iar praful spulberat mi-a intrat pe geamul maşinii. Îţi imaginezi spaima pe care am trăit-o? Shehab tăcea cu buzele strânse. -Am ieşit din maşină şi mi-am scuturat praful care îmi intrase pe geam şi la ţipătul unei femei de la o fereastră, m-am grăbit să intru în clădire. Am sunat la prima uşă, nu mi-a răspuns nimeni, am continuat până când femeia care ţipase la mine venea în urma mea. Se urcase să ia medicamente pentru copilul ei. Coborând repede pe scări, mi-a spus că toţi vecinii erau la subsol şi dacă vreau, nu am decât să o urmez. Aşa că am coborât, sperând că poate aflu ceva informaţii despre Tito. “Îl caută pe Marc“, le-a spus când am intrat. Un bărbat în vârstă s-a ridicat şi a venit spre mine. Era bunicul lui Marc, mi-am dat seama după statura lui. Era înalt, subţire, cu nasul acvilin ca şi Marc şi după felul în care îşi ţinea umerii, am bănuit că era prototipul alcoolicului. Umerii erau ridicaţi şi strânşi, aduşi înaintea corpului. După primul cuvânt, am simţit un miros puturos de tutun şi de băutură. Nu ştia nimic despre ei, în schimb era mândru că nepotul lui îşi va răzbuna părinţii. M-am uitat la el şi nu ştiu cum de m-am putut reţine să nu-l sfâşii. Toată noaptea s-a bombardat, nu am putut părăsi subsolul decât spre cinci dimineaţa. M-am întors acasă. Nici urmă de Tito. Bănuisem că Fares mă aşteptase toată noaptea, dar nu mi-a spus decât, “Doamnă, este ultima dată când pleci singură, murim amândoi şi Dumnezeu va avea grijă de cei rămaşi.“ L-am îmbrăţişat pentru prima dată şi am plâns amândoi, până când Amal ne-a întins tava cu cafea. L-am convins că nu puteam să plecăm amândoi. Tina avea nevoie de el. Era lupta mea, pe viaţă şi pe moarte. M-am întins pe canapea în salon şi în mai puţin de zece minute visam. La început te-am visat pe tine cu el în braţe, pe urmă pe mine cum mă băteam cu el, ca la sfârşit pe soţul meu care, trist îmi spunea că, abia de acum încolo, începeau problemele mele. M-am trezit transpirată. Era spre prânz. O maşină a oprit în faţa vilei noastre. Am auzit zgomot şi mai ales roţile care s-au învârtit pe loc când a pornit motorul. M-am ridicat repede şi am ieşit pe balcon. Era Tito care intra în curte şi care arăta ca un pom de Crăciun, cu singura diferenţă că de el atârnau tot felul de muniţii şi mai ales o mitralieră care aprope că îi ajungea la glezne. Am simţit că ameţesc, numai că mâna lui Fares m-a împiedicat să nu cad de la balcon. “Doamnă, mult tact şi calm“ mi-a spus. Tito mergea pe aleea cu trandafirii plantaţi de Rami, în ziua când se născuse. Îi plantase pentru el, ca acum fiul lui să trecă indiferent cu semnul morţii atârnat de gât. -Cucu, sunt sus în salon, i-am strigat când a deschis uşa. Era palid, dar când a ridicat privirea, l-am văzut că se învineţise. Era blocat şi am simţit că era să se întoarcă înapoi de unde venise. De teamă, am coborât scările şi l-am îmbrăţişat. Când i-am atins corpul şi grenadele, un fior m-a săgetat. Am tresărit, dar am continuat să-l strâng în braţe şi să-l sărut. -Scumpul mamei, te-am căutat înnebunită toată noaptea, i-am spus şi fără să-şi dea seama i-am scos mitraliera şi muniţiile, le-am pus jos la intrare şi cu el, m-am întors în salon. Şi-a ascuns capul la pieptul meu şi a început să plângă. Nu ne văzusem de trei luni. Am veşti bune, i-am spus. “Să nu-mi ceri să-mi părăsesc camarazii!“, mi-a spus cu agresivitate. -M-am uitat la el cu cel mai nevinovat aer şi cu mirare. Dacă aş fi putut l-aş fi călcat în picioare, dar trebuia să-i câştig încrederea. La baie, i-am spus şi pe urmă să sărbătorim vacanţa mea şi noile planuri pentru voi. Mi-a aruncat o privire sticloasă, dar faptul că nu mă înfrunta direct, aveam certitudinea că ceva îl oprea să mă agreseze. Poate respect, iubire, era încă un copil, îi era teamă de autoritatea mea sau era prea obosit să aibă vreo reacţie. Tina era la vecini şi sosirea mea nu o impresionase prea mult. Era mândră că Tito avea o ocupaţie impresionantă şi îi era teamă să nu-i iau cu mine. Aşa că, în timp ce Amal aranja prânzul şi punea masa, Fares a plecat după ea. Am intrat în baie după Tito. Uitase să închidă uşa, aşa că l-am prins cu o seringă în mână în timp ce îşi căuta un loc pe corp, mai puţin vizibil, să se înţepe. Am fost aşa de şocată că nu am găsit de cuviinţă decât să-l aplaud şi să-i spun că nu are decât să se înţepe în fund, acolo în mod sigur nimeni nu va observa. Jenat a aruncat-o în cadă. Am luat-o şi cu seringa în mâna i-am spus să se întoarcă cu spatele. S-a întors automat. În clipa aceea am ştiut că fiul meu era pierdut. Plecasem să le fac un rost şi îl pierdusem pe el. Am luat seringa şi i-am înfipt acul cu toată putera. Am auzit un “au mă doare“. L-am lăsat urlând în baie. Fares a intrat şi i-a tras acul cu patentul. Când a ieşit, i-am strigat: Domnul Tito, ai zece minute să fii la masă îmbrăcat decent şi cu respect pentru părinţi, care din nefericire sunt numai eu, mama ta şi sora ta, şi pentru Dumnezeu şi mai ales în memoria tatălui şi a rudelor tale. În zece minute a fost la masă nervos, agitat, dar era aşa cum îi obişnuisem din timpul lui Rami. Aş fi vrut să-l iau în braţe, aş fi vrut să plâng cu el şi mai ales să mor cu el. Ce simnte o mamă în asemenea situaţii este de nedescris! Am mâncat în linişte. Tina era grăbită să se întoarcă la vecini, iar Tito să doarmă. Între timp Fares îi controlase toate buzunarele. Găsise nişte tablete, pe care le înlocuise cu nişte medicamente de stomac, asemănătoare ca formă şi dimensiuni. La desert le-am spus: Tina sau vine cu mine sau pleacă în Franţa în internat. Tito va pleca în Canada. Nu eu am hotărât ci unchii voştri. Eu nu am tutela voastră singură, o împărţim, aşa că, decizia a fost luată. Dacă aveţi altceva de propus sunt dispusă să vă ascult. “Eu nu pot pleca, sunt angajat să-mi apăr ţara”, mi-a spus Tito, fără prea multă convingere. Dragul meu, am început cu blândeţe, sunt de acord cu tine, dar sper că nu-ţi doreşti să-mi facă proces familia voastră că nu am grijă de voi şi nu le ascult deciziile. Voi sunteţi minori, până în prezent sunteţi singurii copii din familie, în plus,Tito, tu eşti singurul care vei continua şi vei avea obligaţia să duci mai departe afacerea începută de tatăl tău. Să nu credeţi că mi-a fost uşor să mă instalez în Qatar. Nu v-am luat cu mine să nu vă chinui. Aţi petrecut cele mai frumoase vacanţe de fiecare dată când situaţia era critică. Aţi plecat în Cipru cu Fares şi familia lui, nu aţi dus lipsă nici chiar de iubire. Nu numai eu vă iubesc, dar şi familia voastră. Dacă nu v-am lăsat să plecaţi până acum la ei în Canada, nu am făcut-o pentru că am contat pe încrederea voastră. M-aţi trădat şi m-aţi minţit. I-am lăsat la masă să discute între ei şi am intrat în bucătărie. Vroiam o cafea şi mai ales să mă consult cu Fares. În noaptea asta trebuie să-l ţinem acasă şi încă două sau trei zile, până când am să-l internez la dezintoxicare de drogurile pe care le ia, i-am spus, în timp ce Fares şi-a dat cu palma peste faţă, iar Amal a început să plângă. Nici nu ştiu de unde găseam în mine atâta control al nervilor. Să-ţi găseşti copilul de 16 ani cu o seringă în mână şi cu o mitralieră la intrare şi să-i vorbeşti ca şi cum nimic nu se întâmplă era anormal. Adevărul este că, aveam nervii paralizaţi. Nu aveam reacţii pentru că tot timpul îmi făceam planuri cum să-l iau, fără să-l sperii sau mai bine zis, să-i câştig încrederea. În final, Tina hotărâse să rămână pe loc. Nu o tenta să plece niciunde, iar Tito trebuia să se odihnească pentru că seara treceau băieţii să-l ia.

Donna s-a oprit brusc din povestit. A luat paharul de şampanie, şi-a aprins o ţigară şi s-a uitat la Shehab.

-Îţi este greu să continui, i-a spus când, privind-o fix în ochi, a văzut o lacrimă care i s-a prelins repede pe obraji şi a întins mâna să o şteargă, dar Donna i-a luat-o înainte.

-Nu-mi este greu acum când totul nu este decât un coşmar, dar îmi este milă de mine. Este ca o cicatrice pe care o mângâi mai mult de teamă să nu mai sângereze niciodată. Vreau să-ţi spun restul. Eşti primul care va cunoaşte detaliile.

Şi din nou cu tandreţea şi zâmbetul ei, cu o nouanţa de perversitate, suficient să nască curiozitatea celuilalt, a continuat:

-Tito a intrat la el în cameră. Am tras un fotoliu în dreptul uşii lui şi după ce i-am spus lui Fares că nu va ieşi decât peste cadavrul meu, m-am aşezat. Ah, am uitat, este cel mai important lucru. Înainte am sunat la un prieten de-al lui Rami, era doctor şi la un altul colonel. De la primul am vrut să-mi aranjeze să-l internez la spital şi de la cel de al doilea, să mă ajute să-l prind. Trebuia legat fedeleş şi dus la spitalul pentru drogaţi. Primul şi-a oferit serviciile, al doilea, colonelul a refuzat să se amestece în afaceri personale. Trebuia să o fac eu cu Fares şi nu aveam decât să plătesc câţiva tineri să mă ajute. Norocul nostru a fost că era slab şi la înălţimea lui nu avea cum să se opună.

-O idee bine gândită, i-a spus Shehab, care prins în povestirea ei, începuse să se mişte nerăbdător pe scaun.

-M-am trezit la ora sapte seara într-un vacarm. Tito urla afară în curte, iar Fares şi Amal încercau să-l convingă. M-am sculat din fotoliu, am deschis uşa la camera lui şi am văzut fereastra deschisă. Ieşise pe fereastra, iar eu dormeam în faţa uşii de la camera lui. Am luat-o la fugă pe scări ca o nebună, desculţă şi cu o bluză uşoară. Era în aprilie, iar la munte era încă destul de rece, în special seara. În casă deschideam caloriferul la o temperature joasă, era cald. Când am ajuns în curte, am fost şocată şi m-am oprit. Două maşini pline de tineri, blindaţi de armament, cu nişte privirii arogante, se pregăteau să se repeadă la Fares care trăgea de Tito să nu se urce în maşină. M-am repezit, l-am dat la o parte pe Fares, am împins pe altul în maşina care tocmai vroia să iasă, i-am trântit portiera în plină figură şi cu cealaltă mână l-am tras pe Tito în spatele meu. Plecaţi, dacă nu vreţi să vă sun şeful. Câţi ani aveţi, sunteţi minori, deci iresponsabili. Nu ştiu ce am mai spus. Tito m-a împins şi m-am dezechilibrat. Am căzut în genunchi şi cum eram desculţă am simţit că din talpa piciorului îmi ieşea o undă de căldură. De fapt mă tăiasem într-o piatră ascuţită când alergasem şi era sângele care curgea din abundenţă. În acelaşi timp maşinile au demarat cu o viteză de s-au învârtit roţile pe loc, iar un idiot a tras cu arma în aer. Eram pe jos. Plângeam cu atâta durere că nici moartă dacă ar fi fost nu aş fi putut mai mult. Atitudinea lui Tito mă rupsese de realitate. Nu-mi puteam imagina că trăiam realul, credeam că visam şi era un coşmar. Numai gloanţele care căzuseră în curte şi ţipetele Tinei care încerca cu Fares să mă ridice, mi-au dat de înţeles că trebuie să fac ceva. Am intrat în bucătărie şi m-am lăsat spălată de Amal şi de Fares. M-au bandajat, mi-au pus medicamente şi după ce am băut o cafea, l-am trimis pe Fares să-mi aducă pe cei doi muncitori, care lucrau la casa unui vecin. Vă plătesc câte 1000 de dolari la fiecare, dacă mă ajutaţi să-l arunc pe Tito în porbagajul maşinii, să-l duc la spital. “Doamnă, ne împuşcă prietenii lui”, a început cel mai voinic dintre ei. 2000 de dolari, le-am spus sec sau caut alţi amatori. “Ce avem de făcut”?, m-a întrebat al doilea. În zece minute plecăm le-am spus, nu vreau arme şi eu conduc. “Si eu?”, m-a întrebat Fares. Tu stai acasă, i-am spus, este problema mea. Să-l suni pe doctor, totul va fi în seara asta, sau eu sau el i-am strigat, când am ieşit pe poarta vilei.

Râzând la amintirea scenei, Donna i-a spus lui Shehab:

-Nici nu-ţi imaginezi ce figură aveau cei doi. Nu mai încetau să-şi facă semnul crucii şi să-l cheme în ajutor pe bunul Dumnezeu. Poate că, rugăciunile unor oameni sărmani au atras atenţia lui Dumnezeu, căci mă mir cum de am scăpat cu viaţă. În noaptea aceea am căutat peste tot de-a lungul demarcaţiei. Vedeam bombele cum veneau după lumina roşie pe care o emanau şi le auzeam căzând. Au fost locuri unde intram la subsoluri, ne adăposteam pentru cateve zeci de minute, după care plecam. I-am căutat toată noaptea. Regretam că nu-l legasem fedeleş, să-l fii urcat în maşină şi aruncat în închisoarea spitalului, fără niciun regret. Ne-am întors spre ziuă. Se calmaseră puţin. Eram frânţi. Nici urmă de Tito. “Doamnă, nu cred că va mai veni acasă. Ne rugăm şi tragem de el de mai bine de 20 de zile. La început ne minţea că doarme la un coleg. Numai Dracul de Marc, l-a tras la rău.”, mi-a spus Fares. Le-am spus celor doi muncitori să doarmă la noi în camera şoferului. Nu ştiam când puteam să am nevoie de ei. Am pregătit maşina lui Fares, l-am pus să golească portbagajul şi să o pună în garaj, să lase uşa dinspre bucătărie deschisă, cât şi pe cea de la garaj. Eram terminaţi toţi. Nu rămânea decât să ne odihnim până la prânz. Înainte să intru în baie, mi-am sunat cumnatul în Canada. I-am povestit cu amănunte tot ce se întâmplă la noi. A vrut să vină, dar l-am oprit. Încă nu aveam nevoie de el. Urma să-i trimit toate hârtiile lui Tito.

-Nu te-a acuzat că ai plecat în Qatar şi i-ai lăsat singuri? a întrebat-o Shehab.

-În sinea lui, cred că, da. Nici nu mă îndoiesc. Numai că, şi el şi-a dat acordul când am avut această idee. Chiar a fost încântat, când i-am spus că totul merge bine. Niciodată, nimeni nu mi-a reproşat nimic, i-a spus Donna.

-Şi?

Donna a oftat din adâncul sufletului şi a continuat:

-În urma unor investigaţii, Fares a aflat unde se afla postul lui sau mai bine spus al camarazilor lui. Aşa că, spre seară am plecat iarăşi. Era undeva în munţi. Nu departe de ei se afla o tabără de palestinieni. Toţi erau curajoşi şi periculoşi din cauza drogurilor. Altfel nici nu ar fi putut rezista. Cei doi lucrători, au început să se codească. Am ridicat preţul până la 5000 de dolari pentru fiecare. Urma ca a doua zi, chiar dacă nu-l găseam, să le dau un avans. Nu puteau să continuie fără să-i plătesc, era normal. Am ajuns în satul indicat. De acolo trebuia să mergem pe jos. Eram încălţată cu papucii lui Amal. Genunchii mă dureau iar rana din talpă simţeam cum îmi sângera şi mă ardea. Mă agăţam cu fusta în tot felul de tufişuri. La mai puţin de cincizeci de metri de locul unde bănuiam că ar trebui să ne oprim şi să continui drumul singură, după spusele unui localnic, ne-am trezit trântiţi pe jos, cu faţa la pământ şi armele în piept. “Am prins trei spioni”, am auzit unul şuşotind într-un emiţător. “Nu îi împuşcăm”, a continuat. Sunt mama unuia dintre voi, am reuşit să spun. Aveam palmele pline de ace de la ciulini şi în căzătură mă lovisem cu obrazul de o piatră. Am încercat să mă mişc, dar m-am trezit că unul m-a lovit cu cizma între coaste. “Nu te mişca, să nu-ţi găuresc capul”, am auzit o voce. Nici nu m-am îndoit o clipă că, nu ar fi fost capabil să tragă. Cei doi muncitori zăceau cu capul în pământ, nici nu respirau, am crezut că li s-au oprit inimile. Numai când un alt tip ne-a spus să ne ridicăm şi să-i urmăm, mi-am dat seama că mai trăiau. Am respirat uşurată. Ne-au dus în post. Pe cei doi i-au trimis la maşină bine păziţi, iar pe mine m-au luat la Tito. Nu cred că la început au crezut în povestea noastră. Era absurd, de necrezut ca o mamă în papuci şi cu o fustă din mătasea cea mai fină, să-şi rupă gâtul printre stânci la peste 1500 de metri alitudine. Mergeam pe o potecă îngustă. Îmi era frică să mă uit în jos, aşa că mai mult mergeam cu ochii închişi. De fapt nu aş fi văzut nimic, era întuneric deja şi în plus, puţin înnorat, suficient ca să mergem într-o obscuritate deplină. Când am început să ne apropriem, am auzit o detunătură puternică şi apoi, o explozie destul de aproape de noi. Eram trântită a doua oară în mai puţin de trezeci de minute. Am coborât o pantă şi m-am trezit alunecând într-o cazemată. Mai mulţi tineri erau întinşi pe burtă şi priveau printr-o deschizătură. Ce puteau să vadă, nu-mi dădeam seama, doar veneam de afară şi era un întuneric de nepătruns. Zgomotul făcut de noi, a întors câteva capete mânjite cu o pudră neagră, sub care erau chipuri de tineri care, mai repede ar fi avut nevoie de o cană cu lapte, decât să se afle acolo unde erau. Un singur cap a rămas blocat, era al lui Tito. “O cunoşti Tito?”, l-a întrebat cel care mă aruncase în două reprize la pământ. Tito nu răspunse. M-am aşezat încet pe pământul rece. Mă epuizasem de energie. Nu mai aveam nicio reacţie. Dacă m-ar fi împuşcat, cred că nu aş fi avut forţa necesară să ripostez. Marc a răspuns în locul lui Tito. “Este doamna Donna, mama lui.” Am respirat uşurată, eram salvată. Am simţit că unul dintre cei doi, care m-a însoţit până la Tito, îşi schimase opinia şi încerca să fie mai cumsecade cu mine, crezându-mă o nebună periculoasă. “Doamnă, acum l-aţi găsit, trebuie să vă întoarceţi la maşină. S-ar putea să avem un atac în noaptea asta. Palestinienii vor să avanseze.” Sunteţi singuri?, l-am întrebat speriată. “Nu, noi suntem ultimii, în faţa noastră, sunt vreo două sute. Aşteptăm semnalul lor. V-am crezut o spioană, cum vorbiţi în arabă, cu un accent...” Da, ştiu, l-am oprit repede. Îmi pierdeam toate planurile pe care le aveam deja fixate în minte. Niciuna dintre variante nu-mi cădea în picioare. Ştiam că nu mai aveam cum să-l scot pe Tito, dar îmi era frică şi mie să plec de acolo. “Doamnă, trebuie să plecaţi.”, mi s-a spus din nou. M-am lăsat să cad lângă Tito, mi-am ridicat capul şi m-am lovit de tavanul ascunzătorii, am spus “au“ şi Tito, a întors capul spre mine. Mă durea, dar gestul a semnificat mult pentru mine. Aveam convingerea că l-a durut şi pe el. Deci mă iubea. În noaptea aceea, am crezut că mi-am întâlnit sfârşitul. Nu am putut pleca, de altfel nici nu era scopul meu. Sau plecam cu el sau muream amândoi. La un moment dat, mi-am amintit de cei doi muncitori, care în mod sigur erau morţi de frică. Este ceva de neimaginat şi indiferent care ar fi cuvintele cele mai plauzibile, tot nu ţi-aş putea descrie situaţia aşa cum a fost. -Îmi imaginez, i-a răspuns abătut Shehab. La început am fost reporter de război în Vietnam. Eram tânăr şi când am acceptat mi-am imaginat că am să ajung undeva unde soldaţii aveau să fie încântaţi să-mi acorde interviuri. Nu aveam decât douăzeci şi trei de ani şi era prima mea deplasare în afară. Acceptasem postul de la un ziar francez, să acopăr timp de o lună de zile evenimentele din Saigon. Eram de partea Vietnamului. Nu numai că am simţit tehnologia americană, dar şi agresivitatea şi neîncrederea vietnamezilor. La un moment dat, eram prins între două focuri. Toţi mă suspectau de agent dublu, numai că eu, nu ştiam cum să-mi apăr pielea. Într-o zi, un ziarist englez m-a tras deoparte şi mi-a spus, ”ar fi păcat să mori într-un război care nu este al vostru, al arabilor, aşa că, dragul meu pleacă de aici cât poţi mai repede şi scrie despre viitorul arabilor: petrol, femei misterioase ascunse sub voaluri, cămile şi triburi încă nedescoperite. Cât mai ai timp, pentru că într-o zi veţi fi şi voi bombardaţi.“ Asta am şi făcut. La câteva zile, am lăsat totul baltă şi am găsit că era mai sănătos şi inteligent să mă axez pe economie, decât pe războaie. Ce treabă aveam eu cu războiul americanilor şi mai ales cu Vietnamul? Concluzia ar fi că, dacă fiecare ne-am interesa mai mult de treburile noastre decât de ale celorlalţi, nu ar mai fi nici războaie şi nici fabrici de armament.

Şi după o mică pauză, cum Donna tăcea, a îndrăznit totuşi să-i facă un semn, abia vizibil, să continuie:

-Da, a început Donna, cu o lipsă de interes, cred că eram la noaptea aceea…A fost un bombardament teribil. Eram într-o stare de apatie, nu mai aveam nicio reacţie, nici de frică, nici de regret şi mai ales nici dorinţă de a trăi. Am ieşit spre ziuă, mai bine spus schimbaţi de alt grup, care a avansat mai mult pe burtă. Norocul nostru a fost că din senin s-a iscat o ceaţă deasă şi nu vedeai nici la doi metri în faţa ta. -Singura frază pe care mi-a spus-o Tito printre dinţi, când ieşeam din cazemată a fost, ”mi-aş fi dorit să murim“, la care i-am răspuns ,”ce coincidenţă? am avut acelaşi gând”. Cei doi care m-au acompaniat au fost surprinşi să mă vadă în viaţă şi erau albaştri la faţă de frig şi de frică. Majoritatea bombelor trecuseră pe deasupra capului lor spre localităţile învecinate. Le-am făcut semn că planul nostru nu se schimbase. Am plecat de acolo toţi patru într-o tăcere deplină. Nu se auzeau decât frânele maşinii care făceau zgomot la câte-o curbă şi slavă Domnului erau destule viraje. Ne-a trebuit o oră şi mai bine până acasă. L-am găsit pe Fares în poartă. Era terminat, dar când l-a descoperit pe Tito cu noi, o undă de bucurie i-a luminat faţa. Am avut timp să-i fac semn că planul trebuia executat, acum sau niciodată. Tito a coborât şi am avut impresia că nu era convins să intre sau să-şi continuie drumul în altă direcţie. Atunci m-am aşezat în faţa maşinii. I-am ordonat să-mi dea cheia. Eram faţă în faţă. Eu, cu mâinele şi genunchii juliţi şi el cu mitraliera, care făcea aproape jumătate din înălţimea lui. A refuzat. M-am repezit şi i-am luat cheia. Nu se aştepta, aşa că, surprins de repeziciunea mea, a rămas blocat. Dar a plecat imediat ce s-a dezmeticit spre garaj şi în două minute s-a întors cu cheia de rezervă. I-am strigat că maşina nu ieşea din curte decât peste cadavrul meu. Tina plângea în braţele lui Amal pe scările de la intrare. Cei doi erau lipiţi de gard iar Fares în spatele meu. Când a fost la jumătatea distanţei dintre vilă şi poarta de ieşire, a ridicat arma. Urlând ca un nebun mi-a strigat, “dacă nu te dai într-o parte să pot ieşi, trag în tine. “Trage nenorocitule, să vadă şi taică-tu de sus cu ce criminal m-a lăsat“, am strigat şi eu. Nu mi-am terminat bine fraza că o rafală de mitralieră mi-a descărcat-o la picioare. Am avut senazţia că plutesc. M-am crezut moartă. Nu am făcut niciun gest, eram totuşi conştientă că dacă mă mişc, pot să fiu rănită. Când s-a oprit, cred că şi el a fost speriat de gestul lui şi a lăsat arma să-i cadă din mână. Prima dorinţă când m-am repezit spre el a fost să-l fac praf în bătaie, dar când i-am simţit respiraţia şi mirosul de transpiraţie, l-am îmbrăţişat. Am început să plângem amândoi. Îl mângâiam şi îi sărutăm lacrimile, dar în acelaşi timp îl duceam spre garaj. Cei doi şi Fares m-au urmat. Tina urla ca o nebună şi s-a repezit spre el şi l-a îmbrăţişat. Am profitat de ocazie şi le-am făcut semn celorlalţi. Într-un minut era leagat fedeleş, cu o batistă în gură şi aruncat în portbagajul maşinii. Amal se văieta mai tare ca la un mort. Am împins-o din garaj şi i-am spus să sune spitalul şi să vorbească cu doctorul. Înainte să trântesc uşa portbagajului, am apucat să-i spun lui Tito, “să nu ţipi sau să te agiţi că nu o să ai aer şi rişti să mori sufocat.”

Shehab devenise palid, aproape că uitase să respire. Donna şi-a aprins ultima ţigară din pachet. Faţa i se transformase, ridurile se accentuaseră în mod vizibil. O tristeţe îi acoperea nu numai faţă, dar şi vocea, devenise de nerecunoscut. Până şi părul îi devenise un blond spre alb. Fără nicio idee preconcepută cu privire la vârsta ei, Shehab a recunoscut că nu mai era Donna, cea pe care o lăsase cu aproape zece ani în urmă. Şi nici măcar doamna distinsă pe care o strânsese în braţe cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore în urmă. S-a cutremurat de câtă suferinţă îi spulberase viaţa, numai când îşi amintea, dar când trăise toate acestea? Ar fi vrut să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare. Nu avea însă curajul şi nici forţa ei. El nu ştia ce înseamnă durerea unui părinte. Donna a mai cerut un pachet de ţigări şi cafea. Şampania era mereu în pahare, iar ea îşi învârtea degetul în jurul unui scrum de ţigară căzut pe faţa de masă. Deodată şi-a ridicat privirea. A zâmbit aşa cum numai ea ştia. Shehab a regăsit-o în acest zâmbet, era tristeţe amestecată cu resemnare.

-Încă nu am terminat, i-a spus ea, de teamă să nu creadă că era “sfârşitul poveştii“. Am ajuns fără probleme, a reînceput şi a sorbit din şampanie. Este caldă, i-a spus, vreau un pahar din sticlă.

Fără să-l mai cheme pe ospătar, Shehab a aruncat şampania în frapieră şi i-a turnat alt pahar proaspăt.

-Pentru sufletul morţilor şi pentru mamele care îşi mai plâng fii, a spus şi cu dezinvoltură i-a întins paharul.

-Cum ţi-am spus, am ajuns la spital fără probleme. De fapt eram aşteptaţi. L-am coborât în faţa peronului de la intrare, de unde a fost luat imediat în primire de mai mulţi infirmieri bărbaţi. Doctorul ne aştepta în camera de gardă. Tito era livid şi nu a îndrăznit să ne privească pe niciunul. Mai târziu doctorul mi-a spus că dacă am fi fost numai noi doi, mi-ar fi căzut în genunchi, a avut impresia că eram cea mai remarcabilă femeie în clipa aceea de pe tot globul. Doctore,i-am spus , tu ai fost prietenul soţului meu, ai asistat la naşterea lui, ai plâns cu el de bucurie că avea un băiat, ai plâns cu mine când l-am pierdut pe soţul meu, mi-ai spus că am o mare responsabilitate pentru omul care a fost şi să-i educ copiii, aşa cum ar fi făcut el. Crezi că pot să-l las să se drogheze la 16 ani, să abandoneze liceul, să moară prin gropi ca un câine? l-am întrebat. Doctorul tăcea. Nu îndrăznea să ne privească. Tito era obosit şi speriat. Nu se aştepta să rămână la spital. A sperat într-o consultaţie şi un tratament. “De când te droghezi? la întrebat un doctor tânăr, care asista la scenă, cu un aer arogant. “De două luni” i-a răspuns Tito, fără să îndrăznească să ne privească. “Câte injecţii făceai pe zi şi ce?”, “Una, heroină.“ Este al vostru, le-am spus şi m-a îndreptat spre Tito. L-am îmbrăţişat şi cu toate că mi se oprea inima de mila lui, am avut totuşi forţa să-i spun, vei sta aici până vei fi vindecat. Nu poţi fi luptător pentru că nu ai decât 16 ani. Dacă ai să mai trăieşti până la 18 ani, atunci nu ai decât să faci ce vrei. Pentru că te iubesc, te-am adus aici, în orice caz mi-am pierdut încrederea în tine, te rog să-mi spui “Donna“. Dacă ai fi respectat familia şi numele tău, nu ajungeai la drogaţi. De astăzi până în ziua când am să pot să fiu mândră de tine este un drum lung. Dacă reuşeşti eşti fiul meu, dacă nu…este alegerea ta. Îţi interzic orice contact cu Tina, care nu are decât 12 ani şi a trăit coşmarul vieţii ei. Am ieşit. Eram terminată. Fares plângea în maşină cu capul pe volan. Cei doi tineri erau lângă maşină. Le-am făcut semn şi s-au urcat repede. L-am bătut cu palma pe umăr pe Fares şi i-am spus că ne-am câştigat băiatul, să nu plângă de supărare, ci de bucurie. Primul lucru pe care l-am făcut cum am ajuns a fost să le fac un cec celor doi. S-au uitat la cec şi mi l-au întins înapoi. Erau jenaţi de sumă şi mi-au spus că se mulţumesc cu o 1000 de dolari amândoi. Le-am făcut altul şi au plecat. Am intrat în baie. Am stat în apă caldă mai bine de două ore. Am plâns, aşa cum am plâns înmormântările părinţilor şi a lui Rami.

După ce a oftat, Donna a continuat:

-Tina se calmase. Prefera să-l ştie pe Tito la dezintoxicare, decât la luptă. Dar tragedia nu era terminată. Seara au trecut camarazii lui pe la noi. Fares a avut o muncă grea să-i convingă că plecasem cu el. După plecarea lor, mi-am făcut o valiză şi am coborât în Junieh la o prietenă împreună cu Tina. Nu ne mai puteam întoarce acasă. Legătura noastră rămânea Fares. Doctorul mi-a telefonat a doua zi la prietena mea. Mi-a spus că tratamentul va dura între 8 şi 12 luni. Într-o săptămână părăseam Libanul cu Tina care a acceptat să continuie şcoala în Canada şi să stea la unchiul ei. A venit cu mine în Qatar, de unde a plecat fericită spre Canada în mai puţin de o lună de zile. A detestat viaţa în Doha şi mi-a promis că va respecta înţelegerea noastră. Eu urma să-i scriu în fiecare lună o scrisoare pentru Tito din partea ei, pe care ea o transcria cuvânt cu cuvânt, fără să mai adauge un rând, fără acordul meu. Fares era singurul care avea să-l viziteze pe Tito şi să-i ducă cele necesare. A fost perioada în care m-am urât, în care am trăit o revoltă continuă împotriva destinului, în care m-a durut profund singurătatea şi în care am refuzat să mă mai gândesc la tine. Mă simţeam trădată de toată lumea. Singura care mă consola şi îmi susţinea moralul era Melissa. Numai că, nu era de ajuns. Eram împrăştiaţi, el în spital, ca şi închis, fata în Canda iar eu alergam şi mă luptam de una singură.

-Ce reacţie a avut cumnatul tău? a întrebat-o Shehab.

Donna a izbugnit în râs.

-Mi-a spuns că era normal, majoritatea tinerilor se droghează în Canada la vârsta lui şi că, nu este nimic grav, să iau lucrurile cum vin, cu timpul totul se va aranja. Am obosit, Shehab. Să ieşim la aer.

Începea să apună soarele. Se stingea la orizont, undeva departe, în mare, ca un glob de un roşu viu şi se lăsa umbrit de zborul pescăruşilor care şi ei păreau grăbiţi să se strângă prin locurile lor de odihnă. S-au îndreptat spre faleză. Farmecul regăsirii se pierduse printre spusele Donnei. Mergeau unul lângă altul ca doi străini. Ea nu se gândea la nimic special. El se întreba de unde avea forţă să mai poată zâmbi, spera, iubi şi mai ales să uite, singură într-o ţară pe care şi-o adoptase, într-alta în care se lupta să se afirme şi mai ales să se identifice cu atâtea cutume, care nu erau nici pe departe asemănătoare cu cele din Liban sau din locul unde se născuse.

Dona îşi păstrase integritatea morală şi sufletească şi îşi împrospăta veşnic energia, în dragostea ei de mamă. El şi-a aprins o ţigară şi a rămas special în urma ei. O privea cu un sentiment ciudat. Silueta, părul pe care briza îl spulbera în mişcări ondulate, poalele rochiei care i se lipea de picioarele lungi şi subţiri, sau când se umfla le lăsau să se vadă, atât cât trebuia să excite curiozitatea unui bărbat, toate aceste nimicuri aparent, erau ceea ce nu se remarcă la orice femeie, erau Donna. Ea mergea încet, ca şi cum ar fi vrut să-şi piardă timpul sau să se piardă în el. Shehab se simţea stingherit după cele povestite de ea. Când nu se aştepta, Donna s-a oprit în loc. Numai că el îşi încetinise şi mai mult paşii pentru că, se simţea vinovat. Se culpabiliza de egoismul şi de laşitatea lui. Abia acum realiza că în conştientul lui se luptaseră două forţe, iubirea pentru ea şi cariera lui. Poate insistenţa lui de a se căsători devenise acută mai mult dintr-o certitudine infimă că Donna nu putea să accepte. Atunci îi rămânea variantă a doua, să-şi sacrifice iubirea, să lovească în sentimentele lui, dar şi ale Donnei şi să-şi satisfacă “ego-ul”. Nu-i rămânea decât doctoratul în S.U.A. şi să-şi scrie cărţile pentru care lucrase ani de zile. Era convins că în muncă şi în creaţia lui se afla sursa supremă de fericire. Avea impresia că iubirea era un cuvânt care nu trebuia să mai facă parte din vocabularul lui. Era mirat că ajunsese să devină sclavul unui sentiment în care se forţase toată viaţa să nu creadă. Avea impresia că în ziua când a cunoscut-o pe Donna, ceva diabolic îi încurcase planurile. Poate pentru asta fugise. Abia departe de ea şi-a dat seama că totuşi iubirea dă culoare vieţii. Numai că era prea târziu. Vanitatea nu-i permitea să se întoarcă, indiferent care era preţul de plătit “O iubesc din adâncul fiinţei mele, din ziua când am întâlnit-o“ şi-a spus şi grăbind pasul a prins-o de la urmă.

-Am aşteptat să întorci capul, să vezi dacă nu am plecat după alta, i-a spus râzând.

Donna nu i-a răspuns. S-a oprit şi privea spre soare, care de mărimea unei felii de pepene se pregătea să se ascundă în mare.

-Cand am să mor, la ora aceasta să-mi arunci cenuşa în mare, i-a spus cu toată seriozitatea de care era capabilă.

Shehab s-a scuturat şi un fior rece i-a trecut prin tot corpul. Avea senzaţia că era o profeţie.

-Asta trebuie să o spui copiilor tăi, dar înainte să o pună şi pe a mea cu a ta. Pentru că, nici dincolo de viaţă, nu vreau să mai exist fără tine.

Avea senzaţia că spunea adevărul.

-A, nu, a ripostat Donna. Vreau să fiu singură. Nu vreau să mă întrebe nimeni dacă îl mai iubesc, ce planuri am pentru eternitate sau ce alte bazaconii. Vreau să fiu singură, să contemplez natura sau pur şi simplu să valsez printre nori. Aş vrea să fiu o stea, dar pe partea cealaltă a bolţii, de exemplu spre China, acolo nu cunosc pe nimeni şi nu mi-aş face griji niciodată. Pur şi simplu să luminez.

-Până şi o imposibilitate o spui cu atâta certitudine că, încă puţin şi mă las convins de fabulaţiile tale şi încep să cred că nu ar fi rău să fim două stele. Hai să fim realişti, i-a spus Shehab zâmbind şi să ne aşezăm pe nisip, să continui povestea ta.

-Povestea mea, nu este terminată, a şoptit Donna, mai mult pentru ea. Se va scrie ultimul rând, în ziua când îmi voi lua drumul spre eternitate, sau poate pur şi simplu, resturile mele se vor spulbera ca nisipul din deşert.

-Aseară ne-am iubit ca în prima noastră noapte, iar astăzi vorbim despre moarte, i-a reproşat Shehab. Ai avut întotdeauna o undă mistică în tine, nici neglijabilă şi nici jenantă, atât cât să-ţi dea un aer misterios, suficient să-i pui pe gânduri pe cei din jur care s-ar îndoi că ar putea să te citească ca pe o carte.

Donna a zâmbit. Şi-a trecut braţul după al lui, şi-a scos sandalele şi i-a indicat locul pe unde să coboare spre plajă. Shehab s-a uitat cu milă, ca în prima noapte la pantofii lui, dar a urmat-o pe nisipul care, după spusele Donnei, era aproape fierbinte.

-Să stăm într-un loc mai puţin umed şi mai la adăpost, în curând vântul ne va acoperi de nisip, i-a spus Donna şi s-au îndreptat spre o barcă ce zăcea la câţiva metri.

S-au aşezat pe cele două stinghii ale bărcii, Donna era cu faţa spre mare. Îi plăcea cum vântul îi flutura părul, degajându-i faţa şi gâtul şi imediat a reluat firul interupt al poveştii ei.

-În fiecare lună, plecam în Liban, pentru trei sau patru zile. A fost o vară foarte agitată. Şcolile nu şi-au mai putut relua oficial cursurile. Plăteam doi profesori care de câteva ori pe săptămână îi predau lui Tito, în spital. Prima lună a fost teribilă. Prin nu ştiu ce împrejurări, ”prietenii lui de armă”, au aflat că era internat. Au încercat să facă probleme, dar au fost opriţi. Între timp, Tito a aflat că Marc fusese ucis. Informatorul era un infirmier. Într-o zi, am pus doi indivizi care l-au aşteptat la ieşire. I-au pus un pistol din cauciuc la frunte şi l-au ameninţat că dacă mai continuă să-i ducă şi să-i aducă informaţii lui Tito, îi vor arunca cadavrul la câini. A doua zi, acesta cerea să fie transferat în alt serviciu. Era măturat astfel ultimul “drac” din calea lui Tito. Doctorii mă ţineau la curent cu evoluţia stării lui. Se ameliora. Începea să-şi găsească echilibrul prin scrisoriile Tinei, prin vizitele lui Fares şi mai ales prin lectură şi studiu. În schimb nu întreba niciodată de mine. Ştia că supraveghez totul din umbră. Plăteam totul, nu ducea lipsă de nimic, decât de libertate. Asta costa scump pentru el, iar lipsa ei mă costa şi mai scump pe mine.

A tăcut. Şi-a strâns buzele şi şi-a scuturat părul. O luminiţă i-a sclipit în pupile pentru o fracţiune de secundă, după care o umbră grea i-a acoperit faţa. Tot la fel de repede, Shehab a simţit o femeie frântă, obosită, tristă, cu mâinele căzute în poala rochiei. Şi-a scuturat capul şi a văzut-o iarăşi pe Donna frumoasă şi luminoasă.

-Nu din punct de vedere material, a reluat ea ideea, după ce a înghiţit ceva invizibil. Era vorba de copilul meu. Mă durera sufleteşte să-l ştiu în spital, când ar fi putut fi oriunde în lume, să se plimbe cu o fată de mână. Mi-a murit jumătate din inimă. Odată cu închiderea lui, mi se stinsese bucuria de a trăi. Am realizat că de fapt, era mai bine dacă nu aş fi avut bani şi nu le-aş fi oferit decât minimul necesar. Din prea multă iubire, trecusem pe lângă esenţial, banii te conduc spre blazare, spre un “ceva“ pe care crezi că ţi se cuvine, când de fapt nu ai făcut nimic să-i meriţi. Erau bani moşteniţi şi munciţi de ceilalţi şi pe care eu mă forţam să-i valorific şi să-i cheltui pentru aşa zisul, “trai bun pentru ei.“

-Tina, s-a acomodat în Canada? a întrebat Shehab.

-Nu, dar când mi-a văzut duritatea i-a fost frică să-mi spună că vroia să se întoarcă imediat în Liban. În Qatar era exclus, nici nu se punea problema. Îmi spunea că îi duce dorul lui Amal şi lui Fares şi în special îi lipsea camera ei. Minţea şi ea cu neruşinare, era îndrăgostită de fratele unei colege. Aşa că, la sfârşitul anului şcolar, m-a obligat să o aduc în Liban. Îşi ratase formalităţile pentru cartea de emigrare, dar am acceptat. Era prea tânără şi cum cumnatul meu nu era căsătorit şi îl bănuiam cu Rami de mai mulţi ani că ar fi fost homosexual, am adus-o în Liban imediat ce şi-a manifestat dorinţa. De altfel, nu am regretat. Tina este tandră şi sentimentală. Ar fi suferit enorm singură şi departe şi cine ştie cu ce idioţenii s-ar fi consolat şi ea în final.

-Cât a stat Tito în spital?

-Trebuia să steaopt luni, i-a răspuns Donna râzând. Numai că l-am ţinut un an, până când am avut aprobarea de emigrare, biletul în buzunar şi valiza făcută. A fost cea mai teribilă zi din viaţa mea. Aeroportul era deschis, aşa că, am fixat plecarea într-o sâmbătă. Mă întorsesem din Qatar cu o săptămână înaintea datei fixate. În dimineaţa respectivă m-am prezentat cu Tina şi Fares la spital. Cu o zi înainte îi lăsasem la spital toată îmbrăcămintea necesară, cu etichetele pe ea, era marca pe care o prefera. Acasă îi pregătisem o valiză cu tot ce ar fi avut nevoie. Îi luasem de la liceu toate actele necesare şi îi făcusem o carte de credit cu un cont pe numele lui. Avea dreptul la 500 de dolari pe lună, dar bineînteles că el nu ştia nimic. Când m-a văzut în sala de aşteptare, pentru o clipă ochii i s-au luminat, dar s-a ferit să mă privească. Arăta puţin palid, dar era Tito al meu. Crescuse cu câţiva centimetri. Tina l-a îmbrăţişat şi ar fi vrut să plângă. Fares îl vizitase în fiecare săptămână aşa că, prezenţa lui nu a însemnat nimic. Se aştepta să mergem spre una dintre reşedinţele noastre, dar a fost surprins când ne-am oprit la demarcaţie. Aici ne aştepta un musulman şi ne-am mutat din maşina lui Fares în taxiul celuilalt. Dintr-o dată, a devenit mai brunet decât era, Tina a avut timp să-i spună printre dinţi, “aeroport“.

-Ce ai simţit? a întrebat-o Shehab.

-Ha, ha, a început Donna să râdă în cascade.

-Durere, nu-i aşa? a insistat Shehab.

-Durere până la sângerare. Confuzie, dacă era soluţia bună să-l trimit departe. În sufletul meu mă vedeam tot timpul în genunchi, cerându-i iertare. Mintea mea îi spunea cele mai frumoase cuvinte de iubire. Braţele îl strângeau la pieptul meu.

-L-ai lăsat să plece fără…

Donna i-a făcut semn să tacă. Emoţia o sugruma. Nu ştia dacă era necesar să-i dea toate detaliile. Tremura şi ochii i se umpluseră de lacrimi.

-Aş fi vrut să-i spun că mă supărase, îmi trădase încrederea, dar că totuşi îl iubeam la fel de mult ca în prima zi când l-am avut în braţe la maternitate. Era băiatul meu, fusese prima mea bucurie. Mă uitam la el şi îl vedeam şi mai palid decât la spital. Stătea puţin adus de spate şi se juca cu mâinele. Mă uitam la degetele lui şi mi-am amintit când avea şase ani şi Rami a insistat să ia lecţii de pian. Trebuia să i le sărut înainte de fiecare lecţie, să le dau energie. Le-aş fi sărutat şi în ziua despărţirii, numai că, preferăm să-mi înghit lacrimile şi să rămân puternică. Un mic gest de slăbiciune din partea mea, însemna “partidă pierdută“. Eram trădată, avea nevoie să înveţe să-mi recâştige încrederea.

-Sunt puţine femei…

-Suntem mame, mai complicat decât cuvântul femeie, l-a oprit Donna.

Shehab şi-a trecut mâna prin părul bătut de briză şi după un oftat profund, i-a făcut semn să continuie:

-Când am ajuns la aeroport, am simţit că îmi caută mâna, dar mi-am retras-o, cu toate că mâinele mele suferau de dor să-l atingă. I-am spus foarte rece că avionul pleca în două ore şi tot strictul necesar era în valiză. Când am coborât din taxi, i-am întins cartea de credit. În clipa când a luat cartea, mi-a prins mâna şi mi-a sărutat-o. Tina l-a îmbrăţişat şi au început să plângă amândoi. I-a şoptit la ureche să-mi ceară iertare din partea lui şi să aibă grijă de mine. Tina i-a repetat ce discutasem amândouă toată noaptea în pat. Noi îl iubeam, numai că el trebuia să ne dovedesca că era băiatul pe care şi l-ar fi dorit tatăl lor. Tot Tina l-a condus până la intrarea în aeroport. Eu am rămas uitându-mă după ei, pipăindu-mi mâna unde o sărutase Tito şi sub impulsul unei călduri venite din interior, mi-am dus-o la buze. Aş fi vrut să-l strig, să ne întoarcem toţi acasă. Să-l ţin în braţe şi să-l mângâi pentru restul vieţii. Aş fi vrut să-i spun toate cuvintele frumoase pe care le ratasem în ultimii ani. Nici nu ştii câte cuvinte frumoase poate să inventeze o mamă?! Numai că ,…am tăcut.

-Nu ţi-a reproşat niciodată duritatea? a întrebat-o Shehab, uşurat de stresul cu care ascultase povestirea de câteva ore.

-Nu. Şi-a terminat liceul şi a intrat la facultate. A fost eminent. Era tot timpul în contact cu Tina. Într-o după-amiază, cred că era vinerea, pentru că nu eram la birou, a sunat telefonul. Am ridicat somnoroasă şi după un “alo”, venit de la distanţă, m-am ridicat imediat. “Mamă, sunt eu, băiatul tău.“ Am înlemnit. Era pentru prima dată când mă suna în şase ani. Te ascult, dragul mamei, i-am spus. “Iti mulţumesc pentru tot. Într-o lună de zile ne luăm diplomele. Am terminat facultatea. Eşti invitata mea de onoare. În anul doi, am scris un articol în ziarul Universităţii despre povestea noastră tristă. Decanul te invită în mod oficial, iar eu vreau să-mi cer iertare şi să-ţi mulţumesc.“ Nu puteam să-i răspund, lacrimile îmi curgeau şiroaie pe faţă. Mi-am şters nasul şi m-am forţat să râd. Plângeam şi râdeam. Am să vin cu Tina, felicitări dragul meu copil, i-am spus. Mama am o ofertă de lucru, mi-a spus. Cât te plătesc? l-am întrebat. Pentru început, destul de bine, mi-a spus maliţios. Trimite-mi oferta prin fax, i-am strigat şi dacă nu îmi convine eşti angajatul Companiei noastre T.D.T. Adică, ce înseamnă?!, m-a întrebat mirat.

Shehab o privea cum radia de bucurie şi fără să mai aştepte răspunsul ei a strigat:

-Tito, Donna, Tina!

-Bravo, a strigat Donna şi i-a sărit în braţe. Era aşezată pe genunchii lui Shehab, râdea şi plângea. Se juca cu mâinele în claia lui de păr, care acum era albă. Dintr-o dată s-a oprit din râs, a sărit din barcă şi a continuat. Am ajuns cu două zile înainte. Am stat la hotel cu Tina şi i-am spus cumnatului să treacă să ne ia pentru ceremonie. Cu el ne vedeam zilnic, lui Tito vroiam să-i facem o surpriză. Tina împlinise 18 ani, intrase la facultate şi era, nu ştiu dacă ai văzut-o? E superbă.

-Da, mi-a arătat-o Melissa într-un restaurant.

-Am avut locurile rezervate în primul rând, lângă decan. Eram invitată de onoare, care veneam de la şaptesprezece ore de zbor, eram o femeie de afaceri, o mamă tenace şi determinată, şi printre puţinele care a trimis cecurile înainte de data fixată. Aveam toate atuurile. Decanul nu arată de loc rău, i-a spus Donna, râzând. Eram machiată, aranjată, aşa ca pentru o ceremonie. Numai că, în mai puţin de zece minute, faţa îmi era plină de negreala de la rimel, pudra mi se prelingea în şiroaie, devenisem o catastrofă, iar Tina disperată nu făcea decât să-mi şteargă obrajii. A fost ziua în care “misunea mea era acomplită deplin.“

Era tot cu picioarele în nisip. Vorbea şi gesticula în faţa bărcii eşuată pe duna de nisip. Din barcă, Shehab o privea cu o emoţie şi admiraţie greu de stăpânit. Ar fi vrut să o ia în braţe, dar o undă de regret i-a trecut prin suflet. Îi părea rău că ratase atâţia ani de durere din viaţa ei. “Ce greu i-a fost singură, împărţită între atâtea responsabilităţi şi cât de mulţumită îşi pune capul acum pe pernă” şi-a spus. Era şi un ghimpe de gelozie, el se luptase cu cărţile lui, cu scrisul, cu viaţă de unul singur, cu nostalgia după zilele petrecute împreună şi mai ales cu un straniu sentiment că nu fusese îndeajuns iubit de ea.

-Ţi-am povestit în mare, i-a spus Donna. Şi după ce a desenat cu piciorul un cerc mare în jurul ei a continuat: Te întrebi, unde te aflai în gândul meu, în tot acest timp?

Shehab a tresărit. A fost ca şi cum i-ar fi citit gândul. A privit-o curios şi i-a răspuns, tot cu o întrebare.

-Nu a fost loc şi pentru mine, în asemenea situaţie, nu?

-Ei bine, în tot acest timp mi-am găsit forţa în amintirea ta. Când Melissa a venit în S.U.A. am sperat că te va căuta şi îmi vei trimite un semn de viaţă, i-a spus cu sprâncenele încruntate şi cu buzele strânse.

Shehab a înţeles că a întristat-o tăcerea lui, de atunci.

-Melissa a fost prezentă când mi-am luat doctoratul.

După o mică reflecţie i-a spus:

-Am crezut că aveai să-mi trimiţi tu un semn de viaţă prin ea. Aşa că, m-am ferit chiar să întreb despre tine.

-Acelaşi lucru i-am spus şi eu, dacă nu te întreabă, nu deschide subiectul. Si totuşi de ce ai reapărut, după 9 ani şi 7 luni? l-a întrebat cu dezinvoltură.

-Nu ştiu, i-a răspuns cu sinceritate. Am riscat să-mi întorci spatele ca prima dată când am venit după tine în Bahren, să aştept să-ţi aminteşti numele meu. Tot timpul te-am acuzat de ruptura noastră, dar astăzi te-am înţeles şi mă întreb dacă am dreptul să-ţi cer să-mi faci un loc în viaţa ta.

Donna s-a aşezat pe nisip. Şi-a acoperit picioarele cu poalele rochiei din mătase, i-a făcut semn să-i arunce pachetul de ţigări şi înainte să-şi aprindă una i-a spus:

-Locul nu se cere, se obţine. În câteva luni, împlinesc 55 de ani, iar peste o lună tu vei avea 65. Nu mai suntem tineri. Avem nevoie acum, mai mult ca niciodată de afecţiune, de prietenie, de companie, să ne purtăm de grijă unul altuia, de o mângâiere când ne doare ceva. Cred că fiecare are nevoie să nu moară singur! Fericit cel ce va muri primul, pentru că va fi cineva să-i ţină mâna.

După o scurtă tăcere a continuat:

-Dar nu înainte, să mi se căsătorească fata şi Tito!

Shehab a respirat uşurat. Totuşi exista o speranţă să fie împreună. A sărit din barcă şi s-a aşezat lângă ea pe nisip. A luat-o în braţe şi i-a pus capul pe umărul lui.

-Am să te aştept. Nu am să te mai abandonez niciodată. În ziua când vei fi liberă, te aştept în vila mea de pe malul Nilului. Am să-ţi comand papuci din pluş, cu ciucuri din mătase, am să-ţi fac numai rochii transparente în culori pastel, am să-ţi împletesc în păr zilnic trandafiri proaspeţi din grădină, am să comand să ţi se cânte la ferestră de dimineaţa până seara şi am să te servesc în platouri şi pahare din argint, cu fructe şi şampanie. Am să te ţin într-o colivie de aur, am să pun gratii la geamuri să nu zbori şi cu capul pe pieptul meu, am să-ţi spun cele mai frumoase poveşti de iubire. Cât de mult regret anii trăiţi fără tine. Şi, am să-ţi spun după fiecare frază cât de mult te iubesc.

Donna şi-a lipit obrazul de al lui, care era cald. Al ei era rece. Şi-a încolăcit braţele în jurul umerilor lui Shehab şi după un oftat timid, i-a spus:

-Imi este foame şi sete.

Shehab a început să râdă în hohote.

-Eşti imprevizibilă! Mă aşteptam la ceva romantic,…să menţină vraja serii şi a poveştilor mele şi tu îmi vorbeşti despre mâncare. Vezi, pentru felul tău de a fii, te iubesc. Nicio altă femeie în locul tău, nu şi-ar fi amintit de mâncare după o asemenea declaraţie. Tu eşti femeia surpriză!

Au plecat de mâna spre hotel. Briza le aducea miros de alge. Donna respira profound, ca şi cum şi-ar fi făcut o rezervă de oxigen.

-Fumezi prea mult, i-a reproşat Shehab.

-Ştiu, dar mă consolez că într-o zi voi fi fericită. Aşa de fericită, încât pur şi simplu voi uita de ţigări, voi respira numai mirosul tău şi al trandafirilor din grădina de pe malul Nilului.

-Oare nu mă minţi? a întrebat-o cu o undă de îndoială.

-Nu ştiu nimic. Totul este să-ţi doreşti din tot sufletul, cu toată energia de care dispui şi astfel ai şanse ca visul să devină realitate. Am încă multe probleme de rezolvat, dar îţi promit că de ziua ta voi veni în Egipt.

Shehab a luat-o în braţe. A întors-o cu faţa spre el şi ochii lui care aveau veşnic expresia unui cerşetor de iubire în faţa ei, au privit-o cu insistenţă, să fie convins că nu era o simplă frază, spusă din dorinţa de a-i face plăcere.

-Dacă Dumezeu vrea, am să vin, i-a spus cu toată seriozitatea de care era capabilă. Am să vin pentru că sunt obosită, am să vin pentru că am nevoie să fiu iubită, am nevoie să mai cred în cineva care mă iubeşte ca să pot crede în mine ca femeie. Mi s-a întâmplat să mă îndoiesc de sexul meu. Mă întrebam adesea care este adevăratul meu sex, eram femeie sau bărbat? Mă vedeam neutră în sex. Am păstrat în mine atâtea cuvinte de tandreţe, pe care nu am avut cui să le spun, mi-am dorit să fiu mângâiată şi mai ales iubită. Nu m-am interesat nimeni, pentru că nimeni nu m-ar fi putut iubi ca tine, dar mai ales nimeni în afară de tine, nu a văzut în afară de corpul meu, un suflet fragil.

-Donna, dramatizezi totul. Ai fost veşnic iubită de la părinţi la soţul tău, să nu uităm copiii şi pe mine. Toate prietenele tale te iubesc. Sunt convins că multe ar fi dorit să fie “Donna“. Tu degajezi lumină şi încredere. Tu eşti discretă în tot ce faci şi mai ales în tot ce eşti. Nu mi-ai vorbit niciodată despre tine, despre copilăria ta, despre părinţii tăi, despre tine copil. Te-am cunoscut adultă. O femeie educată şi superbă. Fără frivolităţi şi meschinării, cu o demnitate îngerească. Oricare femeie ar fi găsit viaţa mai uşoară şi plăcută să fie întreţinută. Soţul tău, te-a lăsat în “lumea bună” din Beirut. Numele lui era suficient să-ţi deschidă toate uşile. Mulţi dintre prietenii lui ţi-ar fi satisfăcut cele mai teribile capricii, să te ştie amanta lor. Tu eşti o luptătoare!

-Asta este impresia ta despre mine?! l-a întrebat Donna când intrau pe uşa imensă din holul hotelui.

Şi fără nicio jenă, i-a luat braţul, şi-a apropiat gura de urechea lui şi i-a şoptit:

-Vreau o cină în cameră, vreau să beau şampanie până la beţie, vreau să-mi ţii prosopul când am să ies din cadă, să mă săruţi până când ameţeşti şi până când voi adormi să-mi spui că nu mă vei abandona nici dincolo de mormânt, şi un sărut languros a întârziat lângă urechea lui.

Shehab a tresărit. Consulul Egiptului era în faţa lor şi cu un aer distrat, aştepta să-l salute.

-Mă scuzi, i-a spus cu complicitate, dar… Logodnica mea, viitoarea mea soţie, într-un viitor,… nu ştiu nimic, totul depinde de ea, i-a spus încurcat în propriile incertitudini, dar mai ales încă excitat de sărutul Donnei.

-Inţeleg, Shehab, i-a spus acesta. Este aceeaşi doamnă de acum patrusprezece ani, pentru care ai explodat, şi cu cel mai profound respect s-a înclinat în faţa ei şi i-a întins mâna.

Donna a roşit şi i-a întins-o pe a ei, cu clasa unei prinţese, cu toate că privirea doamnei care îl însoţea l-a fulgerat atât pe consul cât şi pe Donna. S-au îndepărtat zâmbind, Consulul cu un aer satisfăcut că în sfârşit după ani a privit-o în faţă pe Donna, iar doamna care îl însoţea cu un ghimbe de gelozie în inimă. În câteva minute, tinereţea şi eleganţa ei erau epatate de simplitatea unei doamne care i-ar fi putut fii mamă. Era încă odată intimidat de aerul aristocrat al Donnei.

-Niciodată nu mi-ai vorbit despre originea ta. Sunt convins că eşti nepoata unei bătrâne prinţese detronate de comunişti. În ce palat sau castel te-ai născut? a întrebat-o cu o certitudine care nu putea să fie pusă la îndoială. În momentul când dai mâna, cred că de la primul până la ultimul bărbat din lume, s-ar înclina să ţi-o sărute. Degaji adesea o aureolă că l-ar intimida chiar şi pe cel mai atroce criminal.

Donna a apăsat pe butonul care marca etajul cincisprezece. S-a întors spre Shehab şi s-a lipit de el. I-a luat capul în mâini, l-a sărutat ca o adiere pe buze şi i-a spus:

-Sunt o prinţesă bastardă, care a mers desculţă până la patrusprezece ani, pe urmă în sandale din pânză. Sunt o Cenuşăreasă modernă. Sunt o cerşetoare de iubire, sunt o mamă care trăieşte prin copiii ei. În alte condiţii poate aş fi fost născută într-un castel german care…

Liftul s-a oprit. Shehab s-a aplecat şi a luat-o în braţe. A deschis uşa şi cu un ultim efort, a aşezat-o în pat.

-Ar fi trebuit să stai toată viaţa în pat. Să fii o prostituată, degaji atâta căldură şi voluptate că nicio bombă sexuală nu te-ar fi putut egala. Cu toate acestea sunt confuz, cum de nu te-ai pierdut în toate mizeriile vieţii?

Donna râdea. Calităţile ei de mamă erau numai pentru copiii ei. Acum avea nevoie mai mult ca niciodată să fie iubită. Îi era frică de bătrâneţe. Îi era frică de ziua când va rămâne singură. Deja ridurile o înfricoşau. Bătrâneţea o speria. Ratase tinereţea. Îl adorase pe Rami, care o ridicase la rangul lui. Ura sărăcia, îi era veşnic frică de a doua zi. Ura ideea că banii nu aduceau fericirea. Pentru ea, banii erau înainte de iubire. Cu sau fără bani, fericirea era trecătoare. Grijile rămâneau aceleaşi, a te iubi pe un pat din paie sau într-unul din mătase, nu era acelaşi lucru. A visa, după un pahar de lapte sau după unul de şampanie era cu totul diferit. Iubea luxul, iubea oamenii ambiţioşi şi intelectuali, dar nu-i detesta nici pe cei săraci cu duhul şi nici pe cei nevoiaşi. Adoră pe oportunişti, era de partea celor cu aspiraţii şi considera că merită să lupţi, chiar pentru o cauză greu de rezolvat sau aparent pierdută din start. Nu era snoabă, dar pentru ea orice experienţă merita trăită. Dacă erai sărac, trebuia măcar o zi din viaţa ta să trăieşti ca un privilegiat. Nu puteai să pleci într-o zi cu un gust amar, “egoul“ trebuia măgulit. Nu era nici împotriva criminalilor, trebuia totul într-o societate. Nu critica pe nimeni. Fiecare îşi găsea recompensa în felul lui. Era o tolerantă în ce-i privea pe cei din jur, dar era o luptătoare pentru copiii ei. Restul, îl accepta fără critică şi fără idei preconcepute.

-Spune-mi la ce te gândeşti? a întrebat-o Shehab .

-Vreau să mă iubeşti aşa cum nu ai făcut-o niciodată, i-a răspuns Donna. Vreau să nu-mi simt vârsta, vreau să uit că sunt mamă, vreau să uit că peste cinci luni voi avea 55 de ani, vreau să uit că nici tu nu mai ai această vârstă, vreau să-mi recapăt încrederea în mine şi mai ales să mă odihnesc în braţele tale. Vreau tot ce am suferit să ştergi din sufletul meu, să-mi fii un balsam şi mai ales vreau să nu mă mai abandonezi niciodată. Te implor, aşteaptă-mă. De la vârsta de şapte ani sunt obosită. Astăzi nu mai am forţă să fac tot ce am făcut. Este cea mai grea meserie, misiune, obligaţie, calitatea de a fi părinte.

Era unul dintre puţinele momente de slăbiciune ale Donnei. Nervii, amintirile trecute, apariţia lui Shehab, toate la un loc însemnau prea multă presiune pe un suflet aşa de mare şi generos şi totuşi adesea învins, în raport cu celelalte suflete.