DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Proces de vinovatie

PROCES DE VINOVĂŢIE

Donna s-a întors în Doha vineri dimineaţa. S-a despărţit de Shehab calmă. Era convinsă că de data aceasta relaţia lor va dura, datorită vârstei şi a înţelepciunii. Avea convingerea că Shehab era conştient că nu era o femeie liberă atâta timp cât copiii erau încă dependenţi de ea. Ar fi fost o crimă în opinia ei să ajungă acasă şi să le spună “eu plec sau mă căsătoresc“. Era ceva de neconceput. Reântâlnirea cu Shehab îi ştersese din suflet şi din minte abisul în care se scufundase singură. Era pentru prima dată în mai bine de zece ani când se regăsise, o femeie cu potenţial. Nu era în vârstă, era îmbătrânită sufleteşte. Era obosită pentru că ea s-a complăcut în această situaţie. S-a uitat pe ea, oferindu-se ca victimă timpului. S-a crucificat fără ca cineva să-i fii cerut. A crezut că uitarea de sine era sacrificiul suprem al unei mame. Nu i-a cerut nimeni să nu mai iubească. Nu i-a impus nimeni să-şi anihileze dorinţa de a fi iubita şi de a iubi. S-a auto-condamnat atâţia ani la singurătate. A refuzat să trăiască pentru ea. A trebuit ca un necunoscut să-i amintească pe un aeroport că a fost o femeie dorită. Şi pe alt aeroport o fantomă dispărută şi uitată să apară ca şi cum ultimii zece ani nu au existat. Avea nevoie de un prieten, de prieteni, avea nevoie să pună puţină culoare în viaţa ei. Era devreme, a deschis uşa încet, a lăsat pachetele în coridor şi s-a îndreptat spre dormitorul ei. S-a uitat prin cameră şi amintindu-şi de luxul din hotel, a zâmbit. A intrat în baie şi a dat drumul la robinete încet. Nu voia cu niciun chip ca zgomotul apei să-i trezească copiii. A intrat în apa fierbinte şi a închis ochii. A revăzut cele trei zile petrecute în compania lui Shehab. Două forţe antagonice se luptau în ea, una era a femeii şi cealaltă a mamei din ea. A deschis ochii şi a avut senzaţia că o voce interioară îi vorbea, “ai greşit pe parcurs, ai fost prea dură cu tine şi cu cei din jur.“

O lacrimă i-a alunecat pe obraz. “Sunt obosită” şi-a spus şi înfăşurată în prosop a ieşit din baie. S-a şters cu mişcări lente în faţa oglinzii şi aceeaşi voce i-a şoptit, “eşti prea singură, întoarce-te acasă.“ Speriată şi-a scuturat capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gândurile. Era prea târziu. Şi-a dat seama că plângea. A tras perdele, s-a îmbrăcat într-o rochie de casă şi s-a aşezat pe pat. A închis ochii şi iarăşi a auzit un ecou în mintea ei “singurătatea.“ Şi-a propus să doarmă. Copiii nu se trezeau înainte de prânz. Trebuia să se odihnească şi mai ales, să-şi pună ordine în gânduri. Bănuia că o aşteptau griji şi probleme noi. O încerca un sentiment de vinovăţie faţă de ea şi faţă de copii. Îşi jucase rolul de un artist slab. A vrut să ia locul lui Rami. A avut prea multă încredere în ea. Şi-a imaginat că va putea să controleze totul, dar undeva şi-a pierdut sufletul. A adormit cu noul sentiment de vinovăţie. Toată stabilitatea şi ordinea pe care o instalase în viaţa ei şi a copiilor se dărâmase ca jocul de cărţi. Atunci, între somn şi realitate l-a găsit pe Shehab vinovat de această dezordine. A dormit până spre prânz. S-a sculat cu aceeaşi nostalgie cu care s-a culcat. A făcut un efort în plus şi a intrat în salon. Tina îşi bea cafeaua şi se uită la televizor, iar Tito citea ziarul.

-Mami, în sfârşit te-ai trezit! i-a strigat Tina şi s-a ridicat să o sărute. Tito i-a zâmbit şi a îmbrăţişat-o în felul lui stângaci. Dintr-o privire, Donna a văzut pe masă pachetele desfăcute. Nici ea nu ştia ce era înăuntru. Intrând în bucătărie să-şi pună cafea a întrebat-o pe Tina dacă îi plac.

-Da! i-a strigat. Pentru Bahren sunt superbe, chiar m-am mirat că ai plătit aşa de mult.

-Le-am primit cadou.

-Şi colierul din perle?

-Care perle? a întrebat-o mirată şi emoţionată s-a ridicat

 Bănuia că trebuia să fie cel pe care îl admirase în vitrina hotelului.

-Te-ai întâlnit cu Moş Crăciun? a întrebat-o Tito.

Donna a simţit cum obrajii îi ardeau. Oare era momentul să povestească depre Shehab sau să tacă.

-Mi-l dai? a întrebat-o Tina când încerca să şi-l pună.

-De fapt cred că este pentru tine, cadou. Am primit toate pachetele la plecare, nici eu nu ştiu exact ce era în pachete, i-a spus indiferentă.

-Ce ai făcut în Bahren? a întrebat-o Tito.

-Nimic deosebit, m-am întâlnit cu un vechi prieten. Nu ne-am văzut de mai bine de zece ani. Am avut multe să ne spunem.

-Ai stat trei zile să vorbeşti? a întrebat-o Tina cu aer aparent naiv, dar uşor ironic.

-Da, a răspuns Donna. Eram obosită din Liban şi mi-a făcut bine. Ne-am plimbat, am povestit. Ne-a invitat de ziua lui în Egipt.

-Ce lucrează? s-a grăbit să o întrebe Tina.

-Este ziarist de profesie.

-A, îl cunosc. Este prietenul lui Melissa. Un tip cu părul alb. I-am văzut într-un restaurant. Este bătrân şi gras. Nu-mi place.

Donna o privea zâmbind.

-Mi-a spus, că erai însoţită de un arab din Golf.

Tina a roşit şi Tito i-a aruncat o privire nervoasă.

-E ambasador qatarian. Suntem cunoştiinte, nu prieteni.

-Mi-ai spus că ieşi cu Fadi, i-a amintit nervos Tito.

-La vârsta mea ies cu cine vreau! i-a replicat Tina şi a ieşit grăbită din salon, să răspundă la telefon. Nu s-a mai întors, a urcat cu telefonul la ea în cameră.

Tito s-a apropiat de Donna şi i-a şoptit:

-Se crede îndrăgostită. Bine că ai venit! A înnebunit şi în plus, tipul este însurat. Nu putem să facem scandal, trebuie ea convinsă. În mod sigur este un şeic.

Tito şi-a scuturat capul, în clipa în care Tina intra radioasă.

-Sunt convinsă că Tito, m-a bârfit.

-Nu te-a bârfit, i-a răspuns Donna. Mi-a răspuns la întrebări.

-Mami suntem prieteni, abia ne-am cunoscut. În mai puţin de o lună va pleca la Londra, la post. Trăim aici, pentru că a fost alegerea ta, nu putem să-i ignorăm pe localnici. Este educat în S.U.A., este galant, nu vrea nimic. Chiar mi-a spus că este căsătorit. Ştiai că aici la nouăsprezece ani îi căsătoreşte familia cu una dintre verişoarele lor sau din familie? La treizeci de ani îşi pot lua altă soţie şi îi deschide altă casă.

Tina se grăbea să-i spună tot ce ştia, cu o naivitate care o paralizase pe Donna. Nu avea nicio reacţie. Nu-şi putea crede urechilor ce auzea. Numai Tito le privea pe amândouă cu o curiozitate greu de ascuns.

-Tina, a început într-un târziu Donna. Te-am ascultat şi m-ai blocat. Nu mi-am imaginat niciodată că poţi să ne povesteşti cu toată convingerea o asemenea catastrofă. Tina se juca cu perlele. Îşi ferea privirea de a ei.

-Dacă sunteţi numai prieteni, nu este nicio problemă. Dar dacă tipul vrea să te seducă şi te laşi curtată şi…

-Am douăzeci şi patru de ani. Tu ne-ai adus aici. Tu eşti responsabilă de tot ce mi se poate întâmpla. La vârsta mea trebuia să fiu căsătorită. Aveam bani, ai vrut mai mulţi. Ţi-am spus că nu vreau să trăiesc aici. Indiferent ce fac, o fac pentru că ne-ai aruncat în deşertul… şi voi trebuie să acceptaţi.

-Tina! a ţipat la ea, Tito. Mama, nu te supăra. Aşa îmi reproşează şi mie de când ai plecat.

Tina a ieşit din cameră nervoasă, a trântit uşa salonului, dar nu înainte să-i arunce şirul de perle. Tito l-a prins înainte să o lovească pe Donna. L-a pus pe masă şi a ieşit după Tina. Donna a rămas şocată pe canapea. Era ultima problemă la care s-ar fi gândit că li se poate întâmpla. De sus se auzea gălăgie. Tina plângea. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre coridor. Vroia să meargă la Tina să discute cu calm, aşa cum aveau obiceiul, numai că ceva o oprea. A intrat în camera ei şi s-a aşezat pe pat. Ar fi vrut să plângă, dar nu putea. O durea ceva şi nu ştia ce. Deodată şi-a amintit de cuvintele Tinei. Realiza că era judecată de copii. Nu erau de acord cu tot ce făcuse. Unde erau cei cincisprezece ani din viaţa ei? Unde erau banii pentru studiile lor, luxul , călătoriile. Care era vina ei, dacă au vrut să trăiască toţi bine? I-a scos din război. Toţi dormeau la subsoluri. Ea i-a protejat. Gălăgia nu se mai oprea. Vocea Tinei îl acoperea pe Tito. Telefonul sună în holul de la intrare. Nu s-a ridicat. Nu-i păsa. Plângea încet. Nu se recunoştea şi tot printre gânduri şi-a dat seama că nu se putea supăra pe Tina. Acesta era adevărul, numai că, ea nu l-a forţat pe Tito să vină în Golf, el a vrut. Ea i-a dat şansa să poată prelua într-o zi toată afacerea familiei. Tina a refuzat să plece în Canada să-şi continuie studiile sau oriunde în altă parte. A vrut să fie cu ei. Tinerii plecau din Liban din cauza războiului. Le-a oferit mereu tot ce au vrut. Oare nu le-a oferit prea mult?

Deodată vocea lui Tito a răsunat în toată casa:

-Melissa la telefon, răspunde mama!

-S-a ridicat repede, şi-a şters ochii, a luat o batistă din hârtie, şi-a tamponat faţa, şi-a suflat nasul şi după ce a respirat de două ori profund a răspuns cu “alo“, cât a putut de normal:

-Bună, Melissa!

Fără nicio introducere, Melissa i-a spus:

-Am comandat de mâncare şi ajung în trezeci de minute, să fiţi pregătiţi, mâncăm împreună şi a închis.

Donna a rămas cu aparatul în mână. Era prea devreme să-i povestească despre problemele lor. Poate era numai un capriciu al Tinei. Când se simţea neglijată, inventa mereu ceva nou, să fie în centrul atenţiei. S-a întors în dormitor şi a încercat să se îmbrace. De când era acasă evitase să se examineze în oglindă. Îi era teamă să nu-şi descopere iarăşi ridurile, kilogramele în plus, obrajii căzuţi şi tot ce mai însemna semn că îmbătrânea, şi asta destul de repede.

Uşa s-a deschis. Era Tina. Donna a izbucnit în râs. Faţa îi era plină de negru de la rimel. Parcă era un coşar. A intrat şi s-a aşezat pe marginea patului, supărată. Donna i-a luat mâinele într-ale ei. Nu ştia cum să înceapă.

-Tina, chiar gândeşti toate cuvintele pe care mi le-ai adresat, este un simplu capriciu sau răzbunare?

Tina, tăcea.

-Hai să facem socoteala la banii lăsaţi de papa. Aveam nevoie de 4000 $ pe lună împreună cu şcolile, plata lui Fares, în total. Nu uita întreţinerea apartamentului şi a vilei. Unde am fi fost astăzi? Tu crezi că am fost fericită fără voi, cu atâtea călătorii, atâta răspundere? Nici nu ştiu cum mi-a trecut viaţa. Nu mă plâng, dar şi eu mă întreb mereu ce caut aici? Unde s-a dus tinereţea mea? O dată terminat războiul, ne întoarcem acasă. Noi amândouă. Tito se va căsători şi dacă vrea poate să stea aici, dacă nu, vom vinde. Fiecare îşi i-a partea lui şi va face ce vrea.

-Voi avea patruzeci de ani, i-a răspuns Tina.

-Tu o iubeşti pe Anna?! Când se linişteşte situaţia, pleacă în Beirut şi stai cu ea şi cu Hanny. Poate îţi regăseşti vreun vechi prieten, poate cunoşti pe cineva…

-Nu vreau să cunosc pe nimeni i-a răspuns şi a început să plângă şi mai tare.

-Bine, cum vrei tu. Să nu cunoşti pe nimeni. Te plimbi cât îţi permite situaţia, îţi cumperi ce vrei, îţi întâlneşti prietenele.

-Mamă, nu mai rezist aici. Vreau să trăiesc în libertate!

-Bine, discutăm calme altă dată, acum vine Melissa cu mâncare. Te rog, astea sunt problemele noastre, discutăm pe urmă.

Tina a ieşit din cameră nemulţumită. Donna a rămas nemişcată. S-a uitat după ea până a închis uşa. Atunci, involuntar şi-a ridicat privirea în sus şi l-a întrebat pe Dumnezeul ei, “Doamne ce bazaconii mă mai aştepta cu fata?” Soneria a întrerupt-o exact când se pregătea să-i mai pună o întrebare Protectorului ei. La uşă era Melissa cu câteva platouri de mâncare. Au intrat în sufragerie şi le-au pus pe masă, după care s-au îmbrăţişat. Era îmbrăcată în costumul tradiţional qatarian. Avea obiceiul ca peste ce purta în casă, pijama sau cămaşa de noapte să-şi pună abeia neagră, mai puţin voalul pe cap şi să vină la Donna.

-Veniţi la masă, a strigat Donna în dreptul scărilor.

-Pune-mi un pahar şi să mâncăm până nu se răceşte, i-a spus Melissa în timp ce rămânea în rochia de casă.

Donna aranja masa. Melissa se plimba cu paharul în mână nervoasă.

-Nu mă întrebi de Richard? a întrebat-o contrariată.

-M-am gândit să-i pun o farfurie cu ce îi place deoparte.

 Bănuind însă că ceva nu ar fi în regulă a întrebat-o:

-S-a întâmplat ceva în lipsa mea şi nu ştiu?

-Prea multe, i-a răspuns nervoasă. A dispărut de două zile.

-Glumeşti, cine să-l răpească în Qatar?

-Nu aici. Este plecat de zece zile în Gaza.

-Nu se poate!

-Da. La birou nu răspunde nimeni nici în Aman şi nici în Gaza.

-Au fost evenimente? a întrebat-o Donna cu teamă în glas.

-Nu ştiu nimic, a răspuns Melissa pe punctul de a izbucni în plâns. Am să plec după el.

-Tu? Nu se poate. Spune-i lui Shehab. El este musulman egiptean şi este apreciat pentru imparţialitatea lui.

-Nu ştiu nimic.

-Ce spun cei de la ziar.

-Donna, pur şi simplu i s-a pierdut orice urmă de două zile. Avea un interviu cu un lider Palestinian, dar nu a ajuns nici până astăzi. Cel puţin aşa se spune. S-a pierdut pe drum el şi alţi doi palestinieni. Se aruncă acuzaţii de o parte şi de alta. Eu cred că a fost luat de palestinieni.

-Dacă l-au luat israelienii?

-Ar fi bine, dar nu cred. Ce să facă cu un american? Ceilalţi au mai mult interes. Îl eliberează, asta în cel mai fericit caz, ca monedă de schimb. Mâine vor cere câţiva prizonieri din închisorile israeliene şi bineînţeles aceştia nu vor accepta trocul.

Donna a întors capul. Tina şi Tito stăteau în coridor şi ascultau conversaţia. Erau şocaţi de ce auzeau. Amândoi îl iubeau pe Richard şi pe Melissa. Pentru ei însemnau o a doua familie .

-Intraţi, le-a spus Donna. Totul se va rezolva. Nimeni nu dispare fără urmă în zilele noastre.

S-au aşezat în jurul mesei într-o deplină tăcere. Fiecare avea propriile probleme, dar de data aceasta dispariţia lui Richard devenise grijă tuturor.

-Spune-mi Donna, ai coordonatele lui Shehab? Vreau să-l sun.

Donna s-a ridicat şi a întrat la ea în cameră. A căutat în geantă şi i-a adus cartea de vizită a acestuia. Melissa s-a uitat pe ea şi i-a dat-o înapoi.

-L-am căutat la fiecare din numerele acestea. Nu a răspuns.

-Îl vei găsi în seara aceasta, i-a spus Donna evitând să privească spre copii. Astăzi la prânz a avut avion spre Cairo. Eu am venit în Qatar la şapte dimineaţa.

Melissa nu a făcut niciun comentariu. O privea absentă, dar în acelaşi timp un curent a trecut între ele, la care Donna s-a simţit obligată să ridice din umeri a neputinţă. Soneria de la intrare le face să privească una la cealaltă, ca şi cum ceva extraordinar s-ar putea întâmpla. Tito a coborât scările şi s-a îndreptat spre uşă. Donna şi Melissa stăteau una lângă cealaltă pe canapea. Tina îşi proba noile cadouri. În final s-a hotărât la o rochie roşie. Avea trei, alegerea părea dificilă, dar mai greu trecea timpul. Se uita la ceas mereu. Într-un târziu când se dezbrăca şi de rochia roşie, Melissa a întrăznit să o întrebe:

-Aştepţi un telefon? Nu îndrăznesc să sun la spital, de teamă să nu crezi că ţi-aş ţine linia ocupată.

-Nu aştept niciun telefon, dar în afară de a privi ora nu am nimic de făcut, mama ne-a aruncat în groapa asta de parcă am avea ca ea o sută de ani.

Melissa a izbucnit în râs, iar Donna a rămas pe gânduri, fără nicio reacţie.

-Cine a sunat la uşă? a întrebat dornică să schimbe subiectul.

-Prietenii lui Tito, au ieşit la cinema, i-a răspuns Tina şi în acelaşi timp i-a făcut un semn discret Melissei să o urmeze în camera ei de la etaj.

-Melissa, am plecat pentru trei săptămâni şi totul este împotriva mea.

-Nu, este vârsta şi se pare că e îndrăgostită. Nu cred că de diplomat, ci mai mult ideea în sine, cineva îi face curte, declaraţii de dragoste şi complimente. Nu-mi imaginez nici măcar în vis că Tina s-ar putea căsători ca a doua soţie şi în plus cu un musulman. Unde este toată teoria despre religie, cu care ne-a intoxicat un an de zile? Aţi ars kilograme de lumânări, a făcut sute de mătănii şi de rugăciuni. M-aţi înebunit voi libanezii cu religia.

Donna o asculta şi o privea obosită şi tristă. Nu ştia de unde să înoade firul cu Tina. Ceva nou o mira şi poate de acest lucru îi era teamă cel mai mult, agresivitatea. Îi era nouă această latură de caracter. “Oare nu ascundea mai mult decât vorbise?” se întreba în timp ce Melissa se ridica să plece după ea la etaj. De ce fetelor le place totuşi ca lucrurilor intime sau visele lor să le povestească străinilor şi numai când sunt rănite se îndreaptă spre mame? Mintea lui Donna se învârtea într-un cerc, fără nicio logică şi niciun rezultat. Aştepta resemnată ca Melissa să coboare. Era mai mult tristă decât obosită. Situaţia lui Richard era o altă problemă. Melissa trebuia susţinută numai că, ea se simţea deja rătăcită în propriile-i probleme cu Tina.

Trecuse mai bine de o oră de când Donna stătea singură pe canapea. Cu cât timpul trecea, cu atât devenea mai intrigată de complicitatea celor două. Nu era posibil ca Tina să o lase singură după trei săptămâni. Totul venea împotriva ei. Avea o durere ascunsă şi mai ales după cele trei zile petrecute în compania lui Shehab, nu se recunoştea. Simţea că în ea erau două femei, una puternică volubilă şi încă tânără şi alta calmă, înţeleaptă, împinsă până la uitarea de sine în faţa copiilor. “Oare care dintre ele sunt eu cea adevărată“? se întreba când a văzut-o pe Melissa în faţa ei, zâmbind:

-Tina este geloasă pe tine sau poate nu acesta este motivul, dar nu ştie, sau poate nu vrea să fie sinceră. Te-a criticat tot timpul. Atât de covingator şi argumentat că, dacă nu te-aş cunoaşte aş fi de partea ei. -Geloasă pe mine? a întrebat-o confuză. Nu am făcut nimic, nu are nicio probă…

-Geloasă aşa din senin. Geloasă că ai stat trei zile în Bahren, geloasă pentru cadouri, pentru că ţi-a văzut taiorul nou aruncat pe scaun, trusa de machiaj în geantă, geloasă că cineva şi-a amintit de tine după zece ani, în sfârşit o salată. Nici ea nu ştie ce vrea, un sigur lucru este cert, te iubeşte, dar are o problemă. Este mai puternică decât am crezut-o. Sub aerul nevinovat şi alintat se ascunde o a doua Donna, să sperăm că va fi spre binele ei şi al tău.

-Melissa, a îndrăznit Donna să o întrebe după o mică reflecţie, crezi că… -Nu cred nimic, i-a răspuns fără să aştepte să-şi continuie întrebarea. Are douăzeci şi patru de ani, în afară de hormoni, nu are o situaţie normală aici şi nu uita că la o anumită vârstă toate fetele sau o parte, sunt geloase pe mama. Dacă nu au fost la pubertate sau la adolescenţă, se mai întâmpla după douăzeci de ani.

-Nu trebuia să le spun că l-am întâlnit pe Shahab.

-Ai procedat bine, i-a răspuns Melissa. Draga mea, toată viaţa ai trăit pentru ei. Ai dreptul să ai prieteni, cunoştiinţe. Eşti o femeie de afaceri. Cum ai reuşit? Nu datorită prietenilor, cunoştinţelor. Să nu-ţi fie teamă sau jenă să recunoşti sau să prezinţi aceşti oameni în faţa unui copil egoist şi posesiv, care eşecurile sau crizele de îndrăgostită le va arunca pe tine. Se iubeşte prea mult să se simtă vinovată într-o zi. Dacă o laşi, aşa o vei duce cu ea toţi anii, mulţi sau puţini care ţi-au mai rămas.

Donna tăcea. Cu suptilitate a ridicat aparatul încet.

-O voce gravă, cu accent american, cred că este tipul i-a spus, şi s-a aşezat înapoi pe canapea.

Melissa o privea cu compasiune. Se cunoşteau de douăzeci de ani şi adesea se întreba, “cum de a reuşit să treacă prin atâtea probleme femeia asta aparent fragilă şi sensibilă?”

-Ma gândeam la tine, i-a spus într-un târziu, cum de-ai reuşit singură să te ocupi de la cea mai banală problemă a copiilor, până la cea mai complicată problemă de afaceri?

Donna a privit-o mirată.

 -Draga mea, până la vârsta ta, nu ai învăţat? De data aceasta a fost rândul Melissei să aştepte răspunsul.

-Dumnezeu le dă celor care pot duce totul şi să îşi asume responsabilităţi. Aşa a fost în cazul meu. Ăsta mi-a fost destinul, problema care se pune este ce fac acum cu individul acesta? Tu l-ai văzut, mi-a spus Shehab.

-Cu acesta trebuie să stai de vorba dacă se complică situaţia, i-a spus convinsă că altă soluţie nu ar fi posibilă.

-Eu sau o a treia persoană?

-Nu, tu trebuie. Nu are rost să mărim problemă până nu ştim despre ce este vorba. S-ar putea ca totuşi să nu fie decât o prietenie. Sunt tineri, educaţi, frumoşi, poate că nu este decât o simpatie, o cumunicare. Ei nu se pot căsători legal decât cu o fată din Golf, nicidecum cu o creştină din Liban.

-Melissa, eu cunosc mai bine situaţia de aici, adică din Orient. Toţi se pot căsători, îşi schimbă religia celălalt soţ, stau câţiva ani, au copii, pe urmă emirul le recunoaşte căsătoria şi gata. Şi aşa nu sunt mulţi, fiecare copil pentru ei contează. În plus fata mea este frumoasă. Am adus-o cu noi ca să o feresc, să nu facă tâmpenii prin Liban. Credeam că aici o ţin ferită de tentaţii până când am fi avut o partidă rezonabilă.

-Nu am înţeles, s-a ridicat de pe canapea nervoasă Melissa, tu vrei să-i găseşti o partidă? Las-o să-şi găsească iubitul singură! Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că eşti nebună.

-M-am exprimat greşit, i-a răspuns plicitisită Donna şi s-a îndreptat spre telefon. A ridicat receptorul, conversaţia era terminată. A luat aparatul şi i l-a dat Melissei.

-Dacă îl găseşti, să nu-i spui că eşti la mine. Nu vreau să fac pe lupul moralist la mine în casă. Vorbim când voi fi singură. Tina s-ar putea să coboare…

Înainte să formeze numărul centralei, telefonul a sunat iarăşi. Melissa i-a întins aparatul. Palidă şi emoţionată Donna nu a reuşit să răspundă decât cu un “Alo” slab. Deodată, vocea celui care tot repeta “alo”, i-a amintit de cineva. Era doctorul Mansur:

-Doamnă nu vă aud, vorbiţi puţin mai tare.

-Îmi cer scuze doctore, eu te aud. Am ştiut de la birou că vă întoarceţi astăzi şi m-am grăbit să vă caut. Sincer mă bucur, chiar voiam să întreb copiii dacă m-aţi căutat.

-Nu aş vrea să vă reţin, poate sunteţi obosită, ce spuneţi dacă mâine am lua masa toţi patru?

-Cu plăcere, nu pot da un răspuns exact, vorbim de la birou.

A făcut o pauză, Tina intra în salon. În mintea Donnei un fluturaş a început să zboare şi cu mai mult elan a continuat:

-Am să văd ce program au copii şi ne vom întâlni în mod sigur sau la restaurant sau la noi.

Donna se lumină la faţă şi prezenţa Tinei o ajută să-şi simuleze încântarea, aşa că, nu a aşteptat să fie întrebată despre acest doctor Mansur.

-Imaginati-vă, ne-am regăsit în drum spre Siria. Când l-am cunoscut avea 15-16 ani. Rami a cumpărat terenul la munte de la unchiul lui. Este un mare doctor cardiolog. În fiecare lună, timp de o săptămână operează şi tratează în Golf.

-Este căsătorit? a întrebat-o Melissa.

-Mi-a spus că încă nu a găsit o fată care să-l intereseze mai mult decât medicina.

Donna minţea, ştia că Tinei îi plăceau provacările şi spera că poate îşi va muta atenţia de la diplomat pentru doctor.

-Vreau să-l caut pe Shehab, înainte să nu fie iarăşi telefonul ocupat, le-a spus Melissa.

-Tina, cere tu în arabă numărul acesta, i-a spus Melissa şi i-a întins cartea de vizită a lui Shehab.

Tina s-a ajezat lângă ea pe canapea. Părea calmă. Melissa şi Donna, independent una de cealaltă s-au gândit că era mulţumită de convorbirea pe care a avut-o cu diplomatul. Donna se gândea la ea cu compasiune. Îşi imagina cât de greu trebuia să-i fie la vârsta ei să nu aibă un prieten, logodnic sau chiar un soţ. Acum era timpul ei. În Qatar nu era nimic şi nimeni ca centru de interes pentru o tânără sau un tânăr, aşa cum era şi cazul lui Tito. Trebuia să se gândească la viitorul lor. Era supărată pe ea. Concentrată pe Companie şi pe situaţia din Liban, uitase esenţialul. Se gândise la binele ei de aş avea copiii lângă ea. Dormea liniştită că ei se odihneau în camerele de la etaj. Le controla mâncarea şi ştia că nimic rău nu li se putea întâmpla. “Iarăşi am greşit şi-a spus” şi sugrumată de emoţie s-a ridicat de pe canapea tocmai în clipa în care Melissa intra în contact cu Shehab. A intrat în bucătărie şi a început să aranjeze vesela în maşină. Lacrimile îi curgeau în farfuriile murdare. Ce o durea la fel de mult era faptul că până şi Melissa era contra ei. Ea nu înţelegea că în Orient era o altfel de educaţie, altă societate şi mai ales altul era etalonul de valori. Era pentru prima dată când se judeca, era judecată şi nimeni nu era alături de ea. S-a gândit la Tito şi a realizat că toţi aveau dreptate. A doua zi avea să-i cedeze biroul ei. “Sunt egoistă“ şi-a spus şi după ce şi-a spălat faţa şi ochii în chiuveta de la bucătărie, a pregătit cafea şi a intrat în salon cu convingerea că ea ar fi cauza nefericirii chiar şi a ei şi va încerca să acorde copiilor o libertate nelimitată. Să vadă şi ea ce vor face, iar dacă vor greşi, cel puţin nu vor avea ce să-i reproşeze.

-Am vorbit, i-a spus Melissa când punea cafeaua pe masă.

-Si…?

-Mi-a spus să stau liniştită.

Donna a privit-o aprobator.

-Shehab era la curent cu deplasarea lui Richard în Gaza. Mi-a spus să nu-mi fie teamă, palestinienii au cerut să scrie despre ei. Din 1982 când au părăsit Libanul sunt mai împrăştiaţi ca niciodată. Richard adună mărturii ale celor care au scăpat din masacrele de la Sabra şi Satila. Va ajunge şi în taberele din Liban. Ca un simplu turist. Este însoţit de palestinieni.

După ce i-a redat toată conversaţia cu Shehab, a răsuflat uşurată şi şi-a aprins o ţigară.

-Şi totuşi sunt contrariată, de ce nu mi-a spus?

-S-a gândit că ţi-ai fi făcut gânduri rele în fiecare minut sau poate nu ai fi acceptat, i-a răspuns Tina.

-Aşa este. Shehab vă transmite salutări şi ne aşteaptă pe toate trei la Cairo.

Tina s-a strâmbat iar Donna a pălit. Atunci Melissa s-a întors spre Tina şi i-a spus:

-Nu ai fost în Egipt! Nici nu-l cunoşti pe ziaristul acesta. Dacă stai cu el de vorbă, îl găseşti cel mai interesant om. În afară de cultură este un om deosebit, plăcut, generos…

-M-aş îndrăgosti de el şi mama ar fi geloasă, i-a răspuns Tina pe un ton impertinent şi a ieşit din salon.

-Situaţia este gravă şi nu ştiu de ce? i-a spus Donna.

-Este geloasă, poate nu vrea să-ţi împarţi iubirea între ei şi un necunoscut.

-Ce iubire? O fantomă despre existenţa căreia uitasem?

-Shehab mi s-a părut mai calm ca niciodată. Este obosit. E surprins că viaţa a trecut prea repede. Regretă că nu şi-a întemeiat o familie. Şi cel mai mult te regretă pe tine.

-Şi pe mine m-a lăsat tot pentru carieră şi eu l-am lăsat tot pentru copii. Un conflict de interese. El cariera, eu copiii.

-Te înşeli Donna, tu nu ai vrut să te căsătoreşti şi atunci şi-a ales cariera.

-Am fost căsătorită, aveam copiii care niciodată nu ar fi acceptat să mă căsătoresc cu un musulman.

Melissa râdea. Donna era vexată. I se părea că râsul ei era deplasat.

-S-ar putea ca Tina să accepte un musulman.

-Tina este liberă să-şi aleagă pe cine vrea, eu am vrut să evit să-mi reproşeze. A fost decizia mea.

-Mâine lucrez toată ziua, cred că este timpul să plec acasă, i-a spus Melissa.

După ce a strigat-o pe Tina să-i spună că pleacă a sărutat-o pe Donna şi a mângâit-o pe cap.

-Nu fii tristă, aşa este viaţa, frumoasă, dar cu probleme. Ce ne-am face dacă nu am avea şi puţină acţiune aici, în deşertul ăsta uitat de lume, asta ca să o citez pe Tina. În mod sigur am termina cu o depresie.

Tina nu i-a răspuns. Vorbea la telefon. Donna nu a vrut să ridice receptorul. Era hotărâtă să-i ignore toate provacarile. Şi planifica să-l aducă pe doctor cât mai des în familie. Dacă diplomatul tot pleca într-o lună, nu avea de ce să-şi facă griji, Tina avea să-l uite.