DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Confesiuni discrete

CONFESIUNI DISCRETE

Anna a început să-i povestească lui Rosy despre dineul organizat de Mia, despre invitaţi şi mai ales despre felurile de mâncare şi toaletele doamnelor. S-a ferit să-i vorbească despre Mike. Rosy poate nu ar fi judecat-o, dar cunoscând-o pentru conservatorismul ei, în mod sigur şi-ar fi făcut o idee greşită despre adevărata situaţie şi despre o posibilă relaţie dintre ei. Ce rost avea? Aşa că, s-a arătat încântată de seară petrecută şi spre decepţia acesteia, în mai puţin de o jumătate de oră se despărţeau, puţin aburite de paharul de bere. A intrat în dormitor convinsă că va adormi mai repede decât de obicei. Şi-a pus rochia în şifonier şi pentru prima dată după luni de zile s-a privit în oglindă cu un spirit critic. Toate femeile din jurul ei vorbeau despre primele riduri şi mai ales de faptul că erau la menopauză. Şi-a trecut palmele peste obraji, şi-a aranjat sprâncenele şi mulţumită că arată bine s-a întins în pat. Şi-a luat cartea de pe noptieră şi a început să citească, dar trecea peste rânduri fără să citească sau poate fără să se concentreze. A pus-o deoparte, a stins lumina şi în întunericul din cameră a început să-şi revadă filmul serii din clipa când se întâlnise cu Mike la uşa liftului. După câteva minute, îşi impunea cu un sentiment de vinovăţie să nu se mai gândească nici la Mike şi nici la Mia. Da, numai că nu reuşea. Enervată s-a ridicat din pat. A aprins lampa şi a plecat la bucătărie, unde şi-a aprins o ţigară. S-a întors în dormitor cu un pahar cu apă. Era hotărâtă să ia un somnifer. Dimineaţa s-a trezit devreme. Dormise agitată chiar şi cu somniferul. Hanny a venit spre prânz. Era dornic să afle cum şi-a petrecut seara, numai că Anna era obosită şi puţin entuziasmată. I-a vorbit mai mult despre mâncare şi cum ştia că era pasionat de politică i-a spus vestea cea mare.

 -Samir se va prezenta la alegerile din vară.

-Mai bine Mia, decât el, i-a răspuns râzând.

Anna nu s-a putut reţine şi i-a răspuns:

-Cred că este împins de Mia. Era veşnic supărată că Samir nu se manifestă politic. Au râs amândoi şi şi-au băut cafeaua ca în vremurile bune.

-Ţi-ai făcut lecţiile pentru mâine? l-a întrebat luminată de un gând. -Mai am în jur de o oră, i-a răspuns Hanny.

-Grabeşte-te ca să plecăm să mâncăm afară, într-o grădină. Vremea este frumoasă, luptătorii noştri par a fi în concediu de o săptămână, hai să profităm şi noi. Hanny o privea surprins de ideea ei şi fericit a sărit de pe scaun, a luat-o în braţe şi a sărutat-o. -Mam, mergem spre munte, acolo unde îi plăcea lui papa şi vom sta la aceeaşi masă, unde stăteam de obicei.

-Cum vrei tu, i-a spus şi începând de astăzi, în fiecare duminică vom ieşi împreună.

 -Fug, i-a spus. Anna se simţea uşoară. Era încântată de ideea avută. Erau mai bine de doi ani de când duminica pentru ei devenise o zi ca oricare alta din săptămână. A intrat în dormitor şi şi-a ales un taior negru. Era hotărâtă să se aranjeze, să încerce să fie veselă, să iasă cât mai mult cu Hanny. Începea să realizeze că îl neglijase foarte mult. Tanius dorise ca ei să aibă o viaţă normală după plecarea lui. Era misiunea ei să reorganizeze viaţa lor. Hanny încerca să-şi ascundă suferinţa şi atât cât putea încerca să o convingă că viaţa merge înainte. Pentru el, de dragul lui, trebuiau să trăiască şi împreună să găsească drumul spre stabilitate. A intrat în baie şi sub duşul fierbinte şi-a amintit de Rosy. Avea să-i propună să vină cu ei,împreună cu băiatul ei. Din baie l-a strigat pe Hanny.

 -Vrei să-i propunem lui Rosy să vină cu noi?

-Altădată, i-a răspuns Hanny. Mam, vreau să fim numai noi, să ne amintim de papa, de vremea când eram o familie.

Înfăşurată în halatul de baie, Anna s-a grăbit să iasă.

-Hanny, suntem o familie. Mai mică, dar suntem o familie. Peste câţiva ani, când tu te vei căsători şi vei avea copii, vom fi aceeaşi familie, mai numeroasă, dar rămânem familia lui Tanius.

Hanny a îmbrăţişat-o şi printre lacrimi i-a spus:

-Mam, promite-mi că nu te vei recăsători niciodată. Că nu vei mai avea alt copil. Îţi promit, când am să fiu mare voi avea grijă de tine. Amândoi plângeau înlănţuiţi şi îşi făceau promisiuni.

-Acum termină-ţi lecţiile, i-a spus încercând să se desprindă din braţele lui.

Hanny s-a întors la el în cameră, iar Anna s-a grăbit să răspundă la telefon. Era Donna din Qatar.

-Ce faci, draga mea? Te-am deranjat, ai vocea schimbată.

-Donna, cât mă bucur că ţi-ai amintit de noi. Fares m-a sunat să-mi spună că ai decis să pleci într-o oră.

-Da, sunt la birou, aici lucrăm duminică. Voi sunteţi bine?

-Da, vreau să ies cu Hanny să mâncăm într-un restaurant.

Donna i-a lăudat iniţiativa şi după o mie şi una de nimicuri spuse de ambele părţi şi-au promis să rămână în contact. Prietena ei a fost mulţumită că Anna se trezea la realitate, iar aceasta a rămas pe gânduri lângă aparat, simţind că ceva nu era în regulă cu Donna. A intrat în dormitor şi a început să se îmbrace cu gesturi lente ca şi cum ar fi tras de timp. Se gândea la Donna şi îi admiră forţa şi curajul. Tanius o ajutase de fiecare dată când îi cerea sprijinul. O admirase chiar şi când Tanius o acuza de greşeli. În opinia ei o femeie vedea lucrurile diferit de un bărbat. Dacă acesta ia decizii logice, adesea femeile iau în consideraţie şi intuiţia. Îi era dor de întâlnirile lor. Când se vedeau, Donna îi spunea de la prima frază “lasă-mă să-mi descarc sacul”. Îi povestea totul, adesea plângea, după care râdea, ca la sfârşit să-i spună că este un exemplu care nu trebuie urmat. S-a gândit la toate greutăţile pe care le-a avut. La situaţii pe care le vedea eşecuri, dar ea o considera eroina ei şi mai ales îi admira puterea de muncă şi de sacrificiu. Se gândea la Donna şi aşteptă ca Hanny să-şi termine lecţiile şi să se îmbrace. Stătea pe scaun în faţa oglinzii şi îşi trecea peria prin păr. Şi-a amintit de frumuseţea Donnei cu ani în urmă şi speriată a început să se examineze cu atenţie. Singurul lucru pe care i-l reproşa acesteia de fiecare dată, era faptul că se neglijase. Nu o mai văzuse machiată de ani buni. Numai ochii şi părul nu se schimbaseră. Aceiaşi ochi mari, migdalaţi, de culoarea mierii şi acelaşi păr de culoarea nisipului. Când venea la ea avea obiceiul să-i spună în glumă, “cred că Tanius a fost influenţat de culoarea ochilor tăi, de a comandat aceeaşi culore pentru dulapurile din bucătărie”. Râdea, îşi rotea ochii şi îşi lipea capul de prima uşă de la dulap. Chiar când era supărată, găsea o glumă, un cuvânt de suflet ca să lase în urma ei calm şi echilibru. Vocea lui Hanny a trezit-o din gândurile ei pentru Donna.

-Mam am terminat. Mă spăl şi în zece minute sunt gata.

Anna s-a ridicat copleştită de nostalgie şi dor de Donna. A deschis uşa la biroul lui Tanius şi a intrat. S-a uitat prin cameră şi cum totul purta amprenta lui, a tras sertarul, a luat carnetul de cecuri şi s-a grăbit să intre în salon. “Pentru azi emoţiile au fost suficente” şi-a spus şi s-a aşezat în primul fotoliu. Hanny a ieşit bine îmbrăcat. A făcut o piruetă în faţa Annei, i-a întins mâna să se ridice de pe fotoliu şi mirat a întrebat-o.

-Miros a ce?

-A parfumul lui papa!

-Nu ai uitat mirosul?

-Sunt lucruri care nu se uită niciodată, i-a spus şi l-a împins spre uşă.

-Cu cine ai vorbit? a întrebat-o când Anna a pornit motorul.

-Cu Donna. Este în Qatar. Era la birou, nu am vorbit prea mult. S-a bucurat când i-am spus că vom lua prânzul într-un restaurant, numai noi doi.

Hanny a deschis radioul şi a pus caseta lui preferată. Anna se bucura şi ea de muzică. Afară era cald. O zi de primăvară tocmai bună de ieşit la aer. Trebuia să-şi spele gândurile şi mai ales să înveţe să trăiască fără Tanius. Ziua a trecut repede. S-au întors spre seară. Erau obosiţi de drum, de căldură şi mai ales de numărul mare de amintiri pe care le-au retrăit în câteva ore. Noaptea Anna a dormit şi mai agitată. S-a gândit dimineaţa dacă era bine să se întâlnească cu Mike fără să ştie Mia. Nu ar fi putut lucra la el în birou fără ca ea să afle. Curiozitatea totuşi o împingea să vadă care ar fi propunerea acestuia. Avea un presentiment că Amin nu părea entuziasmat să-i ofere ceva în compania lui. Plătea salarii mici. Ea nu era obligată să muncească, dobânda de la banii din bancă era suficientă să ducă o viaţă uşoară ca în vremea lui Tanius. Îşi dorea să iasă din casă, să aibă o preocupare, să se mişte puţin, să simtă că demarează o viaţă nouă. Era încă prea tânără să trăiască fără nicio preocupare. Hanny avea să plece la studii în Franţa. Atunci va rămâne singură. Ştia că singurătatea deprimă. O remarcase la Donna. În anul când s-a despărţit de Shehab, viaţa ei s-a schimbat. Se lăsă să alunece pe panta uitării de sine. Dintr-o dată s-a simţit îmbătrânită. Problemele o urmau lanţ ca şi cum trebuia să se uite. Aşa a şi făcut. Ea era hotărâtă să nu repete aceleaşi greşeli. După zeci de pro şi contra a luat decizia finală. Va merge la întâlnirea de la ora 11.00, la Mike la birou. A plecat de acasă mai devreme, dar nu înainte să sune la Rosy să se asigure că situaţia era calmă. I-a povestit în mare despre o întâlnire fixată cu un invitat de la Mia, şi despre posibilitatea de a lucra.

-Sunt convinsă, după cât îi cunosc pe libanezi, că îţi va găsi ceva, de dragul de a nu te pierde, i-a spus Rosy în clipa când se pregătea să intre în lift.

Anna i-a zâmbit şi i-a strigat:

-În două ore, am să fiu acasă, pune o bere la rece!

S-a mai uitat încă odată în retrovizor, înainte să demaraze şi undeva pe la jumătate, între confuzie şi încrederea de sine, a demarat. A ajuns chiar înainte de ora 11.00. Avea să-i spună că se grăbea şi din acest motiv a ajuns mai devreme. A intrat la el în birou, condusă de secretară, o fată tânără care a privit-o pe Anna curioasă, dar politicoasă. Mike vorbea la telefon, i-a făcut semn să ocupe loc şi s-a ridicat în picioare. A făcut ocolul biroului, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Anna a respirat profund, gândindu-se să nu roşească. Mike avea ceva care o intimida. Poate pentru că arată prea bine, sau poate datorită faptului că de şasesprezece ani de când se căsătorise cu Tanius, niciodată vreun alt bărbat nu i-a atras atenţia. Se simţea ca o adolsecentă.

-Scuza-mă, i-a spus el, când Anna începea să-şi dorească să nu fii venit şi simţea că inima îi bătea prea repede.

-M-am gândit la două variante, i-a spus Mike.

Anna l-a privit mirată. Îşi făcuse o părere despre el şi se aşteapta să audă cele mai trăsnite idei.

-Te ascult, i-a spus.

-În primul rând mi-a fost teamă că nu vei veni şi de dimineaţă ţi-am căutat numărul în cartea de telefoane. Bineînţeles, mai exact al soţului tău. Şi l-am găsit. Când perseverezi, ajungi.

-Bine, dar nu am auzit variantele, a replicat Anna, vădit intrigată de faptul că i-a căutat numărul de telefon.

-Da, m-am pierdut în faţa ochilor tăi şi mai ales la ce gândeşti sub comoara asta de păr. Apropos, de ce îl porţi mereu strâns, dacă ai aşa o podoabă?

-Vorbim despre afaceri sau glumim?

-Amândouă, i-a răspuns el zâmbind. Bine, a continuat, am o variantă pentru Canada, te-ar interesa?

-Pentru aşa ceva nu pot să decid singură. Depinde de băiat. Să o auzim pe a doua. 

-A două, dacă vrei să intri cu mine într-o afacere de produse medicale.

Anna a zâmbit. Asta i se părea pentru moment mai interesantă. Telefonul a început să sune. El a ridicat receptorul şi a vorbit mai bine de cinci minute. Anna privea discret biroul. A înţeles că era arhitect sau poate inginer. Pe măsuţele puse lateral erau machete. Nu-şi putea imagina ce ar fi putut să lucreze cu el, ea, care era economistă.

-Nu putem să discutăm calm aici. Mergem undeva să mâncăm şi stăm de vorbă liniştiţi. În birou am să mă pierd sau ai să te plictiseti şi ai să fugi.

Nu i-a aşteptat răspunsul, şi-a luat cheile şi jacheta de pe scaun şi i-a deschis uşa. Abia când au ajuns în curte Anna s-a dezmeticit şi când i-a deschis portiera maşinii lui i-a spus:

-Puteam discuta şi în birou!

-Nu puteam, i-a răspuns ea. Într-o jumătate de oră încep să-mi vină şefii de şantiere. Nu era bine nici pentru mine şi mai ales pentru tine. Este în apropiere un resataurant, servim ce vrei şi nu ne dranjează nimeni.

Anna a tăcut. Poate că avea dreptate. Nu ştia de ce, dar fiecare minut care trecea îi întărea încrederea în el. Deoadată a întrebat-o:

-Ce ai făcut cu biroul soţului tău?

Anna a tresărit. Deci avea un proiect.

-Este închis. Avocaţii şi-au împărţit dosarele şi au plecat. Mulţi au vrut să-l vând, dar nu am acceptat.

-Bine ai făcut, i-a spus.

Mike a oprit în faţa unui restaurant, nu departe de biroul lui. Au întrat şi spre bucuria Annei în afară de două cupluri, mesele erau libere. S-au aşezat în colţul cel mai retras. Mike a respirat uşurat. Îi era cald şi sete. A cerut imediat lista să comande şi a cerut o sticlă de apă mineral, după care şi-a pus mâinele pe masă şi i-a spus:

-M-am trezit la patru dimineaţa. Lucrez la un tablou. Copiez un tablou de Boticeli după o altă copie. Nu puteam să dorm pentru că nu ajungeam să fixez o culoare. Am reuşit abia la şase şi sunt mulţumit!

-Ce? l-a întrebat Anna mirată. Pictezi?

-Da, pentru mine. Încearcă-mă. Dă-mi o fotografie şi am să-ţi fac portretul? Anna zâmbea. Îşi făcuse o impresie greşită despre el. Un tip deştept, curtenitor, orice, numai artist nu şi-l putea imagina.

-Ca să faci pictură, muzică, artă în general, trebuie să fii dotat cu o sensibilitate peste normal. Crede-mă, nu pari, a îndrăznit să-i spună.

 -Pentru că-mi place ce Dumnezeu a creat, a răspuns el după ce s-a gândit o vreme. În primul rând, adică femeia, şi atunci este normal că sunt sensibil. Cred că mai mult te-ai gândit la ce a spus Mia. Şi dacă îmi auzi soţia, îţi spun eu, ai să crezi că sunt cel mai mare afemeiat.

-Si nu eşti? l-a întrebat Anna.

-Pentru că sunt artist în felul meu, este normal să-mi placă numai ce este frumos. Hai să lăsăm glumă şi să comandăm.

-Salată bar şi o cafea, i-a spus Anna după ce s-a uitat repede pe meniu.

-Şi eu la fel, i-a spus ospătarului şi a aprins o ţigară.

-Să continuăm cu afacerea, i-a amintit Anna.

-Da, a oftat el şi a râs. Am atâtea probleme şi îmi mai iau… a completat el, după care, a râs şi mai mult.

-Amin aşteaptă poate telefonul meu, i-a amintit Anna surâzând.

-Da, ai dreptate, nu te pot lăsa cu Amin. Tipul nu-mi place, este şi escroc şi rău de plată. Vrei să lucrezi, dar serios?

-Bineânţeles, de ce crezi că am acceptat să vin?!

-Eu am început să import produse medicale. Se cer din cauza războiului, am un container pe drum. Vaporul ajunge în două săptămâni. Tu vei ţine Compania. O vom deschide în biroul tău. Tu eşti şefă şi vom lua încă doi sau trei băieţi care vor prospecta piaţa. Eu am depozitul.

Ochii Annei se măreau şi inima începu să bată mai tare.

 -Câte camere are biroul?

-Sunt trei camere la primul etaj într-un bloc la Badaro.

-Ştiu, i-a spus el. Este bun, aproape de Beirutul din Vest, putem vinde şi acolo. Marfa este a mea, la început îţi voi plăti un salariu, comision şi chiria. Dacă ai încredere şi vrei, ne asociem şi câştigul îl vom împărţi. Eu am foarte mult de lucru în construcţii, pe urmă plec şi în Canada de mai multe ori pe an. Un prieten din Germania mi-a dat ideea, el are o firmă care vinde în mai multe ţări din Orient. Ne vedem mâine la birou? Dacă nu am să uit, am să-ţi aduc toate pliantele.

-Da.

-Am să-ţi explic cum se lucrează, în afară de ziar, va trebui să iei în ordine toate spitalele. Dai telefon, ceri să-l vezi pe director, îi ceri să-ţi fixeze o întâlnire într-o anumită zi şi te prezinţi cu toate prospectele, iar după ce ajung produsele, poţi avea câteva mostre cu tine. Atenţie, cel care face comanda are şi el un 15 sau 20% comision, fără aşa ceva nu cumpără. Ajunge cu afacerea. Acum spune-mi cu ce te ocupi de când ai rămas văduvă?

Anna l-a privit mirată.

-În afară de plâns, a completat Mike.

-Asta este problema. Nu am făcut absolut nimic. Acasă cu vecina, la cimitir în fiecare duminică după slujbă. Numai ieri am ieşit cu băiatul la munte. Am mâncat într-un restaurant. Din acest motiv, Mia m-a convins că trebuie să fac ceva. Apropos, când am intrat în casă aseară, m-a sunat. Exact când închideam uşa. M-a întrebat dacă ai venit cu mine. Crezi că a bănuit ceva?

Mike a început să râdă.

-Măi ce a naibi e intuiţia feminină! Ai să-i spui că vei deschide Compania cu un anumit X,. Ea nu are de unde să-l cunoască şi în plus este ocupată cu moda ei. Cât mai puţine amănunte, pare adevăr, când dai tot din casă, se simnte că este o justificare.

-Exact acelaşi lucru îmi spunea soţul meu!

-Îmi permiteţi să vă servesc, li s-a adresat ospătarul.

Annei nu îi era foame. Era foarte fericită, dar se străduia să pară cât mai naturală. A mâncat puţin din salată şi a împins farfuria. Mike mânca cu un zâmbet în colţul gurii. Anna nu a rezistat şi l-a întrebat:

-De ce zâmbeşti?

-Mă gândeam la Mia. Mult timp de acum încolo te va mai întreba despre mine.

-De ce?

-Pentru că…, dar Mike a tăcut.

-M-ai făcut curioasă. Spune-mi!

-Avea un interes înainte. Tanius era un bun avocat, să nu crezi că îţi va păstra aceeaşi iubire.

-A, glumeşti, nu e adevărat. Mă sună zilnic. M-a invitat în nenumărate rânduri la ea. M-a vizitat cu cadouri. Nu cred că...

-Poate mă înşel?! Dar unde sunt toţi prietenii lui Tanius? Câţi dintre ei te-au sunat sau vizitat după decesul lui?

-Foarte puţini, pentru că eu nu am dat ocazia să fiu sunată sau să fiu vizitată.

-Dar soţiile lor?

-La fel de rar.

-Niciuna nu te va mai invita la ele. În primul rând pentru că eşti străină şi în al doilea pentru că eşti frumoasă şi le va fi frică să nu se uite la tine soţii lor…, înţelegi?

-Mike, mă enervezi, exagerezi. Eu am fost şi sunt foarte supărată. Soţul meu îmi lipseşte în fiecare clipă. Abia ne-am revenit eu şi băiatul. Nu-mi trece prin cap, nu mă gândesc la niciun bărbat. Vreau să lucrez pentru că…

-Nu te justifica, pentru acest lucru eu te respect şi te apreciez. Numai că oamenii aceea, ce fac ei este normal, dar ce face celălalt este un păcat.

Anna nu a putut să-i prindă idea frazei, aşa că, a tăcut şi a început să bea din cafeaua pusă în dreptul ei. Mike s-a uitat la ceas.

-Am o reuniune într-o jumătate de oră la Primărie. Îmi trebuie o aprobare. În principiu ne vedem mâine la biroul tău. Acum este al tău. Mobilierul a rămas?

Anna a scuturat capul, în semn afirmativ.

-Credeam că ai să-mi faci curte, i-a spus Annei când se îndreptau spre maşină?

-Eu te credeam un tip destul de bogat, ca să mai ai nevoie de câţiva metri pătraţi!

-Ai dreptate, suntem asociaţi. Când vei avea timp, vom face un contract la un avocat necunoscut. Aşa nu va avea cui să povestească despre Mike şi Anna că sunt împreună.

-În afaceri, a completat Anna.

-Facă-se voia ta, doamnă! a replicat Mike şi a demarat.

S-au despărţit. Anna conducea copleşită de o bucurie interioară. Simţea nevoia să-şi împărtăşească speranţa cuiva. În primul rând lui Hanny şi de data aceasta pentru că părea serioasă propunerea lui Mike, nu o va lăsa nici pe Rosy în afara problemei. Poate mâine va veni cu ea la birou. Se vor sfătui împreună. Când va pleca în afara Beirutului, în mod sigur Rosy o va însoţi. A oprit în faţa primului supermarket şi a intrat. A cumpărat o sticlă de şampanie şi alune, ca să-i facă plăcere lui Rosy şi a condus grăbită spre casă. Hanny ajungea într-o oră. Trebuia să-i pregătească şniţelul cald şi salata, după care avea să se regaleze cu Rosy.

Înainte de casă, cu câteva sute de metri s-au auzit rafale de mitraliere. “Prea multe zile au fost calme“ şi-a spus. Deodată a pălit. Era ora la care copiii începeau să iasă de la şcoli. Câteva bombe cădeau în depărtare. “Probabil în centrul vechi“ şi-a spus Anna şi găsind puţin loc în faţa ei pe banda opusă, a întors maşina pe loc, a demarat ca o nebună, cu un singur gând, să ajungă la şcoală înaintea autobuzului care aducea copiii acasă şi inclusiv pe Hanny. Conducea şi se ruga. Lacrimile i se inodau sub barbă. Nu era sigură dacă luase decizia cea bună. Poate copiii rămâneau la şcoală până înceta focul sau poate erau deja plecaţi. Maşinele aproape că intrau una în alta. Fiecare şofer vroia să treacă primul. Claxoanele nu mai încetau. Era enervată pentru că era o confuzie totală. Nu mai auzea bombele cât de aproape cădeau. Într-un târziu a intrat pe strada şcolii. Era transpirată şi faţa udă de lacrimi. De la distanţă a văzut autobuzele garate în curtea şcolii. A răsuflat uşurată. Erau zeci de maşini înşirate la intrarea în şcoală şi în curtea şcolii. A parcat maşina înainte de şcoală, în faţa unui bloc. Înainte să pătrundă în curte la o sută de metri în urma ei o bombă a căzut, în acelaşi timp cu geamurile clădirilor din împrejur. Alarmele maşinilor s-au declanşat. Anna şi-a pierdut un pantof. L-a aruncat şi pe al doilea din mers. Toţi îi făceau semn şi o încurajau să alerge cât mai repede. Cu respiraţia oprită, cu inima bătând, a reuşit să ajungă în coridorul şcolii şi să întrebe:

-Ciclul trei A?

-Doamnă, nimeni nu a părăsit şcoala, liniştiţi-vă!

Anna nu a mai reuşit să-şi calmeze nervii. A început să plângă. Cineva i-a adus un scaun. Un băiat striga, “Hanny chemaţi-l pe Hanny!” Directoarea a cerut apă pentru Anna şi un alt părinte. Deodată o altă bombă a explodat în apropiere. De data aceasta directoarea striga cât putea: “Aici este periculos, coborâţi la subsol elevii şi părinţii. Telefonaţi în ordine părinţilor. Vom anunţa şi prin radio.” Încet, Anna şi-a revenit. Un băiat slăbuţ cu pistrui i-a spus:

-Doamnă, clasa lui Hanny este în sala de sport. Nu vă faceţi griji, eu vă conduc la el. Hanny este prietenul meu, eu m-am urcat de l-am sunat pe bunicul. Mama mea a decedat înaintea domnului Tanius, tot de cancer.

Anna s-a cutremurat. L-a fixat şi ar fi vrut să-l strângă în braţe. S-a abţinut. “Deci acesta era David. El l-a consolat pe Hanny luni de zile, când o ura” şi-a spus. I-a zâmbit lui David, i-a strâns mâna şi s-a lăsat condusă de el. Hanny era pe culoar. Alţi băieţi i-au arătat-o pe mama lui de la distanţă, a alergat spre ea şi a îmbrăţişat-o.

-Mamă, de ce ai riscat, noi nu plecăm din şcoală dacă situaţia este rea.

 -Eram în apropiere şi m-am gândit să trec să te iau, ca să mergem împreună acasă.

Profesoara de arabă a venit spre ea. A invitat-o în sală şi abia când au remarcat că era fără pantofi şi-au dat seama că a fost în pericol.

-Mamă, promite-mi că nu mai faci imprudenţe. Anna abia se abţinea să nu plângă.

-Hanny vrei să emigrăm în Canada?

-Mami, ne-am obişnuit cu situaţia. Să-mi termin şcoala şi mergi în Franţa cu mine. Vom vedea! Calmează-te!

Alte două bombe au căzut destul de aproape. Altele se auzeau spre Beirutul din vest. Anna s-a aşezat pe o saltea de sport adusă de elevi. L-a tras pe Hanny şi pe David lângă ea. S-a gândit la maşină şi a spus “alleluia“. Era convinsă că era stricată sau cel puţin geamurile sparte. Peretele era rece, dar îi făcea bine. A închis ochii şi a zâmbit. Se gândea la Mike. În mod sigur a doua zi nu va avea loc întâlnirea lor. Puţin îi păsa. Cel mai scump îi era copilul. Mike era într-adevăr un bărbat. I-a propus Canada. Ea a uitat că aici era război. El şi-a scos familia din pericol. Donna de asemeni. Oare copiii ei apreciau ce a făcut pentru ei? Şi ea va trebui să-l scoată pe Hanny. De fiecare dată când bombardau îl ruga pe Tanius să emigreze ca sutele de mii. El credea că războiul va lua sfârşit în fiecare an. Nu voia să fie un necunoscut în altă parte. Lucra bine chiar şi în timpul războiului. “A fost egoist şi posesiv şi eu, prea timidă şi supusă“ şi-a spus. ”Ar fi putut face ca Mike, el aici şi noi acolo. Nu ne-a protejat mai mult decât a făcut pentru el.“ Voia să plângă, tocmai când David s-a apropiat de urechea ei.

-Vedeţi fata aceea cu părul negru şi ondulat. Vorbeşte cu profesoara noastră?

Anna i-a şoptit, “da“.

-Îi place de Hanny.

Anna a privit-o cu tandreţe. Şi-a îndreptat gura spre urechea lui şi i-a spus:

-Da, îmi place. Dar el?

David a pus mâna în dreptul gurii şi i-a şoptit:

 -Lui îi place de cea cu părul blond. Numai că ei îi place de un băiat din terminal, mai mare cu trei ani. A spus că noi suntem prea mici pentru ea.

-Păcat, i-a şoptit iarăşi Anna.

David a ridicat din umeri neputincios. Annei i s-a înduioşat inima pentru el. Micuţ, slăbuţ, pistruiat, cu părul castaniu deschis, ondulat, părea mai mic decât Hanny cu doi sau trei ani. L-a luat după umeri şi l-a strâns la pieptul ei.

-Tu te pricepi la fete mai bine decât Hanny.

Băiatul a zâmbit mulţumit şi s-a lăsat strâns în braţe. A roşit de plăcere şi a închis ochii. Afară se trăgea cu mitraliera, undeva departe. Curios, nu se auzea niciun claxon de maşină. La etajul de sus al şcolii era linişte. Cei de la subsol tăceau şi erau înghesuiţi în apropiere de un tranzistor. Vocea de la radio era gravă. Anunţa locurile unde căzuseră bombe şi altele unde cădeau în prezent. Trecuseră mai bine de câteva ore. Nişte sticle cu apă se plimbau de la unul la celălalt. Până la Anna s-au terminat. La capătul culoarului au apărut alte lăzi. Hanny s-a apropiat cu sticla pentru Anna şi David. L-a privit pe acesta cum stătea lipit de Anna şi i-a zâmbit. Era fericit pentru David că Anna îl acceptase şi pentru complicitatea dintre ei. Era ora zece seara. Trecuseră deja opt ore de când stăteau pe saltea. Deodată a apărut pe scări un bărbat.

-De mai bine de o oră este calm. Cred că ar trebui să vă strângeţi lucrurile, să fiţi pregătiţi.

Au apărut primi părinţi. Hanny şi David i-au întins mâinele în acelaşi timp lui Anna să se ridice. Ea nu voia să-i ofenseze pe niciunul şi le-a întins pe amândouă. S-a lăsat greu de ridicat. Fericiţi au tras-o amândoi cu putere şi au pus-o în picioare. S-au urcat la etaj, pe o ferestră erau pantofii Annei. Cineva venit în urma ei, i-a luat şi i-a adus în şcoală. S-a încălţat şi epuizată a luat cu ea amândoi băieţii de mână. Spre ieşire s-a gândit la tatăl lui David şi l-a întrebat:

-Eu te duc acasă la noi, David, dar dacă tatăl tău va veni şi nu te va găsi?

-Merge la noi şi îşi sună bunicii. Tatăl lui lucrează în Saudia.

Anna a răsuflat uşurată şi s-a gândit cu teamă la maşina ei. Dacă nu reuşea să-i ducă până acasă, doar căzuse o bombă în spatele ei?

Au ajuns la maşină cu teamă. Parbrizul era spart. Scaunele din faţă erau pline de cioburi mici. Două schije intraseră în uşile din dreapta. Mulţumită, a pus băieţii în spate şi după ce şi-a curăţat scaunul cu punga de la sticla de şampanie a demarat. Drumul era liber, numai câte-o maşină prinsă departe de casă alerga ca nebună. A demarat, dar atentă ca la vreo intersecţie să nu intre cineva în ea. Au ajuns în douăzeci de minute. Pe strada lor căzuseră mai multe bombe. Vecinii erau în stradă şi fiecare se uita la maşina lui. Când au intrat în garajul blocului locatarii coborâţi de la etaje, începeau să urce de la subsol. Fiecare avea locul şi saltele lui. Toţi au fost îngrijoraţi când au văzut că ale Annei erau libere.

-Bine v-aţi întors sănătoşi, doamnă! i-a spus portarul.

Anna i-a mulţumit şi a fugit pe scări. Era grăbită pentru David. Voia ca acesta să sune cât mai repede acasă. Rosy îi auzise vocea şi o aştepta în faţa uşii. Era obosită şi speriată.

-Anna, am înebunit până a ajuns băiatul meu acasă pe sub bombe şi pe urmă pentru tine şi Hanny.

I-a îmbrăţişat pe amândoi. Rosy privea mirată sticla cu şampanie. Anna uitase ce avea în mână şi a izbucnit în râs.

-Am cumpărat-o pentru noi, veneam spre casă şi a căzut prima bombă. Atunci m-am întors să-l aduc pe Hanny. Când am ajuns la şcoală, ploua cu bombe şi am stat până acum.

-Ne vedem mai târziu, i-a spus Rosy şi au intrat fiecare în apartamentul lor.

Anna era epuizată. S-a aşezat pe fotoliul ei preferat din salon şi a respirat uşurată pentru că geamurile erau deschise. Cel puţin astea nu erau sparte. David vorbea la telefon. Primise acordul să rămână până a doua zi la ei. Anna a mai respirat încă odată uşurată. Gândul să mai plece de acasă, o speria. Deodată şi-a amintit de geamul de la maşină şi l-a strigat pe Hanny.

-Baieţi, vă rog să coborâţi cu pătura să acoperiţi maşina, să nu fie furată până mâine şi scoateţi nişte fire de la baterie, sau ce ştiţi voi. Mai bine stricată decât furată.

Hanny a cerut patentul. David cu pătura în braţe a ieşit în urma lui. Anna a profitat de ocazie că era singură şi s-a schimbat îmtr-o rochie de casă. Şi-a llăsat pantofii în hol şi desculţă a intrat în bucătărie. Curentul era oprit. Noroc că cei cu simţ practic al afacerilor, deschideau motoare în fiecare cartier. A pus tigaia pe aragaz şi cartofii la prăjit. În alta a pus la prăjit şniţelele. A scos salată şi o lămâie. Se pregătea să o preseze tocmai când telefonul a sunat. Fără să vrea a tresărit şi s-a gândit la Mike. A luat receptorul, a intrat în bucătărie şi cu el la urche a început să stoarcă lămâia. A reuşit să răspundă cu un “alo “ sugrumat. Era Mia.

-Slavă Domnului, că sunteţi bine!

Anna i-a povestit în mare totul, mai puţin de întâlnirea cu Mike. A închis şi a respirat uşurată când băieţii intrau zgomotoşi în casă.

-Mam, nu mănânci cu noi? a întrebat-o Hanny mirat, după ce a văzut numai două tacâmuri pe masă.

-Am să beau un pahar cu Rosy. Sunt prea obosită, vreau să mă calmez, să respir puţin şi să mă bucur că suntem sănătoşi toţi trei şi toţi copiii de la voi din şcoală.

A pus cartofi şi şniţele pe platouri pe masă, le-a turnat suc de portocale în pahare şi i-a chemat lângă ea. Toţi trei sau luat de mână şi au spus “Tatăl nostru”, s-au sărutat şi…telefonul a sunat din nou. Ochii lui David au strălucit. O scânteie a ieşit din pupila lui spre inima Annei.

-Mâncaţi, copii, eu răspund la telefon.

A luat aparatul şi pachetul de ţigări şi a intrat în salon.

-În sfârşit te-am găsit, a auzit timbrul plăcut al vocii lui Mike. Când a început să sune ocupat, m-am calmat.

-A fost într-adevăr îngrozitor, i-a răspuns Anna cu un zâmbet uşor şi i-a povestit totul, până şi despre sticla de şampanie care nu s-a spart în maşină.

-Mâine dacă este linişte am să trimit pe cineva să-ţi ia maşina şi să-i pună parbrizul.

-Nu! s-a repezit Anna. Am să mă descurc aici în cartier.

-Anna, tu eşti asociata mea, trebuie să avem grijă unul de altul. În afară de asta eşti o femeie singură.L-am cunoscut pe Taniu şi cred că şi el ar fi făcut acelaşi lucru în locul meu. Anna a tăcut. Se bucura că un bărbat se ocupă de ea. Nu se mai simţea singură. Băieţii au intrat în salon cu gălăgie. Anna s-a simţit jenată.

-Ce se aude? a întrebat Mike.

-Baieţii au intrat în salon, şi-au terminat cina.

-Notează numărul meu. Când se culcă sună-mă. În mod sigur mâine nu ne vom vedea. Este de preferat să lăsăm pentru altă zi.

-Spune numărul, îl voi reţine, i-a spus în şoaptă.

A luat aparatul cu ea şi a ieşit. Băieţii au intrat în camera lui Hanny. Anna s-a întors în dormitor, a luat prosoape şi o pijama de la Hanny şi le-a spus:

-În mod sigur mâine şcolile vor fi închise. Hai, băieţi, la baie pe rând şi pe urmă în pat. Uitaţi-vă la televizor, citiţi sau staţi de poveşti, dar în pat.

-La ordin generale, i-a spus Hanny şi a întins obrazul pentru un sărut.

David i-a privit stânjenit. Anna s-a apropiat de el şi i-a spus:

-La noi este obiceiul să ne sărutăm înainte de culcare.

El a întins obrazul spre ea. Anna l-a sărutat pe obraz şi i-a trecut mâna prin păr. Hanny i-a spus în româneşte: ”Mam, eşti un înger, nici nu ştii câtă nevoie are să fie iubit, mulţumesc.” Anna a simţit că ochii i se umpleau de lacrimi. A tras din ţigară şi a tuşit, mimând că-şi alungă fumul din ochi. A intrat în bucătărie, a strâns masa şi a pregătit alte două şniţele şi salată. A mai pus încă două farfurii şi două pahare şi apoi a sunat la uşa lui Rosy.

-Nu vii? a întrebat-o când a deschis uşa.

-Aşteptam să mă chemi, i-a spus şi s-a întors şi a luat un platou cu prăjituri.

-Doamne, Dumnezeule mare şi bun!, a spus Rosy când se aşeză pe scaun. Am crezut că mor până băiatul meu a ajuns acasă şi pe urmă pentru voi. Nu am mâncat nimic până acum.

-Bem sau mâncăm înainte?

-Depinde ce bem? a răspuns Rosy.

-Ce vrei, numai că eu am luat şampanie, aveam ceva de sărbătorit.

-Atunci mâncăm şi pe urma bem.

Într-o oră erau ameţite, exact cât să le dezlege limbile. Anna i-a povestit tot ce i se întâmplase în ziua aceea cu lux de amănunte, dar mai puţin despre telefonul lui Mike. S-au despărţit după miezul nopţii. Când a închis uşa în urma lui Rosy, a luat telefonul cu ea în cameră. A stins lumina, a format numărul de telefon şi când a auzit “alo”, l-a întrebat în şoaptă pe Mike:

-Dormi?

-Nu, cum să dorm? Aşteptam telefonul tău. Ce ai făcut până acum?

-Am stat cu Rosy la un pahar de şampanie şi la raport. I-am povestit ce am făcut astăzi.

-Te pot suna în timpul zilei? Dacă răspunde băiatul?

-Mă ceri şi vorbim puţin şi protocolar, despre nişte hârtii.

-Bine, noapte bună şi pe mâine! i-a spus într-un târziu.

Anna s-a uitat la ceas, au stat mai bine de treizeci de minute, vorbind de toate şi nimic. Inima îi trepida de data aceasta de bucurie. Nici ea nu ştia de ce şi mai ales ce îşi dorea. Principalul era că băieţii dormeau liniştiţi, iar ea nu se mai simţea aşa de singură.

Abia s-a culcat şi a stins lumina că bombele au început să cadă mai tare decât picăturile de ploaie. Anna a sărit din pat şi s-a îndreptat spre camera lui Hanny. Aceştia erau în picioare şi se pregăteau să iasă.

-Mama ce facem?

-Nu vă speriaţi, le-a spus. Luaţi-vă ceva pe voi şi intrăm la Rosy, apartamentul ei este mai ferit. Dacă cineva coboară, coborâm şi noi. Şi-a tras capotul şi un şal, i-a aruncat din mers lui David halatul de baie şi cu cheile în mână, i-a împins de la spate spre ieşire. Rosy era în dreptul uşii, vorbea cu vecinii de la ultimele etaje. Aceştia coborau încărcaţi cu pături şi sticle cu apă.

-Coborâm, i-a strigat un vecin. Nu se vor opri cu siguranţă în noaptea asta.

Anna a deschis uşa şi din bucătărie le-a aruncat băieţilor sacul cu pâine şi două sticle cu apă. A alergat la debaraua de la baie şi a luat două pături şi în goană au coborât şi ei după Rosy şi copiii acesteia. Subsolul era plin, dar fiecare etaj avea locurile lui aranjate. Rosy şi Anna aveau două saltele şi copiii s-au întins pe ele în timp ce ele s-au aşezat pe două scaune mici, pliante. Înăuntru nu se fuma. Unii copii plângeau, alţii se uitau speriaţi la cei din jur. Bubuitul bombelor se auzea mai puţin în subsol. Mirosea a umezeală şi era răcoare. David a pus capul pe umărul lui Hanny şi au adormit. Anna i-a acoperit cu o pătură, cealaltă i-a dat-o lui Rosy pentru copiii ei. S-au uitat una la cealaltă şi din priviri s-au înţeles. S-au ridicat şi s-au întreptat spre holul de la intrare. Majoritatea stăteau aici, fumau şi ascultau ştirile la radio.

-Se trage până în Junieh şi dincolo, până la Ras Beirut. În noaptea asta nu vom dormi, le-a spus o vecină.

Rosy era palidă. Mâna îi tremura pe ţigară.

-Pâna acum am pierdut opt ani din viaţă, a oftat ea.

-Şi cine ştie încă câţi? i-a răspuns vecina. Numai să scăpăm cu viaţă.

Pe Anna a trecut-o un fior rece. Rosy i-a întins pachetul cu ţigări.

-Tony este la spital? a întrebat-o pe Rosy mai mult să nu-i dea ocazie vecinei să mai facă vreo profeţie.

Fără răspuns, vecina s-a alăturat altui grup. O bombă a căzut pe acoperişul blocului din faţă. S-au auzit ţipete şi zgomotul geamurilor. Rosy a pălit şi mai mult. Anna a aruncat ţigara în scrumiera de pe masă şi i-a spus să intre. Îi era teamă acolo la intrare. Au intrat. Copiii dormeau, motorul s-a oprit, au rămas în întuneric. Câţiva vecini au aprins lumânări. Ea uitase sacul cu lumânări, iar Rosy bateria. Anna s-a apropiat de Rosy şi i-a şoptit:

-Bine că am băut şampanie, ne-am speriat mai puţin decât vecinii care au băut ceai.

Rosy a bufnit în râs. De obicei îşi luau cu ele câte o sticluţă cu wisky. Vecinii se văietau, numai ele dormeau până dimineaţa, când încetau bombardamentele.

-Hai să încercăm să dormim şi noi, i-a spus Anna.

-Ţi-au stricat programul de mâine, i-a răspuns Rosy râzând. Numai din cauza ta au început să tragă.

Anna a zâmbit şi s-a aşezat la picioarele băieţilor. S-a lipit de perete şi a închis ochii. Rosy avea pofta de vorbă. Într-un târziu au tăcut şi spre invidia vecinelor, au adormit.