DINOLO DE BARIERA TRISTE'ŢI - REGĂSIRE ŞI DESTĂINUIRI

REGĂSIRE ŞI DESTĂINUIRI

Anna stătea în salon, era îmbrăcată şi o aştepta pe Rosy să sune. Ieşeau în oraş să facă cumpărături. Începuse căldura. Cu o săptămână în urmă îşi încheiase doliul şi se gândea cu o strângere de inimă la Hanny. Era ca şi cum îşi luase încă odată adio de la Tanius. Era la fel de tristă ca şi el şi ştia că Mike era un simplu divertisment pentru o periodă ce va fi derminată în timp. Nici nu putea să-l iubească fără limită, aşa cum a fost cu Tanius. Numai că se săturase de tristeţea în care trăise ani de zile, după ce au descoperit boala lui Tanius. Vroia să fie fericită şi mai ales să fie iubită. Trăise în iubire şi acasă la părinţi şi cu Tanius. Faptul că era singură o speria şi simţea că energia şi forţa se scurgeau din ea, în fiecare clipă. Mike îi redase încrederea. Avea proiecte de viitor. Dorea să-şi deschidă un magazin pentru copii. S-a uitat la ceas. Era convinsă că în ultimul moment Rosy mai găsise ceva de făcut. S-a ridicat să sune la uşă. Pe scară se auzea portarul vorbind cu o vecină. Atunci s-a îndreptat spre telefon. Nu era dispusă să intre cu ei în conversaţie. A format numărul lui Rosy şi linia era ocupată. A pus telefonul lângă ea, şi-a aprins o ţigară. Telefonul a început să sune. A ridicat nervoasă receptorul, era Donna.

-Iarta-mă, o aştept pe vecina de mai bine de o jumătate de oră. Am crezut că este ea. Când ai venit?

-M-am întors de câteva zile.

-Eşti singură?

-Da, am o problemă de sănătate.

-Este grav? a întrebat-o îngrijorată.

-Cred că da, am făcut biopsie şi mi-a ieşit cancer la sân. La sânul drept.

Anna a tăcut. Tocmai ei îi vorbea de cancer, căreia îi curmase fericirea.

-Şi?… a întrebat-o.

-Trebuie să mă operez, hai nu fii speriată mai mult decât mine. Cumnatul meu mi-a spus că în Canada şi America este un nou tratament. Am să plec acolo după operaţie.

-Când ne vedem? a întrebat-o Anna.

-Astazi este târziu. Nu ştie nimeni decât tu şi doctorul libanez care mi l-a descoperit în Qatar. Încă este mic. Copiii nu ştiu. Am uitat, şi cumnaţii mei ştiu.

-La ce oră vrei sa vin?

-Am să fiu în Beirut devreme, te aştept la ora zece? Este bine?

-Da, abia aştept să ne vedem. Îmi este tare dor de tine.

-Pe mâine.

Anna era împietrită. Era ultimul lucru la care se aştepta în ziua aceea. Rosy a sunat şi a intrat cu gălăgie. Dintr-o dată s-a oprit şi a fixat-o pe Anna.

-S-a întâmplat ceva?

-Da, m-a sunat Donna. Este în Liban de câteva zile. Nu se simnte bine, a venit să-şi facă un control.

-Dacă ea a venit în Liban, când are sub mână toţi doctorii din Qatar, înseamnă că este grav. Îmi pare rău pentru ea.

Anna îşi pierduse elanul. A văzut ce s-a întâmplat cu Tanius. Speranţe peste tot. Tanius chiar nu se mai gândea, până într-o dimineaţă când a urinat sânge. În aceeaşi zi, verdictul cădea cu brutalitate, metastază. Maximul dat de doctori au fost câteva luni. S-au înşelat, au fost douăsprezece luni, exact. Conducea şi se gândea. Rosy îşi făcea în minte o listă cu ce trebuia să cumpere. A simţit că nerăbdarea Annei să iasă la cumpărături dispăruse. Orice subiect pe care îl începea, se termina cu un “da“ sau “nu“.

-Anna, să lăsăm pe altă dată. Mergem la supermarket. Nu te văd dispusă să te îmbraci şi să te dezbraci şi mai ales să mă priveşti pe mine. Eu sunt mai dificilă decât tine.

-Bine, o să ieşim sâmbătă, i-a spus Anna.

Încet, cu tact, Rosy a început să-i dezlege limba. Bănuia că boala Donnei a impresionat-o pe Anna. Nu putea să fie nimic mai grav decât cancerul. Era boală care i-a distrus fericirea şi viaţa ei şi a lui Hanny.

-Te-a sunat Mike aseară? a întrebat-o mai mult pentru că era singurul eveniment fericit din viaţa ei.

-Da, i-a răspuns. Se întoarce într-o săptămână.

-Este bine, mai avem puţină acţiune la etaj, i-a spus.

-Am ajuns la supermarket. Şi totuşi eu spun să continuăm. Vroiai ceva pentru fete. Nu are rost să ne întoarcem acasă. Trecem şi pe la Mia dacă avem timp, i-a spus Anna.

-Cum vrei Pisi, a răspuns Rosy, mulţumită în gând că îşi amintise de Mike.

Atmosfera începea să se încălzească.

-Când te-am cunoscut, ai venit prima dată la noi cu o rochie galben pai. Erai bronzată şi aveai părul strâns într-o coadă. Erai aşa de frumoasă că Toni a spus după ce aţi plecat, “Tanius a tot căutat până a găsit într-adevăr femeia care îi convine.”

-Îmi amintesc, numai că a trecut de atunci o viaţă. Parcă a fost un vis. Nimic nu este mai trist decât singurătatea şi dacă primul an a trecut cum a trecut, ce mă sperie cel mai mult, sunt anii care vor veni. Ce am să fac peste doi ani când Hanny va pleca în Franţa? Trebuie să-mi găsesc ceva să muncesc.

-Anna, nu te gândi la ce va fi la anul sau peste o lună. Trăieşte zi, după zi. Bucură-te pentru astăzi. Ai acum un exemplu în faţa ta, Donna, dacă este ceva grav, la ce îi mai foloseşte timpul pe care l-a pierdut munciind? Hai să ne bucurăm pentru astăzi şi să nu gândim nici măcar la ce vom face mâine. Gândurile te ucid încet fără să-ţi dai seama. Dacă nu fizic, în mod sigur sufleteşte.

-Am ajuns la magazinul tău, i-a spus şi a parcat printre alte maşini oprite pe trotuar.

Au intrat în magazin şi la prima vedere Anna a respirat uşurată privind noua colecţie, ştiind din start că Rosy nu va ieşi aşa uşor. S-au întors după prânz. Atmosfera era destinsă şi Rosy desfăcea fiecare sac şi comenta rochiile viu colorate pentru vară.

-Numai de va fi calm, să le putem îmbrăca, i-a spus ca soluţie finală.

-Cel puţin o lună din vară, a replicat Rosy.

Ziua le trecuse cu ce era mai important şi plăcut pentru orice femeie, numai că seara când a stins lumina, Anna s-a gândit la Donna cu strângere de inimă şi a sperat închizând ochii că totul va fi bine pentru ea, aşa cum merita. A doua zi a sunat la uşa ei, emoţionată şi îngrijorată, dar imediat ce i-a deschis şi s-au îmbrăţişat, gândurile au început să se limpezească şi Donna nepremeditat i-a insuflat din optimismul ei. Era elegantă şi zâmbitoare. De ani de zile nu se mai machia şi nu mai purta bijuterii. Acum strălucea într-un taior de primăvară bordo cu un şir de perle noi, pe care nu le mai văzuse, şi diamantele de la cercei şi inel o luminau şi îi dădeau siguranţă în aş ascunde îndoielile cu privire la sănătate.

-Spune-mi ce face Hanny?, a întrebat-o imediat ce a făcut cafea.

-Bine, cu şcoala, cu colegii şi îşi face de pe acum program pentru vacanţă. Noi ne înţelegem bine. A realizat că nu eu i-am ascuns gravitatea bolii lui Tanius. Vorbeşte-mi despre tine, i-a spus şi i-a mângâiat mâna.

-Am o problemă. Trebuie să mă operez. Doi doctori, pe care i-am văzut vor să-mi amputeze sânul? A început să râdă. Mai caut, poate alt doctor nu-mi spune şi mă lasă aşa. Dar nu asta este important. Nu vreau să ştie nimeni, în mod deosebit copiii. Poate am să mai trăiesc zece ani şi vor fi tot timpul îngrijoraţi. De ce să le umbresc atâţia ani. Poate mor înainte de inimă, Dumnezeu ştie?!

-Cu ce te pot ajuta?

-Nu vreau să ştie acasă nici Amal şi nici Fares. Am să stau într-un hotel.

-Ce prostii vorbeşti, a sărit Anna. Cum să stai într-un hotel? Am trei dormitoare. Unul este închis, vei sta la mine şi te întorci acasă când totul este perfect. Poţi să le spui copiilor că eu sunt bolnavă şi ai grijă de mine.

-Nu aş vrea…

-Donna, niciuna nu avem familie. Suntem două surori, mi-ai spus mereu, dacă noi nu vom avea grijă una de alta, cine să ne ajute?

-Mai am ceva, înainte să mă operez, vreau să merg câteva zile la Cairo. Va fi pentru ultima dată. Cum să-l mai văd pe urmă mutilată?

-Cum vrei Donna! Nu te gândi aşa departe, Shehab te iubeşte, nu cred că…

-Nu, a sărit Donna, eu nu accept nici milă şi mai ales...trebuie să arăt groaznic fără un sân. Nu m-aş simţi bine nici în faţa copiilor. Aş avea impresia că mi-ar privi sânul lipsă tot timpul. Nu, nu, este imposibil să ştie cineva!

-Trebuie să faci ce este bine pentru tine.Trebuie să trăieşti, eşti încă foarte tânără.

-Anna, te rog să nu-mi aminteşti, lasă-mă să fac aşa cum mă simnt mai bine.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. S-au îmbrăţişat. Donna plângea. Au început să plângă amândouă .

-Mi se strică machiajul, i-a spus. Copiii mi-au cerut să umblu numai machiată şi elegantă. În ultimii ani m-am neglijat. Acum îmi pare rău. Bucuria mea era numai când mă uitam la ei. M-am neglijat, i-a spus ca o scuză şi după ce a luat un şerveţel de pe masă, i-a şters Annei rimelul şi lacrimile care începeau să-i strice machiajul, după care s-a şters şi ea sub ochi.

-În principiu, când vrei să pleci la Cairo?

-În cel mult o săptămână. Shehab îşi lansează o carte. I-am promis că am să merg. Numai că nu vreau să-i spun. Am să ajung seara şi am să stau la hotel. A doua zi am să merg la facultate, unde are loc lansarea. Ce spui?

-Nu, este mai bine să ştie. De ce să stai o noapte singură? Deja surpriza va fi când ajungi la aeroport? Fără copilării, Donna. Eu una, urăsc surprizele.

-Am să mă mai gândesc. Şi tu ce faci?

-Am cunoscut pe cineva.

-Bravo, mă bucur! Nu lăsa viaţa să se furişeze pe lângă tine. Dacă nu-l aveam pe Shehab, nu cred că aş fi reuşit.

-O, Donna nu este aceeaşi situaţie. Mike, aşa îl cheamă, este căsătorit. Soţia lui stă în Canada cu copiii pe durata războiului. În plus este tipul care are amante tot timpul. Pentru moment, cum eram deprimată, este bun. M-a scos din doliu. Cât va dura, va dura! Nu-mi fac proiecte în privinţa lui şi nici nu vreau să-mi pierd capul.

Donna s-a uitat la ceas.

-Trebuie să pleci? a întrebat-o.

-Este încă devreme. Am programare la un alt doctor. În funcţie de ce îmi spune şi acesta, i-au decizia. Nu-ţi fie teamă, de acum încolo voi avea prea multă nevoie de tine. Ai să te saturi de mine.

-Încă o întrebare, de ce nu vrei să ştie Fares?

-Pentru că o să-l sune pe Tito.

-Nu au pe nimeni? Cam ar fi timpul să o măriţi pe Tina.

-Am să-ţi povestesc altă dată, a făcut-o singură. Nici problema asta nu o ştie nimeni, decât noi. Tito este prieten cu o indiană. Este doctoriţă pediatră. Drăguţă fată, numai că nu mă amestec în problemele lor de viaţă.

Anna a privit-o surprinsă. O ştia cât de implicată era în viaţa copiilor, ca acum dintr-o dată să fie dezinteresată. “S-au întâmplat mai multe”, şi-a spus.

-Am să-ţi povestesc, când am să stau la tine. Pentru moment mă preocupă ce am să fac.

Au ieşit împreună. Donna vroia să pară calmă, dar emoţiile se simţeau în timbrul vocii.

-Te sun după amiază, i-a spus când s-au despărţit.

Donna a pornit motorul şi a aşteptat-o pe Anna să iasă din parcare. A mers în urma ei până la colţul străzii, Anna a intrat pe autostrada să ajungă la Mia, iar ea s-a întreptat spre spital. Fiecare s-a gândit la cealaltă. Donna îşi imagina câte greutăţi va avea de înfruntat singură în viitor, iar Anna la tristeţea Donnei, peste care se abătuse o aşa de mare problemă.

Mia a primit-o pe Anna surprinsă şi bucuroasă.

-Asta da surpriză! i-a spus. Ne era dor de tine, numai că a început sezonul şi cum este calm zilele acestea stăm la magazin până târziu.

-Vin de la Donna, este în Liban. Dar în orice caz aş fi trecut până la sfârşitul săptămânii. Şi mie îmi era dor de voi, numai că timpul zboară şi după-amiaza sunt acasă pentru Hanny. Mai ies cu Rosy în cartier. Nu ne îndepărtăm prea mult de casă şi din cauza aglomeraţiei, dar şi de teamă să nu înceapă să tragă.

-Este o înţelegere între ei să stea potoliţi până se închide anul şcolar. Şi aşa sunt întârziaţi cu programul. Într-o lună începe bacalaureatul. Cum se vor termina examenele, fii convinsă că vor trage în aceeaşi zi.

-Ca de obicei, a intervenit Namat. Ce v-aţi programat pentru vacanţă?

-Nimic. Hanny are prietenii lui la munte. Dacă Donna rămâne în Liban, am să-l las să doarmă la ea în week-and. În orice caz este încă devreme.

Anna s-a ridicat şi a început să se uite la rochii. Mia a intrat într-o cabină, de unde a ieşit cu mai multe piese acoperite cu un sac de nylon.

-Le-am păstrat pentru prietene. Este bine că eşti prima, sunt numai unicate şi câte-o piesă din fiecare model.

Anna a început să le privească una după alta, cu fiecare rochie pe care o punea deoparte, inima îi bătea şi mai repede. Pe Tanius îl distra felul ei de a face cumpărături, în special pentru ea. Febra în faţa rochiilor o făcea să uite tot. Devenea aşa de pasionată că fiecare piesă o examina de zece ori înainte să o încerce. Dacă finisajul nu-i plăcea o punea deoparte. În ultimii ani, îşi uitase obiceiul. Teama că se va întâmpla ceva cu Tanius devenise o obsesie. De multe ori o întreba, ”ţi-a trecut febra cumpărăturilor“? Ea îi răspundea râzând, “am crescut şi m-am calmat.“ Mia o privea şi mulţumită şi-a spus, ”Anna începe să-şi revină, din fericire pentru ea şi pentru Hanny.” A plecat de la Mia târziu. Îşi cumpărase rochii frumoase din banii daţi de Mike. Uitase pentru puţin timp de Donna şi în drum spre casă şi-a propus să nu se mai gândească la nimic ce o poate întrista şi să profite de toate ocaziile pentru aş oferi bucurii, “dacă eu nu am grijă de sufletul meu şi de Hanny, nimeni nu va avea“, a fost concluzia finală când parca maşina în curtea blocului. Rosy o aştepta cu uşa deschisă.

-Te-am văzut din bucătărie, i-a spus când a deschis uşa de la lift. Ai fost la Mia?

-Am plecat de la Donna mai devreme, avea o programare la un doctor şi cum eram mai aproape de Mia, am trecut pe la magazin.

-Intră să bem o bere, înainte de prânz, i-a spus şi curioasă şi-a aruncat privirea în sacul lui Anna. Ce culori frumoase, hai scoate-le, i-a spus în timp ce turna berea în pahare.

-Nu vreau bere, a spus şi a scos din sac o sticlă de şampanie. I-am spus băcanului să o pună la frigider când am plecat. Este rece.

-Asta da surpriză, i-a răspuns Rosy şi a scos paharele preferate de Anna.

-Imi era sete şi abia aşteptam să ajung acasă. Am plecat de la Donna supărată şi am vrut să-mi schimb moralul. Nu mă mai supăr pentru toate fleacurile, i-a mărturisit lui Rosy.

-Şi eu îmi propun în fiecare zi, dar mi se întâmplă să mai uit. Hai scoate rochiile.

Bine dispusă, Anna le-a înşirat în salon la Rosy.

-Bravo, ai găsit galben pai, culoarea de care am vorbit. Deci ţi-ai luat trei rochii şi două taioare. Frumoase, să le porţi sănătoasă şi să-ţi mai cumperi. Mia are preţuri mari, dar lucrurile sunt frumoase. Să trecem împreună, poate îmi găsesc şi eu ceva. Nu mi-ai povestit despre Donna, ce are?

-Am să-ţi spun pentru că va sta la mine şi vei afla. Are un nodul la sân. A fost diagnosticată cu cancer. Nu vrea să ştie nimeni, mai ales copiii şi nu vrea să-i scoată sânul.

Rosy o privea cu ochii măriţi. Devenise palidă.

-Rosy, te simţi rău? Ce-i cu tine?

-Anna şi eu am un nodul şi cum nu mă doare, nu i-am spus lui Toni.

-Ce imprudentă, tocmai tu, cu un doctor în casă! Chiar în seara aceasta te rog să-i spui, dacă nu am să-l sun eu.

-Mâine, în mod cert am să merg la spital. Am vorbit cu vecina de la etajul şase şi mi-a spus că i-au găsit mai multe kisturi de grăsime. Şi m-am gândit că poate şi eu am la fel.

-Poate şi tu ai grăsime, dar de ce să nu fii sigură? Mâine mergem împreună. Am să-mi fac şi eu control la doctorul meu.

-Suna telefonul la tine Anna, i-a spus Rosy.

-În mod sigur este Donna.

-Vin după tine, nu închide uşa! Îţi strâng lucrurile şi aduc sticla să o terminăm.

-Vino, a apucat să-i răspundă când îşi deschidea uşa.

Cu respiraţia întretăiată, de emoţie la gândul că era Donna şi de graba cu care a ieşit de la Rosy, Anna a spus un “alo” grăbit.

-Sunt eu Donna, dar ce-i cu tine, ai alergat?

-Eram la Rosy, ea a auzit telefonul. Ce ai făcut?

-Nimic, sunt condamnată. Am să rămân la el. Am vorbit cu Toni, soţul lui Rosy şi mi-a spus că va intra şi el în sala de operaţie. M-a încurajat.

-Cand te operezi?

-În cel mult două săptămâni. Am să plec într-o săptămână la Cairo, stau cinci zile şi când mă întorc, la două zile intru în spital. Am să le spun copiilor şi lui Fares că merg cu tine şi pe urmă am să stau câtva timp la voi. Copii mei te iubesc, se vor bucura că sunt în Liban şi am să-ţi pot fi de folos.

-Ce faci mâine?

-Cred că urc la munte chiar de astăzi. Nu am nimic de făcut. M-a invitat doctorul Mansur la restaurant. Dar am să-l sun. Prefer să urc la munte. Am să-l invit duminică, vino cu Hanny. Este mai mare decât tine cu cinci ani şi este divorţat.

-Depinde de Hanny. I-am spus lui Rosy, oricum te-ar fi văzut la mine şi ar fi ştiut că eşti operată, mi-a spus că şi ea are un nodul şi nu i-a spus lui Toni, pentru că nu o doare.

-Nici pe mine nu m-a durut. Numai de câteva ori am simţit că mă înţeapă ceva. Spune-i că, îmi pare rău. Suntem de aceeaşi vârstă, nu-i aşa?

-Da, ea este mai mică cu două luni. Mâine am să sun la spital şi am să merg să-mi fac şi eu control.

-Mi-am făcut anul trecut, poate acum zece luni, nu aveam nimic. Ne vedem duminică? Spune-i lui Hanny că-l rog eu.

-Pe unde pleci la Cairo?

-Cu vaporul până la Larnaca. Din port direct la aeroport. Prin Siria, ajung noaptea.

-Te rog, lasă-l pe Shehab să ştie!

-Nu, este ultima oară când ne mai vedem. Vreau să fie ceva deosebit.

-Cum crezi, eu urăsc surprizele. Nu-mi place să fiu surprinsă poate într-o situaţie neavantajată pentru mine.

-Vorbim până duminică, şi ai grijă de Rosy. Îmi amintesc de şoc când am aflat. Acum m-am obişnuit cu ideea.

-Bine, te sărut.

-Şi eu, pe duminică.

Rosy a intrat cu pachetul şi cu sticla, când Anna îşi terminase convorbirea.

-M-a sunat Toni, mi-a spus că a văzut-o pe Donna. I-am spus că ştiu.

-Nu i-ai spus despre tine?

-Nu, diseară când vine. De ce să-şi facă griji toată ziua, mai ales că are două operaţii? Este foarte prins zilele acestea. I-a apucat inima pe toţi, de la atâta stres şi nenorociri cu împuţitul ăsta de război. Hai, să nu ne mai gândim!

În ziua aceea nu s-au mai văzut. Anna a ieşit după-amiaza  târziu cu Hanny la cumpărături. Hanny a fost încântat să urce la munte la Donna şi şi-a sunat prietenii din apropiere să le spună că dumincă se vor vedea. A doua zi când a sunat la Rosy şi-a dat seama că ceva grav se întâmplase. Pentru prima dată, era punctuală. O aştepta aşezată pe scaun lângă consolă. Era palidă şi îi pierise pofta de vorbă.

-Rosy, ţi-a spus ceva Toni?

-Da, m-a certat şi mă aşteaptă. Nu i-a plăcut.

Au coborât scările tăcute. Rosy tăcea în maşină cu buzele strânse. Era felul ei de a sta când era supărată. Anna avea poftă de un râs sarcastic. Se gândea la ea. Ar fi teribil ca să-i spună că are şi ea pe undeva un kist. Toni le aştepta în spital. Era acelaşi spital unde murise Tanius. Era prima dată când se întorcea aici după decesul lui. Îşi jurase să nu mai pună piciorul vreodată în acest spital şi acum se întorcea nepremeditat.

-Doctorul tău este plecat în străinătate, dacă vrei să faci ecografie, îţi fac eu trimiterea, i-a spus Toni.

Se ferea să o privească pe Rosy. Au plecat împreună toţi trei spre cabinetul de radiologie. Tony a intrat cu Rosy, iar Anna a aşteptat afară. După douăzeci de minute Rosy a ieşit cu faţa luminată şi când Anna se pregătea să intre i-a şoptit:

-Nu sunt siguri dacă este cancer, dar trebuie să scot nodulul. Înainte trebuie să-mi facă o puncţie, pentru biopsie.

Anna s-a repezit şi a îmbrăţişat-o.

-Slavă Domnului! Mă bucur pentru Rosy, i-a şoptit lui Toni.

El i-a zâmbit şi i-a spus înainte să iasă:

-Te aşteptam în cabinet la mine.

În mai puţin de cinsprezece minute Anna ieşea grăbită şi fericită. Nu avea absolut nimic. A ridicat privirea în sus, când a ieşit în coridor şi i-a mulţumit încă o dată lui Dumnezeu.

-Mâine îmi vor face puncţia.

-Nimic grav, i-a spus Toni, m-am speriat. Tu ai ştiut? a întrebat-o pe Anna.

-Nu, abia ieri când i-am povestit despre Donna, mi-a mărturisit că şi ea are ceva.

-Şi Donna? l-a întrebat cu jumătate de voce.

-Nu este bine. În plus este încăpăţânată. I-am spus că sânul se poate reconstrui. Bine că va sta cu tine. Aşa am să o pot vedea acasă. Este o operaţie grea, are nevoie de îngrijire şi mai ales de un bun moral. Îmi pare rău pentru ea. Rami mi-a fost coleg de şcoală. Am fost prieteni buni până ne-am căsătorit. Pe urmă fiecare cu munca lui, ne-am văzut mai rar.

Au plecat de la el, Rosy optimistă iar Anna întristată pentru Donna. Ajunse acasă Rosy a vrut să sărbătorească veste cea bună şi s-a întors de la ea cu bere şi cu mâncare.

-De când a plecat Tanius, ai uitat să mai găteşti, i-a spus când punea mâncarea la încălzit.

-Hanny nu mănâncă mâncare gătită, tu ştii de la copiii tăi. Şi pentru mine, ce rost are. M-am făcut puturoasă şi în plus îmi dai tu aproape zilnic. Când să mai gătesc?

-Am glumit, i-a spus. Dacă nu ar fi Toni cu mâcărurile lui vechi de pe timpul lui bunică-sa, nici nu aş găti. Toată ziua friptură şi pui cu salată, sunt mâncărurile copiilor, să nu se îngraşe. Când eram tânără, nu ştiam de dietă. Mâncam orice şi eram slabă. Nici nu se purta pielea şi oasele.

Anna a început să râdă.

-Rosy, cine te aude vorbind crede că te-ai născut în secolul trecut.

-Nu am dormit toată noaptea, i-a mărturisit. Vino să te sărut. Dacă nu mi-ai fi povestit despre Donna, nici nu m-aş fi gândit să-i spun lui Toni. Astăzi fetele vin târziu de la facultate, iar băiatul nu mă deranjează cu mâncarea. Am să merg acasă şi am să mă culc. Mă ustură şi ochii de somn.

Au mâncat şi au băut bere. Rosy s-a dus acasă să doarmă iar Anna a început să-i pregătească lui Hanny pentru masa de prânz, peşte pane.

Seara târziu Rosy a sunat-o pe Anna.

-Trebuie să fiu la spital la ora opt. Poţi veni cu mine?

-Rosy, cum poţi să-mi pui o întrebare aşa de tâmpită? Spune-mi că la ora şapte trebuie să sun la uşa ta şi atâta tot. 

-Bine Pisi, ştiam că pot conta pe tine, noapte bună! Rosy avea să conteze pe Anna nu numai pentru a doua zi, dar şi pentru zilele următoarea. La câteva zile avea să intre la Anna plânsă şi deprimată. Imediat ce i-a deschis uşa, Anna a ştiut că ieşise rezultatul de la biopsie. -Din şase puncţii, patru sunt curate, în două au găsit celule canceroase. În două zile intru la operaţie, i-a spus şi a început să plângă.

-Sâmbătă? Aşa de repede?

-Da, aşa mi-a spus Toni. Îmi vor scoate numai nodulul. Sunt la început. Toni mi-a spus că este banal. După operaţie am să fac numai radiotherapie. Ganglionii sunt curaţi.

-Atunci de ce plângi? În loc să te bucuri, m-ai speriat Rosy. Tu care eşti curajoasă şi încurajezi pe toată lumea, acum plângi?

-Numai cuvântul, îţi dă fiori. Dar ştiu că am să trec şi peste asta.

-Bine, am să vin cu tine la spital, i-a spus şi a îmbrăţişat-o. Să nu le spui copiilor. Încep examenele şi îi perturbezi. Spune-le că este un kist banal şi îl scoţi ca să nu ai probleme în viitor.

-Aşa le-am şi spus.

A doua zi, Rosy era obişnuită cu gândul şi era la fel de zambitoare ca şi înainte. Anna se forţa să ţină ritmul şi era plină de compasiune pentru ea şi pentru Donna. Numai în ziua operaţiei când a văzut-o pe Rosy plângând şi-a dat şi ea drumul la lacrimi. Toni nu a aceptat să rămână Anna cu ea şi le-a spus tuturor că are două zile de concediu ca să stea cu soţia lui. Gestul lui i-a spălat sufletul lui Rosy, care de ani de zile aştepta să o atingă noaptea în pat. Era prea orgolioasă şi demnă ca să-i facă vreun reproş. Anna şi-a amânat vizita la Donna. Duminca le-a pregătit copiilor ei şi lui Hanny de mâncare şi a plecat la spital. Tot drumul s-a gândit ce rău este fără familie. Dar faptul că Rosy, o libaneză era la fel de singură ca şi ea i-a dat puţină alinare. Familia lui Rosy plecase la începutul războiului. Rosy era căsătorită. Părinţii emigraseră după ce îşi pierduseră doi băieţi tineri în mai puţin de o lună de zile.

Muriseră pe stradă din cauza schijelor de la bombele căzute în apropiere de casa lor. Toată viaţa suferise din cauza “băieţilor“ cum îi plăcea să-i numească şi a părinţilor care plecaseră cu ceilaţi trei fraţi mai mari decât ea. Niciodată nu se plângea de nimic. Anna bănuia că suferea zilnic, după lumânările şi candela aprinse imediat ce se trezea. O săptămână Anna nu a lăsat-o să se dea jos din pat. Îi făcea curat şi îi gătea. Pe urmă stătea lângă ea până îi veneau copiii sau se întorcea Hanny de la şcoală. Rosy prindea culoare cu fiecare zi care trecea şi se ferea să discute despre operaţia ei. În fiecare seară târziu, când se întorcea de la ea, Anna se simţea mulţumită şi se gândea că era o bolnavă uşor de îngrijit. Într-una din zile, Donna a sunat-o:

-La noapte plec în Larnaca.

-Deci, tot nu vrei să ştie Shehab?

-Maine seară ajung. Am să mă odihnesc la hotel şi a doua zi la 11.00 am să plec cu taxiul la universitate. Crezi că trebuie să-i cumpăr flori?

-Nu, tu eşti floarea! a început Donna să râdă.

-O floare care se va ofili!

-Nu, Rosy este bine. Într-o lună va începe tratamentul. Are toate şansele să trăiască şi să moară de altă boală. Şi tu la fel. -Vrei să-ţi aduc ceva din Cairo? -Donna, nu vreau nimic. Vreau să te întorci înţeleaptă. Trebuie să-i spui adevărul şi să-l laşi să vină în Liban, dacă vrea? Nu este cinstit să-l minţi după atâţia ani de când te iubeşte.

-Nu, mai bine să mă urască, decât să-i fie milă de mine. Am să-i spun că am de exemplu, un amant aici.

-Copilării, gesturi de adolescentă.

-Bine, am să mă gândesc. Ne vedem la întoarcere.

-Te pup, drum bun şi înţelepciune! i-a răspuns Anna. 300.