GLORIE COPILARIEI, capitolul VI

Capitolul VI

SECRTETELE DIN POD ŞI DE LA FÂNTÂNĂ

Se apropia Paştele. Prin toate curţile vedeai afară puţina mobilă pe care ţăranii o aveau: paturi şi mese. Toate ţărăncile văruiau pereţii odăilor unde petrecuseră iarna la gura sobei. Erau puţini în sat care îşi permiteau să îşi încălzească şi a doua odaie. Seara, când se întorceau de la câmp, bărbaţii îşi răsuceau câte o ţigară din tutunul rămas din toamna trecută. Tataie alerga să-i dea o mână de ajutor mamaiei. O ajutam şi eu atât cât puteam şi mai ales cât îmi cerea. Mă ţineam după ea şi mai mult o oboseam cu întrebările mele. De multe ori îmi răspundea, dar cel mai adesea răspunsul ei era un „da” sau „nu”.

Într-o zi am găsit uşa celarului deschisă şi scara din araci pusă la gura podului. M-am strecurat pe furiş şi „cu frica în sân”, am început să urc pe scara strâmbă. Odată ajunsă sus am respirat uşurată şi grăbită mi-am aruncat privirea în toate direcţiile. Într-un colţ aproape de mine, sub o grindă am văzut un pachet destul de mare. L-am înhăţat la repezeală şi m-am îndreptat spre ieşire. Când am pus piciorul pe prima treaptă a scării, am auzit uşa deschizându-se şi vocea mamaiei mi-a lovit timpanele:

-Dar-ar boala în năravul tău! Vrei să ne nenoroceşti, să-ţi rupi vreun picior sau vreo mână?

De teamă, am scăpat pachetul pe care îl ţineam strâns la piept şi cu cel mai smerit aer, am început să cobor treptele încet. Mamaie a prins pachetul înainte să cadă şi dintr-o dată vocea i s-a schimbat.

-Ai grijă, maică, cum pui piciorul.

Am respirat uşurată şi cu obrajii roşii de plăcere, i-am urmat sfatul. Eram faţă în faţă în celarul luminat de o fereastră mică şi nu ne vedeam licărirea din ochi, a mea de bucurie, că nu mă lua de gulerul rochiei şi a ei, pachetul meu.

Am ieşit din celar cu sufletul la gură. Îi bănuiam curiozitatea la fel de mare ca şi a mea. Ne-am aşezat pe prispa proaspăt lipită, strâmbându-mi nasul din cauza mirosului încă proaspăt de balegă, dar cum îi respectam tăcerea, nu îndrăzneam să-i cer să desfacă ziarul îngălbenit şi prăfuit. Aşteptam şi o priveam pe mamaie, care îl tot strângea la piept cu frică să-l desfacă.

-Mamaie sunt bani? m-am trezit întrebând-o.

Mă miram şi eu de unde îmi venise ideea cu banii.

-De unde, maică, bani?!

Şi tot râzând a început să despătzrească încet ziarul, să nu se rupă sau poate să nu împrăştie ce era înăuntru.

Deodată în poala ei a căzut un teanc de hârtii şi o coadă groasă.

-Este părul Mării! mi-a spus repede.

Eram fericită. În primul rând tataie mi-ar fi spus „părul mă-tii” şi în al doilea rând, atingeam ceva ce însemna mami când era copil. Am întins mâna şi am mângâiat coada lungă. Era încă mătăsoasă. O priveam cu admiraţie. Era ceva ce nu-mi puteam imagina că mami avusese. De când o ştiam avea părul scurt şi peste cap.

-De ce şi-a tăiat părul? am întrebat-o cu regret.

-Când s-a măritat trebuia să se tundă şi să şi-l facă permanent, altfel râdea lumea, mi-a răspuns cu gândul aiurea.

Am înţeles că nu puteam afla mai mult de la mamaie, aşa că, în gândul meu mi-a apărut tataie, singurul capabil să mă pună la curent cu istoria cozii şi cea a măritatului.

-Ce faci cu hârtiile alea, mamaie?

-Astea sunt scrisorile Marii de la flăcăii de leatul ei, când erau militari.

Am simţit dintr-o dată cum şarpele geloziei îmi muşcă din inimă.  Nu puteam accepta ideea că şi alţii o iubiseră pe mami. Mi-am strâns buzele în semn de nemulţumire. Mamaie m-a privit şi a izbucnit în râs.

-Tu crezi că pe fata mea nu a iubit-o nimeni în sat? Au vrut băieţii să o fure în ziua nunţii. Alerga tac-tu-mare cu biciul prin curte  de frică. Ionel cu orăşenii lui, nici nu au visat că o vor scoate din sat. Erau toţi flăcăii călare de-a lungul drumului.

O ascultam pe mamaie cu ochii măriţi de curiozitate iar gândurile mi se învălmăşeau. Deodată o săgeată mi-a plecat din minte cu direcţia tataie. Îmi împuia capul cu „măiculiţa lui” şi nu-mi spusese nimic despre mami. Eram furioasă şi geloasă pentru tăticu, aşa că, fără nicio jenă, am întrebat-o:

-Şi ea ce vroia?

-Dumnezeu ştie? Noi i-am spus că ea nu se putea mărita la ţară, cum fusese la un pas de moarte, mi-a răspuns mamaie după un oftat. Nu a avut încotro! Când au venit în peţeală fina Săvuleasca şi Ionel a fost forţată de noi să accepte, poate aşa au lăsat-o flăcăii să plece. Tot satul a ştiut că era să moară la 17 ani. Dacă nu vindeam o vacă şi câteva oi, nu puteam să o scăpăm de moarte. Noroc cu Gogu. A luat-o noaptea cu căruţa la Bucureşti. I-au spart gâtul din cauza gâlcilor.

Şi ca să mă convingă, mamaia a continuat:

-Doctorul de la Colţea ne-a spus, „Dacă nu aveţi grijă de ea, o veţi pierde, nici praf, nici soare şi nici muncă multă”.

Aşteptam să continuie povestea, dar s-a sculat grăbită şi a început să alerge după găinile, care, profitând de poarta deschisă de la grădina mare şi mai ales de neatenţia noastră, se plimbau indiferente pe prispa proaspăt lipită.

Ne-am întrerupt povestea aici. Mamaie avea treabă iar eu trebuia să rumeg în linişte răzbunarea împotriva lui tataie. Îmi ascunsese atâtea poveşti interesante despre mami, ca să mă plictisească adesea cu „măiculiţa lui”. Ce treabă aveam eu cu trecutul lui? Eram confuză. Tot ce credeam că ştiam, pica. De la tataie nu aflasem nimic interesant până atunci; el nu uita niciodată să mă supere că era să cad în wc-ul maternităţii şi că plângeam să mă urce pe cal. Îl aşteptam să vină ca pe o „pâine caldă”. În seara aceea trebuia să plătească scump neglijenţa şi mai ales egoismul lui. Nu ştiam exact ce aveam să-i fac, dar trebuia să mă răzbun.

Până spre seară, când s-a întors tataie mi s-a părut cea mai lungă zi. Când a intrat în curte eram pe scaun în bucătăria de vară şi îmi sorbeam laptele liniştită. Mă uitam la el cum alerga de la căruţă la grajd, transpirat şi ars de soare, avusese o zi grea. Înainte să se spele şi să mănânce, se ocupa de vite, întâi caii şi pe urmă vaca. De restul se îngrijea mamaia.  Am ieşit în curte şi îl urmăream cu privirea. Tataie trecea pe lângă mine fără să mă vadă, era nervos şi nu ştiam de ce. A luat găleţile şi a plecat la fântână, care era la patru sau cinci case mai sus, în colţul uliţii care ducea spre gârlă. Toţi ţăranii se grăbeau înainte să se întunece. Într-un târziu, cum nu mai venea, mamaie m-a trimis după el. Am ieşit în drum, era întuneric şi îmi era frică de broaştele care săreau seara prin şanţ sau pe şosea mai mult decât în timpul zilei. M-am uitat spre fântână şi la lumina lunii, am văzut nişte umbre şi am auzit vocile celor care scoteau apă. Am bănuit că tataie era acolo. M-am aşezat pe vine lângă gard, nu îndrăzneam să alerg la fântână după el. Timpul trecea greu şi pe tataie nu-l vedeam venind.

La ţipătul unei broaşte, aproape de mine, m-am sculat şi am fugit în curte strigând-o pe mamaie. M-am oprit în braţele ei în faţa coşarului. Mamaie păzea vaca.

-Cred că fată în noaptea asta, mi-a spus îngrijorată şi amintindu-şi de tataie, s-a uitat în urma mea.

-Este la fântâna lui Floarea lui Nae! i-am spus ştiind că mamaie îi reproşa că întârzie cu ea în drum mai mult de cât se cuvenea.

Nu mi-a spus nimic şi cu felinarul în mână s-a îndreptat spre drum. O urmam ca o umbră. Îmi era frică să merg noaptea prin curte. A ieşit în drum şi a scrutat întunericul cu privirea. Tataie nu se vedea. Am simţit că mamaie era foarte supărată.

-Să vezi ce veseli erau! m-am trezit vorbind singură.

În sera aceea nu ştiam cu cine stătea de vărbă, dar de obicei când ajungea la fântână, cam toate ţărăncile din jurul nostru se trezeau că nu aveau apă. Tataie rădea şi vorbea cu toate, era cea mai mare bucurie pentru el să plece pe înserat să aducă apă. De multe ori, când nu era obosită, mamaie căra apa singură şi atunci tataie îşi făcea de lucru să o termine şi tot ieşea.

După alte câteva minute, care au trecut destul de greu pentru amândouă, tataie a intrat cu găleţile pline, una a lăsat-o la bucătărie, alta a dus-o la grajd. S-a întors la bucătărie, unde mamaie era nervoasă. Din două trei cuvinte s-au luat la ceartă. Tataie îi spunea că a stat cu Fane şi cu Vasile să vorbească despre ce se mai zvonea privind pământul, mamaie îi pomenea într-una de Floarea.

-Fa, ai înnebunit?! i-a strigat tataie.

Mamaie a luat felinarul şi a plecat la grajd, iar tataie a început să mănânce mămăliga rece cu borşul care, probabil se răcise şi el. M-am uitat la el şi am ieşit şi eu pe uşă după mamaie.

-Trage uşa după tine să nu intre pisica! mi-a spus nervos.

Am închis uşa şi am văzut cheia în broască, am răsucit-o încet şi indiferentă m-am îndreptat spre grajd. Mamaie mângâia vaca şi îi vorbea încet la ureche. Aceasta se uita la mamaie cu o privire tristă, că fără să vreau m-am scuturat şi m-am lipit de perete.

-Parcă ar vrea să-ţi spună ceva, cred că plânge, nu-i aşa?

Mamaia nu mi-a răspuns. Vorbea ca şi cum vaca ar fi înţeles sfaturile ei. Într-un târziu s-a sculat şi a aranjat cocenii şi fânul.

-În noaptea asta trebuie să dorm cu tac-tu-mare aici, să o ajutăm, săraca! Tu o să dormi singură în casă, noi venim şi ne întoarcem la grajd, să nu-ţi fie frică! mi-a spus mamaie.

Am dat din cap, cu toate că nu-mi plăcea ideea să dorm singură şi mai ales cu uşa deschisă.

-Ce face, Gogu, de nu mai vine? m-a întrebat într-un târziu şi grăbită s-a sculat şi s-a îndreptat spre ieşire.

Ajunsă în bătătură, am auzit vocea lui tataie, care de atâta strigat era răguşită.

Mamaia, speriată a luat-o la fugă. Eu mergeam încet de data aceasta. Uitasem pur şi simplu de tataie tot privind-o pe vaca noastră cum suferea. Când am prins-o pe mamaie de la urmă, era deja în bucătărie. Tataie, în faţa plitei, ridica cu mâinile pirostriile încă fierbinţi. Mă uitam la el fără voce, convinsă că înnebunise.

-Gogule, aşa îţi trebuie! Aşa, Gogule, poate mori! repeta într-una, tot luând cenuşa amestecată pe alocuri cu bucăţi mici de jar, pe care şi-o punea pe faţă..

Mamaie s-a repezit la căldare, a umplut oala şi a aruncat apa peste restul de cenuşă, după care a pus la loc pe plită pirostriile.

-Nu se poate, astăzi ai înnebunit! i-a spus mamaie.

Tataie ţipa ca un nebun şi mă arăta cu degetul.

Am început să plâng, gândindu-mă că poate vaca murea când o să fete, căci altfel aş fi vrut să râd până cădeam pe jos. Tataie avea faţa roşie şi începea să îl usture. Părul era plin de cenuşă iar palmele murdare şi roşii de la jar şi le plimba în formă de evantai când în dreapta ochilor, când spre gât şi piept. După ce s-a calmat puţin, s-a aşezat pe un scaun şi a început să se jelească.

-Or să ne ia pământul, fa, Susano! În multe locuri l-au luat deja, o să mă întorc iar slugă, or să ne ia calul şi căruţa, o să fiu argat ca la tinereţe, ce ne facem, fa?

Se uita la mamaia ca şi cum aştepta ca ea să dezmintă ceea ce el auzise.

De data aceasta nu am rezistat şi am izbucnit în râs, era pentru prima dată când îl vedeam pe tataie plângând. Mamaie s-a uitat buimacă la mine şi întorcându-se spre tataie i-a spus:

-Gogule ai înnebunit la bătrâneţe, ai înnebunit şi fata asta! Ce ai să fii numai tu slugă? Or să fie şi alţii cu pământ mai mult, o să fim toţi. Să nu faci vreo prostie şi să nu dai pământul! Am auzit de la sor-ta Ioana că te bat de te deşeală, dacă nu vrei să le iscăleşti.

Tataie s-a oprit din plâns, a luat un ştergar şi l-a trecut încet peste faţă. Am simţit că îl durea. Privea după mamaie care se tot mişca prin bucătărie şi i-a spus:

-Bine că am măritat fetele! Noi doi, două guri, ne vom descurca.

-Trei guri, tataie! am sărit şi eu veselă la întorsătura lucrurilor.

-Tu să pleci la mă-ta acasă! mi-a răspuns supărat.

Am plecat după mamaie la grajd. Tataie a venit şi el. Ne-am aşezat amândoi pe cocenii uscaţi şi o priveam pe mamaie care tot o pipăia pe burtă pe „Buna” ei. Am adormit cu capul rezemat de tataie, m-am trezit când mă puneau în pat, mai târziu. Mamaia îl grăbea pe tataia care, simţindu-se vinovat pentru prima dată că mă gonise, mă mângâia şi mă săruta pe păr.

Dimineaţa m-am trezit singură, paturile erau nedesfăcute, asta însemna că mamaia şi tataie nu dormiseră încă. M-am frecat la ochi şi aşa cum eram îmbrăcată, m-am îndreptat spre grajd. Nu mă gândeam nici la vaca noastră şi nici la viţelul ei. Eram încă obosită şi pentru prima oară de când eram la ţară, am simţit că îmi era dor de mami. Am trecut prin curte pe lângă Ciobănel indiferentă, el mă mirosea bucuros şi aştepta să-i arunc porţia mea de pâine, dar sensibil cum era, imediat m-a lăsat în „plata Domnului” şi am putut să deschid uşa grajdului.

 Mamaia şi-a pus degetul la gură, să nu fac zgomot, iar tataie, într-o rână peste cocenii răsturnaţi de cu seara de mamaie, privea scena pierdut, plângea calm, de un calm pe care nu-l văzusem niciodată în el. M-am oprit în uşă, după care încet, pe vine, m-am îndreptat spre mamaie. Sub palma ei mică se odihnea capul „Bunei”, iar între picioarele acesteia o mogâldeaţă udă, ceva mai mare decât un miel, albă, cu pete roşcate, se chinuia să-şi întindă gâtul.

-Este viţea? am întrebat-o pe mamaie.

Nu mi-a răspuns, numai şi-a mişcat capul în semn că „da”. Ştiam că trebuia să fim toţi fericiţi. O viţea însemna o nouă vacă. Un viţel trebuia tăiat în toamnă şi vândut în sat.

M-am lăsat să cad pe jos. Ştiam că trecuse greul. Mă uitam la mamaie cum o mângâia de zor pe Buna şi cum plângea. Tataie s-a ridicat şi după ce şi-a făcut semnul crucii, i-a spus mamaiei:

-Dumnezeu să mă ierte, dar mă doare sufletul de ea ca de un copil. Eu nu pot să mai stau.

Fără să ne privească s-a sculat repede şi a ieşit din grajd. Mă uitam când la viţel, când la Buna, nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla. Buna a ridicat capul şi aşa mare cum era, a făcut un efort de s-a tras în jos, suficient cât capul să-i ajungă în dreptul botului viţelei. Cu limba scoasă a început să o lingă, până şi-a deschis ochii şi împingându-se singură şi-a lipit capul de gura Bunei.

-Mamaie, Buna îşi sărută fata? am întrebat emoţionată în faţa scenei care îmi umpluse ochii cu lacrimi.

-Şh...a şoptit mamaie.

Privea şi ea atentă, atât cât o puteau lăsa lacrimile, care îi curgeau lanţ pe obraji.

Încă un efort şi capul Bunei noastre a căzut greu pe mormanul de coceni.

-A murit Buna, mi-a spus mamaie plângând.

Şi ridicându-se apoi, cu o voce înceată l-a strigat pe tataie:

-Gogule, vino să luăm viţelul de aici.

Tataie a intrat mai repede de cât mă aşteptam. Era emoţionat şi tremura. Mă aşteptam să spună iarăşi „măiculiţa mea”, dar nu am auzit decât:

-Să-l chem pe Fane să mă ajute să facem groapa şi vedem noi ce facem cu viţeaua. De-ar primi-o vaca Leanei măcar o săptămână până mai creşte, că altfel moare.

A fost o zi tristă chiar şi pentru vecini. Mamaia se mişca tăcută prin curte, iar tataie alerga când singur, când însoţit de Fane. Nu mă privea nimeni. M-am aşezat sub corcoduşul din faţa gardului şi îi priveam pentru prima dată cu alţi ochi. Moartea Bunei mă impresionase, dar nu-mi puteam explica la şase ani şi jumătate pentru ce sufeream; era pentru că Buna murise, ca să-i dea viaţă viţeluşei  roşcate cu pete albe care nu se putea ţine pe picioare, sau era durerea pe care o vedeam pe feţele bunicilor. Până atunci nu ştiusem ce înseamnă moartea. Mă gândisem adesea cu tristeţe la berzele noastre, dar în mintea mea de copil refuzasem să cred că erau moarte. Mi le imaginam bătrâne, într-un loc unde era tot timpul cald, odihnindu-se la soare, obosite de atâtea zboruri şi cu penele ciufulite. Acum ştiam că Buna nu va mai fi în coşar, ci, undeva, îngropată în fundul grădinii.

Ce mă durea era că viţeaua ei nu o cunoscuse! „Cum să creşti fără să-ţi cunoşti mama?” m-am întrebat şi în aceeaşi clipă m-am gândit la mami şi mi-am spus, „Nu am să o supăr niciodată, am să o iubesc mai mult decât orice pe lume şi dacă am să greşesc, am să-i cer iertare, nu am să tac ca prostul, cum fac cu mamaie.”

„Dacă mami murea şi ea când m-a născut?” m-am întrebat. Şi tot gândindu-mă la ce mi s-ar fi putut întâmpla, am început să plâng, până când hohotele mele au ajuns la urechile mamaiei. S-a oprit în faţa mea şi ne uitam una la alta. Eu aşteptam să mă certe, iar ea încerca să mă pătrundă cu privirea, să afle motivul supărării mele. O priveam oarecum speriată. Ştiam că avusese destule necazuri într-o singură zi, voiam să mă certa şi tare mult îmi doream să o facă. Mamaia m-a ridicat de jos, mi-a scuturat pantalonii de praf, mi-a şters cu şorţul ei lacrimile de pe obraji şi zâmbindu-mi, m-a luat în braţe.

-Ce faci, Susano? Or să te doară rinichi! i-a strigat tataie, care mai grăbit ca niciodată, a trecut pe lângă noi.

-Mai taci, măi Gogule! Am speriat copilul, i-a răspuns cu o voce calmă şi tandră.

Mi-am pus capul pe umărul ei. Un suspin puternic mi-a ieşit din piept şi m-am liniştit. Mamaia m-a dus până la bucătăria de vară, m-a aşezat pe scaun, mi-a pus în faţă farfuria mea, a luat de pe policioară cana mare de pământ plină cu smântână, mi-a umplut farfuria şi mi-a întins un codru de pâine albă, apoi s-a aşezat pe colţul scaunului din faţa mea.

-Ia spune-mi, de ce plângi? m-a întrebat când mă aşteptam cel mai puţin.

M-am uitat la ea cu ochii miraţi şi cu gura plină. Am înghiţit repede şi i-am răspuns.

-Dacă murea şi mami când m-a făcut? Sau dacă moare înainte să fiu mare?

Mamaie m-a privit mirată. Am simţit că nu se aşteptase la întrebările mele, probabil că îşi pregătise în mintea ei să-mi răspundă în legătură cu moartea Bunei.

Ne priveam iarăşi în ochi. Ai ei erau cenuşii, ai mei erau plini de lacrimi.

-În fiecare seară te rogi „Tatălui nostru din cer”, nu-i aşa? m-a întrebat foarte serioasă.

Mi-am mişcat capul afirmativ.

După ce m-a privit şi mai pătrunzător a continuat:

-Eu m-am rugat toată viaţa pentru copiii mei, aşa că „Tatăl nostru” m-a auzit şi Mariei noastre nu i s-a întâmplat nimic atunci când te-a născut. Ea acum se roagă pentru tine, iar tu trebuie să te rogi pentru părinţii tăi. Dacă, Doamne fereşte, li se va întâmpla ceva înainte să creşti, tu trebuie să spui, „Dacă asta a fost voinţa ta, Doamne, eu o accept şi ajută-mă să cresc mare!”

Nu o înţelegeam. Simţeam că revolta creştea în mine mai repede decât puteam să înghit pâinea înmuiată în smântână.

-Mamaie, tu nu o iubeşti pe mami? am întrebat-o confuză.

-O iubesc! mi-a răspuns repede.

Convinsă că nu i-am înţeles răspunsul, fără să mai stea pe gânduri a continuat:

-Tu nu ştii că totul este aşa cum vrea Dumnezeu? Trebuie să acceptăm şi ca să ne asculte rugăciunile, trebuie să fim buni!

De data aceasta mi-am scuturat capul cu convingere; totul îmi era clar în minte; ca să am ce-mi doresc de la „Tatăl nostru”, trebuia să fiu bună şi mai ales să nu uit niciodată să-i cer să aibă grijă de părinţii mei. Răspunsul ei era pe placul meu. Numai vocea lui tataie i-a amintit mamaiei că, în curte, nu eram numai eu de care trebuia să se ocupe şi grăbită să nu ţipe Gogu, mai mult decât o făcea din zori, m-a sărutat pe obrajii încă umezi de lacrimi şi a ieşit din bucătărie.