GLORIE COPILARIEI capitolul V

Capitolul V

BERZELE NOASTRE

Primăvara a fost dintotdeauna anotimpul meu preferat. Singurele senzaţii de ireal pe care le păstrez până acum bine ascunse în sufletul meu şi din care îmi hrănesc dorurile născute din copilărie sunt tocmai cele legate de trezirea naturii la viaţă odată cu topirea ultimelor urme de zăpadă.

Dacă în timpul iernii vântul era stăpânul câmpului şi al uliţelor, vâjîind agitat pe la ferestre, viscolind zăpada în nămeţi, o dată cu primii ghiocei se potolea ca un copil cuminte. Ţăranii, zgribuliţi în cojoace, cu căciulile înfundate pe frunte, cu ciorapii din lână până la genunchi, pe care se vedeau nojiţele opincilor, ieşeau în drum şi strigau unii la alţii.

-Ce, mă Gheorghe, nu ţi-au putrezit mă oasele, nici în iarna asta?! îi striga tataie de câte ori îl vedea trecând cu căldarea în mână, zgribulit în cojocul vechi şi unsuros.

-Da ce, bre, nea Gogule, eu le-am lăsat neudate toată iarna?! Am terminat bre, butoiul! Vezi să-mi păstrezi vin la Paşte! şi, bucuros de isprava lui, scuipa printre dinţi şi se grăbea spre fântână.

Tataie se uita după el zâmbind, îşi trăgea căciula pe frunte şi îl înjura „halal de mă-ta care te-a făcut, mai bine te făcea lângă un gard!”

-Gogule! îl striga mamaie privindu-l pe sub broboada trasă pe frunte, din cauza frigului. Dacă nu ar fi dintr-ăştia ca Gheorghe în sat, cine ţi-ar cumpăra ţuica şi vinul, în pragul Paştelui?

Mamaia avea răspuns la toate. Nu-i plăcea lui tataie, dar ştia că avea dreptate, aşa că îşi lua furca sau lopata şi îşi găsea de lucru prin grajd sau pe la glugile de coceni. Mă ţineam după el mai ceva decât umbra lui, spre disperarea mamaiei.

-Să nu mergi decât prin noroi! mi-a strigat ea într-o zi.

La prânz eram murdară de nu se mai vedea nici culoarea ghetelor şi nici a pantalonilor.

-Dar-ar boala în neamul lui tac-tu, dar-ar praful în năravul tău! Şi tu, măi Gogule, bătrân şi nebun; ai ţinut-o după tine şi nu ai văzut-o mă?! A căzut la porci!

Tataie se uita mirat la mine.  Scuturase glugile şi cărase cocenii în grajd, nu avusese timp să vadă ce „meşteream prin grădină”, cum îi plăcea să spună.

-Nu mi-ai spus, bre, matale să nu merg decât prin noroi?! i-am strigat şi eu supărată.

Mamaie m-a prins de gulerul paltonului şi m-a ridicat pe prispă.

-Să nu te pună Dumnezeu să te mişti de aici până nu te curăţ, că astăzi pleci la Maria!

Stăteam bosumflată. Tataie a plecat grăbit de lângă noi, dar nu înainte să-i răspundă şi el:

-De, fa, Susano, fata a făcut ce i-ai spus tu; acum spală, că de nu, pun eu caii la căruţă să o duc la mă-sa, tocmai la oraş.

Mă uitam după tataie cum mergea grăbit spre grajd; era stropit pe pantaloni şi ştiam că peste puţin timp avea să-l certe şi pe el.

Toţi ţăranii îşi făceau de lucru; fie prin ogradă, fie că stăteau de vorbă pe marginea şanţurilor. Din când în când se uitau spre cer ca şi când de acolo le venea răspunsul când se termina frigul. Unii se plângeau că nu mai au coceni pentru vite, alţii nu mai aveau mălai şi vorbeau când să meargă la moară sau îşi făceau planuri pentru munca din câmp, dar toţi se şuşoteau, pe înserate, la fântână în problema „pământului”. Vorbeau câte doi sau trei, spunându-şi înainte să se despartă: „Bă să nu-i suflaţi lui Buzatu că pe fi-su l-au bătut ăia de la regiune..., că şi alţii ar vorbi, de ce să-l ciomăgească numai pe el”.

-Aoleu, măicuţa mea, spunea tataie şi se uita spre cer, asta mi-ar trebui să mă ologească la bătrâneţe! Nu sunt eu cu oasele rupte de atâta muncă?

Fără să stea prea mult pe gânduri îşi umplea găleata şi cu ciorapii de lână uzi în opincile făcute special pentru picioarele lui noduroase, îşi lua tălpăşiţa mai repede decât venise.

-Tataie, care este chestia cu „pământul”? îl întrebam în întuneric cu voce tare alergând în urma lui.

-Aoleu şi pe asta o ştii?! O să mă bagi în belea, măi tataie! îmi spunea speriat.

Niciodată nu-mi răspundea, dar după felul cum o privea pe mamaia, când intram în casă, înţelegeam că era ceva care-l speria.

-Tu să nu vorbeşti nimic, nu mai avem copii de crescut! îi spunea de fiecare dată.

Dacă ei îşi aveau problemele lor, le aveam şi eu pe ale mele, la fel de importante. Primăvara, în fiecare dimineaţă când mă trezeam, fugeam la fereastră, să văd dacă salcâmului înalt şi bătrân, cu coroana de crengi ciufulită mai rău decât o rândunică după ploaie, îi sosiseră locatarii: o familie de berze.

Toamna urmăream cu privirea cârdurile care treceau pe deasupra casei cu frică să nu le uite pe ale noastre. Odată plecate mă rugam zile de-a rândul să ajungă sănătoase la celălalt cuib „undeva departe, într-o ţară unde soarele încălzea iarna”, cum îmi spunea tataie. Nici ele nu erau indiferente faţă de noi, cu câteva zile înainte să-şi ia zborul, stăteau toată ziua într-un picior în cuibul lor, de unde ne urmăreau cu privirea. Eu cu tataie le vorbeam şi le întrebam de sănătate, iar mamaia râdea de noi şi ne spunea „Asta mică nu are minte, dar tu, Gogule, nu vezi că s-a lăsat frigul, aşteaptă cârdul şi se odihnesc?!”

Ne supăram în sinea noastră pe mamaie, dar cum tataie era sensibil şi tandru şi nu voia să mă dezamăgească nici pe mine, dar nici pe ea, îi răspundea:

-Ce ştii tu despre berze? Nu vezi că vin de atâţia ani? Dacă nu m-ar cunoaşte, s-ar duce în altă parte; ştiu că le las să-şi refacă cuibul şi nu dau după ele când zboară în grădină. Astea se duc şi vin de la un capăt la altul al pământului, sunt mai deştepte decât tine. Auzi, de câte ori ai fost, fa, singură la Bucureşti? Berzele mă privesc şi le citesc în ochi că mă întreabă, dacă mă vor mai găsi în viaţă şi primăvara viitoare?

Ne bufnea râsul pe amândouă. Atunci tataie supărat, pleca de lângă noi grăbit şi nedumerit, de ce nimeni nu vroia să creadă că berzele lui îl cunoşteau şi se înţelegeau.

În primăvara lui ‘59 toate berzele din jurul nostru, care îşi aveau cuibul prin grădinile vecinilor, au venit; numai cuibul nostru a rămas gol. Eram toţi trei supăraţi. Mamaia îşi arunca privirea pe fereastră la cel mai mic zgomot şi fără nicio licărire în ochi, lăsa să cadă perdeaua la loc. O priveam şi nu îndrăzneam să o întreb. „Nu cumva au murit sau sunt rătăcite pe undeva?”

-Tataie, ce facem dacă am pierdut berzele, l-am întrebat într-o dimineaţă, îngrijorată.

-Nu facem nimic, mi-a răspuns nemulţumit de întrebarea mea.

După ce şi-a aruncat privirea spre salcâm, a suspinat profund şi mi-a răspuns:

-Am îmbătrânit noi, dar ele! Or fi pe undeva bătrâne şi obosite sau poate moarte.

Nu mi-a plăcut răspunsul lui. Erau berzele noastre, nu le puteam pierde, Vecini, care nu le iubeau pe ale lor să aibă şi noi nu?

-Tataie, dacă vin altele, le lăsăm sau le gonim? Le aşteptăm pe ale noastre? l-am întrebat curioasă.

-Cum vrea Dumnezeu! mi-a răspuns, nemulţumit de atâtea întrebări carte îi făceau rău.

-Dacă mori, ai să le vezi? l-am întrebat de data aceasta convinsă că nu-mi putea răspunde.

-Lasă-mă, tataie, cu moartea! s-a răstit la mine şi nervos a continuat: Nu mi-am terminat treaba. Mâine or să crească buruieni şi am via de legat, porumbul de arat şi plivit, mă-ta-mare vrea să-i fac chirpici pentru grajd. Vrei să mor ca să întâlnesc două berze bătrâne? În plus, nici nu mai erau frumoase, aveau penele jegărite.

Îi vorbisem de moarte, lucru care îl speria mai mult decât povestea cu pământul, aşa că am întors spatele lăsându-mă cu gâtul întins spre vârful salcâmului.

Îmi plăcea să fiu răutăcioasă cu tataie, ştiam că întrebările mele de fiecare dată, dacă nu mă lăsau să-i râd în nas, cel puţin îl obligau să-şi cheme „măiculiţa lui” în ajutor să-l scape de supărare.

În anul acela berzele noastre nu au venit. Nu au mai venit niciodată. Peste un an, altele tinere au descoperit cuibul şi după ce l-au reparat s-au instalat în el. Toamna au plecat cu un pui. Nu le-am văzut plecând; eram la şcoală. Când învăţătoarea ne-a vorbit despre păsările care se pregăteau să zboare spre ţările calde, am întrebat-o dacă ştia în ce ţară se opresc berzele. Nu mi-a răspuns, dar m-a privit mirată de ce voiam să ştiu cum se numea ţara berzelor. Atunci am înţeles că nici ea nu ştia mai mult decât tataie Gogu şi nu am mai luat-o în consideraţie când vorbea despre păsări. Era de la oraş învăţătoarea, nu ştia unde plecaseră berzele noastre şi mai ales nu vorbea despre ele cu aceeaşi dragoste ca şi noi.

Toată primăvara, vorba lui tataie, „Ne-am rupt gâtul uitându-ne după cârduri”; nu ne-am consolat uşor mai ales că, într-o seară, mamaia i-a spus lui tataie:

-Ştiu de la maica mea că cineva o să se ducă cât de curând, crezi că...?

Tataie a sărit ca fript şi pentru prima dată l-am văzut cu un aer aşa de serios, că m-am speriat:

-Susano, nu vorbi de moarte, du-te şi te caută la doctori; vinde dubla de porumb. Nu sta, cu încă o grijă în plus, mor, fa, înaintea ta.

Mamaie a oftat şi a suflat în lampă. Am simţit ceva greu şi amar care îmi intra în suflet şi mă sufoca. Nu înţelegeam prea mult, dar bănuiam că ceva nu era în regulă. Dacă mamaia vorbea puţin, dacă nu puteai să râzi cu ea aşa cum glumeam cu tataie, o iubeam şi nu vroiam să o pierd ca pe berze; mi-am ţinut barba cu mâna să nu-mi tremure şi am hotărât. Dacă ea pleacă, pe ea am să o caut.

A doua zi i-am spus lui tataie:

-Vreau să vin cu tine în câmp; dacă nu mă iei, am să-i spun mamaiei că vreau să plec la mami. Ştiam că plecarea mea însemna să-şi obosească bidivii, să mă ducă acasă, lucru care îl speria mai mult decât orice prostie pe care aş fi făcut-o.

Tataie nu mi-a răspuns nimic, mi-a pus în căruţă perna din pene de gâscă, pe care mamaia o făcuse special pentru mine, să nu stau direct pe scândură şi după ce a adus coşul cu mâncare, fără să o privească pe mamaia şi nici pe mine, a deschis porţile mari şi a dus-o de ham pe „Fetiţa”, până în drum. A tras porţile nervos în urma noastră, înjurându-le pentru că se împiedicau şi s-a urcat lângă mine. Tăceam amândoi şi ne legănam în galopul calului. Din când în când, îi trăgea Fetiţei câte un bici pe spate. Când ridica biciul, întorceam capul. Înainte să ieşim din sat, am ţipat la el printre lacrimi.

-Tataie, ai să o omori şi o vom pierde şi pe ea cum am pierdut berzele!

Tataie a lăsat biciul în jos şi după ce şi-a împins pălăria spre ceafă, puţin ruşinat, cu o voce care nu ar fi fost a lui mi-a zis:

-Lasă să o bat eu că or să mi-o ia!

-Cine ţi-o ia, tataie? am sărit nervoasă.

-Statul, tataie! mi-a răspuns, mirat că era singura problemă de care nu eram la curent.

Nu ştiam ce înseamnă statul. Înţelegeam numai că era cineva la care tataie nu se putea opune şi de care îi era frică.

În capul meu trebuia să fie cineva mai rău decât miliţianul, care se plimba toată ziua cu bicicletă cu far, de care auzisem că ar fi fost singura din sat.

-Păi statul ăsta al tău, ce treabă are cu „Fetiţa” noastră?

După ce m-am gândit puţin am privit cu milă la „Fetiţa” şi am întrebat:

-Păi dacă zici că ţi-o iau, tu o mai baţi? Or să o bată străinii destul!

Tataie a oftat şi a lăsat în jos şi biciul, dar şi privirea.

Mă gândeam la „Fetiţa” noastră. În ochii mei era cea mai frumoasă iapă din sat: neagră, cu două pete mari albe ca zăpada, una în vârful frunţii, între urechi şi alta sub gât. Când îl auzea pe tataie vorbind sau mergând prin curte, necheza, iar el lăsa totul şi intra să-i frece gâtul sau să-i şoptească ceva la ureche. Îmi întindeam şi eu urechile cât puteam, dar nu înţelegeam niciodată ce ar putea să-i spună, de se calma pe loc.

-Tataie, tu ştii că eu nu am văzut-o niciodată pe măicuţa mea? m-a întrebat pe un ton care în mintea lui trebuia să-mi trezească pe loc curiozitatea.

Mi-am întors capul plictisită; „Tocmai acum când sunt supărată s-a trezit şi el cu măiculiţa lui”, mi-am spus în gând şi să nu-l supăr, am mârîit printre dinţi:

-Măi, tataie, îmi spui mereu că nu ai cunoscut-o, spune-mi o dată de ce, ca să terminăm cu povestea asta.

Trebuia să fiu rea înainte să-şi înceapă povestea, aşa că, mai grăbită decât el, am completat:

-Ai să pleci într-o zi după berze şi nu o să ştiu nimic despre „măiculiţa asta”.

-Dacă nu vrei, nu am să-ţi povestesc nimic, s-a grăbit şi el să-mi răspundă.

Supărat de lipsa mea de interes a ridicat iar biciul, dar cum sărisem repede în picioare, tataie l-a lăsat să-i cadă din mână. Eu am oftat, iar „Fetiţa”, bănuind şi-a grăbit galopul.

-Ce spuneai, tataie? am reînceput de frică să nu-i tragă vreun bici.

Tataie tăcea. Privea câmpul în lung şi în lat.

-A fost frumoasă măiculiţa ta? l-am întrebat cu ironie.

Trezit din gândurile lui, tataie mi-a răspuns de data aceasta cu voce veselă:

-Semăn cu ea! Aşa îmi spunea nenea înainte să moară, a continuat grăbit. Dumnezeu să-i odihnească oasele! Şi ţăţica Ioana, ei au cunoscut-o, erau mari când a murit.

Mă uitam la tataie cu milă, îmi spusese că măiculiţa lui fusese frumoasă.

-Tataie, cum poţi să spui că a fost frumoasă, i-am spus râzând.

-Ah! Vrei să spui că eu...?! şi înţelegându-mi gândul, fără  să continuie fraza a început şi el să râdă.

Râdeam amândoi în plin câmp, eu un copil care peste câteva luni mergeam la şcoală şi împlineam şapte ani şi tataie, care, peste nu mult timp, avea să-şi amintească la fel ca în vis, că, ani de-a rândul, şi-a mânat caiii la pământul de lângă gară.

-Tataie, de ce ai pământul aşa departe?

-Păi nu eu l-am luat, măi tataie, ăsta este a lu mă-ta-mare, de la părinţii ei! mi-a răspuns el cu voce serioasă.

-Şi al tău?

-De o viaţă încerc să-ţi spun de măiculiţa mea şi nu vrei să mă asculţi, parcă eu nu ştiu, hoaţo,  că tu vrei să-ţi povestesc numai despre tine! mi-a răspuns râzând.

  Râdeam în hohote. Deci tataie îmi cunoştea şmecheria şi mă lăsa să cred tot timpul că aş fi mai deşteaptă decât el.

-Hai, tataie, începe! Dar mai întâi să-mi spui de ce ţi-au spus Gogu, de ce nu ţi-au găsit şi ei un nume mai frumos? l-am întrebat ceva mai interesată de poveste decât la început.

Ştiam că aveam un alt motiv să râd de el.

Tataie şi-a tras pălăria pe frunte, s-a scărpinat în cap, a scrutat cu privirea distanţa până la pământul lui şi fără să-l mai întreb a început:

-După ce m-a născut măicuţa, la un an a murit. Eram săraci, tare săracă mai era lumea tataie şi noi printre ei.

Îşi căuta cuvintele emoţionat. Pentru prima dată nu mi-am permis să râd. Ştiam de la mamaia că aveam limba lungă şi de teamă să nu-mi scape ceva să-l supăr, mi-am acoperit gura cu palma.

-Am rămas orfani de mamă. Când aveam vreo şapte ani, a murit şi taica, a oftat trecându-şi mâna peste pleoape, după care cu o voce care nu părea a lui, a continuat: Şi pe urmă m-au pus argat la tac-tu-mare, ăla bătrân.

-Care este ăla, tataie, că eu nu-l cunosc? am sărit ca arsă, aproape să cad din căruţă.

-La ăia bătrâni ai lui mă-ta-mare. Aveam grijă de le dădeam apă vitelor, măturam prin curte, eu ştiu ce mai făceam? Şi toate astea numai pentru mâncare. Vara dormeam în grajd în fân, iarna nu-mi mai aduc aminte, dar cred că mă lua ţăţica Ioana acasă.

Mi-am luat palma încet de la gură şi fără să clipesc, am simţit că mă durea ceva şi nu ştiam ce. Aceeaşi durere ca în ziua când am înţeles că berzele noastre nu vor mai veni niciodată. Îmi era milă de tataie pentru că îl necăjisem tot timpul. Mi-am răsucit două degete unul peste altul şi fără să mă vadă tataie, am jurat că nu îl voi mai supăra.

-Cu ce te încălţai? l-am întrebat ca să-l scot din muţeala în care căzuse.

-De când se topea zăpada, până cădea bruma, desculţ. Iarna aveam opinci bune, făcute de tac-tu-mare ăla bătrân, din piele de porc.

Vrei să spui că, din şoriciul pe care mi-l dai să-l mănânc atunci când tai porcul?! m-am răstit la el supărată.

Tataie rădea şi printre protestele mele încerca să mă convingă că pielea pentru opinci este altceva. Din ce râdea mai tare, eu ţipam şi mai mult, bănuiam că aşa cum eu eram curioasă să ştiu cât mai mult despre mine, tataie îşi dorise toată viaţa, în secret, să aibă cui să povestească, plin de importanţă, despre copilăria lui. În sufletul lui mai trăia copilul orfan, desculţ, mereu înfometat şi nemângîiat. “Tataie este un copil bătrân!” mi-am spus hotărâtă să-l ascult.

-Tataie, de unde ştii să citeşti şi să scrii? l-am întrebat pentru prima dată cu o sinceră curiozitate.

Mândru de întrebarea mea am simţit că tataie îşi căuta iarăşi cuvintele să mă convingă şi în acelaşi timp să mă impresioneze.

-La şapte ani m-am dus la şcoală. Nenea a ţinut cu orice preţ. Învăţătoare era fata popii. Cum eram orfan şi sărac, trebuia să trec întâi pe la ei pe acasă. Tu ştii, şcoala este în faţa bisericii şi casa popii peste drum. Le căram apă, dădeam cu mătura prin bătătură sau dacă era iarnă le dădeam zăpada, hrăneam vitele şi pe urmă mă duceam cu „domnişoara” peste drum la şcoală. Eu îi duceam geanta. Până treceam drumul îi spuneam cu capul în jos că nici astăzi nu am tăbliţă. Noi nu aveam caiete, scriam pe o tăbliţă mică. Îi spuneam numai să o pot auzi, „Nu este nicio problemă, Gogule, că doar nu ai să te faci învăţător, dacă ai să ştii să scrii şi să socoteşti, o să fie de ajuns, să nu te prostească nimeni când vei fi mare!” Mă bucuram şi îi ţineam până şi nuiaua. O ţineam ca pe o sabie, ştiam că pe mine nu mă atingea niciodată cu ea. Toţi băieţii mă priveau pieziş când mergeam în spatele ei, dar după ce plecam de la şcoală până la mă-ta-mare acasă, toţi mă înjurau şi aruncau cu pietre după mine. Parcă dacă n-aş fi fost eu, ea nu-şi ducea nuiaua singură. Aproape zilnic rupea câteva pe spatele lor. Îi bătea de suna apa în ei.

-Erau geloşi, tataie! i-am spus cu satisfacţie.

Mă uiam la el cu bucurie. Acum ştiam că tataie chiar dacă a fost orfan şi sărac, nu a fost oricine printre copiii de vârsta lui. Să faci treabă la popa şi să fie bună cu tine fata lui, „domnişoara învăţătoare”, nu a fost un lucru fără importanţă la vremea lui. Curiozitatea şi admiraţia mea pentru tataie creştea vertiginos iar el simţindu-mă impresionată, continua cu şi mai mare plăcere.

-Când mă întorceam de la şcoală veneam la mă-ta-mare acasă. De multe ori îi purtam eu cărţile cu tăbliţa. Era fudulă şi cum era mai mare decât mine cu un an mă punea să merg în urma ei pe lângă gard. Nu se uita nici în dreapta, nici în stânga. O ţinea mă-sa cu haine numai de la negustorii de pe Lipscani. Avea tac-su bani mulţi; vindea iarna porumb şi grâu negustorilor de la munte. Îmi dădea aia bătrână să mănânc o strachină de fiertură şi pe urmă, „La treabă, Gogule!”, îmi spunea.

-Tataie, la şapte ani făceai atâta treabă?! l-am întrebat cu milă de data aceasta, gândindu-mă la mine care, după spusele lor, nu făceam decât ”prostii”.

-Da, tataie! mi-a răspuns cu mândrie.

„În mod sigur, tataie trebuie privit cu alţi ochi”, mi-am spus.

-Am stat argat la ei, până m-au luat militar. Din ce creşteam, tac-tu-mare ăla bătrân, mă iubea şi mai mult. Se uita după mine prin curte şi ofta. Îi muriseră amândoi băieţii în războiul ăla mare.

-Care război mare?! l-am întrebat mirată.

-Păi a fost unul şi mai mare înaintea ăstuia pe care tot nu-l ştii, când a murit fratele lui tac-tu. Tu nu-l vezi că-l plânge de câte ori bea?

Îl priveam pe tataie din ce în ce mai mirată. Nu-l văzusem niciodată pe tăticu plângând. Nici nu ştiam că avusese un frate. Ştiam că nu avea pe nimeni.

-Şi? eram nerăbdătoare.

De la distanţă îi vedeam ogorul şi îmi era teamă că nu va avea timp să termine povestea.

-Când m-am întors de la armată, mă-ta-mare nu era măritată. Tac-su ţinea la averea lui. Nu o dăduse niciunuia cu bani şi pământ. Îi era teamă că alţii o să-i vândă avutul când or să moară ei şi o să rămână Susana săracă. Tare mult mai ţinea la avutul lui. Era un om adevărat!

Mă uitam la tataie mirată. Ce însemna „un om adevărat”, nu înţelegeam. Ghicindu-mi gândul şi citindu-mi mirarea pe faţă, tataie mi-a explicat:

-Ţinea la bani. Toţi se duceau la cârciumă, el bea acasă un pahar la masă. Toţi banii îi punea în poală la aia bătrână. O iubea pe Susana ca pe ochii din cap. În fiecare zi îmi spunea, “Gogule, dacă vrei să ajungi departe, trebuie să fii primul în picoare când se luminează, primul în ogradă, primul în câmp”. Auzi tataie, ce prost eram?!

Şi râzând mi-a explicat  ce însemna pentru el cuvântul „departe”.

-Credeam că o să ajung departe cu adevărat! Se spunea în sat că mulţi nu s-au mai întors după „războiul mare” şi ar fi plecat în America. Nu ştiam nimic despre America, dar în capul meu mă gândeam că, dacă mă scol devreme, într-o zi am să mă trezesc în America, sau că cineva o să mă vadă şi o să mă ducă acolo. Abia pe urmă, în al doilea război, când ne-au bombardat americanii şi eram în Gara de Nord, am ştiut cine erau ăştia.

Îmi strângeam buzele. Eram geloasă pe tataie pentru că ştia prea multe şi nu-mi povestise mai nimic până atunci şi ajunsesem la pământul lui. Am coborât din căruţă pusă pe gânduri mai rău decât baba Floarea, care toată ziua stătea pe marginea şanţului şi îşi învârtea bastonul în toate direcţiile.

Nu era prost deloc tataie! Îmi plăcea să-l ascult atunci când vroia el să povestească. Atunci când îl obligam cu întrebările mele, îmi spunea lucruri care nu-mi făceau plăcere, de îmi trecea pofta de ascultat.

În ziua aceea nu am vorbit nimic până la prânz, când singură am întins ştergarul mai alb ca zăpada şi fără să-l aştept pe tataie, mi-am răsturnat în farfuria de tablă toată smântâna din borcan. Nu avea decât să mănânce el toate ouăle şi brânza, să nu vadă mamaie că îi păcălisem. Stăteam indiferentă şi aşteptam să-mi taie o felie de pâine. Tataie luase totul ca şi cum nimic nu se întâmplase, spre nemulţumirea mea.

Ne-am întors târziu, mamaie ne aştepta cu ciulamaua de pui pe plită şi cu apa de mămăligă, care fierbea de zor. Obosită, pe scaunul de lângă uşă, mă uitam la mamaie şi la tataie cu alţi ochi. În seara aceea am hotărât să nu o mai supăr niciodată nici pe ea.

Numai că promisiunile mele nu ţineau mai mult decât apa pe gâscă.