GLORIE COPILĂRIEI capitolul VIII

Capitolul VIII

PATRU COCOȘI DE PRĂSILĂ

Într-o seară, când să sufle mamaie în lampă am auzit frânele unui camion care scârțîiau în poartă iar lumina farurilor ne bătea în peretele dinspre grădină.

Tataie a tresărit și a sărit la geam, mai să intre cu capul în el, iar mamaie a pus repede mâna pe rochie și se chinuia să o tragă pe ea. Mă uitam somnoroasă la ei și nu îndrăzneam să îi întreb, de teamă să nu-mi spună că a venit tata să mă ia.

-Sunt de la regiune sau este Ionel? l-a întrebat mamaie emoționată.

-Nu sunt, fa, ăia cu partidul! Cred că este Ionel, i-a răspuns tataie cu o voce ceva mai liniștită.

-Eu nu plec! am țipat cu disperare și m-am ascuns sub plapumă. Nu vreau la București să mă certe proprietăreasa în fiecare zi și să mă facă țărancă, pentru că nu-i spun sărut-mâna de câte ori o văd! Eu nu plec! urlam.

-Taci, tataie, taci, nepoata lui tataie, că ne aud! Şi dacă nu este tac-tu?! mă ruga cu voce care îmi implora milă și înțelegere, neîndrăznind să-și dezlipească nasul de pe geamul aburit de respirația lui.

-Ai dat în orbul găinilor, Gogule! s-a răstit mamaie la el și cum își trăsese deja rochia, l-a împins pe tataie și a dat să deschidă ușa.

-Ce faci, Susano? Mă dai în mâna lor? a întrebat-o speriat.

-Trageți mă nădragii peste izmene, ia-ți opincile în mână și dacă nu te strig din poartă, fugi printre grădini la fete cât oi sta cu ei de vorbă, că doar nu ne-o tăia gâtul. Bogați n-am fost, pe nimeni n-am omorât.

Nici nu a pus mamaie mâna pe clanță, că tataie era deja în celar chinuindu-se să deschidă ușa și să fugă în grădină.

-Oameni buni, cine-i la poartă? am auzit-o pe mamaie întrebând de pe prispă, după care, căutându-l cu privirea în întuneric pe Ciobănel, i-a spus: De ce nu latri, mă, puturos bătrân?

-Eu sunt, bre, mămică, i-a răspuns vocea lui tăticu, mă chinui să deschid porțile să intrăm cu camionul.

-Gogule este Ionel! Măi, Gogule! se auzea din ce în ce mai tare vocea mamaiei.

-Da, Susano, am auzit, ce țipi așa să ne audă tot satul?! i-a răspuns tataie care venea grăbit din grădină.

Stăteam cu fața lipită de geam și dintr-o curiozitate de copil rău, voiam cu orice preț să știu dacă tataie avusese timp să-și tragă nădragii și să-și încalțe opincile.

-Ce aveți bre, de v-ați speriat așa? i-a întrebat mustăciosul care conducea camionul.

Tataie se învârtea prin curte, așa cum se învârteau gâinile când le alergam să prindem una pentru tăiat.

-Vino, bre, și ajută-mă să desfac oblonul, ți-am adus niște cocoși de prăsilă de la fermă.

Şi fără să înțeleagă de ce tataie nu se apropia, a sărit în camion.

- Vino, bre, ce faci? s-a răstit tăticu la el.

-Ce ai, Gogule? Vino, mă, să ne ajuți! i-a strigat mamaie din spatele camionului.

-Ține-l bine, sunt mai răi decât un taur! i-a spus tăticu în timp ce îi dădea primul cocoș peste oblonul caroseriei, care, cu toate că era legat fedeleș, se zbătea ca un nebun.

În lumina farurilor l-am văzut pe tataie. Era în izmene și atunci am înțeles de ce se codea să se apropie de mașină. Încurajată de gălăgia de afară și de țipetele cocoșilor, am ieșit pe prispă și de acolo, cu voce tare, poate mai tare decât o aveam de obicei, am strigat după tataie care ducea pe rând cocoșii în grajd.

-Ia vezi, tataie, că tot te duci în grădină, poate îți găsești nădragii și opincile printre răzoare. Norocul tău că nu au fost ăia de la partid, căci altfel ai fi ajuns la tușa fără izmene.

-Aoleu, măiculița mea, omoară omul! am auzit frânturi când trecea pe lângă prispă.

-Dar-ar boala în năravul tău de buzoiancă! s-a răstit mamaia la mine, dar râsul lui tăticu m-a încurajat să rămân pe loc.

-Plec acasă, le-am spus când au intrat toți în casă și i-am aruncat o privire lui tataie, care însemna: “Să vedem cu cine mai stai de povești?”

-Nu plecăm la București, a spus tăticu, speriat că aș putea să le fac o scenă. Vine și Mărioara la sfârșitul săptămânii.

Mă uitam de data asta cu un aer mai bland. Așteptam ca cel puțin mamaia să îi spună: “Nu-i nimic, Ionel”. Dar tăcea și ea și tataie. Începeam să mă simt rău, aveam impresia că nu mai eram iubită. Mă foiam și începusem să-mi frec picoarele a nerăbdare. Ei vorbeau despre cocoși și tăticu nu observa cât eram de nervoasă. Numai mustăciosul, ]ntr-un târziu, după ce m-a privit cu coada ochiului, mi-a spus:

-Dacă vrei să vii cu noi, dormi în mașină până mâine seară, când ne întoarcem la București.

-Cum să plece fata noaptea?! au sărit deodată mamaia și tataie.

Numai atât voiam să aud. Pe nesimțite m-am strecurat sub plapumă, mi-am tras-o peste cap, să nu mai aud nimic și în mai puțin de câteva minute, “dormeam buștean”, cum îi plăcea lui tataie să spună, când se culca oboist.

Dacă seara am adormit mulțumită, a doua zi mă așteptau în curte patru dușmani, care, după câteva confruntări cu Ciobănel, îl puseseră cu botul pe labe, în fața porții. Resemnat, câinele îi urmărea numai cu privirea, atât pe ei cât și pe mine. Erau patru cocoși de prăsilă, dubli la înălțime față de cei din curte, cu penele de un roșu lucios și cu câteva pete negre în jurul gâtului lung, pe care îl roteau în toate direcțiile. Creasta cădea ca un evantai când în dreapta, când în stânga. Despre aripi nu se putea spune că ar fi fost de cocoș. Erau așa de mari, că le depășeau și pe ale gâscanului.

De pe prispă m-am uitat lung prin curte. Nu o vedeam pe mamaia și nu auzeam nici frânturi din discuțiile pe care tataie le ținea de unul singur când muncea.

Găinile erau toate strânse lângă gardul dinspre grădină, iar cei trei cocoși pe care îi aveam, păreau niște pârliți pe lângă noii oaspeți. Teama stăpânea toată curtea, că te punea pe gânduri. Fără să bănuiesc nimic din ce se întâmplase în zori, m-am aventurat să trec spre grădină, unde tot omul se duce când se trezește. L-am fluierat pe Ciobănel să mă urmeze, dar acesta s-a mulțumit să-și ridice capul de pe labe și după o mică ezitare, l-a lăsat să-i cadă mai moale decât la început.

-Ai devenit un bătrân puturos! i-am spus și fără să privesc spre cei patru dușmani, am trecut prin fața lor, ce-i drept cu puțină frică în sân.

Nu am făcut decât doi pași, că am auzit în urma mea un fâlfîit de aripă și doi cocoși îmi trăgeau cojocul aruncat pe umeri. Prima reacție a fost un țipăt atât de tare, că i-am simțit derutați, prilej ca să o iau la fugă înapoi spre prispă. După câțiva pași m-au prins din urmă și toți patru au început să mă ciocănească cu ciocurile și să mă lovească cu aripile desfăcute în evantai. Țipam așa de tare, că l-am încurajat pe Ciobănel să latre, chiar mai tare decât țipam eu. Găinile speriate de atâta gălăgie ne priveau fără să îndrăznească să cotcodăcească. Spre norocul meu, mamaia se întorcea de la fântână, când țipetele mele disperate, acompaniate de lătratul câinelui, răsunau în toată curtea. Lăsând căldările în mijlocul drumului să poată alerga mai repede, mamaia înarmată cu primul băț găsit în șanț a intrat în luptă. Încurajată de prezența ei, am pus mâna pe primul cocoș care mă ciugulea din față, încercând să-i prind ciocul.  Mâinile îmi erau pline de sânge, iar cel mai nărăvaș dintre ei sărea ca pe o trambulină, încercând să mă ciugulească în creștet.

-Dar-ar praful în sămânța voastră de cocoși! striga mamaia și cu bățul lovea când într-o parte, când în alta.

Din fericire, Fane a lui Boată trecea pe drum când atacul se îndrepta spre mamaia cu și mai multă furie. Stăteam la distanță și priveam înfricoșată; un cocoș își agățase ciocul în șorțul ei, iar ceilalți simțind pericolul prin prezența lui Fane, care se uita după un băț prin curte înjurând ca un nebun, o ciuguleau de la spate.

Mă uitam la mîinile mele zgâriate și nu îndrăzneam să spun nimic. Cocoșii puși pe fugă de Fane se refugiaseră sub streașina grajdului și obosiți de atâta luptă, nu mai aveau forță nici să cotcodăcească și nici să-și legene crestele trufașe.

-Ce faceți, bre, țață Susano, cu dulăii ăștia? a întrebat Fane obosit, după ce a scuipat în mai multe rânduri printre dinți tabacul pe care îl mesteca.

Obosită, mamaie, s-a așezat și ea pe prispă lângă el și mi-a făcut semn să-mi vadă mîinile.

-Dar-ar praful în ei! i-a răspuns mamaie tot întorcându-mi palmele și mirându-se de zgârieturile din care o șuviță de sânge se prelingea.

-Bre, să-i tăiați, că ăștia vă omoară! i-a spus Fane sigur pe el.

-Dacă poți să prinzi unul, acum îl tai! i-a spus mamaia convinsă că nu ar îndrăzni să se apropie de ei, după lupta la care fusese prezent.

-Să mor, bre, s-a grăbit să-i răspundă, dai o țuică mare?

Fane i-a arătat cu mâna cam ce ar însemna o țuică mare, adică o cană și plescăind a plăcere, a continuat:

-Îi tai pe toți până vine nea Gogu!

Mamaia s-a uitat la el cu neîncredere și ridicându-se de pe prispă, i-a făcut semn cu capul că înțelegerea s-a făcut. S-a îndreptat apoi spre bucătărie, a zgândărit jarul cu vătraiul vechi de când lumea, a pus niște știuleți de coceni, a ridicat pirostriile, a suflat de câteva ori peste jar și în mai puțin de cinci minute, ceaunul plin cu apă aștepta să se întețească focul.

-Vino să te spăl și să-ți oblojesc mîinile în ștergar, mi-a spus privind în curte spre Fane.

Acesta mai stătea încă pe prispă gândindu-se dacă o cană de țuică merită efortul să alerge, sau nu, după cocoși.

-Ce faci, Fane? l-a întrebat mamaia.

-Nu pot, bre, cu gâtul sec! i-a răspuns acesta cu siguranța profesionistului.

Atunci mamaia a luat o cană, dar nu înainte să o ochească dintr-o privire pe cea mai mică și grăbită s-a îndreptat spre celar. Fane rânjea după ea și bucuros a început să-și frece mâinile.

-Dă-mi să trag un gât, i-a spus fericit când a văzut-o întorcându-se cu cana plină de țuică.

Până să se dezmeticească mamaia, gâtul lui Fane aproape că înghițise toată țuica.

-Prinde mă un cocoș și pe urmă bea! i-a spus supărată.

Fane amețit de bucuria țuicii și de tăria ei s-a ridicat, a luat bățul de jos și cu un pas hotărât s-a îndreptat spre coșar. Așa de grăbit a fost, încât cocoșii nu au avut timp să se dezmeticească; au dat de câteva ori din aripi și au luat-o la fugă.

Fane dădea să pună mâna pe unul, dar nu rămânea decât cu o pană în mână. Atunci se repezea la altul și mai să cadă în nas, îl pierdea și pe acesta.

-Ăștia sunt ai lui ăla „rău”, bre! țipa Fane mai să-și dea sufletul.

Dacă înainte găinile stăteau liniștite, acum, speriate alergau și ele de nebune, derutându-l și mai mult pe bietul om.

-L-am prins! a țipat acesta când era pe burtă și ținea un nenorocit de cocoș sub el.

-Fane, îmi omori cocoșul! țipa mamaia. Ăsta este cocoșul meu, îmi omori cocoșul!

Speriat, Fane s-a ridicat și după ce l-a pus în picioare pe pârlitul de cocoș, i-a aranjat penele zbârlite și îndreptându-și șalele i-a strigat lui mamaie:

-Bre, nu pot! Ce vrei să-mi dau duhul acilea în ogradă, pentru un nenorocit de gât de țuică?

-Îți mai dau unul, ce boală, doar nu oi fi de mămăligă, că te-a făcut mă-ta să porți nădragi!

Și supărată de târgul făcut cu Fane, mamaia a luat cana și s-a îndreptat iar spre celar.

Când a ieșit în curte cu cana plină de țuică, Fane ținea în brațe unul dintre cei patru cocoși. Toată față îi era zgâriată, iar genunchii pantalonilor îi erau plini de țărână.

-Uite-l, bre! i-a spus fericit, cu ochii la cană.

-Taie-l! i-a spus mamaie mirată de atâta prostie în capul lui Fane.

-Nu pot, bre, țață Susano! i-a răspuns mirat că mamaie nu pricepea că nu era o treabă ușoară. Dacă îi tai gâtul, păi cine îl ține, bre!

-Treaba ta, i-a răspuns mamaie enervată că nu mai termina cu el și după privirea pe care o tot arunca după cana cu țuică, pricepuse unde viza.

-Da ce, bre, vrei să plec olog de aici? a insistat Fane și fără rușine s-a așezat pe prispă cu cocoșul sub braț, care se zbătea ca un nebun.

-Mamaie, i-am șoptit când a intrat să întețească focul, ăsta o să lase cocoșul să-i scape.

-Fane, a strigat mamaia din bucătărie, lasă, mă, că îl țin eu!

Și hotărâtă să termine cât mai repede toată povestea, a ieșit în curte cu cel mai mare cuțit pe care îl avea.

Cu chiu cu vai, Fane ajutat de mamaie a reușit să-i taie gâtul. Dintr-o dată am simțit că mi se umpleau ochii de lacrimi; capul cocoșului zăcea la picioarele lui Fane, iar corpul se zbătea sărind dintr-o parte într-alta lăsând peste tot o dâră de sânge. “Și asta din vina mea“ mi-am spus în gând; dacă nu ieșeam în curte în mod sigur mamaie nu ar fi făcut fiertura de cocoș și săracul ar fi stat de prăsilă.

-Ce fac, bre, acum?! a întrebat-o Fane mirat.

-Spală-te pe mâini și vezi-ți de ale tale! i-a răspuns mamaie grăbită să opărească și să jumule de pene frumusețea de cocoș.

Nemulțumit, dar bine afumat de țuica pe care o băuse la repezeală, Fane a ieșit mai puțin vessel decât a intrat.

 -Mamaie, Fane a plecat supărat, i-am șoptit când acesta închidea poarta în urma lui.

-După Fane trebuia să-i pun damigeana pe prispă! mi-a răspuns râzând. Vezi să nu-i spui lui tac-tu-mare că i-am dat țuică lui Fane, mi-a spus zâmbind, privindu-mă pe sub sprâncene.

M-am uitat la ea fără să clipesc; era primul nostrum secret. Dacă ar fi fost tataie, aș fi râs pe sub mustăți, dar cum era mamaie, nu-mi putea trece prin minte că aș putea să o dau de gol. Doar făcuse totul pentru mine, să le dea o lecție nenorociților, să nu mă mai atace în viitor!

Seara când s-a întors tataie de la muncă, mirosea în bucătărie a leuștean și a borș proaspăt.

-Da friptură nu ai făcut Susano? a întrebat-o ștergându-se la gură cu ștergarul lui, pe care îl agăța în cuiul cel mai înalt de la ușă, de teamă să nu ne ștergem cu el.

-Nu, asta pentru poimîine când vine Mărioara, că doar este cocoșul lor!

-Ce?! a strigat tataie neîncrezător în ce îi auziseră urechile. Le-ai tăiat cocoșul de prăsilă! a țipat și mai disperat.

-Ce cocoși, tataie? Numai unul singur, am intervenit să o apăr pe mamaie. Ăștia sunt niște tauri, că dacă nu trecea Fane, ne-ar fi mâncat și pe mine și pe mamaie. Uite ce am pe mâini.

Și fericită că erau bune la ceva zgârieturile, i le-am arătat.

Tataie a ascultat fără prea multă convingere istoria noastră, mai puțin despre țuica băută pe nerăsuflate de Fane. Numai a doua zi, când l-a întâlnit pe Fane la fântână a priceput și el în ce pericol fusesem și mirat că acesta, după atâta osteneală, a fost nemulțumit de țuica băută, i-a spus mamaiei:

-De ce, fa, Susano nu i-ai dat lui Fane mai multă țuică? Te-a făcut de râs la fântână. Zicea că ești zgârcită.

-Pentru un cocoș, două căni nu-i de ajuns?

De data asta a fost rândul lui tataie să se mire și să-l injure.

-Cum, Susano, a tăiat un taur sau un pârlit de cocoș? Când am băut eu două căni?

Necăjit s-a îndreptat spre grajd, plângându-se “măicuții lui“ de risipa făcută de mamaie pe nenorocita de burtă a lui Fane.

-De mamaie, îmi spui mereu că am limba lungă și o să mi-o taie popa. Mi-ai zis să nu-i spun, dar te-a luat gura pe dinainte pe matale, i-am reproșat supărată că divulgase secretul.

În mai puțin de o lună de zile penele faimoșilor cocoși de prăsilă zăceau la gunoiul din fundul grădinii, pentru că, din ce se micșorau ca  număr, deveneau și mai bătăuși. Dacă nu ne atacau pe noi, în schimb ciuguliseră capul unor găini cu ciocurile lor ascuțite ca un fierăstrău. Începuserăm luna cu cocoșii de prăsilă și o terminam cu găinile care erau presupuse să se prăsească cu un soi mai de rasă.

Numai tataie, supărat de câte ori intra în curte și îi mirosea a bun, îl pomenea pe tăticu:

-Bine că nu a adus vreun porc, că i-ar fi mâncat pe ai noștri și cine știe dacă nu ne dărâma casa. Auzi, măiculița mea, să mâncăm într-o lună patru cocoși, trei găini și două puici. Să te văd, Gogule, dacă la vară mai ai de unde să simți miros de carne? O să mănânci numai lăptuci și fiertură de urzici, până o să devii verde ca iarba!

-Mai taci mă, nu mai cobi! îi spunea mamaia enervată de aceleași cuvinte pe care le repeta de fiecare dată când ne așezam la masă.

Rușinat, tataie stătea în fața strachinii și dacă mamaia nu îl întreba dacă mai vrea, după ce se foia puțin și aducea vorba despre altceva, îi spunea cu jumătate de voce:

-Dacă așa a vrut Dumnezeu, hai mai umple-mi o dată strachina, că om vedea ce o mai fi până în vară. Poate mai aduce Ionel altceva să prăsim.

Zâmbeam cu mamaia fără să ne vadă și cum reținusem vorba ei îi spuneam pe șoptite: “Ai dreptate mamaie, tare prăpăstios mai este și tataie ăsta!”