GLORIE COPILARIEI capitolul XI

Editura ANAMAROL, Bucuresti

 

Capitolul XI

PRIMA ZI DE ŞCOALĂ, PRIMUL COŞMAR

    Asteptam prima zi de şcoală fără prea multă tragere de inimă, să nu spun că, în fiecare seară, mă rugam să se dărâme şcoala până la 15 septembrie. Plăcerea ultimelor zile de vară era stricată de grija că, într-o dimineaţă va  trebui să îmbrac uniforma, să-mi iau ghiozdanul şi să plec spre “Costeasca”, aşezată cam la zece minute de mers pe jos.

“Crescusem prea repede”, reptam singură şi o invidiam pe Nuţa, care, abia toamna viitoare, era acceptată cum nu împlinise încă şapte ani. Singurul care mă înţelegea era tata-mare. În fiecare seară îi puneam o mie de întrebări despre şcoală, dar răspunsurile lui nu erau deloc pe placul meu. Într-o zi, enervată, l-am întrebat direct, fără niciun ocoliş.

-Tata-mare, tu care spuui că le ştii pe toate, spune-mi ce trebuie să fac să nu merg la şcoală?

Răspunsul lui a fost direct ca şi întrebarea mea:

-Mâine, când te duci să cumperi pâine, să iei un borcan de untură, să ungi toate colţurile şcolii. În câteva zile câinii or să o mănânce.

Mă privea serios, fără să clipească, pentru care în prima clipă m-a derutat şi m-a pus pe gânduri. Tanti Oala, care tocmai intra în casă, a găsit de cuviinţă să-i întărească sfatul:

-Vezi să nu ştie maică-ta! Să iei untura din borcanul adus de la ţară, unde sunt şi jumări, să nu li se aplece câinilor numai de untură.

Am plecat de la ei pusă pe gânduri. Bănuiam că şcaola nu putea să fie mâncată de câini, dar refuzam să cred că nu ar fi nicio soluţie să scap de ea. Eram convinsă că tata-mare ştia ceva şi nu vroia să-mi spună. Atunci imaginaţia mea de copil a căutat o explicaţie, care mi-a venit la fel de repede ca şi răspunsul lui la întrebarea mea: bunăvoinţa mea de a hrăni câinii vagabonzi va fi primită de Dumnezeu, aşa cum era primită şi pomană mamaiei Susana pentru morţii ei, şi ca răsplată ceream o minune să întârzie intrarea la şcoală cel puţin până în primăvară.

Începând de a doua zi, în fiecare dimineaţă furam untură din borcanul adus de la ţară plin de jumări şi bucăţi de carne, după care fugeam cu Nuţa şi lăsam din el la cele patru colţuri ale şcolii.

-Nu vine niciun câine! mi-a spus într-o zi plictisită de atâta drum şi emoţii să nu fim văzute.

-Vin când nu suntem aici! i-am răspuns ingrijorată din cauza borcanului cu untură de acasă, care era aproape terminat.

Zilele se scurgeau la fel de repede ca şi untura din borcan şi nu auzeam de nicio minune care să întârzie începerea şcolii. În ziua în care uitasem povestea cu untura şi cu câinii, am auzit-o pe mami plângându-se că nu găsise nici măcar o lingură de untura în borcanul care era de presupus să fie plin.

Tanti Oala, care uitase de sfatul pe care mi-l dăduse cu două săptămâni în urmă, privea borcanul curioasă, dar şi vexată în acelaşi timp:

-Marioara, să nu crezi că ţi-am luat eu untura, Doamne-fereşte, îţi jur pe ce am mai scump!

-Doamne-fereşte! Se scuză mămica intrigată de imprudenţa pe care o făcuse.

-Poate aveţi şoareci în bucătărie! a continuat tanti Oala interesată să găsească o explicaţie dispariţiei misterioase a unturii.

-Dacă aveam şoareci şi ar fi mâncat toată untura îi găseam morţi! i-a răspuns mami convinsă că altul ar fi adevărul.

Toată ziua tanti Oala îi oferea şi alte posibiltăţi de evaporare a unturii, dar mami le refuza cu încăpăţânare. Spre seară l-au găsit vinovat pe tataie Gogu, care ar fi adus un borcan gol în loc de unul plin. Am respirat uşurată când am auzit concluzia finală. La câteva zile, când tataie trecut pe la noi, mami i-a spus:

-Bine, tăticule, ai adus un borcan mânjit cu untură, de s-a supărat şi proprietăreasa când i-am spus că mi-a dispărut untură.

-Aoleu, taică, i-a răspuns acesta fâstâcit, nu eu l-am pus; asta este vina Susanei. Ne-am zăpăcit de cap cu atâtea probleme la ţară.

Am respirat şi a doua oară liniştită. Dosarul cu untura era închis; scăpasem uşor de data aceasta, numai că, într-o seară, din vorbă în vorbă, la masa din curte, tata-mare a auzit povestea cu borcanul gol de untură adus de tataie de la ţară. Din ce mami povestea, ajutată de tanti Oala, pentru a-l convinge pe tata-mare ce zi grea avuseseră, acesta mă privea şi mai insistent, mângâindu-şi mustanţa şi zâmbindu-mi cu complicitate. “Dacă mă spune după toate emoţiile pe care le-am trăit datorită lui, am să-l spun şi eu cât a fost de beat de l-a lins Cartuş pe toată faţa şi eu i-am tăiat mustaţa!”, îmi spuneam în minte şi, fără să clipesc, îl priveam. Abia când am rămas singuri mi-a spus:

-Te credeam fată deşteaptă!

-Le-am dat-o pentru că tu îi spui mereu lui mami să nu mai gătească aşa ca la ţară, cu untură de porc, că o să ne îmbolnăvim.

A tăcut şi mi-a păstrat secretul până dispăruse riscul să iau o bătaie bună.

Din cauza unturii am aşteptat prima zi de şcoală resemnată şi fără entuziasm. Nu o înţelegeam pe mami de ce aştepta data de 15 septembrie cu aşa de mare bucurie?!

Cu trei zile înainte de şcoală, tăticu, gândindu-se să-mi facă o bucurie, cum era şi aniversarea mea de naştere, mi-a cumpărat o păpuşă mare. Nu aveam nicio jucărie. Le stricam din prima jumătate de oră. Eram curioasă să văd ce au înăuntru, de săreau sau se învârteau pentru că jucăriile, în vremea aceea erau simple şi nu-mi era greu deloc să le desfac în piese. Păpuşă din carton lucios, primită cadou la şapte ani, era cu totul deosebită de celelalte de până atunci: închidea şi îşi deschidea ochii, avea părul strâns în codiţe şi purta o rochiţă asemănătoare uniformei mele pentru şcoală. În ziua aceea le-am promis că voi avea grijă de ea, la fel de mult cum voi avea şi de abecedar şi de caiete. M-am jucat toată după-amiaza cu ea în curte, pe scările de la intrare şi de teamă să nu i se întâmple ceva, nu le-am arătat-o prietenelor mele decât prin gard.

Ce începuse să mă deranjeze era că unul dintre ochi se închidea mai încet decât celălalt. Am pus-o jos şi, tot urmărindu-i ochii, m-am gândit să-i fac ceva celuilalt să se închidă mai încet .Tot meşterindu-i ochii am reuşit de i-am strcat definitiv, de stăteau amândoi închişi indiferent că păpuşa era în picioare sau culcat. Era o tragedie!

În toată povestea asta îl găseam vinovat numai pe tata, pentru că avusese idea să-mi cumpere o păpuşă în momentul când nici nu mă gândeam la aşa ceva. Singura soluţie era să o uit pe scări noaptea şi a doua zi, să arunc vina pe Cartuş că s-ar fi jucat cu ea. Lucru pe care l-am şi făcut. Fără să mă vadă mami, înainte să ne culcăm, am deschis uşa şi am pus-o lângă scări lipită de perete. Din nenorocire în noaptea aceea a plouat până la ziuă.

Dimineaţa, tata a găsit păpuşă lângă perete în locul unde i-o lăsasem lui Cartuş la vedere, cu singura deosebire că, în afară de rochiţa udă, restul era o mână de carton ud cu un pumn de mătase care, cu câteva ore înainte, erau frumoasele codiţe.

-Nu am să-ţi mai cumpăr păpuşă niciodată! mi-a spus supărat.

-Nici nu vreau alta! i-am răspuns bosumflată.

-Ţi-am spus că nu trebuia să-i cumperi o păpauşă aşa de scumpă! a intrat mami în discuţia noastră, din care am înţeles că, de fapt, tata era vinovat că îmi cumpărase o păpuşă scumpă şi în plus, din carton.

Asta îmi lipsea înainte de şcoală: o păpuşă pe care să o plâng şi pe care să o regret cu adevărat. Eram foarte supărată în special că Nuţa şi Cameluţa vorbeau cu admiraţie despre ea fără a bănui că zăcea de mult la gunoi. Eram convinsă că în sinea lor erau supărate pe mine că nu le dădeam posibilitatea să se joace sau cel puţin să o ţină în braţe.

Cu şi mai mare tristeţe, pe data de 14 septembrie, am asistat la ceremonialul de a-mi aranja ghiozdanul maron şi ăsta din carton, pe care aveam să-l port agăţat de spate.

-Să ai grijă de abecedar, de aritmetică şi de caiete! Să nu le murdăreşti şi să nu-ţi pierzi creioanele şi guma! mi-a spus mami când a închis ghiozdanul, după care l-a pus pe scaun lângă uşă.

A trecut de câteva ori fierul de călcat peste şortul alb şi în seara aceea, în albia mare din lemn, m-a frecat mai să-mi rupă un rând de piele.

-Mai încet! i-a strigat tăticu, supărat pentru că rămânea surdă la văicărerile mele.

-Lasă că abia mai creşte, îi întind oasele! i-a răspuns sigură de rezultatul sperat după baie.

-Dacă nu am crescut ca lumea, de ce mă trimiţi la şcoală? Mai stau până la anul, să plec cu Nuţa.

-Vrei să fii măgarul între oi? mi-a răspuns mami supărată. Te avem numai pe tine; trebuie să înveţi să te faci şi tu ceva, vrei să ajungi....

-Sa vezi că o să-ţi placă la şcoală! a intervenit tăticu.

Şi după ce s-a gândit puţin, i-a spus lui mami:

-Ai să vezi ce deşteaptă o să fie, o să-i placă la şcoală! Parcă o văd mâine poimâine ceva „mare” şi ce o să ne mândrim!

Mă uitam la ei cu milă. Nici nu intrasem la şcoală şi voiau să ajung ceva „mare”. Tataie visa să-i fac injecţii; tanti Oala mă vedea artistă, pentru că îi plăcea cum recitam poeziile; mami să învăţ limbi străine; tata tot vorbea de un avocat pe care-l cunoştea. De un singur lucru mă bucuram: nu era prea mare anturajul din jurul meu, pentru că ar fi crescut numărul pretenţiilor. Numai eu îmi doream să stau acasă, să am copii pe strada să mă joc cu ei, să fac curat şi să mă duc la piaţă.

Toate vecinele noastre erau casnice şi îşi vorbeau peste gard toată ziua, nu înţelegeam de ce toţi voiau să ajung altceva decât făcuseră ei.

-Cel mai bine este să mă fac „nevastă”! i-am răspuns lui tăticu atunci când nu se aştepata să-mi audă opinia despre viitor.

Au râs toţi, dar cel mai mult tata-mare.

-Are dreptate fata, nu v-aţi gândit că şi asta este tot o meserie pe care trebuie să ştie să o facă foarte bine? Un croitor poate să strice o haină, dar o nevastă, dacă strică ceva, strică mai multe vieţi.

Am plecat a doua zi la şcoală cu sufletul mai uşurat şi cu convingerea că îmi găsisem meseria care poate era cea mai grea.

Când să ieşim pe uşă, mi-am adus aminte că nu o văzusem pe mami punându-mi în ghiozdan călimara cu cerneală, aşa că m-am întors repede şi fără să-i spun, am luat-o de pe masă şi i-am dat drumul în ghiozdan, pe care mi l-am pus singură în spate, aranjându-mi volanele de la şorţuleţ, să nu se şifoneze.

Curtea şcolii era plină de părinţi şi de copii. Cred că părinţii făceau mai multă gălăgie decât noi. Îşi vorbeau între ei, învârtindu-ne pe loc să ne arate una la alta, povestindu-şi fel de fel de nimicuri, cum ne-au pregătit pentru şcoală.

Cei mai mari alergau transpiraţi şi cu feţele roşii, se strigau între ei. Mă uitam speriată când la cei din curte, când la clădirea în formă de „T”. Aveam impresia că se clatină de atâta gălăgie. Examinam speriată ferestrele; erau aşa de multe şi de înalte, faţă de ale noastre de acasă, că îmi imaginam clasele la fel de mari ca şi curtea şcolii. Nu-mi plăcea la şcoală! Eram convinsă că nu-mi va plăcea niciodată.

La un moment dat s-a auzit clopoţelul şi o voce care a strigat de a răsunat curtea:

-În rând!

Eu am transpirat, iar ceilalţi s-au oprit în loc din alergat, ca şi cum ceva îi trăznise ca din senin. Fiecare, după ce şi-a tras sufletul, speriat îşi aranja hainele, îşi ştergea faţa cu mânecile şi cu un aer nevinovat, se îndrepta spre peronul şcolii. I-am strâns mâna mamei şi i-am şoptit:

-Eu nu stau aici singură!

 Eram convinsă că nu m-a auzit, aşa că am urmat-o privind cu coada ochiului la fetiţa de lângă mine, care, speriată şi ea, îşi sugea degetul cu disperare.

„Ce proastă este” mi-am zis în gând şi umflându-mi pieptul cu bucurie că cel puţin acest lucru nu-l făcusem niciodată, m-am aşezat în rând.

-Este tovarăşa învăţătoare! mi-a şoptit mami, după care s-a retras unde erau deja ceilalţi părinţi.

Eram ultima, cu fetiţa care îşi sugea degetul şi după ce eram cele mai scunde printre ceilalţi, ne lăsam şi genunchii moi, să nu fim văzute. În mintea noastră credeam că dacă noi nu o vedeam pe tovarăşa învăţătoare, nici ea nu ne vedea pe noi.

-Voi cele două cu codiţe, veniţi în faţă! am auzit-o când răsuflam fericite.

Toate capetele s-au întors spre noi deodată. Am simţit că mi se topeau obrajii. Fetiţa de lângă mine şi-a scos degetul din gură şi cu ochii măriţi de mirare că fusese văzută, s-a uitat la mine speriată. Am trecut printre ceilalţi şi ne-am oprit în fata învăţătoarei.

-Pe tine te cunosc! mi-a spus bucuroasă.

 M-am uitat la ea mirată, ezitând dacă trebuia să-i răspuns sau nu, pentru că mami îmi repetase toată vara că, la şcoală, trebuie să fiu politicoasă şi să nu vorbesc decât dacă sunt întrebată.

-Am fost la voi pe stradă cu recensământul şi tu ne-ai adus apă! a continuat plină de voinţă să-mi amintesc.

-Păreai dezgheţată şi politicoasă, de ce stai ca un pui plouat şi speriat?!

M-am mulţumit iarăşi cu un zâmbet şi numai după ce şi-a trecut mâna prin părul meu, am respirat. Prinsesem curaj şi m-am aşezat mai dreaptă. Broboane de transpiraţie mi se prelingeau pe coloana vertebrală până în chiloţi. Le număram  în gând, când am ajuns la a şaptea am simţit mâna învăţătoarei cum o caută pe a mea şi am început să merg lângă ea.

-În vârful picioarelor, fără zgomot şi fără să vorbiţi între voi! ne-a spus pe şoptite.

Mergeam toţi în vârful picioarelor, aşa cum ne spusese şi abia când un băiat s-a împiedicat, a înţeles că, săracii de noi, o luasem de bună şi în loc să mergem fără zgomot, ne chinuiam toţi să-i fim pe plac şi păşeam chiar în vârful pantofilor.

Am păşit în clasă cu sufletul la gură, cu degetele de la picioare amorţite şi cu ghiozdanul plin de cerneală. M-am aşezat în prima bancă pe rândul din mijloc, cu un băiat durduliu, cu obrajii roşii ca două mere ionatane şi care, poate de emoţie, sau poate că alergase în curte, era ud de transpiraţie şi îşi ştergea faţa cu o batistă pe care întâi o folosise pentru nas.

L-am privit cu coada ochiului şi m-am strâmbat. Am simţit că mirosea la fel de urât ca şi Cartuş, când avea blană muiată de ploaie.

-Vreau să văd dacă aveţi toţi abecedarul învelit cu hârtie albastră şi caietele! ne-a spus zâmbind învăţătoarea noastră pe care încet o recunoşteam.

Era mai mult în vârstă decât tânără, destul de plină, cu părul tuns scurt şi cu ochii de culoare închisă. Când zâmbea, închidea ochii şi îşi strângea buzele roşii, care păreau o cireaşă suspendată care te aşteptai să cadă dintr-o clipă într-alta. O recunoscusem după culoarea rujului şi îmi amintisem că îşi lăsase amprenta buzelor pe paharul lui tanti Oala care, geloasă, o întrebase pe mami după ce a plecat:”Ce ruj o fi ăsta de i-a mai rămas pe buze după ce mi-a vopsit paharul?”

Tot amintindu-mi de ea, mi-am strecurat mâna în bancă şi mi-am desfăcut ghiozdanul. Într-o fracţiune de secundă mi-am simţit degetele ude după care, un firişor cald mi-a alunecat pe şortul alb şi pe picioare.

Am văzut negru, violet, galben, roşu, verde, ca în final, retină să-mi dea culoarea de albastru. Era călimara de cerneală care, nefiind bine închisă, şi-a pierdut dopul şi culcând ghiozdanul în bancă, a găsit de cuviinţă să-mi albăstrească şi mai rău ziua decât era.

Grasul a început să râdă ca un nebun şi să strige:

-Tovarăşa învăţătoare, fata asta a murdărit de cerneală banca, duşumeaua şi uniforma, veniţi repede! O să mă murdărească şi pe mine.

Când învăţătoarea a ajuns lângă mine, barba îmi tremură, iar capul îmi ardea de privirea celor 39 de copii. Care mai de care scoteau cele mai crunte exclamaţii pe seama mea.

Era o adevărată tragedie: caietele erau pătate, deci nu se mai puteau folosi, iar atât de preţuitul abecedar pentru ochii mamei era îmbibat pe ici pe colo de lichidul ghinionist; numai aritmetica, în afară de petele de pe coperţi, părea curată.

-Sa nu plângi în prima zi de şcoală, o să-ţi poarte ghinion! mi-a spus învăţătoarea cu zâmbetul ei deosebit.

Am înghiţit în sec şi de frica ghinioanelor, mi-am şters lacrimile cu mâna, uitând că degetele îmi erau pline de cerneală. De data aceasta lacrimile mele deveniseră şi ele albastre, spre satisfacţia clasei, care găsise un alt pretext să se mişte şi să facă gălăgie. Am ieşit din clasă cu ghiozdanul şi cu învăţătoarea, dar nu înainte să-mi arunc privirea şi să memorez măcar un cap care râdea de mine. Remarcasem unul slab şi negricios şi o fată care, fiind înaltă, era spre fundul clasei cu nişte mâţe de coade pe care le scutură veselă şi în toate direcţiile.

La primul colţ m-a predat unei femei de serviciu, care, în câteva minute mă frecă de zor cu aceeaşi pasiune cu care mă frecase şi mami seara când îmi făcuse baie. M-am întors în clasă cu ghiozdanul ud, cu abecedarul umflat de câtă apă înghiţise curăţându-i petele şi fără caiete, care acum zăcea în coşul din wc-ul fetelor.

Până la sfârşitul zilei am fost numai ochi şi urechi la ce vorbea învăţătoarea, scăpasem uşor în prima zi de şcoală. În ce mă privea, referitor la situaţia de acasă, nu-mi era frică: ”Fusese un accident care s-ar fi putut întâmpla oricui!”, asta după spusele învăţătoarei.

Din nenorocire nu prevăzusem că părinţii ne aşteptau la ieşire şi că fiecare elev voia să-şi dea importanţă povestind, încă de la ieşire despre ghinionul meu cu sticla de cernelă. Într-un minut toate degetele copiilor erau îndreptate spre mine, acompaniate de privirile ironice ale mamelor. Am luat-o pe mami de mână, care, nedumerită de gălăgia din jurul nostru şi de lacrimilele mele care se înnodau în barbă, nu îndrăznea să mă întrebe ce se întâmplase.

-Nu mai vin la şcoală, să dea boala în ea şi să o mănânce câinii! i-am spus când ieşeam din curtea şcolii.

Mami mă privea cu coada ochiului şi zâmbea. Încurajată de tăcerea ei, i-am povestit totul, dar, îngrijorată de reacţia ei, pentru că stricasem caietele şi sorţul, care acum zăceau ude în ghiozdan şi în plus mă făcusem de ruşine, chiar de la prima oră de şcoală.

-Ţi se putea întâmpla şi peste o săptămână şi peste o lună, sau se putea întâmpla oricui. Principalul este că trebuie să fii atentă cu călimara şi dacă a trebuit să înveţi ceca, este mai bine în prima zi de şcoală, decât  mai târziu, când caietele or să fie pline de exerciţii.

Am răsuflat uşurată şi mai cuminte ca niciodată, am ascultat-o pe mami:

 -Nu ne-ai făcut de ruşine! Şi tu ai fi râs dacă alt elev îşi murdărea caietele! Aşa te-au cunoscut şi te-au reţinut din prima zi, nu trebuie să fii supărată.

-Ce să fac să nu mă creadă proastă? am întrebat-o curioasă.

-Asta voiam să-ţi spun, mi-a răspuns mami puţin gânditoare şi privindu-mă mai serioasă ca niciodată, a continuat: trebuie să înveţi, să fii cuminte şi atentă în clasă şi să ridici mâna de câte ori ştii să răspunzi la întrebările tovarăşei învăţătoare. Să nu uiţi niciodată, cel mai uşor este să te faci de ruşine!

Am clătinat din cap ca şi cum acesta era adevărul, gândindu-mă că, dacă nici câinii nu au mâncat şcoala, în schimb eu am să mănânc cartea, aşa cum spunea mami că făcea Marieta. O să vadă grasul de lângă mine şi fata cu maţele de cozi cine o să râdă la urmă!

-Mami, am să mănânc abecedarul şi aritmetica, cum spui că face Marieta! i-am spus când intram pe poartă,  la noi acasă.

Mami şi-a clătinat capul, mulţumită de decizia mea rapidă şi i-a povestit lui tanti Oala, care mă aştepta emoţionată cu un borcan de dulceaţă pe masă, neuitând să acuze călimara de toate nenorocirile din ziua aceea.

În prima zi de şcoală, până şi Cartuş mi-a arătat compasiunea lui şi pentru prima dată nu mi-a pus labele în piept şi nu m-a lătratat când mâncam, să-i arunc ceva din farfuria mea. Dacă la şcoală fusesem prilej de râs, acasă eram considerată o victimă a călimării de cerneală şi care, în ochii lui tata-mare însemna „noroc”, vărsându-se plină la prima oră de şcoală.

-O să înveţe, că doar s-a vărsat plină, nu s-a spart goală! ne-a spus mulţumit, după ce a ascultat toată povestea.

-Tu crezi că suntem la cârciumă: când se spartge sticla plină, o să avem vânzare bună! i-a întors-o tanti Oala spre nemulţumirea mea.

Într-adevăr, călimara mi-a purtat noroc în toţi anii de şcoală, iar ruşinea din prima zi a fost un stimulent care îmi lipsise cu desăvârşire în clipa când păşisem pentru prima dată pe treptele şcolii.