GLORIE COPILARIEI capitolul X

Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2011

Capitolul X

VÂNĂTOAREA DE GÂNDACI

Vara lui ‘59 am petrecut-o în Bucureşti. La ţară nu am fost decât în câteva sâmbete cu părinţii. Tataie era supărat şi nu făcea decât să-şi plângă caii rechiziţionaţi de primărie pentru colectiv. Viaţa pentru el devenise tristă. La Bucureşti eram şi eu emoţionată la gândul că la sfârşitul verii începeam şcoală. Îmi luasem obiceiul când plecam de acasă la pâine, să fac un ocol, să trec prin faţa ei. Tot cartierul îi  spunea “Costeasca“, dar nu am ştiut niciodată de unde îi venea numele. Era o clădire mare, cu două  etaje, cu mai multe intrări şi înconjurată de o curte plină de castani.

Mami îmi cumpărase ghiozdanul din carton  maron, caietele, abecedarul şi uniforma cu două şorţuleţe albe. Era fericită şi aştepta  prima zi de şcoală mai mult decât mine. ”Am fată mare!” îmi spunea în fiecare zi. Nu înţelegeam de ce mă vedea mare, de când îmi cumpărase uniforma. Cuvântul “mare “ mă obliga  să fiu cuminte, ceea ce în limbajul lor însemna că trebuia să plec la “Şosea” de fiecare dată când aveau nevoie să cumpere ceva. Primul drum îl făceam cu placere. Al doilea sau al treilea îl făceam supărată şi, la dus şi la întors, o înjuram pe tanti Oala, pentru că ea mă trimitea în fiecare zi de două ori cel puţin, fără să socotim plimbarea de la ora patru, când îi ieşeam înainte lui tata-mare. Dacă prima dată mă mişcam cu un cuvânt frumos, pe urmă nu mă mişcam decât dacă eram plătită. La început au crezut că glumeam, dar când au văzut că fără 25 de bani nu plecam, au început şi ele să se gândească mai bine şi să-mi dea să fac toate cumpărăturile de prima dată. 

În fiecare dimineaţă plecam să cumpăr pâine. Când o nimeream caldă, până acasă o mâncăm goală mai bine de jumătate; atunci eram obligată să mă întorc, neplătitî, să mai cumpăr încă una.

Tot timpul mergeam visătoare sau supărată, adesea uitând că ţineam bani în mână şi până la Şosea, îi pierdeam. Asta era o adevărată problemă! Mă întorceam plângând şi le inventam o poveste  despre nişte copii mai mari care mi i-au furat sau despre un câine care m-a alergat. Nu ştiu cât credeau în povestea mea, dar după o morală bună, mă trimiteau iarăşi la cumpărături. Într-o zi am pierdut plasa. O vecină care venea în urma mea a luat-o şi i-a dat-o mamei, când s-a întors de cumpărături. Abia atunci au înţeles de ce pierdusem de atâtea ori banii.

 Îmi plăcea să merg pe bordura trotuarului, pentru că strada era pietruită. Mergeam mereu cu capul în jos să văd dacă găsesc şi eu  ce ar fi putut pierde alt copil, care trecuse înaintea mea. Nu am găsit  niciodată nimic, cu toate că auzeam că alţii erau mai norocoşi decât mine. Într-o după-amiază, pe la  jumătatea străzii, am dat în nas în nas cu Gigi, care mergea tot pe trotuar şi cum nu era nimeni în jurul nostru ca să ne vadă, m-am gândit că nu se merită să-l bat.

-Da-te jos să trec! mi-a spus ţâfnos.

 M-am uitat la el cum se răţoia la mine şi fără să-i răspund, când se aştepta cel mai puţin, i-am tras un pumn în nas.

 Gigi a început să urle şi să mă înjure. Nu mă aşteptam să ţipe aşa de tare şi nici la sângele care îi curgea din nas. Speriat de poziţia mea de atac, a laut-o la fugă înapoi acasă. Alergam în urma lui speriată. Din ce îmi măream pasul, Gigi fugea şi mai tare şi tipa de răsuna toată strada: ”Aoleu, m-a  omorât!” Cu toate emoţiile pe care le aveam, îmi doream să iasă Cameluţa în stradă să-l vadă pe Gigi plin de sânge. 

 În dreptul casei noastre s-a oprit şi a început să strige la mami să-l vadă şi să-i spună că-l bătusem.

Gălăgia lui a adus-o şi pe Cameluta în stradă, dar şi pe mami. În mai puţin de câteva minute, după ce l-a ascultat pe Gigi, îmi flutură câteva palme în partea ruşinoasă, palme care m-au ruşinat foarte mult  în faţa prietenelor mele.   

 Am intrat  în curte ameninţată de a fi pedepsită pentru restul zilei şi cu prestigiul prăfuit pentru palmele încasate în plină stradă. Printre stinghiile gardului Cameluţa mi-a şoptit:

-Nici nu mă gândeam că ai să-l baţi. Mama ta o să uite, nu te supăra că nu te lasă să stai în stradă! Eu  plec în oraş, iar Nuţa a mâncat şi ea bătaie de maică-sa.

 -A doua oară am să-l fac piftie! i-am răspuns umflându-mă în pene şi mulţumită de admiraţia ei, am luat un aer indiferent şi am urmat-o pe mami.

 Într-o oră Gigi era la noi în vizită cu mama lui, care era prietenă cu mami. Ea luase totul în glumă şi cum el fusese consolat de mami, am uitat amândoi de bătaie şi am început să ne jucăm ca cei mai buni prieteni.

 -Astazi am prins zece gândaci!  mi-a spus fericit.

 -Ce faci cu ei? l-am întrebat cu scârbă. Insectele, indiferent cât de mici şi inofensive erau, mă dezgustau.

 -Le-am pus într-un borcănş şi când vor fi moarte, am să le pun într-o cutie înfipte cu un bold. Fac colecţie de gândaci şi de fluturi!  mi-a răspuns plin de importantă .

 Eu strângeam timbre; la fluturi şi la gândaci nu mă gândisem, aşa că, puţin curioasă şi foarte mult invidioasă pe idea lui, am început să-l descos.

Gândacii se prindeau uşor cu ajutorul unei caramele agăţată pe un fir de aţă şi trebuiau puşi într-un borcan cu capac; în schimb fluturii se lăsau mai greu prinşi, fiind mai rari.

 În câteva minute cotrobăiam amândoi prin bucătărie să descoperim un borcan gol, pe care l-am găsit fără nicio problemă, dar nu am dat, din nefericire, peste niciun capac.

-Ce fac? l-am întrebat pe Gigi îngrijorată.

-Il acoperi cu o hârtie şi îl legi cu o sfoară! mi-a răspuns cu aerul unui profesionist.

Nu mi-a surâs idea, dar cum nu exista altă posibilitate, am dat din cap fără prea multă convingere, gândindu-mă că s-ar putea rupe hârtia şi să iasă gândacii, după oboseală de ai prinde.

  Aveam nevoie şi de o pălărie, pe care să o aruncăm peste fluturi. Tata-mare avea una neagră, dar îl auzeam mereu că o păstra pentru înmormântare.

Nu-mi rămânea decât să vorbesc cu Nuţa şi cu Cameluţa să fie şi ele pregătite pentru vânăoarea de  gândaci.

 Seara am reuşit să le pun la current cu programul de a doua zi şi înfierbântate de idea lui Gigi, au  alergat acasă să-şi facă rost de un borcan.

 Dimineaţa, am alergat până la Şosea să cumpăr pâine mai repede decât vântul, cu convingerea  că, indiferent cât m-ar plati în ziua aceea nu acceptam să mă întorc la Şosea. Din fericire, la  întoarcere, nu am avut nicio problemă, aşa că, în cinci minute, miorlăiam conform semnalului nostrum în faţa curţii lui Nuţa, care stătea ascunsă după gardul înalt cu toate instrumentele necesare. Ca două pisici de data asta miorlăiam şi mai tare în faţa casei Cameluţei, care, necăjită că nu găsise niciun borcan, şi-a oferit serviciile să ne ajute pe noi.

Pe Gigi nu a fost nevoie să-l strigăm; ne aştepta îngânfat ca un curcan în faţa porţii, pentru că reuşise să ne atragă atenţia.

-Trebuie să mergem pe pajiştea de lângă calea ferată! ne-a spus pe un ton, care suna mai mult cu un ordin, ce trebuia executat.

Îmi cădea greu ordinal lui, dar nu aveam încotro; trebuia cel puţin ziua aceea să-l accept ca şef.

-Trebuie căutate crăpăturile şi găurile în pământ. Băgaţi carameaua în gură, o sugeţi puţin să se înmoaie şi după ce o legaţi cu aţă, îi daţi drumul înăuntru! ne-a spus în timp ce şi-o pregătea pe a lui.

-Şi după ce scoatem primul gândac? l-am întrebat dezamăgită la gândul că s-ar putea să fie nevoie să o mai muiem.

-Eu o bag în gură! ne-a răspuns Gigi fericit.

Ne-am uitat una la alta şi ne-am strâmbat cu dezgust. Ştiam că vroia să-şi bată joc de noi, aşa că, după ce ne-am şuşotit între noi, am hotărât să nu prindem cu niciun chip un gândac înainte lui. După cinci minute Gigi ne strigă fericit să ne arate primul gândac. Era dezgustător cu picioarele lui lungi şi negre ca smoala.

-Este mai urât decât un păianjen! mi-a şoptit Cameluţa speriată.

-Mai bine plecăm să ne jucăm berese! a propus Nuţa.

-Dacă plecăm, o să râdă de noi că suntem fricoase! le-am  răspuns pe şoptite.

Din  greşeală Nuţa a prins primul gândac, care, vessel că ieşea la lumină, mergea  pe aţă grăbit să-i ajungă la mână. Speriată a început să ţipe.

Carameaua îi căzuse în gaură şi gândacul suspendat pe fir ezita şi el neştiind dacă trebuia să sară sau să rămână. Gigi a început să râdă, Cameluţa s-a aplecat după borcan, iar eu, îngrijorată pentru onoarea noastră, m-am repezit să prind gândacul şi într-o fracţiune de secundă, l-am aruncat în borcan sub privirea blocată a lui Gigi.

-De ce ţipi, Nuţa?! Ai speriat gândacul! am certat-o.

Nuţa tremura de frică, dar cum gestul meu o impresionase, s-a calmat mai repede decât mă aşteptam şi mulţumită, a scos din buzunar altă caramea, pe care, după ce a ţinut-o în gură câteva minute, a legat-o cu aţa aşa de tare că ar fi scos cu ea şi un crocodil.

Cameluţa a dat o fugă până acasă de ne-a adus o sticlă cu apă, în care, după fiecare gândac, coboram carameaua suspendată pe aţă.

La prânz borcanele erau aproape jumătate cu gândaci. Genunchii erau murdari de pământ, iar coatele zgâriate de atâta stat în iarbă aşteptând la gaură, gâmdacii nefericiţi.

-Am furat pălăria de iarnă a lui tata degeaba? m-a întrebat Nuţa supărată.

-Astazi gândaci, mâine fluturi! i-am răspuns mulţumită de norocul pe care îl aveam  la gândaci.

Am plecat când nu mai aveam unde să ne punem gândacii şi burţile ne cereau de mâncare.

-Cat îi ţinem? l-am întrebat pe Gigi când ne-am despărţit.

-Până  mor! Pe urmă câteva zile la soare, după care îi puneţi într-o cutie înfipţi cu un bold.

Problema noastră nu erau gândacii, ci cum să-i ascundem acasă să nu-i vadă mamele.

Nuţa a scăpat uşor: imediat ce a intrat în curte, mama ei i-a confiscat borcanul pe care îl ascunsese sub rochie şi în mai puţin de cinci minute, bătută măr, alergă să le dea drumul de unde îi prinsese. Borcanul meu a reuşit să ajungă neobservat până în casă, unde am răsucit o aţă în jurul hârtiei care îi ţinea de capac, dar pe care nu am mai avut timp să o înnod.

Am lăsat borcanul sub pat şi am ieşit în curte cu cel mai nevinovat aer. Numai noaptea târziu, când am auzit-o pe mama tipînd şi pe tăticu lovind în covor cu papucii, mi-am amintit de gândaci. Nici o herghelie de cai, nu ar fi alergat mai repede decât alergau ei prin cameră, încurajaţi de înjurăturile lui tata şi de urletele mamei.

La miezul nopţii mama plângea aşezată pe un scaun în mijlocul curţii, tata pompa cu “dedete”, iar tanti Oala, impresionată de necazul nostru, încerca să afle adevărul.

-I-a pus cineva expre, i-a spus mamei parcă luminată de întrebarea ei. Cine a fost la tine după-amiaza?

-O fată de la mine din sat! i-a răspuns mama parcă luminată de întrebarea ei.

-Asta  este, ea ţi-a adus gândacii!  a strigat tata-mare somnoros.

-Să ştiţi că astea sunt farmece! a declarat mami, convinsă că nu putea să fie altul adevărul.

Discuţiile au durat mai bine de o oră, până când tata a terminat cu pompatul în toată casa, după care, îngrijoraţi, am intrat la tanti Oala de ne-am continuat somnul. Era pentru prima dată în viaţa mea când nu-mi dădeam cu părerea într-o problemă aşa de importantă.

Dacă gândacii stăteau cu burtă în sus, dacă mama dormea fără frică, iar tata sforăia mai tare ca niciodată să-şi recupereze somnul pierdut, ei bine, eu nu am putut să închid nici măcar un ochi, de frica lui Gigi.

Eram sigură că mami avea să le povestească a doua zi despre invazia gândacilor, despre prezenţa borcanului şi despre vizita consătencei. Dacă lui Gigi îi ajungea la ureche poveste ei, în mod sigur că avea să-i spună că erau ai mei şi că i-am pierdut din neglijenţă. Eram convinsă că atât aştepta, să se răzbune pe mine pentru pumnul încasat. Mă întorceam când pe o parte când pe alta, în patul pentru trei personae. De nervi mă mânca pielea şi aveam senzaţia că un gândac se plimba agale pe sub pijamaua  mea.

Nu ştiu când am adormit, cert este că m-am trezit în discuţia aprinsă dintre mami şi mama lui Gigi, care, cu vocea răguşită decât ţipase şi ea în timpul nopţii, îi povestea despre gândacii care îi năpădiseră  

-Astea sunt farmece a decretat pentru a doua oară tanti Oala în mai puţin de câteva ore.

-Dar cine să ne facă farmece în acelaşi timp la amândouă? au întrebat-o speriate.

-Asta-i soacra mea! a spus cu convingere mama lui Gigi şi după ce s-a gândit puţin, a continuat: casa ei este între noi; cât este de rea baba şi de geloasă a trebuit să ne trimită la amândouă în acelaşi timp, să ne despartă.

Concluzia finală după argumente şi contr-argumente a rămas aceaeaşi: nu putea să fie alta decât soacra ei. În final am respirat şi eu uşurată; deci Gigi tăcuse ca şi gândacii care, în loc să moară în borcan, muriseră în mirosul de “dedete”, dar satisfăcuţi că imprăştiaseară şi ei teroarea în mamele noastre. Acum aveam un secret pe care ni l-am jurat a doua zi să nu-l divulgăm, indiferent ce s-ar întâmpla între noi în viitor. Din păcate secretul nostru nu a ţinut decât două zile, când mami s-a întâlnit cu mama lui Nuţa şi i-a povestit despre nenorocirea noastră.

-Nu ai bătut-o pe fii-ta? a întrebat-o aceasta curioasă.

-De ce să bat fata? a întrebat-o curioasă.

-Eu i-am rupt fundul Nuţei mele. Auzi, să prindă gândaci şi să-mi vină în curte cu borcanul plin. Să-i omoare, să-i usuce şi pe urmă să-i înfigă într-un ac. Da ce, s-a mutat Antipa la mine în casă?

În ziua aceea eu şi Gigi am luat-o zdravăn la fund. Numai tata şi tata-mare au gustat gluma mea şi au râs aşa cu poftă, că am râs şi eu cu jumătate de gură, neîndrăznind  să o privesc în ochi pe mami.

Norocul meu a fost că i-au plecat şi lui Gigi gândacii, căci dacă o încasam numai eu, într-adevăr ar fi fost cea mai ruşionasă pagină din viaţa mea.