GLORIE COPILARIEI capitolul VII

Capitolul VII

BERBECUL ȘI LOGOFĂTUL

Am ieșit în drum, m-am așezat pe pătul și mușcând din codrul de pâine, am început să-mi legăn picioarele până în clipa când am văzut-o, la oarecare distanță, pe verișoara mea ce mare Mia. Am fugit înaintea ei, zâmbind printre lacrimi. M-a luat de mână și după ce m-a privit puțin, mi-a spus:

-Mă da proastă mai ești, plângi pentru o vacă?

Mia a intrat cu mine în curte. Tataie a trecut pe lângă noi fără să se oprească din mers. Am izbucnit în râs amândouă când am auzit frânturi din fraza lui preferată cu “măiculița“.

-Și eu am iubit-o pe Buna, mi-a spus Mia.

Apoi, căutând-o cu privirea pe mamaie prin curte, mai mult pentru ea a continuat:

-Eram mică, tu nu erai când am stat cu mamaie în grajd o noapte întreagă până a fătat-o pe Roșcata. Am dus-o la păscut o vară întreagă. Vrei să o duci și tu pe vițeaua ei?

M-am oprit în loc și m-am uitat la ea să mă conving că nu glumea, bineînțeles că îmi doream să o duc la păscut.

Mia vorbea cu mamaia și eu, emoționată la gândul că Buna putea să conteze pe mine, îmi făceam deja planul pentru prima zi când aveam să o scot la păscut pe “orfana mamii” cum o numea şi o mângîia dejà mamaia.

-Vii la mine? m-a întrebat Mia, fără să întrebe dacă mamaia era de acord sau nu.

În mai puțin de cinci minute eram cu pijamaua și alte nimicuri într-o plasă de ață și o așteptam tăcută și serioasă în fața porții. Mă uitam pe furiș când la ea, când la mamaia și simțeam cum ghimpele geloziei mă pișca în inimă; mamaia vorbea cu ea altfel decât cu mine.”Parcă ar fi și ea bătrână, așa o ascultă mamaia!“ mi-am spus și supărată de complicitatea dintre ele i-am făcut semn că sunt nerăbdătoare să plecăm.

-Să nu faci prostii la tuș-ta! a strigat după mine mamaia.

Am strâmbat din nas și nu i-am răspuns nimic. Mă simțeam umilită în fața lui Mia să-mi spună așa ceva.

Mergeam amândouă pe mijlocul șoselei. După câțiva metri, Mia mi-a luat plasa din mână. Abia după primul colț, când am fost sigură că mamaia nu ne vedea, mi-am tras mâna dintr-a ei sub pretext că îmi ridic pantalonii.

-În vacanța de vară am să vin la tine la București, măcar o săptămână! mi-a spus Mia, fără să mă privească.

Am strâmbat iar din nas, fără să mă vadă. Nu-mi plăcea deloc idea, pentru că îmi pusesem în gând să duc vițeaua la păscut.

-Cine o ajută pe Kati dacă tu pleci? am întrebat-o cu reproș.

Nu mi-a răspuns. Privea cu coada ochiului după un băiat care se tot ducea și se întorcea pe o bicicletă veche și ruginită, care scârțîia când trecea pe lângă noi mai rău decât roata fântânii.

-Îl cunoști? am întrebat-o curioasă.

-Este cu mine la școală, mi-a răspuns pe șoptite, când biciclistul zgomotos, ca un călăreț pe câmpul de luptă, se apropia de noi plin de curaj nebun, atât cât îi permitea bicicleta lui veche.

-Dacă intră în noi îl bat! mi-a spus de data aceasta pe un ton puternic și amenințător, încât să o poată auzi viteazul biciclist.

I-am prins mâna repede și m-am apropiat de ea și mai mult. L-am privit și pe el și pe ea cu atenție și am fost convinsă că îl putea bate. Mia era înaltă și bine legată, biciclistul părea mărunt și slab, Când am ajuns în dreptul terenului de fotbal, biciclistul, care auzise avertismentul, în loc să mărescă distanța dintre noi, s-a apropiat și mai mult. Drumul era neasfaltat și mai erau pietre pe ici, pe colo, iar el vrând să ocolească vreo piatră, mai cu voie, mai fără voie, era să intre în noi. Imediat cum l-a simțit apropiindu-se, Mia s-a întors ca un vultur. Biciclistul era deja dezechilibrat și speriat, și uitând să frâneze s-a lăsat să cadă cu bicicleta, nu înainte să încerce să se agațe de una dintre noi. Nu știu dacă nenorocitul era sub bicicletă, în final din cauza căzăturii sau datorită pumnului primit în plină față.

Supărat, o înjura de mama focului. Mia, în poziție de atac, îl aștepta să se ridice, iar eu, după ce am observant că de data aceasta avantajul era de partea noastră, am început să râd ca o nebună.

-Nu te-a bătut, mă, mă-ta, astăzi? l-a întrebat Mia mulțumită.

-Ce ți-am făcut fa, că mă dobori de pe bicicletă? se văicărea el.

După ce ne-am asigurat că biciclistului îi pierise curajul să o înfrunte pe Mia, i-am întors spatele și am plecat lăsându-l singur în drum să-și aranjeze bicicleta, care acum arăta și ea la fel de şifonată ca și stăpânul.

-Ai văzut? m-a întrebat Mia.

Am dat din cap afirmativ.

-Așa să faci! Să nu aștepți să fii lovită! Tu trebuie să ataci. Dacă este fricos, o ia la fugă, dacă este pus pe bătaie se sperie pentru că se vedea el învingător. Îl dai gata dintr-un pumn!

-Și eu am un vecin la București. Când ne întâlnim mă enervează. Cu prima ocazie, am să-i dau un pumn să-l trântesc pe jos, și fericită am început să-mi privesc pe furiș pumnii.

Mia era mulțumită de răspunsul meu și a grăbit pasul.

Kati era la poartă și se uita pe drum. O aștepta pe Mia. Cum am intrat în curte, i-a pus găleata în mână.

-Să aduci apă la vite și să ai grijă până mă întorc de nenorocitul de berbec să nu mai dărâme gardul. Dau o fugă să văd dacă mămica are nevoie de ceva.

Kati și-a netezit basmaua, și-a schimbat șorțul, a luat de pe prispă niște pantofi, care păreau de „tinere” și a ieșit repede pe poartă fără să se asigure dacă Mia a înțeles ce are de făcut.

-Hai cu mine la fântână, mi-a spus Mia.

Am ieșit din curte în urma ei, plină de importanță. Știam că ea mă lăsa să învârtesc roate mare a fântânii. Tataie nu mă lăsa, îmi spunea că este prea grea pentru mine.

-Găleata o cobor eu, pe urmă o urci tu încet!

Așteptam cu sufletul la gură să o aud pliciind apa. Mia s-a tras într-o parte, iar eu după ce am scuipat în palme, așa cum văzusem că face tataie, atunci când ridica ceva greu, am început să învârt la roată. Respiram din greu. Mia se uita peste umăr în curtea de lângă fântână. M-am uitat și eu între două opinteli și nu am văzut pe nimeni. Deodată, dinspre grădină, a apărut un băiat care împingea o roabă.  Atunci Mia, fără să mă privească, m-a împins într-o parte și mai repede chiar decât tataie a început să învârtească roata care, sub forța ei, scârțîia mai să cadă.

Mă uitam când la ea, când la băiat, care, după ce ne-a văzut, s-a apropiat de poartă la fel de repede ca și roata care se învârtea.

-Pe băiatul ăsta ai putea să-l bați? am întrebat-o pe șoptite când vărsa apa în căldarea noastră.

Mia s-a înroșit și mi-a spus să tac. Am trecut pe lângă el, eu curioasă iar Mia cu privirea peste drum.

-Trebuie să aduc mai multe căldări, mi-a spus.

-Câte? am întrebat-o curioasă.

-Nu știu, mi-a răspuns, căutându-l cu privirea pe băiat.

-Eu știu. Până când pleacă ăsta cu roaba din poartă, i-am spus convinsă că nu putea să fie alt motiv.

Într-adevăr, Mia a cărat apă până când nu mai avea cu ea ce să facă și spre norocul meu, pentru că mă plictiseam tot mergând la fântână, o vecină de peste drum i-a strigat:

-Da ce, fa, Mio, vrei să golești fântână?

Atunci Mia, rușinată ca nu cumva și vecina să-i bănuiască sursa vredniciei, mi-a făcut semn să o urmez în grădină. La ea în grădină îmi plăcea mai mult decât la tataie. În mijlocul ei era un nuc mare. Crengile lui acopereau jumătate din grădină Nu mai văzusem niciodată um pom așa de mare.

-La toamnă ai șapte ani, am să te las să te urci cu mine în nuc, mi-a spus Mia tot uitându-se îngrijorată după faimosul berbec care nu era nici printre oi, nici prin grădină.

Stăteam sub nuc și îmi făceam planul cum să mă urc și cam până unde aș fi capabilă să ajung. Puțin îmi păsa mie de berbecul lor. După vocea ei plângăreață, mi-am dat seama că era speriată. Am ieșit din grădină să ne uităm în câmp. Mia a început să plângă.

-Mă omoară mămica  dacă s-a pierdut.

O priveam necăjită. Cu toate că îl uram pe berbecul cu pricina am început să mă rog în gând să mi-l scoată Dumnezeu în cale. Ne-am așezat amândouă pe pământul rece. Ea plângea iar eu mă rugam așa cum mă învățase mamaie. Nu știu cât a durat totul, dar pe neașteptate a țâșnit printre sârmele gardului vecinului, un cap lățos, cu două coarne mari, întoarse ca un melc, care, după ce a scrutat cu privirea grădina s-a îndreptat spre noi ca un fulger. Nu am văzut restul blănii care se agățase în sârma ghimpată, m-am ridicat și până să-și dea Mia seama, că cel găsit de Dumnezeu venea spre noi, eram deja la câțiva metri distanță. Prezența noastră l-a derutat pe berbec și fuga mea i-a dat ideea că nu ar fi rău să mă prindă din urmă.

Eu fugeam și țipam iar berbecul după mine. M-am împiedicat și am căzut; când a ajuns în dreptul meu, m-a fixat o clipă și a început să mă împungă cu coarnele. După câteva împunsături în spate, Mia a reușit să-l prindă de coarne și împingându-se el pe ea și ea pe el, a reușit să-l ducă în grajd, închizând ușa. Stăteam jos și urlam din ce în ce mai tare.

-Bine că l-am găsit, mi-a spus Mia apropiindu-se de mine.

Când a vrut să mă ridice a văzut că scăpasem un pic de pipi.

-Să nu-i spui lui Kati!

A dat din cap și mi-a făcut semn să mă urc în cârca ei. M-a dus pe prispă și a plecat să caute ligheanul. După ce mi-a schimbat îmbrăcămintea și a pus-o în apă la înmuiat pe cea udă, mi-a mai promis încă o dată că nu va povesti nimănui, nici despre berbec și nici că făcusem pipi. Seara, Kati mi-a văzut spatele plin de vânătăi și fără să știe ce se întâmplase a certat-o pe Mia. La miezul nopții plângeam în somn, visând probabil berbecul nărăvaș.  Mia m-a trezit. În cameră mirosul de tămâie era mai puternic decât în cimitir duminica dimineața.

-Plângi în somn. Te-a speriat berbecul și mămica te tămâiază să-ți treacă frica, mi-a șoptit Mia.

Atunci am închis ochii. Mi-am amintit de morții mamaiei și speriată să nu ajung la capătul satului, am început să plâng la fel de tare ca atunci când mă împungea berbecul.

-Vreau la mamaie! le-am spus urlând.

-Acum noaptea? Toți câinii sunt slobozi pe drum! mi-a spus Kati speriată că s-ar putea să nu tac așa ușor.

Tot plângând, în mirosul de tămâie care se pierdea încet, am uitat de berbec și de cimitit și am adormit.

A doua zi m-am trezit în zgomotul făcut de tataie. Aflaseră de la o vecină că m-a împuns berbecul lui Kati și venise să mă ia acasă. Mia îmi făcea semn să stau cu ea. Era prima ei zi de vacanță de primăvară, dar teama că voi petrece ziua în preajma nărodului cu coarne era mai puternică, așa că, fără să o privesc, m-am urcat în căruță lângă tataie.

Moțăiam. Tataie mă privea cu coada ochiului și nu știa „în ce ape mă scald.”

-Te-ai speriat rău? m-a întrebat cu o undă de milă în voce.

Nu știam dacă trebuia să îi spun adevărul sau nu. Tataie știa că, de obicei, eu îi speriam pe toți. Nu voiam să vadă primul meu moment de slăbiciune. Așa că, am dat din cap, ceea ce însemna: așa și așa. Era cel mai bun răspuns.

-Vezi curtea asta? mi-a arătat-o el cu vârful biciului.

-Asta este casa popii, cine nu o cunoaște? i-am răspuns printre dinți, pentru că îi găsisem întrebarea prea naivă pentru vârsta mea.

Tataie nu s-a lăsat păgubaș în fața indiferenței mele și a continuat cu și mai mult curaj:

-Dacă ai ști de câte ori am măturat-o când eram copil?!

Am întors capul spre drum și am văzut școala. Atunci, cu răutate i-am răspuns:

-Spuneai că duceai nuiaua ca pe o sabie?! De unde, măi tataie, că doar treceai drumul? Nici nu aveai timp să o ții bine, că deja erai în curtea școlii!

Tataie a înghițit în sec și nu m-a contrazis. Îi tăiasem pofta de povești. M-am uitat la el pe furiș, nu fără oarecare milă.  Fusesem la fel de rea ca berbecul lui Mia și în plus îmi amintisem de mamaia, care mă învățase să fiu bună pentru ”Tatăl nostru”.

-Vezi “Palatul”? a insistat tataie.

-Ce mai este și cu ăsta? l-am întrebat plictisită, dar o undă de curiozitate se mișca deja în mintea mea.

-Aici, când eram mic...a început tataie cu jumătate de gură, căci săracul nu știa dacă mă interesa sau nu povestea lui.

-Să nu începi nici cu măiculița ta, nici cu țățica Ioana și nici cu fata popii! am sărit nervoasă.

-Tataie, vreau să-ți spun numai ce li s-a întâmplat prințeselor noastre, căci aveam două în sat! s-a grăbit el să răspundă, după care a tăcut intenționat.

M-am uitat la el cu coada ochiului și am pufnit pe nas:

-Hai, lasă-mă cu prințesele tale! Vrei să spui că la astea le duceai papucii? i-am spus cu un aer plictisit.

În mintea mea era deja aprinsă flacăra curiozității, mai ales că am ajuns în fața „Palatului”. Printre pomii din grădina imensă se vedea cea mai frumoasă clădire pe care o văzusem până atunci. Știam că în spatele acelui palat era malul gârlei, pe unde treceam mereu pe furiș cu Mia și alți copii din sat și adesea eram fugăriți de pândari. „Asta este proprietatea statului, mama voastră de țărani împuțiți!” strigau ei în urma noastră. Priveam grădina și acel palat și aveam impresia că zăream două prințese ca cele din poveștile pe care mi le citea mami.

-Cred că erau frumoase și bune! m-am trezit vorbind.

-Da de unde! Erau bătrâne și nu vorbeau cu nimeni din sat. Veneau, mai ales vara, cu o trăsură cu patru cai, unul mai frumos ca altul. Când intrau în sat, toți ne șușoteam: Au venit prințesele! Nu știu dacă erau prințese adevărate sau așa le spuneau oamenii pentru că erau bogate. Eu eram mic, aveam vreo 14 ani, când am auzit, într-o duminică pe părinte că ne-a spus: duminica viitoare, domnișoarele prințese învită tot satul la palat pentru slujbă, după care urmează un ospăț. “Să fiu al dracu dacă viu!” se jura al lui Cap Mare. Tu nu-l știi, a completat grăbit, de teamă să nu-l întrerup. Eu, curios, m-am apropiat de el și l-am întrebat: De ce, nene, doar o să fie și ospăț! Ce ospăț, Gogule! “Tu știi mă, ce este acolo?!” m-a întrebat el speriat. Eu am făcut pe prostul și cum știam că îi cheamă logofătul mereu să facă treabă, m-am apropiat de el și mai mult și i-am tot tras-o cu mâncarea. “Bă fraților, a început acesta, să nu vă duceți mă, că sunt lucruri necurate. D-aia, bă, vă cheamă astea să mâncați, că le este frică să mai vină la palat. Trebuie să stați cu ele în pod când o să slujească popa.” “Tu să taci, mă spurcatule!” i-a strigat una, Leana a lui Chioru de peste gârlă. “Vrei să mănânci numai tu bucate bune la palat, parcă noi nu știm că te ia să dai cu mătura pe bătătura lor și te întorci cu traista plină. Nu te-ar mai sătura Dumnezeu!” a început baba să-l blesteme pe Cap Mare. Săracu, nu a mai zis nimic și a plecat cu coada între picioare. La o săptămână ne-am trezit tot satul într-un miros de fiertură și carne cu orez, că mureai tot înghițind în sec. Am plecat toți, puteau să ne dea și foc și tot nu am fi pierdut o asemenea ocazie!

-Și tu ai mirosit sau ți s-a povestit? l-am întrebat curioasă.

-Măi, tataie, tu dormi sau mă asculți? mi-a tăiat-o el scurt. Eu am fost printre primii. Când au deschis porțile la palat au dat țăranii buluc să prindă loc în față; așa credeau că erau primii și la bucate. L-ar fi doborât și pe popa, noroc că l-a ținut dascălul de mână.

Am bufnit în râs. Tataie încurajat de veselia mea și-a împins pălăria pe spate și cu gura până la urechi de râs, se chinuia să-și continuie povestea.

-“Slujba trebuie făcută în podul palatului”, ne-a spus logofătul. Numai prințesele au rămas în două scaune mari în fața clădirii, cică erau bătrâne și nu puteau urca pe scări.

-Și popa?

-Păi cine ținea slujba, dacă rămânea și popa jos? m-a întrebat tataie cu o ironie în glas, care m-a făcut să mă simt mică și proastă.

A tușit apoi puțin, plin de importanță și a continuat:

-Eu nu m-am urcat. Nu pentru că nu aș fi vrut, dar s-au împins ăia bătrâni, mi-a spus cu toată modestia. Pe noi ăștia micii ne-au dat la o parte. Am rămas în curte. Când a început popa să slujească în pod, pe scară nu puteai să arunci un ban.

-De ce?! l-am întrebat mirată.

-Păi, nu ar fi căzut, așa era de deasă gloata.

Am suspinat, iar vorbisem fără să gândesc.

-În curte, oamenii de la palat mestecau de zor în cazane, tăiaseră două vaci și unii ziceau că aduseseră doi saci cu orez. Eu îmi trăgeam nasul într-una și tot nu mă mai săturam de miros. Nu mai auzeam nici  “Aleluia”. Mă rugam să termine popa mai repede, căci mă aciuisem lângă cazanul cu orez. Deodată am auzit țipete și așa de mare agitație, că nici când au bombardat nemții și americanii nu s-au zăpăcit oamenii în așa hal.

Mă uitam la el și nu mai îndrăzneam să-i pun nicio întrebare.

-Unii s-au aruncat de la ferestrele podului; pe scară numai țipete, haine și picioare rupte. Ce țipau femeile, dar ce urlau bărbații! Și-au uitat nevestele, toți se înghesuiau să iasă, că nu reușeau decât ăia care săreau. Dacă țăranii din pod urlau, ăia căzuți în curte răgeau cu oasele rupte, mai rău decât vacile. Care cum scăpa, fugea de nebun spre poartă, cât îl țineau picioarele. Urlete și nenorocire mare, tataie!

-Păi de ce? l-am întrebat cu jumătate de voce, de frică să nu-mi spună iarăși că nu m-am gândit.

-Când popa a spus: “Ne-am adunat astăzi pentru a sluji podul palatului pentru că domnișoarele prințese aud în fiecare noapte bușeli, adică lucruri necurate”, au început bușeli și tropăieli pe acoperiș, de au crezut săracii că le pică podul în cap și s-au zăpăcit toți și au vrut să fugă. Nici la război nu au fost atâția cu oasele rupte! A fost prăpăd mare!

Eram mirată, iar în mintea mea nu erau decât țărani care țipau de durere și schilozi, fugind spre porțile palatului cu burțile goale și cu frica în sân.

-Și tu ce ai făcut?

-Eu nu am fugit! Am stat să-l aștept pe nenea și pe țățica Ioana, care au ieșit printre ultimii și care, de câte ori își aminteau, nu făceau decât să-și scuipe în sân. Nu din cauză că bușea podul, ci de teamă că îi călcau alții în picioare. Să te ferească Dumnezeu de prostimea gloatei! mi-a spus cu un aer foarte serios și înțelept.

-De ce, tataie? l-am întrebat mirată.

-Păi dacă unul țipa, toată gloata țipa; intra în panică fără să știe de ce. De ce se spune “gloată”? Pentru că merg orbește după primul prost care le dă semnalul.

-Și cine era tataie în pod de bușea? l-am întrebat cu respirația oprită de emoție.

De data aceasta tataie râdea mai să cadă din căruță. El râdea și eu îl trăgeam de mânecă să-mi răspundă la întrebare. Fierbeam mai rău decât borșul prințeselor.

-Ți-am spus că aveau un logofăt? m-a întrebat să vadă dacă îmi aminteam.

-Da, am răspuns promt.

-Ei bine, nenorocitul ăsta, ca să le sperie să nu mai vină la palat, pentru că el dormea în patul lor și făcea niște chefuri de cădea și zugrăveala de pe pereți de atâta dans, a pus un mut, care se aciuise pe lângă el, să facă gălăgie în nopțile când veneau prințesele. Până la ziuă alerga prin pod. Își își punea o blană veche, cu niște coarne, și se arăta și la ferestre, de îi speria și pe argați. Când a făcut popa slujba, logofătul l-a urcat pe mut pe acoperiș cu un sac de pietre și atâta a sărit, că a căzut în cazanul cu ciorbă și a murit.

-Tataie, ai râs de mine! am țipat nervoasă și m-am ridicat în picioare așa de repede că, dacă nu m-ar fi prins, aș fi căzut din căruță.

-Tataie, m-ai mințit! strigam într-una.

Eram dejà în fața porții și ne certam amândoi. El mă asigura că nu era minciună, iar eu țipam pentru că mi se părea prea comică povestea, ca să fie și adevărată. Atrasă de gălăgia noastră, mamaia speriată a venit într-un suflet la poartă să vadă ce ni s-a întâmplat.

-Susano, spune-i fetei că nu am mințit-o cu prințesele și cu mutu!

-Dar-ar boala în năravul vostru! ne-a înjurat mamaie pe amândoi. Am crezut că i s-a întâmplat ceva fetei. Aoleu, maică, să te duci acasă, că mor de frică să nu pățești ceva, că dacă nu murim noi înainte ne omoară tac-tu pe urmă.

-Taci, Susano, nu mai cobi! s-a răstit tataie. Spune-i fetei că așa a fost, să nu mă creadă mincinos.

-Sunt trecuți 40 de ani de atunci, ce mai țin eu minte toate prostiile! i-a răspuns mamaia, lăsându-ne pe amândoi cu gura căscată în mijlocul drumului, pe tataie, pentru că refuza să creadă că a uitat un eveniment așa de important și eu pentru că nu știam dacă să-l cred sau nu pe el.

Când am intrat în curte, trăgând după mine plasa cu puținele lucruri pe care le luasem cu o zi înainte, Ciobănel, bucuros, a început să-mi dea târcoale, mirosindu-mă din cap până-n picioare. Deodată, mi-am amintit de ce îmi spunea mamaie: “Este bătrân, dar miroase și știe totul, chiar de la distanță!” Atunci am fugit repede pe prispă și de acolo i-am râs în nas să vedem dacă mirosea că am făcut ieri pipi în pantaloni.