GLORIE COPILARIEI capitolul XII

Editura ANAMAROL, Bucuresti

Capitolul XII

MAMI ÎMI DESCOPERĂ SECRETUL

 Dacă în prima zi fusesem prilej de glume şi de râs, în cea de a două am fost motiv de invidie pentru unii şi de admiraţie pentru alţii. Când învăţătoarea ne-a pus să recităm pe rând câte o poezie, nimeni nu a ştiut mai multe poezii decât mine şi nimeni nu a ştiut să recite, cu intonaţii, versurile, aşa cum am făcut-o eu.

-Cine te-a învăţat? m-a întrebat învăţătoarea mirată de faptul că ştiam poezii pentru copiii din clasele mai mari.

-Mami mă învaţă după cartea de citire a Marietei, care este în clasa a cincea! i-am răspuns rotindu-mi ochii mari în jurul meu, să văd reacţia celor care, cu o zi înainte, văzuseră în mine o nătăfleaţă.

  Învăţătoarea m-a privit cu admiraţie şi după aceea m-a mângâiat pe păr în semn de răsplată. L-a pus apoi pe grasul de lângă mine să recite ceva. De data aceasta era rândul meu să râd: roşu ca un rac se chinui să-şi amintească şi el câteva rânduri.

  -Căţeluş cu părul creţ! a început dintr-o dată fericit, dar râsul clasei i-a topit elanul şi i-a blocat şi cele câteva varsuri, care, în loc să-i iasă, stăteau agitate undeva în minte şi în gât.

  Învăţătoarea râdea mai tare decât noi, copiii. Fâstâcit, el nu înţelegea de ce râdeau până şi cei care nu ştiuseră să recite o poezie.

 -Asta este o poezie pentru copiii de trei ani! i-am şoptit când se aşeză dezamagit la locul lui.

 Nu mi-a răspuns nimic, numai când învăţătoarea şi-a întors capul fără să-l vadă cineva, şi-a înfipt mâna în coada mea şi m-a tras aşa de tare de păr, că fără să vreau am ţipat.

 Ochii îmi erau plini de lacrimi, iar pamponul alb de la coadă zăcea deja sub bancă, atunci când învăţătoarea, cu mâna înfiptă în urechea lui, îl punea la colţ, cu spatele la clasă. Dintr-o dată nimeni nu a îndrăznit nici să mai respire.

 -Asta pentru prima dată; a doua oară cinci linii la palmă! i-a spus grasului pe un ton că toată clasa s-a simţit vizată în caz de indisciplină.

 Din când în când, grasul întorcea capul şi îmi arăta pumnul. Mă uitam la el cu milă pentru că nu bănuia că, la bătaie, eram la fel de tare ca şi un băiat. Cunoşteam de la Nini, un vecin mai mare decât mine cu patru ani, toate figurile de atac cu pumnii şi cu picioarele, numai că, la şcoală, nu voiam să-mi stric reputaţia din moment ce învăţătoarea avea grijă să-i pedepsească  pe cei răi.

-Am să te fac praf pe stradă! mi-a şoptit în prima recreaţie grasul, care se simţea umilit după statul la colţ.

 -Încearcă! i-am raspus cu indiferenţă şi lăsându-l cu gura căscată în fata curajului pe care îl afişasem, m-am îndepărtat căutându-l cu privirea pe Nini.

 În curte era aşa de mare vacarmul, că nu am reuşit să-l zăresc decât atunci când alerga grăbit să se aşeze în rând. Dacă în curte se alerga şi se ţipa, o dată recreaţia terminată, fiecare îşi aranja părul, hainele, îşi ştergea pantofii cu batista sau cu mâna şi cu frica în sân, alergă să se aşeze în rând.

 Pe scările şcolii apărea “Zmeul”, cum îl numeau cei mari pe profesorul de matematică, tovarăşul Cristescu. Pe vremea aceea avea în jur de cincizeci de ani, era înalt şi solid, cu obrajii roşii şi cu vocea răguşită încât avea obiceiul să ţipe.

 -Sunteţi în front! ne spunea şi în acelaşi timp, chema un guraliv de la distanţă şi în faţa “frontului”, îi dădea o pereche de palme peste obrajii palizi de frică .

 Nini ne povestea adesea despre el cu frica în sân. De teama profesorului de matematică evita să treacă chiar pe strada lui, care se învecina cu a noastră.

 Dacă copiilor le tremurau şi hainele pe ei când îl vedeau, nici părinţilor nu le mergea mai bine cu o noapte ininte la şedinţele cu el.

-Ce faci, cucoană, toată ziua, de nu-ţi educi odrasla? începea conversaţia cu o amărâtă de mamă chemată la şcoală.

Bineanteles că nu avea timp să se justifice săraca şi tremurând şi înjurându-şi “odrasla”, se scuza pentru amândoi şi numai ajunsă în stradă reuşea să respire uşurată.

 -Să nu faci ceva, să mă cheme la şcoală tovarăşul Cristescu! mi-a spus mami în prima zi, deja informată de mama lui Nini, care era veşnic terorizată, mai mult chiar decât odrasla ei, care devenise un abonat zilnic sau la o pereche de palme sau la nişte răsuceli de urechi.

 În ziua aceea, Nini scăpase fără să calce vreo regulă din cadrul frontului; eram fericită pentru că aveam nevoie de prietenia şi prestigiul lui în faţa grasului, care se anunţa un adversar destul de periculos.

 Până la sfârşitul orelor ne-am ignorant reciproc şi cu toate că îl priveam cu coada ochiului şi îi oferisem guma mea, pe care o acceptase, nu remarcasem nimic care ne-ar fi menţinut pe picior de război.

 Numai la poarta şcolii când l-am văzut mai drept decât castanul după care stătea ascuns, m-am gândit că s-ar putea să nu-şi fi uitat promisiunea. Am întârziat puţin uitându-mă în urma mea; nu se vedea nici Nini şi nici Gigi, cu care eram pritenă acum şi care, din nefericire, era într-o altă clasă. După puţină ezitare, am avansat spre el indiferentă, dar cu pumnii strânşi.

  -Vrei bătaie?! l-am inttrebat fără teamă, amintindu-mi de sfatul lui Mia.

  -Eşti nebună?! mi-a răspuns fâsticit şi după ce mi-a privit pumnii. Dacă te bat în faţa şcolii şi mă prinde Cristescu, ce fac?

  -Mergem după colţ! i-am răspuns.

  Am plecat înaintea lui, gândindu-mă că, până mă prinde el din urmă, o să am timp să-mi fac un plan de bătaie sau poate apărea Nini.

 Nici nu am dat colţul, că deja grasul se aruncase în spatele meu.

 Eram amândoi pe jos, când am simţit o umbră deasupra noastră şi, dintr-odată, vocea de atac a grasului s-a schimbat într-un suspin, că nici eu nu m-am simţit mai bine când am văzut ale cui erau mâinele salvatorului meu.

  -Ea a vrut să mă bată prima! se scuză nenorocitul în clipa când obrajii i se înroşeau sub palmele tovarăşului Cristescu.

  -Dacă mai aud de tine a doua oară, te închid în pivniţa şcolii cu şobolanii! i-a spus cu vocea lui răguşită.

  -Nu, nu! se ruga grasul de el.

  Dacă acesta tremura, nici eu nu stăteam mai bine la gândul că dacă grasul ar fi acceptat să ne batem în poartă şcolii în mod sigur aş fi fost în locul lui acum, cu palmele încasate şi ruşine în faţa copiilor, care făcuseră cerc în jurul nostru.

  -A tras-o de coadă în clasă şi tovaraşa învăţătoare l-a pus la colţ! a îndrăznit o colegă să spună.

  -Să mor dacă o mai bat! a apucat să mai spună grasul, când mîinile profesorului se îndreptau spre urechile lui.

  -Dacă te iartă ea, te iert şi eu! i-a răspuns acesta blocat de sinceritatea lui.

  Am dat din cap mai repede decât mi-a ieşit din gură, la început, cu un “da” sugrumat, ca pe urmă să îndrăznesc să răspund cu voce tare. Am plecat încet pe lângă gard cu grasul, care trebuia conform instrucţiunilor primite, să mă conducă până acasă.

  -Să mor, dacă te mai bat! mi-a spus când am rămas singuri.

  Nu i-am răspuns. Eram la fel de speriată ca şi el cu singura diferenţă că obrajii mei erau galbeni de frică.

   -Ma cheamă Matei şi dacă vrei, vin la tine să ne jucăm mai târziu.

  Tăceam, lucru care îl deruta pe Matei, colegul meu de bancă, pentru că nu-mi cunoştea intenţiile.

  -Dacă vrei, te iau cu mine să ne plimbăm cu tramvaiul, vecina mea este încasatoare! a continuat săracul să mă împace. Dacă vrei, îţi dau un pisoi, mi-a fătat pisica. Te las să-ţi alegi înainte să-I pună mamamie în pungă şi să-l arunce la calea ferată.

  Cuvântul pisoi m-a convins să-i răspund.

  -Din cauza asta eşti rău, pentru că şi mamaia ta este  rea! Auzi să arunce pisoii?! i-am răspuns indignată.

 După ce s-a gândit puţin, mi-a spuns:

  -Ai dreptate, dar ce să le dăm să mănânce la patru pisoi şi o pisică mare, care îşi mai aduce şi motanul vecinilor. Dacă mă ajuţi tu să-l hrănesc, am să-l păstrez.

  -Ce trebuie să fac? l-am întrebat mirată.

  -Imi dai mâncarea ta la şcoală în fiecare zi, o păstrez şi pe a mea şi fără să ştie nimeni, am să le-o dau lor.

  Odată ajunşi în faţa porţii mele, înţelegerea dintre noi era deja pecetluită. Mai bine de două luni, în fiecare zi, cum ajungeam în clasă, Matei îmi lua mâncarea cu intenţia să o păstreze, să nu fiu tentată să o mănânc şi o punea alături de a lui. La recreaţie dispărea şi nu-l mai vedea nimeni până nu suna clopoţelul, când, grăbit, se punea la coada rândului. Cum stăteam cu rândul în clasă în timpul recreaţiilor să ştergem table, să udăm florile, să deschidem ferestrele şi să strângem hârtiile, am avut norocul să descopăr misterul dispariţiilor repetate ale lui Matei. Deschizând fereastra m-am uitat mândră să văd dacă cineva mă vedea cum scuturam cu vrednicie buretele plin de praful de la cretă, dar nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Matei, ascuns după un boschet, în dreptul clasi noastre, mâncând de zor. Mă uitam la el şi nu-mi puteam crede ochilor că se înfrupta cu atâta poftă din ce le era destinat pisicilor şi despre care îmi povestea în fiecare zi cât de mari au crescut şi cât de fericite îl aşteptau în fiecare zi, când se întorcea de la şcoală. Tremuram de indignare şi nu ştiam dacă trebuia să-l strig sau să trec totul cu vederea. O dată intrat în clasă, nu i-am dat nicio atenţie şi cu toate că risca să stea la colţ din cauza tentativei de a-mi vorbi în plină oră, l-am ignorant în tăcere.

  -Vin la tine să-ţi văd pisicile, după ce îmi termin lecţiile! i-am spus când am plecat de la şcoală.

  -Să nu vii, că mi-a murit bunica! a răspuns cu o mutră schimbată pe loc.

  Am plecat acasă hotărâtă să-mi termin lecţiile repede şi să dau o fugă cu Nuţa şi cu Gigi să-i vedem pisicile pe care le hrăneam, în secret, de mai bine de două luni.

  Imediat după masă mi-am început lecţiile. În ziua aceea eram foarte supărată şi ce mă enerva şi mai mult era faptul că nu-i puteam povesti mamei. Eram convinsă că nu mă alegeam decât cu o săpuneală bună şi cu o lipsă de încredere din partea ei, care era aşa de mulţumită de mine că mâncăm, la şcoală şi acasă, fără mofturi ca înainte şi fără să plâng după farfuria de ciorbă, că m-am săturat.

  Am început cu abecedarul şi ca de obicei, mama mi-a citit lecţia de două sau trei ori, cu toate intonaţiile marcate în carte. La citire aveam nota 10, motiv pentru care mami, mai silitoare decât mine, ţinea cu tot dinadinsul să o ascult pe ea citind. De fiecare dată cele câteva rânduri din abecedar, le ţineam minte, dacă nu la prima lectură a mamei, la a doua ştiam până şi virgulele şi punctele.

De data aceasta capul îmi fugea la pisici, aşa că de fiecare dată uitam cuvântul “cocoş” dintr-o frază. “Citeşte fiecare cuvânt!” mi-a spus mami cu o licărire în ochi care nu prevedea nimic bun.

 Începeam fiecare cuvânt să-l citesc dintr-o dată, nu pe silabe, până când ajungeam la nenorocitul de “cocoş” pe care îl uitam.

  -Nu, mi-a spus mami, opreşte-te şi reciteşte de la primul cuvânt, silabă după silabă.

  Reluam silabisind numai din gură, căci ochii mei erau în altă parte şi cu tot efortul pe care îl făceam să nu uit cuvântul cocos, îl puneam greşit sau îl uitam pur şi simplu.

   -Nu ştii să citeşti! mi-a spus disperată. Tu reţii ca pe o poezie când îţi citesc, nu-i aşa?

  -Nu ştiu!  i-am raspus speriată, pentru că îmi prinsese vicleşugul tocmai în ziua când aveam un program aşa de încărcat.

  -Din cauza asta la dictare faci greşeli şi la citit eşti bine. Ştii totul pe dinafară, nu mai înceta mama să-mi reproşeze, mai mirată decât Columb când a descoperit America.

  În ziua aceea, după câteva palme pierdute în poalele rochiei, am citit tot abecedarul cuvânt după cuvânt, pe litere şi pe silabe de la cap şi de la coadă toate propoziţiile. Plângeam şi citeam aruncându-mi privirerea din când în când la fereastră, pierzând ultima speranţă când nu mai era lumină, că de fapt, nu făceam decât să recit lecţiile, fără să ştiu exact unde se afişau cuvintele.

  A doua zi am plecat la şcoală cu frica în sân. O auzisem pe mami când îi spunea lui tăticu că era nemulţumită de învăţătoarea că nu descoperise că, de fapt, nu făceam decât să recit lecţiile, fără să ştiu unde se afişau cuvintele.

 Abia după prima recreaţie am văzut-o pe mami la şcoală. Învăţătoarea se uită la ea înmărmurită şi nu-şi credea urechilor ce auzea.

  Cum a ieşit mami din clasă, eram lângă ea la catedră şi dacă de la mami scăpasem cu câteva palme la poalele rochiei, de la învăţătoare  am luat cinci linii la palme: trei la stânga, două la dreapta. Linia era pătrată şi lată de un centimetru; la prima linie mi-am întors palma de durere şi mi-a venit peste degete. În mai puţin de un minut îmi înghiţeam fiecare lacrimă şi mă uitam mirată la urma lăsată de linie, care începea să se înroşească şi să se umfle. Era prima dată când cineva mă bătea peste mîini, dar a fost şi ultima dată în viaţa mea de elevă. Aşa de mult m-au durut liniile şi m-am ruşinat în faţa clasei, că mi-am jurat să nu mai dau niciodată ocazii la astfel de situaţii usturătoare şi penibile.

  Bineînţeles că toţi copiii abia îşi ţineau suflul şi nu ştiau ce se întâmplase aşa de grav de am încasat cele cinci linii. În ziua aceea au trecut toţi pe rând la catedră şi învăţătoarea i-a pus să citească cuvinte din lecţiile anterioare. Au fost mai mulţi care au luat câteva linii, dar niciunul din acelaşi motiv ca al meu; unii nu ştiau pur şi simplu, alţii cuvintele din urmă le citeau pe silabe, dar niciunul nu a ştiut lecţiile de la început până la cuvântul “cocoş” pe dinafară ca mine.

  M-am întors acasă supărată. Mâinile îmi erau umflate şi mă dureau, dar ce mă durea cel mai tare era faptul că totul se întâmplase din cauza mamei.

  Am intrat plângând la tanti Oala şi, după ce m-am aşezat pe divanul din bucătărie, i-am arătat palmele pe care se vedeau liniile învăţătoarei.

  -Nu mai merg la şcoală! i-am spus ca decizie finală.

   Tanti Oala  mă privea cu milă, dar cu un zâmbet pe care cu greu îl simula în faţa mea, tristă din cauza durerii şi a umilinţei.

  -Mai Mihăiţă, a început când eu eram disperată că nu-mi ţinea parte şi vroiam să o critice pe mami, Mărioara a făcut bine că i-a atras atenţia învăţătoarei. Vrei să treci în clasa a doua şi să nu ştii să citeşti? Să ştii că merită şi ea câteva linii, de ce nu te lasă pe tine să citeşti prima?

  Mă uitam la ea cu gura deschisă. Avea perfectă dreptate tanti Oala, mami devenea vinovatul numărul “unu”, motiv pentru care aveam să o spun lui tăticu seara când se întorcea acasă.

  Eram mirată că nu gândisem ca tanti Oala. Trebuia să găsesc o cale, să mă răzbun pe ea; să o ţin departe de lecţiile mele, de cărţile mele şi mai ales de plăcerea de a juca rolul unei a doua învăţătoare, după orele de şcoală.

  -Tanti Oala, ce mă înveţi să fac? am întrebat-o cu toată încrederea, că numai ea mi-ar fi putut da un sfat bun de urmat.

  S-a aşezat lângă mine şi după ce m-a sărutat pe amândoi obrajii şi mi-a luat palmele între ale ei mi-a spus:

  -Măi Mihăiţă, tu esti o fată deşteaptă, de ce ai tu nevoie să stea mama ta lângă tine să-ţi faci lecţiile?

  -Nu am nevoie! am sărit nervoasă.

  -Atunci du-te acasă şi spune-i Marioarei că, începând cu astăzi, ai să înveţi singură şi numai după ce ai terminat toate lecţiile o laşi să te asculte. Şi încă ceva, îţi divulg un secret…

  -Nu-i spun la nimeni! i-am răspuns repede şi m-am răsucit degetele ca să jur că ţin secretul.

  Se uită la mine puţin derutată, bănuiam că nu era convinsă dacă trebuia să-mi spună sau nu, secretul ei.

  -Tu nu ştii, mi-a spus cu timiditate. Nici eu nu ştiu să citesc mai bine decât tine.

Şi scuzându-se, a continuat:

-Ca şi pe tata-mare, ai mei nu m-au dat la şcoală, nici măcar patru clase. M-a învăţat tata-mare, când ne-am căsătorit să citesc şi să socotesc aşa puţin, cât să mă descurc. Acum vreau de la tine să-mi faci un serviciu.

  -Nu plec la şosea! i-am răspuns grăbită de frică să nu mă trimită să cumpăr ce ar fi avut nevoie.

  A început să râdă şi m-a luat în braţe. De data aceasta nu îi puteam privi ochii şi aşa strâns cum mă ţinea, am auzit un şuşotit dulce la urechi, care mi-a umflat vanitatea mea de copil.

  -Vreau să-mi promiţi că ai să înveţi, să mă bucur că am crescut aici în curte o fetiţă de care să fim mândri. Şi pe urmă tu ştii că mie îmi plac piesele de teatru pe care le ascult la difuzor. Vreau să înveţi să citeşti bine şi să-mi citeşti şi mie în fiecare seară măcar o pagină dintr-o carte bună.

   M-am retras încet din braţele ei. Mă privea jenată şi într-o fracţiune de secundă, jena ei m-a pătruns adânc în suflet şi nu ştiam ce cuvinte o puteau asigura că nu o voi dezamăgi pentru nimic din lume.

  -Tanti Oala, i-am spus cu o undă de reproş, nu mă cunoşti? Cum aş putea să nu-ţi îndeplinesc astea două dorinţe? Te-am refuzat vreodată? Chiar când mă trimiţi de câte două sau trei ori la şosea, nu spun nimic, că mă plăteşti din când în când, asta aşa, că ştiu că-ţi face placee să-mi dai ceva. Dacă nu mi-ai da, eu tot m-aş duce la şosea! Ai să vezi că am să învăţ şi până la vară, am să-ţi citesc tot ce vrei.

  Eram mulţumită de răspunsul meu, aşa că o priveam cu ochii mari şi cu sufletul la gură, voiam să ştiu ce părere avea de decizia mea.

  -Acum du-te acasă şi spune-i Marioarei ce am vorbit despre lecţii, dar să nu-i pomeneşti că vreau să-mi citeşti. Ea nu ştie că eu nu am fost la şcoală, mă înţelegi? mi-a spus cu voce înceată de frică să nu ne audă cineva secretul.

  Mi-am luat ghiozdanul şi am intrat la noi. Mami mă aştepta, ca de obicei, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

  -Ce ai făcut, Bebe, la şcoală? m-a întrebat în timp ce mă ajuta să mă dezbrac.

  Mă uitam la ea bosumflată. Nu îndrăzneam să-i spun că eram supărată pe ea; îl aşteptăm pe tăticu. În prezenţa lui nu-mi era frică de mami, ci, dimpotrivă, asistam fericită când se răţoia la ea.

  Dupa ce a repetat întrebarea de mai multe ori, i-am răspuns:

  -Ce să fac?

Şi, cum mă mânca limba să-i reproşez, am continuat:

-Am mâncat bătaie din cauza ta! şi i-am întins palmele cu urmele celor cinci linii.

  -Vina este a ta ! mi-a spus cu simplitate.

  -Am să te spun lui tăticu şi începând de astăzi am să-mi fac singură lecţiile! i-am răspuns  cu ochii plini de lacrimi.

  Mami şi-a făcut de lucru cu farfuriile, cu încălzitul supei, a intrat şi a ieşit din cameră fără să-mi răspundă. Eram foarte supărată pe ea. Aşteptam să mă sărute, să-şi exprime regretul, să facă un gest cât de mic să-şi exprime compasiunea pentru palmele mele umflate şi pentru ruşinea suportată în faţa clasei. De fapt făcuse probleme întregii clase şi ce mă consola puţin era faptul că, în final, majoritatea avuseseră parte de câteva linii.

  Ofensată de tăcerea ei, m-am scufundat şi eu într-a mea şi după ce am mâncat de prânz, mi-am luat caietele şi abecedarul şi mi-am început lecţiile. Întâi am silabisit în gând fiecare cuvânt şi numai când am fost sigură că puteam să citesc lecţia fără greşeală, am citit-o cu voce tare. Mami croşeta lângă sobă şi mă privea din când în când, zâmbind. Ştia că citeam cu voce tare pentru ea.

  Tot fără să vorbesc i-am lăsat caietul de caligrafie pe masă deschis, să-l vadă şi într-o tăcere deplină, am ieşit din casă cu abecedarul sub braţ. Am intrat la tanti Oala fericită şi după ce i-am povestit despre lecţia pe care i-o dădusem mamei, m-am aşezat în mijlocul divanului cu ea lângă mine şi am început să-i citesc toate lecţiile de la începutul anului până atunci. Tata-mare şi tăticu m-au găsit fără voce, de cât citisem în ziua aceea .

   -Să ştiţi că am mâncat bătaie, le-am spus plângând, întinzându-le palmele care mai erau roşii şi umflate.

  -Mîine să te duci la şcoală şi să-i spui învăţătoarei..., a început tăticu supărat, dar mami l-a oprit repede.

  -Adică să-i spun învăţătoarei: Lasa fata să rămână repetenta, să nu ştie să citească, să ajungă să măture străzile. Nu, am să-i spun să o bată de câte ori nu ştie, de câte ori nu este atentă în clasă, de câte ori nu-şi face lecţiile sau are notă proastă.

  Mami era supărată pe tăticu şi enervată, îi povestea tot ce se întâmplase, chiar cu o zi înainte. Nu o mai ascultam. Fraza “să măture străzile” îmi răsuna în urechi şi undeva mai departe de urechi, îmi şoptea că mami avea dreptate.

  Eram speriată de întorsătura situaţiei. Mami se certa cu tăticu care se lăsă greu convinss că îmi meritam bătaia.

  -Am să-mi fac lecţiile singură şi pentru fiecare notă bună vreau să fiu plătită.

  -Bravo, Bebiţa mea, a spus tăticu fericit că îmi simplicasem situţia pentru viitor. În fiecare seară am să-ţi aduc ceva. Dacă nu ai note bune, nu-ţi dau. Mămica o să decidă dacă meriţi sau nu.

  Am încheiat seara fericiţi. Aveam o soluţie care ne împăca pe toţi şi după ce am suspinat uitându-mă la palmele umflate, am hotărât că, în definitiv, nu era aşa de grav, nefiind singura din clasă care luasem urma liniei cu mine acasă.