GLORIE COPILARIEI capitolul III

Capitolul III

TATAIE ÎMI POVESTEŞTE

Una dintre distracţiile mele preferate la vârsta de şase ani erau de complicitate cu tataie, când plecam la câmp în căruţă. Mă aşeza lângă el şi cum ieşeam din curte îmi dădea hamurile. Mânam calul spre drumul „Teilor” şi de acolo, de-a lungul căii ferate, până unde îşi avea pământul. Nu ştiu dacă îl duceam eu pe cal spre pământul nostru sau dacă, după atâţia ani, nu-l cunoştea singur, mai bine chiar decât mine.

Eram aşa de fericită şi de mândră, că nu priveam decât coada calului care se mişca nervoasă. Asta numai până când ieşeam în drumul „Teilor”, căci, de acolo începea câmpul şi nu mă mai vedea nimeni. Atunci fără să-i dau un pic de răgaz lui tataie, îi aruncam hamurile, ridicându-mă în picioare ca să-mi netezesc poalele rochiei, aşa cum o văzusem pe mamaie şi plină de importanţă, îi spuneam:

-Şi acum, între noi tataie, spune-mi ce făceam eu când eram mică?!

Tataie îşi trecea mâna noduroasă prin părul meu mătăsos, fără să aştepte să-i spun de două ori şi după ce îşi aranja pălăria într-o poziţie convenabilă începea:

-Măi tataie, erai aşa de frumoasă când erai mică, cum nu a fost niciun nepot;  semănai cu mă-ta când a născut-o mă-ta-mare.

El tăcea iar eu mă foiam; nu-mi convenea că îmi spunea „mă-ta”, aş fi vrut să spună mami sau cu „fata mea”, orice numai cuvântul „mă-ta” îl găseam ţărănesc şi fără dragoste pentru mami, dar tăceam nemulţumită. Într-un târziu el continua:

-Erai grasă şi albă, cu părul galben ca gălbenuşul...

După o pauză începea iarăşi:

-Tataie, să nu te superi, dar tare rea ai mai fost! îmi spunea privindu-mă cu coada ochiului.

Nici asta nu-mi convenea.

-Când te-a făcut mă-ta, tare s-a mai chinuit. Nu voiai să ieşi, măi tataie!

Şi mirat, tataie se uita la mine aşteptând să-l întreb: „Pentru ce nu mă grăbisem să ies?”

Mă uitam şi eu la el mirată şi neputincioasă îmi ridicam umerii. Atunci tataie, convins că nu-i puteam răspunde relua firul gândurilor:

-Tu ştii că era să te scape în wc-ul maternităţii?

Nu-l mai priveam; de data aceasta povestea lui nu era deloc pe placul meu. Să mă scape în wc? Ce poveste de necrezut! Tocmai pe mine?

-Nu mă crezi? mă întreba tataie jenat pentru că vorbele lui nu mă convingeau.

Şi fără să-l rog, relua singur firul poveştii:

-Măi tataie, am dus-o pe mă-ta la spital toţi, adică tac-tu, mă-ta-mare şi eu. Eram la voi acasă când au apucat-o durerile şi am stat toată noaptea şi a doua zi. Nu voiai să ieşi cu niciun chip! Mă-ta-mare plângea, numai tac-tu era fericit, zicea că îi face o fată. De unde ştia că o să fii fată?!

Nu-i răspundeam. Stăteam mereu cu buzele strânse în semn de nemulţumire.

-Noi am plecat din cauza vitelor şi abia peste trei zile, când au lăsat-o durerile, mă-ta s-a dus şi ea ca omul, înţelegi?

Nu vroiam să înţeleg nimic, aşteptam să-mi povestească ceva mai convenabil pentru orgoliul meu de nepoată născută în Bucureşti, aşa că stăteam cu nasul strâmb şi cu gura strânsă ca după corcoduşe verzi.

-Când a văzut moaşa că nu era în cameră, a fugit după ea şi cum nici ea nu era mulţumită de situaţie, când a găsit-o şi au dus-o la sala de naştere ţi se vedea capul.

La sfârşitul frazei tataie râdea cu lacrimi la gândul că puteam să cad în gaura wc-ului. Eram şi mai dezamăgită decât de cuvântul „mă-ta”. Ştiam că tataie nu minţea, dar ideea că eu „fata Mării de la Bucureşti” stârneam râsul oricui auzea povestea naşterii mele, mă întrista.

Tataie vorbea de unul singur. Priveam câmpul, fără să-i las impresia că mă interesa ce auzeam.

-Auzi? Tac-tu când a aflat că a născut Maria o fată - de data aceasta suna mai frumos „Maria” - fugea ca nebunul de la ai lui la noi şi spunea la toată lumea că eşti frumoasă ca el. Toţi ne gândeam cu milă la Maria noastră: să facă ea o fată şi asta urâtă?!

Era pentru prima dată când tataie mă enerva; îl vedea pe tăticu urât şi mai ales îi trecuse prin minte că Maria putea să facă o fată şi asta urâtă? Mamaie mă incrimina cu neamul lui tăticu din Buzău, dar niciodată nu a îndrăznit să spună că tăticu nu era frumos. Cum de îndrăznea el?! Pentru problema asta tataie era notat cu un punct negru în inima mea.

-Şi pe urmă? îl întrebam grăbită.

-Pe urmă, continua tataie cu un aer uşurat, te-am văzut toţi şi erai aşa de frumoasă, că ne-am spus: se vede de la o poştă că este fata Mării! Erai aşa de bună, că ne întrebam dacă nu erai mută.

Fruntea mi se descreţea încet, dar buba pentru tataie rămânea.

-Când veneaţi la noi, mă-ta-mare îi spunea Marii să te ciupească să plângi niţel; ne temeam că nu aveai glas.

Şi fericit că nu fusesem mută, tataie izbucnea în râs de răsuna tot câmpul.

-Pe la un an, te-ai făcut rea, măi tataie! mi-a spus cu părere de rău. Cum intrai în curte, începeai să urli ca din gură de şarpe.

Eram curioasă să ştiu de ce, aşa că fără nicio jenă i-am spus:

-Tataie, povesteşte mai repede, dacă te opreşti de fiecare dată, o să trebuiască să stăm toată ziua în căruţă ca să termini.

Tataie s-a foit puţin nemulţumit de graba mea şi cum elanul îi scăzuse, a reînceput povestea:

-Urlai pentru că voiai să te urci pe cal.

Am respirat uşurată.

-Şi?! Asta înseamnă că nu mă urcaţi?! l-am întrebat.

-Cine îndrăznea să te dea jos? Mi-a răspuns mirat. Tac-tu te ţinea pe cal, iar eu îl plimbam de ham şi o chemam pe măicuţa mea în ajutor, dar nu mă putea ajuta sărăcuţa, pentru că a murit când eram mic. Tu ştii că nu mi-o amintesc nici pe ea şi nici pe taica?

Mă uitam la el cu milă, dar cum totul se întâmplase de mult, puţin îmi păsa mie de povestea lui; eu voiam să o termine pe a mea. Bănuind că ardeam de curiozitate, îşi relua repede ideea:

-Când nu mai puteam de oboseală, tot plimbându-te prin curte, îmi trânteam căciula de pământ, iar mă-ta-mare te lua de pe cal, îţi dădea o palmă la fund şi...,

Tataie se uita la mine cu coada ochiului, dar eu ascultam fără să clipesc, după care continua...

-Îl înjura pe tac-tu şi pentru tine şi pentru Maria noastră, pentru că era prea slabă, măi tataie!

-Şi?! Tataie, ce mai făceam?! îl întrebam nervoasă.

Tataie începuse să dea semne de plictiseală.

-Toţi vecinii ştiau după gălăgie că amândouă sunteţi la noi şi din „nebuna Marii” nu te scotea nimeni. Când ai mai crescut nu ai mai vrut pe cal; te urcai în faiton şi te plimba amărâtu’ de tac-tu toată ziua prin curte.

-Mă mai bătea mamaie?

-De ce să te bată?! mă întreba mirat. Dacă aşa voia tac-tu asta era problema lui.

Eram fericită, ştiam că tăticu niciodată nu m-ar bate.

În schimb tataie reuşea să-mi umbrească pentru câteva minute bucuria de a fi cu el în câmp. Mi-ar fi plăcut să-l aud povestind lucruri frumoase, că ar fi mândru de mine, să aş fi cea mai bună dintre nepoate, cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă. Dn păcate, tataie nu voia cu niciun chip să-mi măgulească vanitatea şi în felul acesta nu auzeam decât răutăţi cum „îi chinuisem pe toţi din cauza calului şi al faitonului.”

-Tataie, m-am trezit vorbind dintr-o dată, îmi spui numai poveşti care nu-mi plac. Vreau să ascult ceva care să mă bucure; după spusele tale înţeleg că am fost mai rea decât o „urzică”.

Tataie m-a luat în braţe, m-a ridicat de pe locul meu ca pe un fulg, m-a aşezat pe genunchii lui şi după ce şi-a plimbat faţa prin părul meu, mi-a spus:

-Nu ştiu de ce, măi tataie, nu am văzut nimic din ce au făcut ceilalţi nepoţi, cu toate că sunt cu noi în sat; pe tine te iubim altfel şi eu şi mă-ta-mare. Poate, unde Maria a fost singura mea fată care s-a măritat departe sau poate pentru că a fost cea mai bună dintre toţi copiii. Uite aşa te iubim şi pe tine la fel de mult. Cu toate că faci prostii, simt că tu o să mă bucuri la bătrâneţe! Parcă măicuţa mea îmi spune noaptea că tu nu o să mă superi mereu şi într-o zi am să le spun ţătăncilor astea guralive: „O să vedeţi fa, asta este nepoata mea şi a venit să-mi facă injecţii, că sunt bolnav, şi să-mi aducă o ţuică!”

Mă lăsam strânsă de braţele lui, gândindu-mă că, totuşi tataie fără să-mi spună în fiecare zi, mă iubea ca pe mami.

Ajunsesem în faţa pământului lui tataie.

-Fetiţa, stop! i-am spus iepei şi am râs, strângându-ne degetele mici într-un cârlig amândoi, pentru că rostisem aceleaşi cuvinte deodată:

-Tataie, cine a murit? am strigat veselă.

-Un drăcuşor! mi-a spus.

Sărind repede din căruţă, tataie a slobozit calul, după care m-a coborât şi pe mine cu mâinie lui puternice şi cu degetele noduroase de muncă.

-Ce fac, tataie? l-am întrebat veselă.

-Nu faci nimic; mergi în urma mea şi strângi buruienile în târnă, să le luăm pe urmă acasă pentru vacă.

În mintea lui asta însemna nimic; trebuia să stau aplecată şi să pun una după alta buruienile în târna din nuiele, făcută de el în timpul iernii, la gura sobei. Uitasem toate poveştile lui triste, eram fericită că tataie al meu, care era iute ca „suveica”, avusese încredere în mine de mă luase cu el la câmp să-l ajut. Am început să trag târna după mine, fără să aştept ca tataie să înceapă plivitul buruienilor. Stăteam dreaptă în capul locului, ca un soldat în ziua defilării, aşteptând să încep cea mai importantă misiune din viaţa mea; în mai puţin de cinci minute deja, pe fundul târnei zăceau primele buruieni.

Uitasem totul şi eram fericită! Mă gândeam cu regret că, în primăvara viitoare aveam să fiu la şcoală, iar tataie o să muncească singur. Cu o undă de tristeţe în voce l-am întrebat, la ce s-ar fi aşteptat cel mai puţin:

-Tataie, aud mereu ceva despre înţărcat. Mamaie spune că „Leana vrea să înţarce viţelul la vacă”. Cum m-a înţărcat pe mine? Ce înseamnă asta?

S-a uitat la mine pe sub borurile pălăriei lui, îngălbenite de soare, şi-a îndreptat spatele şi cu un zâmbet care nu-mi promitea nimic bun, a început să-mi povestească:

-Măi nepoata lui tataie, apropiai doi ani şi sugeai lapte de la mă-ta care era slabă biata de ea, de ziceai că o să moară de plămâni. Nu ştiam ce însemna cuvântul plămâni, dar bănuiam, după privirea şireată, că iar îmi povestea ceva rău despre mine.

-Şi?! l-am grăbit nervoasă.

-Mă-ta, adică Maria noastră, te iubea, cum nu a iubit mă-ta mare pe cei cinci pe care i-a avut; nu voia cu niciun chip să te supere şi te mai şi lăsa să dormi cu sânul la gură.

Eram fericită; nici mami nu-mi refuzase nimic, până atunci.

-Şi?! l-am întrebat.

-Păi, când aţi venit odată la noi, Susana lipea prispele cu bălegar. Când a văzut că Maria şi-a scos sânul, iar tu umblai cu gura după el, a trântit o pleaşcă peste el. Mă-ta a început să ţipe, iar tu să urli. A fugit săraca repede de s-a spălat, dar tu nu ai mai vrut să te apropii de el. Ionel se văicărea de mama focului că o să-i moară fata, iar Maria o certa pe mă-sa că o să-ţi fie greaţă de mâncare toată viaţa. Ţi-e greaţă tataie? m-a întrebat fără să mă privească.

M-am gândit puţin şi am găsit că puteam să fiu cu adevărat rea, aşa cum fuseseră şi ei cu mine. Tăcând câteva secunde, cu nasul strâmb, i-am răspuns mulţumită:

-Măi tataie, să ştii că îmi este greaţă cam în fiecare zi când ceva nu-mi place şi mă doare în partea asta, am pus eu mâna în dreptul stomacului.

Ştiam că exagerasem după zâmbetul lui, dar m-am făcut că nu-l văd şi ca să nu-i dau răgaz să se gândească la răspunsul meu, l-am întrebat:

-Şi cu viţelul cum o să facă?

-La fel cum a făcut cu tine; pe ugerul vacii o să pună iarăşi bălegar frământat cu pământ galben şi cu apă. O să-i fie scârbă şi lui, aşa cum ţi-a fost ţie şi nu o să mai sugă.

Nu l-am mai întrebat nimic în ziua aceea. Auzisem atâtea răutăţi şi riscam să nu-l mai iubesc; era preferabil să tac şi să strâng buruienile în linişte, sub vântul cald de primăvată.

La prânz ne-am aşezat pe pământul care mirosea a proaspăt şi după ce am respirat uşurată, pentru că tataie părea mulţumit de munca mea, am început să-l ajut să întindă mâncarea pusă de mamaie în coşul de paie.

-Trebuie pus ştergarul, mi-a spus tataie cu un aer important.

Mi-am strâmbat nasul iarăşi; erau atâtea lucruri pe care le ştiam, dar nu mă gândeam la ele şi ca să-mi dau importanţă, l-am lăsat pe el să mă servească şi pe mine şi pe el.

Tataie a întins ştergarul alb cu flori pe margini, lucrat de mamaie cu un an în urmă. A scos pâinea, din care a tăiat câteva felii groase, iar în cele două farfurii de tablă a pus ouăle fierte de cu seară şi caşul. Îmi era foame, dar aşteptam, pentru că îmi plăcea cel mai mult smântâna.

Tataie ţinea mereu coşul acoperit cu un alt ştergar. Eram nemulţumită. Stăteam mereu cu buzele strânse şi cu nasul strâmb, gândindu-mă că mami nu ar fi uitat. Nici ouăle şi nici caşul nu-mi plăceau, dar din cauza golului din stomac, trebuia să mănânc ceva. Mă gândeam deja la mamaia cu pică.

Am început să-mi curăţ un ou fără poftă; l-am pus în farfurie şi am acceptat bucata de caş, la fel de mare ca a lui tataie. Muncisem şi încă nu ne terminasem treaba, mai aveam câteva ore bune după prânz şi cu gândul aiurea, am început să muşc când din pâine, când din ou. Simţeam zâmbetul lui tataie, cu toate că nu-l priveam.  Mă uitam departe în câmp; îmi plăcea pământul şi îmi plăcea la ţară. Pe alocuri vedeam ţăranii odihnindu-se ca noi, în picioare sau plivind buruienile din porumbul mic, care indiferent se legăna în adierea vântului de primăvară.

Eram supărată că nu stăteam la ţară. Era aşa de multă linişte şi atâta spaţiu, că aveam sentimentul că tot ce este, de la pământ până în cer îmi aparţinea. Mă uitam la tataie cu milă. El se bucura numai că avea la toamnă din ce să-şi facă mămăliga, pentru care deja tremura. Tataie auzise că „toate pământurile vor fi luate”. De cine? Nu ştiam.

Nici nu-mi imaginam cum puteau să fie luate? Pământul nu era ceva care putea fi luat şi pus deoparte.

Tot gândindu-mă, mi-am terminat caşul şi oul mai repede decât tataie, care, curios a început să caute iarăşi în coş.

-Se poate să te fi uitat Susana?!

-Nu mă iubeşte decât mami! i-am răspuns indiferentă.

Deodată, a scos din coş borcanul cu smântână şi fără să mă întrebe l-a vărsat jumătate în farfuria mea, întinzându-mi altă felie de pâine. Gura mi se umpluse de apă vâzând smântâna în farfurie, dar cum eram nepoata lui Gogu, deci aveam un gram din mândria ţăranului încălţat cu opinci, am privit indiferentă, până când tataie, jenat, a încercat să-mi explice:

-Dacă îţi puneam smântâna, nu ai fi mâncat nici caşul şi nici oul; atunci Susana mi-ar fi spus că nu am avut grijă de tine.

Ştiam că tataie spunea adevărul.  Îl iertasem şi tăcută, am început să înting cu pâine în smântâna încălzită de soare; la început plictisită, iar pe urmă cu graba înfometatului. Tataie mă privea cu un zâmbet satisfăcut; ştiam că el câştigase, dar nu mai avea importanţă.

După prânz am muncit amândoi fără să vorbim. Tataie se întorcea şi mă ajuta să umplu târna cu buruieni, pe care le căra la căruţă. Erajm obosită, dar fericită. Mă simţeam mare şi importantă. Petrecusem toată ziua în câmp.

Când ne-am întors acasă, spre seară, tataie avea poftă să povestească. Îl ascultam cu ochii închişi şi cu gândul la mami şi la tăticu. Nu auzeam decât frânturi, moţăiam lângă el şi din când în când îi simţeam degetele noduroase, care se înfigeau în mâneca pulovărului meu, punându-mă în poziţiee dreaptă. Numai când am ajuns în curte, am auzit-o pe mamaie bodogănindu-l pe tataie pentru că mă ţinuse toată ziua în câmp.

Am stat cu ochii închişi până m-au aşezat în pat şi au început să mă dezbrace. Am respirat uşurată, simţeam dragostea mamaiei, sărutările şi mângâierile ei, când mă îngânam cu somnul şi erau pentru mine cea mai mare bucurie.