GLORIE COPILARIEI capitolul IV

Capitolul IV

GALOŞUL DIN VIE

Într-o dimineaţă ne-am trezit mai târziu decât aveam obiceiul. Tataie plecase cu noaptea în cap la vie. Îl auzisem seara când îi spunea mamaiei că era timpul să înceapă „legatul”. Nu înţelesesem prea bine ce însemna „legatul”, dar nu avea nicio importanţă, ştiam că via nu era departe de casă şi mă puteam duce la el singură printre grădini.

După ce m-am plimbat prin curte plictisită, m-am apropiat încet de gardul vecinilor din spatele casei. Mamaia nu vorbea cu ei; găinile lor intrau la ea cu uşurinţă din cauza găurilor din gard, pe care aceştia refuzau să le repare. Printre ulucile gardului îl cunoscusem pe nepotul lor, Nicu. El era mai mare decât mine cu aproape zece ani. Îmi luasem obiceiul să privesc pe furiş la ei în curte. În dimineaţa aceea, Nicu m-a văzut el primul şi m-a fluierat, fără să-l vadă ai lui. M-am apropiat de gard; ştiam că îmi va da ceva. Dintr-o dată mi-am căpătat buna dispoziţie. Ca un hoţ am urmărit-o pe mamaie şi tiptil, m-am strecurat în spatele casei. În mai puţin de cinci minute şi-a făcut apariţia şi Nicu cu o căciulă, pe care o ţinea strâns la piept.

-Ce ai în ea? l-am întrebat curioasă.

-Am pui, mi-a răspuns pe şoptite.

M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am uitat în căciulă.

-Eşti mincinos, sunt ouă de păsărele!

-Dacă le spargi or să iasă din ele pui, mi-a spus, după care a început să mi le treacă prin gard unul câte unul. Aveam poala rochiei plină cu ouă.

-Ce fac acum? l-am întrebat.

-Le spargi pe rând, dar nu pe jos, să nu cadă şi să moară, aşa cum le ţii acum.

I-am răspuns afirmativ cu privirea şi cu frică să nu le fac vreun rău puilor, am spart primul ou.

-Niciun pui! I-am spus speriată când albuşul mi se prelingea printre degete, iar gălbenuşul clocit mi se întărea în palmă.

-Mai încearcă! mi-a spus zâmbind.

-Nici ăsta. Încă unul fără pui, i-am spus.

Şi tot aşa până când am ajuns la ultimul ou şi am realizat că Nicu mă păcălise. Am dat să mă ridic, dar ouăle sparte mi s-au prelins în poală, în jos pe ciorapi, în tenişi.

Într-o secundă am tras un ţipăt că, de data aceasta Nicu, speriat, mi-a întors spatele şi a fugit de îi scăpărau picioarele.

Din ce el se îndepărta, eu urlam şi mai tare, când am auzit-o pe mamaia ocărându-l pe Nicu, după care, fără să clipesc, m-am lăsat dusă pe sus, de mâinile ei.

-Dar-ar boala în sămânţa ta şi a lui! Cine o să te spele acum, crezi că eu am timp de prostiile tale? Nu ai văzut proasto că râde de tine? Astea sunt ouă uitate de păsări. Dacă te mai prind la gard, să ştii că te trimit la Bucureşti!

Mamaie vorbea şi smulgea hainele de pe mine, care miroseau a ouă clocite. Nu o auzeam, mă gândeam la ziua când Nicu îmi dăduse un singur ou şi găsisem în el un pui. Într-adevăr era mort, dar fusese un pui. Poate nu era vina lui că, de data aceasta, nu era niciunul.

-Mamaie, dar dacă găseam unul, nu era bine? am întrebat-o nedumerită că nu înţelegea cât puteam să fiu de supărată.

-Dacă te mai prind la gard să ştii că te arunc la ei! mi-a răspuns nervoasă.

Am îneput să mă plimb iarăşi prin curte. Mamaia era în spatele bucătăriei aplecată deasupra unui lighean, spălând hainele mele. M-am dus de două ori până la poartă, m-am învârtit prin faţa grajdurilor  şi m-am întors agale, fără zgomot. Deodată m-am gândit că, nu ar fi rău să-i fac o glumă mamaiei, care nu zâmbea decât foarte rar.

Când am ajuns în spatele ei, ocolind bucătăria pe din dos, mi-am oprit respiraţia cât am putut, lăsându-mi papucii la distanţă şi, în vârful picioarelor, am început să păşesc încet, încet, până când m-am apropiat de ea, care freca de zor la hainele mele. Când am considerat că era momentul potrivit, m-am aruncat în spatele ei ţipând puternic.

Mamaie a ţipat la fel de tare ca şi mine, că de data aceasta am înţepenit şi eu, speriată.

Când şi-a dar seama cine îi căzuse în spate, şi-a scuipat în sân de mai multe ori, făcându-şi semnul crucii şi în câteva secunde mă zgâlţia ca pe o rogojină plină de praf.

Dacă eu am vrut să o sperii, ei bine nu m-am aşteptat să mă sperie şi ea. Ce mă nedumerea cel mai mult era faptul că nu s-a bucurat deloc de gluma mea.

Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Când am scăpat din mâinile ei, am luat-o la fugă spre poartă cu papucii în braţe şi în mai puţin de cinci minute, eram în capătul viei noastre, uitându-mă după tataie. Alergasem ca vântul printre grădini, cu ochii plini de lacrimi de bătaia luată, mai mult pe nedrept, după părerea mea.

Mă gândeam la Nicu. Poate mă văzuse scuturându-mă mamaia.

Tataie nu se vedea. M-am urcat repede în prunul în care aveam patul de unde păzeam via când se cocea şi l-am zărit tocmai în celălalt capăt al locului. Nu era nimeni prin jur şi mi s-a făcut frică. L-am strigat de mai multe ori, dar nu m-a auzit. Neavând încotro, am luat-o tiptil prin vie, cu inima cât un purice.

Tataie lega cu papură de un arac tulpinile de viţă. Când se ridica, când se apleca. Mă apropiasem de el şi nu m-a văzut. Deodată un fulger mi-a luminat mintea. M-am oprit şi am trecut tiptil pe alt rând. Am început să-l urmăresc cu respiraţia oprită din cauza emoţiei. Tataie era foarte atent cum lega viţa. Nu se uita în nicio parte.

Uitasem bătaia pe care o încasasem de la mamaia. Un nou plan mi se contura clar în minte. Ştiam ce aveam de făcut. Cu aceeaşi abilitate cu care îi sărisem mamaiei în spate, m-am apropiat de tataie, ascunzându-mă după tufe, lăsându-mi iarăşi papucii la distanţă. Când tataie s-a aplecat să ia papura, cu un ţipăt haiducesc de a răsunat câmpul, i-am sărit în spate.

Dacă mamaie îşi revenise în câteva secunde, pe tartaie, în primele minute am crezut că l-am omorât. Nu avea nici voce şi nici forţă să se mişte. Stătea căzut într-o rână. Fericită că nu sărise să mă bată, am început să râd ca o nebună. Tataie nu-şi scuipase în sân, cum făcuse mamaie şi abia într-un târziu, amintindu-şi de „măiculiţa lui”, a început să o cheme, să-l ajute să se ridice de jos.

-Tataie mor! mi-a spus.

M-am oprit din râs şi m-am repezit să-i dau sticla cu apă. A sorbit câteva înghiţituri după care şi-a revenit.

M-am speriat când l-am văzut ridicându-se; nu ştiam ce avea de gând cu mine. În căzătură tataie îşi pierduse un galoş. S-a aplecat să-l ia şi după ce a dat cu el de câteva ori de pământ, l-a înfipt în vârful aracului la care lucra.

-Îl vezi? m-a întrebat cu voce tare şi supărat pe galoş.

Am dat din cap afirmativ.

-Aici am să-l las până mor, pentru că dacă nu am murit astăzi, nu am să mai mor niciodată, măi tataie.

Într-adevăr, timp de 32 de ani după aceea, în fiecare primăvară tataie punea galoşul cu pricina în vârful aracului şi nu uita niciodată să-l ia toamna. Mai târziu l-a înlocuit cu alt galoş. Acesta fusese locul unde trăise cea mai mare frică din viaţa lui, cum a mărturisit singur.

Am rămas cu el la vie şi am început să-i dau eu papura. Îmi părea rău că îl speriasem şi încet, pe ocolite, i-am povestit despre scandalul cu mamaia. Dacă ea îşi revenise aşa de repede, cum aveam să bănuiesc că tataie, ca bărbat, să fie la un pas de moarte?!

Când ne-am întors acasă, mamaia l-a ascultat pe tataie depănându-şi povestea, uitându-şi propria ei supărare. Dacă la început zâmbea, la sfârşit râdea mai tare chiar decât mine.

-Gogule, nu cumva ai bătut fata?

-Păi ce, mai aveam putere să alerg după ea? Abia m-am ridicat de jos, i-a răspuns tataie mirat că mamaia nu a înţeles că a fost la un pas de moarte.

În seara aceea am fost cuminte şi m-am învârtit pe lângă mamaie tot timpul să o ajut. Ştiam că mă iertase şi asta însemna că, dacă tăticu trece pe la noi, nu-mi va pune hainele într-o plasă, să mă trimită la Bucureşti.

În schimb m-au pedepsit. Trebuia să adorm fără poveste. Nu a fost decât spre ghinionul lui tataie, care, fără să bănuie că eram încă trează, a început să-i povestească mamaiei despre necazul lui cu vinul pe care i-l lăsase tăticu la vânzare.

-Ce fac, fa Susano? Nu-mi iese vinul lui Ionel la socoteală. Când l-am vărsat în sticle, a ieşit mai puţin cu trei litri.

-Tu nu ai băut?

-Câteva guri la fiecare sticlă, restul s-a vărsat, i-a răspuns tataie cu vocea omului vinovat.

Mamaie a tăcut. L-am auzit pe tataie oftând şi după o mică pauză a continuat mai mult pentru el:

-Am să pun şi damigeana mare în sticle. O să vărs un kil de apă în ea, că nu se vede şi pe urmă cine o să priceapă? Vinul lor de la Buzău este mai tare decât al nostru.

Mulţumit că îşi găsise singur soluţia s-a mai foit puţin şi l-am auzit repede sforăind. Am adormit zâmbind. Îl aveam pe tataie la mână şi mulţumită m-am întors şi eu cu spatele la mamaie. Legănată de pufăitul lui când pe nas, când pe gură, am închis ochii şi mi-am înfundat urechea în perna moale să nu-l aud.

A doua zi când m-am trezit, tataie era ocupat cu vărsatul vinului. Mamaia îl ajuta. De la distanţă îi citeam pe faţă aerul nemulţumit.

Când m-am apropiat de prispa coşarului, mamaia i-a făcut semn lui tataie să tacă. Era deja prea târziu. Bănuisem că operaţia avusese loc cu puţin timp înainte să mă trezesc. Limba mă mânca de zor, dar mârîiam în mine ca un căţel. Era prea devreme să le spun că ştiam totul.

Până la prânz, Gheorghe al Floarei, un vecin care locuia la câteva case mai spre gârlă striga peste gard:

-Băi nea Gofule, mai ai bre vin de vânzare?! Din vinul pe care ţi l-a adus Ionel?

Tataie era în grădină. Stăteam unul lângă altul şi întindeam la papură. Când l-a auzit, aşa cum avea obiceiul, a început să vorbească singur: „Aoleu, măiculiţa mea, beţivul ăsta se pricepe, dacă se prinde, m-am nenorocit, mă face de ruşine în sat!”

-La ora asta a băut deja tataie, nu cred că se prinde! i-am spus cu milă pe şoptite.

Tataie a făcut ochii mari şi speriat m-a măsurat cu privirea.

-Băi, nea Gogule, ce faci bre, nu mai auzi?! striga de zor Gheorghe.

Tataie nu se dezlipea din loc. Se uita mereu la mine, fără să îndrăznească să mă întrebe dacă eram la curent cu chestia vinului. Numai vocea mamaiei l-a mişcat din loc.

-Gogule, te aşteaptă Gheorghe! i-a strigat ea.

Şi fără să-l mai aştepte pe tataie, i-a făcut semn lui Gheotghe să intre. Acesta plescăia fericit în mijlocul bătăturii.

Tataie s-a dus la coşar şi a luat o sticlă plină până în gât. Gheorghe i-a dat o hârtie de cinci lei şi fericit a tras dopul.

-Trag numai un gât să văd dacă este la fel de bun! i-a spus cu viclenie în glas.

Tataie pălise. Eu îl priveam cu un aer şi mai viclean care însemna: „Să te văd pe unde scoţi cămaşa!”

Gheorghe a tras un gât bun, l-a tras şi pe al doilea, încă puţin şi termina sticla lângă noi. Tataie îl urmărea cu un ochi închis şi cu sufletul la gură. Eu fierbeam de supărare că prostul de Gheorghe nu simţise diferenţa; numai mamaia mătura liniştită în faţa grajdului.

-Băi, nea Gofule! a îneput săracul Gheorghe, dar imediat mamaie l-a pus la punct.

-Ia du-te, măi omule acasă, că noi avem treabă! Ce am deschis cârciumă în mijlocul bătăturii?!

Gheorghe, supărat a pus dopul la sticlă, a mai plescăit de câteva ori a plăcere şi s-a îndreptat spre poartă cu ochii la Ciobănel, câinele nostru, care, simţind frica lui tataie, mârîia printre dinţi. Când a închis poarta în urma lui, tataie şi-a luat căciula şi a trântit-o de pământ.

-Mama lui de vin, auzi, eu Gogu, să tremur în faţa beţivului de Gheorghe! Este pentru ultima dată! Poate să se supere Ionel pe viaţă.

-Gogule, i-a spus mamaia de la distanţă şi m-a arătat cu privirea.

Mă simţeam importantă, aşa că nu am putut să tac şi am completat şi eu:

-Da, tataie, cine te-a pus să verşi în vin...

Nu am avut timp să termin, deja tataie înhăţase la repezeală papura de jos şi vorbind singur, se îndrepta spre poartă, ducându-se la vie. Până seara mamaia a mai vândut câteva sticle. Mă ţineam după ea şi eram supărată că nimeni nu gusta din vin în faţa noastră. Tataie părea tot neliniştit şi înainte să adorm, l-am auzit şoptindu-i mamaiei:

-Prima dată în viaţa mea când mă simt un hoţ.

-De, Gogule, trebuia să-ţi termini vinul încet astă iarnă. Tu bei cu oala, cu aia mare de pământ şi când ai tras câte un gât din vinul lui Ionel, a fost cam larg gâtul tău! Ce vină are băiatul? Vrea şi el să facă un ban.

Fără să-l mai sculte, mamaie s-a întors şi m-a luat în braţe. Tataie s-a mai învârtit şi a adormit. În seara aceea nu a mai sforăit. Părea liniştit că nimeni nu remarcase că vinul era amestecat cu o sticlă de apă.

A doua zi mi-am făcut de lucru prin curte, dar nimeni nu a mai venit să cumpere vin.

Peste câteva seri ne-am trezit cu tăticu. Venise cu un prieten într-un camion. După ce m-a luat în braţe şi m-a pupat, i-a spus lui tataie:

-Tăticule ne e foame şi adu bre şi matale vreo două oale mari din vinul meu.

Mamaia a alergat să aprindă focul şi a pus de mămăligă. Tataie se învârtea agitat prin curte cu felinarul în mână, se ducea şi se întorcea şi nu găsea oala.

Mamaie mesteca mămăliga şi se uita după tataie cu milă. Ouăle şi brânza erau pe masă şi vinul tot nu mai ajungea. Tăticu vorbea cu un mustăcios despre pământ. Nu înţelegeam nimic, moţăiam rezemată de perete, aşteptam vinul şi eu ca şi el.

Odată cu mămăliga a ajuns şi vinul. Tăticu fuma şi vorbea. A umplut trei pahare şi i-a întins unul lui tataie, care stătea nervos în dreptul uşii. Mamaie a răsturnat mămăliga pe fundul din lemn şi a început să o taie felii cu aţa groasă, pe care o ţinea agăţată într-un cui la grindă.

Tăticu vorbea cu paharul în mână. Eu îl priveam pe tataie care se îngălbenea.

Au ciocnit paharele şi tăticu l-a tras pe tataie lângă el pe pat. Aburul mămăligii se ridica până în tavan. Mamaie a mărit flama lămpii, iar tăticu şi-a dus paharul la gură. Deodată tataie l-a întrebat ce face mami şi când venea. Tăticu a sorbit din pahar şi-a trecut palma peste buze şi i-a spus:

-Venim sâmbătă să luăm fata acasă.

Mamaia l-a privit cu regret. Tataia a respirat uşurat, nu pentru că ar fi scăpat de mine, ci pentru că  tăticu nu observase nimic deosebit în gustul vinului. Mă uitam la tăticu supărată în primul rând pentru că mă lua acasă şi în al doilea rând pentru că nu-şi cunoştea vinul.

După câteva minute, tot mâncând şi bând, tăticu a ridicat paharul în faţa lămpii, încercând să-i vadă culoarea.

-Şi-a schimbat puţin gustul! le-a spus indiferent.

Tataie era nervos, iar mamaia se învârtea calmă prin cameră, de la masă la celar. Mustăciosul, după ce a luat o înghiţitură i-a spus:

-S-a trezit puţin, a cam pierdut din tărie.

-Eu ştiu, măi Ionel, s-a grăbit tataie să răspundă.

-Da, tataie, am sărit şi eu fericită, are dreptate mamaia că ai gâtul cam lung, cine te-a pus să pui apă în vin?! Vezi, am continuat şi mai înfierbântată, dacă Gheorghe este prost, tăticu ştie ce vin ţi-a adus ca să vinzi!

Mamaia înlemnise cu un ştergar în mână, uimită că eram la curent cu secretul lor. Tataie, ca un condamnat îşi aştepta sentinţa.

Tăticu râdea cu lacrimi. Prietenul lui a bufnit într-un râs de i-a sărit brânza din gură. Încurajată de buna lor dispoziţie am dat plapuma la o parte, m-am aşezat lângă ei la masă, povestindu-le toată tărăşenia cu vinul şi cu apa.

La sfârşit toţi râdeau, mai puţin tataie, care, printre hohotele lor, căuta săracul să se justifice că nu avea pâlnie şi umplea sticlele direct din damigeană.

Au plecat târziu, dar înainte să sufle în lampă, tataie i-a spus mamaiei:

-Ionel nu a spus nimic. M-am speriat ca un prost, dar fata asta te omoară cu zile, este buzoiancă.

Nu a mai avut răgaz să-şi termine fraza din cauza mamaiei, care l-a oprit nervoasă:

-Gogule, nu vorbi de fată că este a noastră şi pe urmă tu eşti de vină. Adică, ce vrei, să ţină cu tine sau cu tac-su?

Tataie nu a îndrăznit să-i răspundă. S-a întors cu spatele şi ca de obicei a început să sforăie. Ştiam că era mulţumit. Tăticu nu-i făcuse niciun reproş şi luase totul în glumă.