GLORIE COPILARIEI capitolul I

Capitolul I

PRIMII PAŞI AI COPILĂRIEI

Cele mai frumoase amintiri le-am trăit într-un sat, în apropiere de Bucureşti, în casa bunicilor. Satul, pentru un trecător, nu are nimic deosebit, dar pentru mine rămâne cel mai frumos loc, acolo unde am deschis ochii la începutul anului ‘50. Căciulaţi nu este departe de Bucureşti, “la o alergătură de cai” cum îmi amintesc că spunea tataie; în mai puţin de o oră ajungi cu autobuzul, care şi-a făcut apariţia în sat prin anii ‘60.

Trenul trecea şi el pe undeva în câmp. La început tata mă purta în braţe, pe urmă, când am mai crescut, mă trăgea de mână: fie prin zăpadă sau noroiul negru şi lipicios pe timp ploios, fie prin praful lăsat de o căruţă în mijlocul verii.

Când mergi spre sat, de la Baloteşti ai în stânga la o aruncătură de băţ din şosea, gârla, cu malurile pline de trestii şi cu apa limpede. Pe mijlocul ei se legănau câţiva nuferi, iar malurile erau ticsite de trestii şi de sălcii plângătoare. Tot gârla era paradisul agitat al peştilor şi al broaştelor şi tot în apele ei se oglindea pădurea. De mult, se întindeau şi pe aici, faimoşii codrii ai Vlăsiei, care înconjoară până astăzi lacul Snagov. Gârla a dat atâta farmec copilăriei mele, că îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dat-o!

Indiferenţa la agitaţia din sat sau de pe câmp, se întindea într-un calm divin de la un capăt la altul al satului, prelungindu-se ca un şarpe puturos până în satul de mai sus. La intrarea în sat, tot pe partea stângă, între gârlă şi şosea, se află, până astăzi, cimitirul.

Copil, mă ţineam de fusta mamaei când intra să-şi tămîie morţii. Păşeam în urma ei cu ochii închişi şi cu respiraţia oprită, până în dreptul mormintelor unde erau îngropaţi străbunicii. Acestea erau aproape de malul gârlei, un motiv în plus, să mă lipesc şi mai mult de mamaie, de teamă că o broască, ce se încălzea la soare pe pământul cald, să nu ne ţâşnească printre picioare. Mamaie, cu jarul aprins, pe care îl plimbase de la un capăt la altul al satului într-o cutie veche înnegrită de conservă, o dată ajunsă în faţa mormintelor scutura din batistă câteva bucăţi de tămâie, trecând repede cutia deasupra mormintelor. Era tot timpul grăbită, de teamă să nu facă vreun rău cârciumăreselor. O dată tămâiate mormintele, cu un aer uşurat, punea cutia jos, în faţa crucilor mici din piatră.

Atunci respiram uşurată. Ştiam că după aceleaşi fraze pe care le repeta mereu, şi pe care le ştiam pe dinafară, “Măicuţa mea şi tăicuţul meu m-aţi lăsat singură!” îşi aranja basmaua cu mâna stângă, îşi netezea şorţul cu dreapta şi până să mă dezmeticesc, lua cutia din care mai ieşea puţin fum. Ca într-un vis, păşeam iarăşi cu ochii închişi în urma ei. Abia la ieşirea din cimitir, când mă împiedicam de podişca pusă peste şanţ, îndrăzneam să-i deschid şi până acasă bodogăneam în gând pe mamaie cu morţii ei. Uram gâştele şi găinile ţăranilor care se învecinau cu gardul cimitirului; lor nu le era frică să-şi petreacă ziua printre morminte ciugulind iarba, adesea atacând şi florile de pe morminte, spre disperarea ţărăncilor care veneau la tămâiat.

Casa bunicilorlor era pe şosea la capătul celălalt al satului. Şoseaua era bucuria copiilor: puteam să umblăm desculţi prin praful cald vara, fără să ne zgâriem picioarele şi să ne jucăm după ploaie, fără să intrăm în noroi “până la gât!” cum spunea mamaie.

Prin anii ‘50 toate casele erau bătrâneşti; cu prispă, cu pătul la poartă şi cu podişcă în faţă. Cei puţin mai înstăriţi înconjuraseră prispa cu un gard din stinghii cam de un metru şi ceva înălţime. Acestea aveau diverse desene sculptate în lemnul vopsit în albastru, verde sau roşu. Acoperişurile caselor, la început erau din trestie, pe care mai târziu au înlocuit-o cu ţiglă sau cu tablă. Îmi plăcea trestia pentru că primăvara păsărelele îşi refăceau uşor cuiburile, cu toate că ţăranii aveau grijă în fiecare vară să o cureţe sau să o înlocuiască pe alocuri. Toate casele aveau spre drum o grădiniţă plină de flori, după anotimpuri, care era îngrădită cu sârmă întinsă pe câţiva araci. Prin curte se plimbau agale gâştele şi raţele, care, în cârd plecau spre gârlă dimineaţa şi se întorceau seara. În naivitatea mea de copil le consideram deştepte, pentru că fiecare cârd îşi cunoştea singur casa la care revenea o dată cu apusul soarelui. Pe găini le găseam proaste, nu făceau decât să ciugulească toată ziua, fie prin curte, fie prin grădina mare, care se întindea de la grajd până spre fundul curţii.

Cel mai mult iubeam grajdul. Mirosul de fân vara sau de coceni uscaţi iarna, amestecat cu mirosul de transpiraţie al vacilor, îmi dădea o senzaţie de ireal. Tot spre grădina din fundul curţii era şi coteţul porcului; acesta mă speria.  Pe cât eram de fericită când mă strecuram în grajd pe lângă coada vacii, la locul unde erau caii, la început, pe urmă calul, ca în final niciunul, pe atât eram de nefericită când mă apropiam de coteţul porcilor. Nu aveam nimic împotriva lor, dar egoismul meu de copil era mai puternic decât compasiunea pentru animale; vaca o puteam duce de lanţ din drum până la grajd, calul se lăsa purtat de ham, numai de prezenţa porcilor nu puteam profita. Nu făceau decât să guiţe toată ziua după mâncare. Cu ce puteau să bucure un copil?!

Gardurile între vecini erau făcute din plasă de sârmă sau din uluci. Mă strecuram cu uşurinţă sau la cei din faţa casei sau la cei din spatele ei, fără să mă vadă mamaie şi cu o răutate inocentă, o lăsam să mă caute sau să mă strige, de cele mai multe ori supărată şi îngrijorată.

Casele erau simplu mobilate şi aveau două intrări. Prima era în aşa-zisa cameră de toată ziua. Pe un perete era soba cu plită, pe ceilalţi pereţi erau înşirate paturile, de obicei două. În dreptul ferestrei, pe masă era lampa; curentul electric nu ajunsese încă în sat. Saltelele erau umplute cu paie, iar pernele erau mari şi pătrate, umplute cu fulgi de gâscă. Patul era acoperit cu pleduri subţiri de bumbac sau din lână, după anotimp iar pe pereţi erau de jur împrejur puse nişte covoare ţesute iarna de mamaie la un “război”.

Cel mai mult îmi plăceau ştergarele de pe pereţi, făcute de mamaie din pânză albă ţesută la “război”, pe care cosea fel de fel de flori sau desene geometrice. Nu ştiu dacă aşa era moda sau dacă erau culorile preferate de mamaie, dar toate ştergarele erau cusute cu aţă portocalie, albastră şi cu puţin verde pe alocuri. Erau aşa de albe şi de bine scrobite pe pereţii proaspeţi văruiţi în toamnă, că le asemuiam fluturilor dispăruţi la sfârşitul verii. Din camera asta era o uşă care dădea în celar, o cămară mică din care ne urcam în pod şi unde se găsea butoiul cu vin. Acesta avea un cep, pe care tataie îl deschidea vesel de câteva ori pe zi spre nemulţumirea mamaiei. Fericită, îi săream în cârcă aunci când stătea aplecat să umple cana din lut, după care mă repezeam să sorb şi eu. Vinul era rece şi poate puţin acrişor, pentru că de fiecare dată mă scuturam înainte să-mi bag “boticul” cum îmi spunea tataie şi ameţită de parfumul de “căpşunică”, îmi ştergeam gura cu mâneca, plescăind a plăcere.

Podul când eram mică de puteam să mă urc singură şi mai târziu cînd începusem să visez cu ochii deschişi a fost locul meu preferat.

La început mă urcam cu frică, pe urmă cu curajul exploratorului, iar mai târziu cu sfiala păsărilor care visează să zboare într-o zi departe, fără să ştie unde şi mai ales când?! Îmi plăcea să cotrobăiesc prin toate colţurile şi de fiecare dată descopeream câte un nimic uitat de mult şi îngălbenit de timp şi de praf, cu care strâns la piept, fugeam la tataie să-mi povestească istoria lui. Mamaie mă certa, îi era teamă să nu cad de pe scara făcută de tataie din araci vechi şi noduroşi, dar şi pentru tavanele ei, care erau din grinzi mari, rotunde, vopsite în maron.

În camerele din faţă, “de la drum”, nu aveam voie. Erau camerele de “tinere”, tot cu paturi lungi şi înguste, tot cu grinzi în loc de tavan şi tot cu ştergare pe pereţi. Aici nu mai era nici soba şi nici plita. În camera de la “drum”, în faţa ferestrei, era o faţa de masă plină de trandafiri cusuţi cu aţă portocalie, care îţi atrăgeau atenţia imediat ce păşeai în cameră. Hainele de “tinere” le ţineau într-un şifonier cu două uşi de care tataie era foarte mândru, fiind printre puţinii din sat care nu-şi atârnau hainele de cuiele bătute în grinda de la tavan. În interior, pe una dintre uşi era lipită o oglindă. Nu era netedă, dar oricum era oglindă mare în casă, în faţa căreia, în ascuns, câmd găseam uşa deschisă, încercam să o imit pe mamaie sau cel mai adesea pe tataie. Nu am înţeles niciodată rostul camerelor “din faţă”, nu le locuia nimeni. Ne înghesuiam toţi în camera cu soba, fie că era iarna, fie că era vara.

Cele mai frumoase, în afara ştergarelor de pe pereţi erau muşcatele din ferestre, înflorite şi vara şi iarna, dând o nuanţă de veselie şi sărbătoare continuă.

Tataie îşi construise în faţa casei o bucătărie pentru vară, tot cu plită şi cuptor. Vara, în mijlocul camerei agăţau un felinar care ne lumina până terminam cina, după care ne continuam ospăţul în casă, în faţa luminii galbene şi palide a lămpii cu gaz, fie cu floricele coapte din porumbul rămas cu un an în urmă, fie cu câte o cană cu lapte cald.

În fiecare seară, mamaie mă spăla şi mă îmbrăca în pijama, mă culca învelindu-mă de teamă să nu răcesc sau să nu mă ciupească ţânţarii în timpul verii, neuitând niciodată să-l înjure pe tata cu neamul lui, pentru că ieşisem mai mult “buzoiancă” decât de a lor. Fără să aştepte să o rog, de teamă să nu scot un ţipăt, care se putea auzi “până în drum”, începea să-mi povestească despre cam ce ar fi putut face Păcală în ziua aceea, dacă nu ar fi murit de mult şi mai ales, dacă eu nu l-aş fi întrecut cu toate năzdrăvăniile posibile de care eram capabilă.

De fiecare dată, înainte de deznodământ, eram plecată cu moş Ene în paradisul viselor spre fericirea mamaiei, care, mulţumită, mă lua în braţe şi mă săruta pe frunte sau pe obraz cu vârful buzelor să nu mă trezească, adormind şi ea, nu fără oarecare griji pentru a doua zi.