GLORIE COPILARIEI capitolul II

Capitolul II

URSUL ŢIGANILOR

La şase ani mă ţineam după tataie ca un pisoi. Avea ceva în el, pe care, la vârsta aceea nu mi-l puteam explica, ceva ce mă atrăgea ca un magnet şi care mă asigura că, indiferent ce prostie aş fi făcut, mai mult decât „aoleu, măiculiţa mea!” nu puteam să aud. Pe vremurile acelea cred că era trecut de cincizeci şi cinci de ani. Era înalt şi puţin adus de spate, mai mult ars de soare decât brunet, cu ochii verzi neştiind nici el de ce se obişnuise să privească mereu cu unul mai închis decât celălalt. Tataie fusese un bărbat frumos la tinereţe, era tot timpul grăbit şi îngrijorat, de teamă că nu-şi va termina printre primii treburile din câmp. Era iute la mânie cu mamaie şi cu fetele lui, dar nouă, nepoţilor, ne tolera toate prostiile la care nici nu ar fi îndrăznit să viseze vreuna dintre fete în copilărie. Farmecul lui era cînd ne povestea fie o înâmplare, fie vreo nenorocire care dăduse peste el. Atunci eram toţi fascinaţi. Cel mai adesea noi ne prăpădeam de râs, numai el, nedumerit sau supărat, ne privea cu un aer încurcat, de care se lăsa păgubaş repede şi îşi continua cu mai multă patimă istoria.

Mai târziu am înţeles de ce râdeam toţi de nenorocirea lui: cu inteligenţa lui nativă, dominată de optimismul omului simplu, căuta şi într-adevăr găsea, în fiecare act partea comică a situaţiei, ceea ce pentru el era „prostia altuia”. Dacă la început era nedumerit de râsul nostru, la sfârşit râdea şi el cu noi sau dacă situaţia era mai tristă decât de obicei, ne privea cu un aer mizerabil, că pur şi simplu ni se făcea milă de el şi ca să ne justificăm, îi argumentam: „felul tău de a povesti ne stârneşte mai mult râsul decât compasiunea.”

Mamaie era tăcută, calmă şi frumoasă, cum o văd şi acum după atâţia ani. Era micuţă de statură, subţire şi purta tot timpul rochiile de culori închise, cu un şorţ alb pe deasupra. Avea ochii de un albastru- cenuşiu, care, cu pielea ei albă şi cu ovalul perfect al feţei, îi dădea o distincţie de părea coborâtă dintr-o icoană bizantină. Pe cât era tataie de gălăgios, căci vorbea şi singur prin curte, pe atât era mamaie de tăcută. Pe unde trecea tataie, auzeai în urma lui: „măicuţa ta, măicuţa mea” şi alte înjurături nevinovate...Între calmul ei şi gălăgia comică a lui, tataie ne-a atras precum „sacul cu poveşti”.

La şase ani mă plictiseam şi mă uitam după mamaie cu răutate; nu avea timp să stea lângă mine şi să-mi povestească unul dintre basmele ei aşa de frumoase, pe care în mod sigur şi le amintea de când era copil. Adesea mă aşezam sub corcoduşul de lângă gardul de la drum şi priveam printre uluci la copiii care se jucau pe drum, nestingheriţi decât de o căruţă, care trecând, lăsa în urma ei un praf greu de respirat. Din când în când, mamaie mă striga, să se asigure de prezenţa mea, după care, liniştită, îşi vedea de treburile ei.

Într-o zi, fetele din faţa casei noastre mi-au făcut semn pe furiş să intru la ele în curte. Fără să aştept să mă cheme a doua oară, am pândit-o pe mamaie când a intrat în casă şi cum pe drum era multă gălăgie, m-am strecurat la ele. Fetele lui „Gafton” m-au împins în casă cu un aer conspirator. Stăteam toate ascunse după perdeaua din camera de „tinere” de la drum, pline de importanţă, dar cu frica în sân ce-i drept, aşteptâmd clipa în care mamaie îmi va observa lipsa.

Nenorocirea a fost că, în acelaşi timp, pe drum trecea un taraf de ţigani, care ţopăia în ritmul muzicii cu o căciulă în gură în care trecătorii aruncau bani. După el, la mică distanţă, mergeau copiii din sat, cu gurile căscate şi nu-şi credeau ochilor cum ursul nu obosise de atâta ţopăială. Mamaie ştia că îmi era frică să ies din curte când treceau ţiganii, aşa că şi-a continuat liniştită treaba în casă.

Ursul trecuse de mult şi noi nu văzuserăm încă nimic ieşit din comun în curtea noastră. Eram supărată, mă simţeam lipsită de importanţă pentru că mamaie nu-mi observase lipsa şi cu un aer mizerabil, am lăsat să cadă colţul perdelei, uitând-o şi eu, jucându-mă cu cele două fete, care erau mai mari decât mine cu câţiva ani. Eu eram copilul, una mama, alta tata. Când una, când alta mă sărutau sau mă puneau la colţ; trebuia să stau în pat şi să mă prefac că dorm sau să plâng pentru câteva palme pe care mi le dădeau cu dărnicie în partea din dosul pantalonilor. Tot jucându-se cu mine nu am auzit când părinţii lor au intrat în curte de la cîmp. Numai vocea lui Gafon, care înjura câinele, ne-a amintit, la toate trei, de pericolul în care eram, dacă ne găseau împreună şi mai ales în camerele de „tinere”.

Grăbite, fără să mă vadă cineva, m-au aruncat pe fereastra care dădea în spatele casei, de unde m-am furişat printr-o crăpătură a gardului în bătătura babei Stanca, oarba care moţăia pe prispa casei. Când să trec drumul la noi, tot în clandestinitate, o aud pe Moacsa lui Naie care, de peste gard m-a strigat:

-Unde ai fost fa, fată, o să te omoare măta-mare, dacă nu a murit până acum?! după care a râs mulţumită.

Numai după golul din stomac mi-am dat seama că am stat prea mult la fetele lui „Gafton” şi în mod sigur, mamaia îmi observase lipsa. Fără să-mi întorc capul am fugit direct în grădină după o glugă de coceni şi tremurând de frică, am început să privesc speriată spre drum. O uram pe vecina indiscretă mai ales că de aici o auzeam ţipând către altă ţărancă:

-Vezi fa! Se vede Susana sau Gogu? Nebuna lui Maria a fost la astea a lui Gafton.

Ştiam că mamaie nu vorbea cu ai lui Gafton, în plus întârziasem prea mult. Începusem să tremur de frică şi să plâng. Trebuia să fac ceva să o impresionez, să nu mă bată. Atunci mi-am amintit de mami şi de tăticu, şi necăjită, am început să mă jelesc cu aşa foc că mamaie cu tataie înştiinţaţi de prezenţa mea acasă, auzindu-mă plângând s-au speriat şi mai mult.

Când au intrat în curte, mamaie îşi ţinea basmaua în mână; cum alergase îi alunecase de pe cap, iar tataie, roşu la faţă şi transpirat, îşi pierduse vocea de câte ori a trebuit să spună: „Aoleu, măicuţa mea ce nenorocire pe noi, ne-au furat ţiganii fata!” Mamaia s-a repezit spre mine, dar eu ştiind ce-mi aşteaptă fundul, am început să dau târcoale după gluga de coceni, să nu mă prindă.

-Dar-ar praful în sămânţa ta de buzoiancă nebună! îmi striga furioasă.

-Las-o fa, Susano! Bine că nu am pierdut-o, că nu ne rămânea decât să ne aruncăm în gârlă! îi striga tataie cu vocea sufocată de emoţie şi oboseală.

Profitând de slăbiciunea lui, am început să ţip şi mai tare.

Deodată mamaie s-a oprit, oprindu-mă în faţa ei fără nicio posibilitate de fugă. Imediat m-a prins de gulerul rochiei şi aruncându-şi basmaua din mână, mi-a tras câteva palme în acelaşi loc în care încasasem şi de la fetele lui Gafton, cu puţin timp înainte.

Mamaie mă ocăra, iar tataie se văieta, gândindu-se că Dumnezeu îi ocrotise în ziua aceea. Numai eu, cu ochii măriţi de frică priveam când la unul când la altul. Înţelesesem că mamaie îmi observase lipsa după ce trecuseră ţiganii şi speriată alergase în urma lor, să vadă dacă nu cumva mă ţineam după ei cu restul copiilor din sat. S-a întâmplat să vină şi tataie de la câmp şi amândoi, înnebuniţi de lipsa mea, au alergat de la un capăt la celălalt al satului, gândindu-se că poate plecasem la verişoarele mele. Tot satul ştia că Gogu o pierduse pe fata Mariei de la Bucureşti, numai eu nu bănuisem nimic, lăsâmdu-mă antrenată în joacă înpreună cu fetele lui Gafton. În ziua aceea am fost pedepsită, nu mai aveam voie să mă apropii de poartă. Trebuia să mă joc în mijlocul curţii, „la vedere”, cum spunea tataie.

După mai bine de o oră, plictisită, dar totuşi mulţumită că ar fi putut fi şi mai rău, m-am îndreptat spre grajd, unde mamaie mulgea vaca. Îmi plăcea mirosul de lapte cald. Mamaie stătea pe un scăunel şi micuţă cum era, părea intrată toată sub burta vacii. M-am aşezat pe vine lângă ea, dar cum o ştiam supărată nu îndrăzneam să-mi cer porţia de lapte proaspăt. Mamaie mă privea cu coada ochiului. Într-un târziu m-a întrebat:

-Ce prostie ai mai făcut de stai aşa cuminte?

Am ridicat din umeri, ceea ce ar fi putut însemna “Eu ştiu ce înseamnă prostie pentru tine?” şi la fel de cuminte, am continuat să privesc cum laptele muls cădea cu zgomot în căldare.

-Adu-ţi cana, ce mai aştepţi? mi-a spus pe un ton care însemna „Hai că te-am iertat!”

Atunci, grăbită am ieşit în curte şi de acolo în bucătărie, unde cana mea din tablă smălţuită, albă cu floricele roşii, era agăţată sub o policioară. La fel de repede m-am întors, dar cum în ziua aceea totul îmi mergea „de-a-ndoaselea”, am alunecat cum am intrat în grajd şi m-am oprit în mamaie, care se rdica cu găleata în mână.

După câteva balansări pe care le-am făcut amândouă, m-am oprit cu piciorul în găleată, iar mamaie a căzut înapoi pe caunul şubred, care trosnind sub greutatea ei insignifiantă, a dezechilibrat-o încă o dată. Speriată a încercat să se agaţe de mine. Laptele îmi umpluse pantofii şi o priveam cu ciudă pentru nenorocirea în care mă vârâse. „Cine a pus-o să se ridice înainte să ajung?”

Eram una peste alta, cu laptele care se prelingea încet printre picioarele noastre şi mirate de rapiditatea scenei, nu îndrăzneam să ne ridicăm. Numai mugetul vacii ne-a trezit din starea de şoc pe mamaie iar pe mine, din cea de frică. Cu inima bătând să-mi spargă pieptul aşteptam să vorbească ea întâi.

-Te-ai lovit? m-a întrebat cu o voce grijulie.

M-am bucurat că era întuneric în grajd şi nu mi-a văzut zâmbetul; atunci în mod sigur şi-ar fi schimbat culoarea timbrului.

Am oftat mulţumită şi am răspuns cu un mârâit care însemna mai mult „da”. Mamaie speriată m-a împins de pe ea, cu un oarecare efort s-a ridicat, pipăindu-mă din cap în picioare, să vadă dacă mă durea pe undeva:

-Slavă Domnului, că nu ţi-ai rupt ceva, maică! Astăzi prea nu ne-a fost bună ziua.

Mă aşteptam să fiu acuzată şi ajunsesem să fiu compătimită, aşa că deodată din mintea mea sentimentul vinovăţiei a dispărut ca o picătură de rouă şi după vorba mamaiei, am crezut că „aşa ne fusese scris în ziua aceea să pătimim!”

-Şi laptele?! am întrebat-o mirată.

-Să fie morţilor! mi-a răspuns cu voce calmă, ca şi cum le făcusem un bine morţilor ei dragi.

-Să le fie! i-am răspuns cu un aer convins că acesta ar fi adevărul.

Repede m-am gândit dacă într-adevăr cunoscusem pe cineva care murise, bucurându-mă astfel de laptele vărsat. Am ieşit din grajd fericită. O cunoscusem pe baba lui Fane Matei, care murise în timpul iernii şi ştiam că fusese săracă şi şchioapă. Eram mulţumită, dacă nu chiar mândră de întâmplarea cu laptele. Atâţia morţi aveau ce bea în seara aceea!

Nu am mai avut timp să fac altă „prostie”, era deja târziu.

Spălată de mamaia, cu codrul de pâine albă în mână, făcută în cuptorul de chirpici din spatele casei, înmuiat în laptele cald, dar muls de dimineaţă, căci cel de seara îl lăsasem să se verse pentru morţi, m-am lăsat dusă de tataie în braţe până în casă şi o dată culcată am adormit mulţumită. Pentru prima dată nu o auzisem pe mamaie spunându-mi „Să vină Maria să te ia, că dacă nu m-au albit fetele mele, tu o să mă şi omori, maică!”

Nu făcusem nimic mai mult decât de obicei, poate chiar mai puţin, atunci de ce să fi dormit supărată? Nu era niciun pericol să mă trimită la mine acasă, la Bucureşti. Scăpasem uşor, poate că ursul ţiganului îmi purtase noroc!