DINCOLO DE BARIERA TRISTEŢII

Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2011

În afară de cântatul cocoşilor şi lătratul îndepărtat al câinilor, în noaptea de 28 februarie 1984 nu se auzise nici măcar zgomotul lăsat de vreo maşină. Întunericul căzuse asupra oraşului ca o perdea grea şi apăsătoare, aşteptând să se piardă în razele aburii ale zorilor. Fiecare răsărit, aducea cu el şi lumina unei noi speranţe care se stingea cu primele ştiri de la radio sau din presă şi murea înainte de a se naşte chiar şi în sufletul celor mai optimişti. Din întunericul nopţii şi în mirosul lăsat de bombardamentele din timpul zilei, Beirutul luminat de ploaia de stele şi de lumina caldă, răsfrântă din lună, plângea în tăcere. Războiul civil, dura deja de opt ani. Cu toate distrugerile materiale şi pierderile în vieţi umane, bătrânul oraş rezista violenţei cu încăpăţânare şi la fiecare nou răsărit de soare sau apus, se acoperea de culori şi de umbre inedite, anume revărsate peste el de graţia divină, în semn de consolare pentru tot ce se întâmplă şi să-i aducă aminte că nu l-a abandonat . Înconjurat de munţi, oraşul îşi spăla lacrimile zilnic în apa de azur a Mediteranei şi tot acolo îşi îneca suspinele în faţa celor care îşi încărcau valizele în portbagajele taxiurilor, având o singură dorinţă, să ajungă cât mai repede spre aeroport sau port, unde începea drumul pribegiei. Mulţi îşi jurau să nu se mai întoarcă, alţii erau convinşi că nu-şi vor putea păstra promisiunea, dar numai sfidarea celor care rămâneau, dădea Beirutului speranţa că nimeni şi nimic nu-l va anihila. Oraşul era sfâşiat de încăpăţânarea şi dorinţa de putere a politicienilor, de complotul marilor puteri, a ocupaţiei siriene, dar mai ales al zecilor de răniţi şi morţi aproape zilnic. Dimineaţa, într-un decor confuz, în partea de est şi de vest a oraşului, viaţa îşi relua cursul, după luptele de la începutul lui februarie. Situaţia era gravă, dusă până la confuzie. Nimeni nu mai era capabil să gasescă o soluţie în conflictul dintre creştini şi musulmani. Zilnic de o parte sau de alta a demarcaţiei, între vest şi est, se aruncau bombe sau se trăgea cu armament greu. La radio se anunţa numele persoanelor răpite de o grupare sau de altă, sau al celor răniţi sau morţi pe străzi. Numai copiii bucuroşi, eliberaţi de grija şcolii, se jucau pe balcoane sau în curţile clădirilor printre maşini sau saci de nisip. Fiecare zi însemna o nouă provocare pentru miile de oameni. Nimeni nu ştia dacă seara se mai întorcea acasă sau dacă la întoarcere îşi mai găsea pereţii locuinţei, bunurile adunate sau pe cei dragi. Se îmbrăţişau la plecare şi fiecare îşi arunca privirea spre “Cel de sus“, ca şi cum protecţia nu le putea veni decât de la El. Aşezată pe marginea unui scaun în sala de aşteptare a spitalului francez, Anna tremura şi îşi ştergea cu mâna lacrimile care se vărsau din abundenţă pe obrajii livizi de durere şi de oboseală. Era a doua noapte de când aştepta cu înfrigurare ca uşa de la reanimare să se deschidă şi să poată descifra în privirea doctorilor un semn de încurajare. Numai că nimic nu se întâmplase în cele patruzeci şi opt de ore. De fiecare dată sau ridicau din umeri neputincioşi sau pur şi simplu treceau pe lângă ea evitându-i privirea. Mia o privea de la distanţă. Venea cu două pahare de cafea în mână. Pe hol schimbase câteva cuvinte cu una dintre infirmiere. Nu mai era nimic de făcut. Totul mai dura câteva ore. Prânzul era termenul dat de doctori. Ar fi vrut să-i spună Annei, să o pregătească încet, numai că, starea ei o îngrijora. Prefera să nu-i spună nimic, să afle vestea brusc. Ar fi însemnat să o lipsească de un gram de speranţă, câteva ore. Nu avea dreptul. S-a gândit să o îmbrăţişeze şi să o consoleze. Numai că îi lipsea forţa şi nu şi-ar fi găsit cuvintele necesare, pentru o astfel de situaţie. A pus cafeaua pe măsuţa de lângă ea şi a început să-i maseze spatele. Anna s-a oprit din plâns şi tremurat, şi-a aprins o ţigară şi a început să-şi plimbe palmele pe paharele fierbinţi. Deodată şi-a ridicat privirea spre Mia:

-Este la sfârşit?

Mia şi-a ridicat umerii neputincioasă. Îi afirma îndoiala fără cuvinte. Deodată, Anna s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa salonului de reanimare. A sunat la soneria din dreptul uşii. Aceasta s-a deschis. A privit-o pe Mia şi a intrat. “De la distanţă pare o adolescentă” şi-a spus aceasta şi s-a aşezat pe scaunul de pe care se ridicase Anna, implorându-l în gând pe doctor să nu-i permită să intre. După mai bine de cinci minute, Mia a început să se plimbe nervoasă. Uşa s-a deschis şi a putut să o vadă de la distanţă. Era aşezată pe scaun lângă patul lui Tanius. Îi ţinea mâna şi plângea. Involuntar şi-a făcut semnul crucii.

-Încă nu, i-a spus pe şoptite aceeaşi infirmieră cu care vorbise cu câteva minute înainte.

-Nu? a întrebat-o mirată şi a răsuflat uşurată. Imediat i-a şoptit:

-Să nu o lăsaţi prea mult. Infimiera i-a făcut un semn cu privirea şi după ce a închis uşa s-a îndreptat spre Anna. Se ruga şi plângea. Nu a vrut să o întrerupă şi s-a îndepărtat. Anna avea dreptul să stea lângă soţul ei, ultimele minute, s-a justificat aceasta. Tanius părea liniştit. Nu mai avea forţă să deschidă ochii sau poate era în comă. De mai bine de douăzeci de ore tensiunea era pe limita dintre viaţă şi moarte. Din când în când, Anna îşi ridica privirea spre ecranul care îi marca “plecarea“. Ar fi vrut să-l trezească, să-i strige să nu o abadoneze şi mai ales să-i mai spună încă odată cât de mult îl iubea şi ce frumoasă a fost viaţa lor în cei cincisprezece ani trăiţi împreună. Crezuse că în momentul plecării lui Tanius, inima ei avea să se oprească. Nimic din tot ce îşi imaginase nu se întâmplase. Stătea pe scaun lângă el şi îi strângea mâna în palmele ei reci. Îi venau în minte tot felul de amintiri despre ei şi cu teamă privea ecranul ca şi cum s-ar aflat într-o gară şi îşi spuneau ultimele cuvinte şi gânduri, tot aşteptând semnalul impegatului. Totul era aşa de simplu, împins până la banalitate. Soţul ei se stingea încet şi ea neputincioasă îl privea. Nici nu leşinase de teamă sau de durere, nici măcar nu urla aşa cum făceau alte femei. Îi strângea numai mâna ca şi cum ar fi vrut să-i spună pur şi simplu “drum bun, dragul meu!“ De patru ani, trăia cu ideea că va pleca poate înaintea ei. De patru ani, tremura de fiecare dată când treceau să-şi facă analizele şi de mai bine de un an, fiecare sfârşit de lună însemna o victorie asupre morţii. Acum îi rămâneau câteva ore sau minute, să poată sta alături de el. Le trăia cu o teamă interioară, să nu-l trezească. Sufletul începea să se revolte împotriva ei. Indirect o acuza de calmul ei. Şi-a retras o mână şi şi-a pus-o pe piept. Pentru o secundă a crezut că inima nu-i mai bătea. După alte câteva secunde, o lacrimă i-a căzut în palmă. Deci plângea, sau lacrimile îi curgeau fără să le mai simtă. Şi-a lipit obrajii de palma lui caldă şi a început să-i vorbească: ”Vreau să iei cu tine lacrimile mele, poate îţi va fi sete sau dor de noi. Ce vom face fără tine? Mi-ai promis că voi îmbătrâni cu tine? Cine îmi va spune în fiecare zi bună dimineaţa draga mea soţie? Mi-ai promis şi mi-ai dat atâta iubire, că nu voi putea supravieţui fără ea şi mai ales fără tine. Hanny are şi el nevoie de tine, de iubirea şi grija ta.” Cuvintele îi curgeau cu repeziciune. Avea presentimentul că va pleca înainte să-i spună tot ce avea în suflet şi în minte. Palmele ei şi mâna lui Tanius era umede. Le-a şters cu mişcări lente pe şalul pe care îl avea aruncat pe umeri. Deodată aparatul s-a oprit. Speriată, i-a făcut semn infirmierei. Aceasta s-a apropiat cu paşi lenţi. -Trebuie, întors butonul, i-a spus. S-a oprit singur. Infirniera i-a evitat privirea şi mai ales să-i răspundă. După câteva clipe de ezitare s-a apropiat şi i-a răspuns: -Va rog să ne lăsaţi singuri, pentru câteva minute, avem nevoie să-i administrăm un alt medicament. Anna a răsuflat uşurată şi l-a privit pe Tanius. Faţa era roz, nimic palid care ar fi prevăzut moartea. Dormea sau poate era treaz, dar nu putea sau nu vroia să o privească. Vroia să o protejeze de privirea lui care îi implora milă şi exprima durere. Poate că în sinea lui se simţea vinovat că nu-şi ţinuse promisiunile făcute. S-a uitat la ceas şi s-a îndreptat spre uşă.

Era deja ora cinci. ”Ce repede a trecut noaptea“, şi-a spus şi a căutat-o cu privirea pe Mia.

-Am ieşit numai pentru câteva minute, i-a spus când aceasta curioasă s-a îndreptat spre ea. Deoadată, au auzit vocea doctorului şi în aceeaşi clipă braţele lui au cuprins umerii Annei. S-a întors pe loc şi s-a lăsat să alunece. Un fulger i-a trecut prin tot corpul.

-A plecat? A plecat, nu-i aşa? repeta fără oprire.

-Da, da, îi şoptea doctorul. În final, când a încetat să vorbească, a ridicat-o şi împreună cu Mia s-au îndreptat spre scaunul unde tremurase ultimele ore.

-A plecat fericit, i-a spus uşurat, pentru că, în sfârşit găsise cuvintele potrivite, cu care spera să o consoleze. Anna l-a privit mirată pentru o secundă.

-Da, a asigurat-o încă o dată. Este ca şi cum v-aţi despărţit la ultima barieră. Tu ai rămas şi el a trecut. Te-am privit cum plângeai şi mai ales te-am auzit vorbindu-i. A plecat fericit pentru că ştie că are întotdeauna un loc sigur pe pământ, inima ta şi a lui Hanny. Cu iubirea ta, l-ai ajutat să treacă. A trecut senin. Mâna ta, într-a lui, i-a dat energia necesară să ajungă în partea cealaltă. Anna plângea în tăcere. Mia îi mângâia părul. Emoţionat doctorul se uita la ele şi nu reuşea să plece. O cunoştea pe Anna de mai bine de un an de zile. Pleca de fiecare dată de lângă ea şi Tanius revoltat pe Dumnezeu, pe viaţă şi pe destine. Şi tot de fiecare dată se întreba, ”de ce Dumnezeu, nu-i lasă pe cei care se iubesc să trăiască împreună până la adânci bătrâneţe.” Dar nu întârzia să-şi răspundă, ”atunci de frica morţii, toată lumea s-ar iubi.”

-Trebuie anunţată familia, a spus Mia, spre salvarea lui.

-Am să-i sun eu, s-a grăbit să-i răspundă doctorul şi cu un aer uşurat şi grăbit a plecat spre recepţie.

-Ce facem? a întrebat-o Anna Mia s-a uitat cu atenţie la ea şi i-a spus: -Iartă-mă! Anna a privit-o mirată.

-Am ştiut că este pentru ultima dată când îl aduceai la spital. Am ştiut de la doctor, i-a spus repede, justificându-se de îndrăzneala ei. Tot ce trebuie am în maşină, a adăugat, după care a respirat uşurată. Se gândise la clipa aceasta de sute de ori. Nu şi-o imaginase aşa de simplă.

-Cum am să-i spun lui Hanny? Ieri i-am promis că ne vom întoarce în câteva zile.

-Este un băiat mare, la patrusprezece ani te va înţelege, nu a depins nimic de tine. Anna s-a ridicat şi spre surprinderea ei, Mia a urmat-o.

-Vreau să stau lângă el când îl pregătesc şi…îl îmbrăcă. Nu vreau să-i fie teamă că l-am abandonat. Vreau să fie totul perfect.

-Ah, nu! i-a spus Mia speriată.

-Adu-mi hainele! i-a strigat Anna şi parcă mai fermă ca niciodată a deschis uşa şi a intrat la reanimare.

Tremurând din cauza emoţiilor, Mia s-a executat. Dinţii îi erau încleştaţi şi mâinele crispate pe cheia de la maşină. Pregătise totul cu sora ei când Anna îl însoţea pe Tanius la spital. Hanny le privise calm, fiind convins că de data aceasta, tata se va întoarce de la spital, nu ca de obicei în pijama, ci în maşină alături de mama. Singurul care a presimţit că nimic de bine nu se va întâmpla, era canişul lor. Ca de obicei, fiecare mişcare a celor care îi vizitau, era acompaniată de un lătrat. Tanius avea obiceiul să glumească pe seama lui şi privind-o pe Anna le spunea: “Când voi pleca, ştiu că Pucii, rămâne bărbat în casă.” Cinismul lui, o enerva pe Anna. Ele zâmbeau şi îi priveau pe amândoi, fără niciun fel de comentariu. Sub gluma simulată, Tanius ascundea durerea vieţii lui. Acum alerga pe scări cu inima strânsă şi cu mintea răvăşită. În cap îi răsunau încă şoaptele lui Tanius cu douăzeci şi patru de ore în urmă: “Să nu o lăsaţi singură, ea vă iubeşte, vă consideră familia ei, să nu o lăsaţi să plângă prea mult timp. Şi mai ales să-şi refacă viaţa. Mai târziu Hanny va avea nevoie de un bărbat în casă, de un prieten. Şi mai ales Anna să nu rămână singură.”

-Doamne, ce om, ce păcat! îşi spunea Mia şi emoţionată nu reuşea să deschidă uşa de la maşină. Deodată s-a simţit învăluită de o umbră; inima i s-a oprit şi încă puţin ar fi căzut lângă maşină, cum îi căzuse din mâna pachetul de ţigări.

-Doamnă, pot să vă ajut cu ceva? a auzit o voce răguşită în spatele ei. Era paznicul. A respirat uşurată şi după ce s-a ridicat, i-a mulţumit mai mult din politeţe cu un “nu”, abia auzit, motiv pentru care acesta şi-a repetat întrebarea şi mai insistent. După o altă clipă de tăcere i-a pus în braţe hainele lui Tanius şi, fără să spună vreun cuvânt, i-a făcut semn să o urmeze. Mia mergea fără să privească în urma ei. Numai paşii paznicului o asigurau că acesta o urma. Era epuizată de stress şi de oboseală. Îi era teamă pentru Anna, o aştepta o zi lungă şi dură. Se întreba dacă va avea forţa necesară. Slăbise în ultimele luni şi se plângea de spate. Era normal, în urma efortului pe care îl făcuse zilnic. Îl ridica pe Tanius la baie de mai multe ori pe zi. În subconştientul ei o admira. Suferea cu Tanius, plângeau sau râdeau împreună. “Trăim în simbioză de ani de zile“ îi spunea în zilele în care o găsea palidă, obosită şi mai ales îngrijorată. “O adevărată tragedie pentru ea” şi-a spus când punea piciorul pe ultima treaptă de la primul etaj. S-a uitat surprinsă în jur, nu era nimeni şi după ce a luat pachetul din braţele paznicului a sunat cu timiditate la uşa salonului de reanimare. Abia ce a atins soneria că uşile s-au deschis şi doi infirmieri au şi împins patul lui Tanius afară. El era acoperit cu un cearşaf, iar Anna palidă în spatele lor, îi strângea papucii la piept. -Mergem jos, la camera mortuară, a apucat să-i şoptească şi deja cei doi împingeau patul în liftul rezervat numai bolnavilor. Pentru o clipă a crezut că Anna se clatină. A închis ochii şi imediat a auzit-o spunându-i: “Pe scări, Mia.” La parter îi aştepta fratele şi sora lui Tanius. Anna le-a făcut semn să o urmeze. Nimeni nu a întins mâna să o uşureze pe Mia de pachetele destul de grele. “Încă un etaj“ s-a încurajat singură şi a urmat resemnată drumul. Sora lui Tanius încerca să plângă, dar nu reuşea. Anna a înfipt mâna în ei, i-a împins înăuntru şi cu o undă de duşmănie a tras cearşaful care îl acoperea pe Tanius:

-Luaţi-vă adio de el! Sora lui Tanius a început să-l strige şi cu mare efort i-au apărut câteva lacrimi. Anna îi săruta fruntea şi îi mângâia părul.

-Sarută-l, i-a ordonat Anna. După o clipă de ezitare, s-a apropiat şi i-a atins mâna speriată.

-Săruta-l, i-a strigat încă o dată. Încă un efort din partea ei şi o privire duşmănoasă spre Anna. S-a apropiat de Tanius şi i-a pus mâna pe obrazul ei.

-Şi, tu! s-a adresat cumnatului ei. Este fratele tău mai mare i-a spus, după care a tăcut.

-A, nu, nu, lui îi este frică de morţi. Nu a pus mâna nici pe mama, s-a grăbit să răspundă Mary, privindu-l pe Faruk. Acesta şi-a scuturat capul speriat. Anna tăcea, dar îi pătrundea cu privirea. Mia vorbea cu unul dintre infirmieri. Tonul din vocea Annei a speriat-o. Cunoştea problemele dintre ei şi îi era teamă de o scenă. I-a dat hainele şi discret i-a şoptit:

-Este obosită, şi după o mică pauză a continuat, să nu o lăsaţi înăuntru, aşteptăm afară. Acesta a privit-o în semn afirmativ şi s-a îndreptat spre Anna.

-Doamnă, regulamentul ne obligă să vă spunem să aşteptaţi afară. De fapt îmbălsămarea şi restul durează mai bine de câteva ore. Vorbea şi cu o mână o îndrepta spre uşă. Când a deschis uşa, ca să o consoleze a adăugat:

-Mai avem două persoane înaintea soţului dumneavoastră. Anna şi Mia s-au aşezat pe primele scaune din hol. -Noi plecăm, i-au spus Faruk şi Mary, deodată. Amândouă i-au privit mirate.

-Cum să plecaţi înainte să discutăm, să aranjăm totul? i-a întrebat Anna agresivă. Înmormântarea va fi mâine, le-a spus. Vreau la biserica noastră, de anunţul în ziare şi de sicriu mă ocup eu.

Mia o privea şi nu-şi revenea. Deoparte Anna care se impunea şi vroia să controleze totul, iar de cealaltă parte indiferenţa, dacă nu, chiar răutatea celor doi.

-Pentru bani, le-a spus când se pregăteau să plece, se fac facturi şi plătesc la urmă.

-Rămânem în contact, i-a spus cumnatul ei, şocat mai mult de Anna care a decis sa se ocupe de tot, decât de decesul lui Tanius. Odată plecaţi Anna şi-a şters lacrimile şi i-a spus lui Mia:

-Trebuie să mergem să alegem sicriul şi să aranjez cu pompele funebre. Este prietenul lui Tanius care îi cunoaşte. Dacă îl las pe el, la sfârşit voi avea o factură umflată de o să ajungem în tribunal. Aşa au făcut la moartea celuilalt frate. Plăteşte cumnata mea de doi ani şi tot nu a terminat.

Mia a zâmbit şi a urmat-o iarăşi ca un robot. Nu avea nimic de adăugat. Cunoştea problemele din familia lor şi la fel ca şi Anna îi detesta pe cei doi. Ajungând în parcare, Mia a întrebat-o pe Anna:

-Nu este cumnatul tău cel care vine spre noi? Aşteaptă puţin să vedem ce vrea.

Acesta s-a apropiat ca un miel ce aştepta să fie sacrificat:

-Anna, vor începe prietenii noştri să vină la condoleanţe. Trebuie să vii la mine.

După o clipă de gândire, care de fapt a durat o eternitate pentru acesta, răspunsul a venit ca o săgeată otrăvită:

-Condoleanţele oficiale vor avea loc în salonul bisericii, două zile după înmormântare. Pe urmă, cine vrea, poate veni la domicilul defunctului. Eu nu primesc condoleanţe decât în aceste două locuri. În rest vă priveşte.

Faruk o privea şocat. Mia şi-a întors capul să nu-i remarce zâmbetul. Anna a intrat în maşină şi a demarat motorul. În clipa următoare îl lăsă perplex, în fumul de la eşapament. Mia o vedea pentru prima dată zâmbind. Abia când ieşeau din parcare a îndrăznit să-i spună:

-L-ai şocat. Nu se aştepta să fii capabilă să aranjezi înmormântarea soţului tău. O libaneză nu ar fi avut reacţia ta.

Anna zâmbea cu buzele strânse. La primul stop a privit-o pe Mia şi i-a spus:

-Mergem acasă să mă schimb, mâncăm ceva şi dau câteva telefoane.

La următorul stop a continuat:

-M-au detestat şi subapreciat. M-au considerat o idioată dintr-o ţară din est. Cred că nici nu ştiu care e capitala noastră. Faruk, şmecherul familiei nu a vorbit cu Tanius mai bine de cincisprezece ani. Nu a venit niciodată să-l vadă bolnav. L-am chemat de mai multe ori pentru Tanius, ca să nu moară supărat cu el. Ar fi trebuit să se împace înainte. Motivul eram eu. Acum vor vedea ce înseamnă să aibă o cumnată “comunistă“.

S-a oprit. Mia nu i-a mai pus nicio întrebare şi nu a făcut niciun comentariu. Pentru luna februarie era foarte cald. Prin parbrizul maşinii, soarele încălzea cu generozitate. Şoferii erau grăbiţi şi toţi claxonau să-şi facă loc să treacă primii. Teama de a nu fi surprinşi de bombele aruncate la întâmplare îi speria. Pentru prima dată, Mia o vedea pe Anna calmă la volan. Din când în când, o privea discret, îi era teamă să nu adoarmă. Căldura o copleşise pe Mia. Ar fi vrut un duş şi pe urmă câteva ore de somn. Şi-a trecut mâna prin păr, şi-a scos pantofii. Avea picioarele umflate. Era o diferenţă de douăzeci de ani între ea şi Anna. Adesea şi-o imagina fata ei. Nu regretase niciodată că ratase mai multe ocazii să se căsătorească. Fusese prea comodă şi egoistă. Nu ar fi suportat să depindă de cineva. Independenţa ei, o determinase şi pe sora ei mai tânără să-i urmeze exemplul. Trăiau într-un apartament luxos pe malul mării, în Junieh. Afacerea le mergea în timpul războiului mai bine decât şi-au putut imagina. Călătoreau amândouă de mai multe ori pe an. Aveau cele mai fumoase colecţii de haine din tot oraşul şi nu ratau nicio ocazie mondenă sau recepţie. Au cunoscut-o pe Anna cu ani în urmă. Tanius era prieten cu fratele lor, şi-au petrecut toată tinereţea împreună. Când acesta s-a căsătorit, Tanius a încetat să-i mai viziteze. Îl întâlneau seara în oraş şi se scuza de fiecare dată că era foarte ocupat. Îl cunoşteau de mult, îl iubeau şi ştiau că nu vroia să-l deranjeze pe Samir. Soţia lui era geloasă şi nu ar fi văzut cu ochi buni prietenia lor. Tanius era cunoscut pentru scandalurile lui zgomotoase cu femeile. Era galant şi generos, numai că, le schimba prea des. Niciuna nu-l lăsa până când nu avea o răfuială cu el, sau cu cea care îi lua locul. Când au aflat peste câţiva ani că s-a căsătorit cu o străină, au pariat toţi pe durata relaţiei lor. Nimeni nu le-a dat mai mult de un an. Abia peste trei ani, când au cunoscut-o pe Anna, au fost impresionaţi nu numai de ea, dar Tanius devenise un alt om. Se putea citi în privirea lui cât era de fericit şi mulţumit. Pe Anna o trata cu tandreţe şi cu respect. Fiecare femeie cu care ieşise înainte era geloasă şi se întreba “ce are ea şi nu am avut eu?“ Anna le invitase la ei de la prima lor întâlnire. După această vizită au rămas nedespărţite. Dacă nu se vedeau într-o zi, nu puteau să doarmă niciuna, nici cealaltă sau dacă nu-şi vorbeau măcar la telefon. Deodată un zgomot infernal a trezit-o pe Mia din depănatul amintirilor.

-O bombă, i-a spus Anna cu o voce impertinent de calmă. Mia a întins mâna şi a deschis radioul. Afară, claxonul maşinilor devenise de nesuportat. Era aşa de speriată că pur şi simplu nu reuşea să spună ceva. Anna conducea prudent. Într-o altă ocazie ar fi auzit-o ţipând ca şi ceilalţi şi claxonând cu toată forţa. Spre surpriza ei, Mia a auzit-o ca prin vis:

-Trebuie să ajungem acasă, nu avem nevoie de alte probleme. Tanius trebuie înmormântat.

Mia a zâmbit fără să-i răspundă. Deci acesta era motivul pentru care devenise prudentă dintr-o dată. Nu a mai căzut o altă bombă. Deci era una care fusese arucată la întâmplare. Ora bombardamentului nu era încă fixată. Când au intrat pe strada lor, deja nu mai era nimeni afară. Numai pisica Annei era în faţa garajului. Mia se aştepta ca aceasta să treacă pe lângă ea, fără să o privească. Nu era momentul să o mângâie, aşa cum avea obiceiul. Dar spre uimirea ei, pisica a primit şi de data aceasta câteva cuvinte şi mai ales a fost lăsată să-şi frece capul pe pantofii Annei, după care, fericită le-a condus până la lift. Mai departe nu îndrăznea din cauza lui Pucii, care deja lătra. Simţise maşina şi preventiv, o bănuia pe Tigruţa că o aştepta pe Anna. Namat le-a deschis uşa palidă. Imediat le-a făcut semn spre Hanny. -Nu i-am spus, i-a şoptit Annei. Deodată uşa salonului s-a deschis şi Hanny zâmbid a sărit în braţele Annei. -Cum este papa, de ce nu a venit cu tine?

-Hanny, a reuşit să-i spună Anna şi a izbucnit în plâns. Papa …şi a tăcut. -Dar Mia i-a luat hainele, i-a spus el surprins.

-Da, a confirmat Anna, dar a plecat, nu pentru că a vrut. A plecat pentru că fiecare avem de la Dumnezeu o limită şi poate, avea nevoie de el, acolo “sus“ şi l-a chemat. Hanny cu ochii măriţi asculta fiecare cuvânt care era rostit de Anna din ce în ce mai rar. Ea le căuta, iar el le aştepta cu respiraţia întretăiată.

-Vrei să spui că, papa a murit?

-Da, îngeraşul meu, a reuşit Anna să-i răspundă şi amândoi îmbrăţişaţi au început să plângă.

Namat i-a împins spre salon. Anna îi ţinea capul lui Hanny la pieptul ei şi plângeau în hohote. Băiatul s-a îndepărtat de Anna şi a întrebat-o cu agresivitate:

-De ce nu mi-ai spus niciodată că papa va muri. Aş fi profitat de prezenţa lui mai mult. Aş fi dormit cu el, i-aş fi spus mai des cât de mult îl iubesc, aş fi avut mai multe fotografii cu el, aş fi făcut în fiecare zi un film cu noi.

Când a spus ultimul cuvânt s-a repezit spre Anna, i-a tras o palmă şi a început să o lovească. Reacţia lui le-a şocat pe toate trei la început. Mia şi Namat s-au repezit spre el şi l-au tras afară din salon. Anna era mereu în picioare, încă nu-şi revenise. Din cealaltă cameră se auzeau ţipetele lui Hanny:

-O urăsc, l-a ţinut numai pentru ea, seara nu mă lăsa să intru în dormitorul lor, să nu-l trezesc. Mai bine murea ea. O egoistă şi o mincinoasă! Îmi spunea că într-o zi va fi sănătos. După zece minute, nu se mai auzea decât un plans înfundat şi întrerupt de suspine. Namat şi Mia îi vorbeau când una, când cealaltă. Se priveau şi amândouă aveau aceleaşi gânduri. Într-un târziu au ieşit din cameră.

-O aşteaptă o viaţă grea cu el, a spus Mia. Namat a privit-o şi şi-a mişcat capul repede ca să nu o vadă Anna, care se îndrepta spre telefon.

-Trebuie să ne grăbim, le-a spus după ce a telefonat de mai multe ori şi a intrat în baie.

-Mă aşteptam să am probleme cu ea, a început Mia să vorbească, numai că Namat nu o asculta. Într-un târziu i-a spus:

-Anna plânge în baie şi fără să aştepte vreun răspuns din partea lui Mia, Namat s-a îndreptat spre baie. După ce şi-a umplut cana cu cafea, Mia a ieşit din bucătărie şi din dreptul uşii i-a făcut semn cu mâna lui Namat.

-Las-o să plângă, are şi de ce. Bine că şi-a impus să reziste. La spital mi-a promis sau mai bine spus şi-a promis să fie demnă pentru Tanius. Să se ocupe de tot, aşa cum s-a ocupat de el. Are timp să-l plângă tot restul vieţii.

-Îl va plânge dacă Hanny nu va uita ziua de astăzi. O va considera datoare mult timp, i-a spus Namat.

-Prostii, i-a răspuns Mia. -Copiii nu le iartă părinţilor nimic, pe când părinţii uită şi le iartă totul. Trebuie să intrăm în baie, şi fără să mai aştepte un răspuns a lăsat-o pe Mia în bucătărie, privind în urma ei, surprinsă de răspunsul acesteia. ”Namat nu l-a iertat niciodată pe tata când nu a lăsat-o să intre la facultate“ şi-a spus cu tristeţe după care, şi-a lăsat ceaşca pe masă şi a plecat în urma ei la baie. Aici a găsit-o pe Anna îmbrăcată sub duş, plângând şi Namat cu prosopul în mână rugând-o să se calmeze. Au scos-o amândouă într-un târziu din baie, au dezbrăcat-o de hainele ude, au şters-o şi după ce au îmbrăcat-o cu halatul de baie, i-au uscat părul şi au aşezat-o pe pat. -Trebuie să mănânci şi să te odihneşti măcar o oră! i-a spus Mia pe un ton categoric.

-L-aţi sunat pe Karim? Aţi vorbit cu pompele funebre? le-a  întrebat Namat.

-Am sunat, ne aştepată la ora trei, i-a răspuns printre lacrimi Anna.

-A, foarte bine, atunci ai timp să te odihneşti, i-a spus Mia şi fără să mai aştepte un răspuns din partea Annei a împins-o în pat şi a acoperit-o cu o pătură. Namat s-a aşezat lângă ea.