DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Dureri greu de consolat

Editura ANAMAROL, 2011

DURERI GREU DE CONSOLAT

Aşezată în salon cu telefonul pe genunchi, Anna îşi privea ţigara cum ardea singură în scrumieră. Când Tanius trăia avea obiceiul să-l certe pentru ţigările fumate în salon. “Îmi afumi perdelele şi îmi intră fumul în mătasea fotoliilor“,îi reproşa de fiecare dată. Acum nu o mai interesa nimic, nici fumul şi mai ales salonul. Îşi pierduse obiceiul să stea în camera de zi. Se simţea deprimată, fără aer şi mai ales avea senzaţia că locul ar fi prea strâmt pentru aş reaminti serile când veselă deschidea uşa invitaţilor, dar nu înainte ca Tanius să-i facă ultimul compliment.

În fiecare dimineaţă, după ce îşi bea cafeaua şi fuma câteva ţigări, ofta adânc, masa cu palma în dreptul inimii timp de câteva minute, după care frunzărea ziarul mai mult din obişnuinţă decât din curiozitate. Apartamentul devenise prea mare fără prezenţa lui Tanius. Hanny devenise şi el tăcut şi foarte rar îl auzea râzând. Cu toată dragostea ei de mamă, îi era dificil să renască complicitatea care existase între ei. Şi cu cât căuta să şi-l apropie, să împartă împreună amintirile, să-şi facă proiecte, cu atât mai mult simţea că el se îndepărtează şi o ascultă cu o neîncredere greu de simulat. Toate încercările eşuaseră, aşa că, resemnată, aştepta ziua când el o va căuta şi va fi conştient că, dacă i-a ascuns adevărul în privinţa evoluţiei bolii lui Tanius, a fost pur şi simplu din dorinţa de a-l proteja şi nicidecum de a-l fi păstrat numai pentru ea. Totul în jurul ei i se părea de o tristeţe bolnăvicioasă. Nu vedea nicio punte să poată ieşi din situaţia aceasta. Hanny nu o privea şi nu-i vorbea decât strictul necesar. Situaţia politică era mereu aceeaşi. La bursă dolarul urca şi cobora necontenit, ceea ce o panica, nu ştia ce să facă cu banii pe care îi avea. Biroul era închis. Avocaţii plecaseră încet, unul după altul, luând clienţii şi dosarele cu ei. Nu-şi putea imagina ce ar putea să lucreze, fiind conştientă că va fi obligată să găsească şi o altă sursă de venit. Adesea plângea ore întregi, singură în baie sau dimineaţa când Hanny era la şcoală. Aflase că printre prietenii lui Tanius erau deja câţiva care pariau pe văduvia ei. Unii îi dădeau un an, alţii mai cu suflet o vedeau deja cu un amant înainte să se împlinească anul. Toate bârfele spuse de câte-o binevoitoare o întristau şi o determinau şi mai mult să închidă uşa vizitelor multora dintre ele. “Avem nevoie de timp şi eu şi Hanny“, îşi spunea ca o concluzie finală, după fiecare zi care se sfârşea. Într-o dimineaţă telefonul a sunat. Soneria lui a trezit-o din meditaţia sumbră şi cotidiană.

-Anna, sunt eu Mia. Ce ţi se întâmplă?, a auzit vocea îngrijorată a acesteia.

După un oftat, Anna i-a răspuns:

-Ca de obicei, acasă.

-Te-am sunat de mai multe ori săptămâna aceasta, dar de fiecare dată Hanny mi-a spus că nu eşti acasă. Anna a simţit cum un curent rece îi trece prin tot corpul şi s-a grăbit să-i răspundă: -Am ieşit zilnic prin cartier, la cumpărături sau pe la câte-o vecină. -Asculta-mă cu atenţie, i-a spus Mia. Sâmbătă seara am invitaţi. Printre ei şi inginerul despre care ţi-a povestit Samir. Are unul dintre cele mai mari birouri din oraş, trebuie să vii să ţi-l prezint. Îl cunoştea pe Tanius, aşa că poate îţi va da un loc la el în birou. -Si Hanny?, a întrebat-o cu o îndoială în glas. -Hanny, s-a grăbit Mia să-i răspundă, sau vine cu tine sau rămâne acasă. -Vorbim mai târziu, i-a spus, cu o anumită ezitare. Trecuseră zece luni de la decesul lui Tanius. Toată această perioadă o petrecuse pe canapeaua din salon sau la bucătărie, la câte-o cafea cu Rosy vecina ei de palier. Gândul că va trebui să aibă o discuţie cu Hanny o traumatiza. Bănuia de la început răspunsul pe care avea să i-l dea, “nu văd ce rost are opinia mea?” Aceasta era fraza pe care se obişnuise să o asculte de fiecare dată când încerca să discute câte-o problemă împreună. Aşa că, trebuia să ia hotărârea singură şi să i-o spună, ca o simplă informaţie. De data aceasta îi trebuia un plan, nu vroia să plece nervoasă şi mai ales să nu-l lase nici pe el trist acasă. Şi-ar fi considerat seara condamnată din start. Dintr-o dată telefonul a sunat parcă mai strident ca niciodată. Fără să vrea a tresărit. Mirată s-a ridicat încă odată din fotoliu şi s-a îndreptat spre holul de la intrare. Şi-a aprins o ţigară şi înecată de fum a răspuns: Vocea lui Hanny a pătruns-o ca un fior. Părea emoţionat şi grăbit. Prima frază i-a fost un reproş: -Cat timp îţi trebuie să răspunzi?! -Eram în salon, i-a replicat ea, şi după ce a mai tras un fum din ţigară, pauză în care aştepta să-i spună motivul pentru care o sună, a auzit:

-Mam, după care a continuat, parcă şi mai grăbit să scape de povara pe care o purta în el. Mam, mă auzi? Iartă-mă!

-Pentru ce mami? Anna se privea în oglinda de la consolă. Îşi vedea sau avea senzaţia, inima bătând cu putere şi viteză. Simţea cum pieptul şi bluza vibrau. Era speriată. O fracţiune de secundă a crezut că îl pierde pe viaţă, ceva grav se întâmpla.

-Mam, astăzi profesoara de franceză mi-a luat dicţionarul. L-a scăpat din mână şi …a făcut o pauză.

-Ce?, spune mai repede, s-a trezit ţipând Anna.

-A căzut o scrisoare, era de la papa, numai pentru mine. Am înţeles, a fost voinţa lui, tu nu ai nicio vină...

Hanny vorbea şi Anna avea senzaţia că se învârtea într-un carusell.

-Mam, mă auzi?, a întrebat-o Hanny pe un ton îngrijorat.

-O, iubiţii de voi, i-a răspuns copleşită de emoţie. -Mam, iartă-mă! Mă poţi ierta?, îi repetă întruna Hanny.

Între două respiraţii, a reuşit să-i spună, vino să mă iei, m-am învoit la director. Trebuie să te văd şi să recitim împreună scrisoarea.

-Am plecat, i-a spus Anna.

Şi-a luat repede geanta de pe scaun şi a deschis uşa. Plângea şi tremura. Ca o nebună repeta într-una “mi-am regăsit copilul, multumesc Tanius, multumesc Tanius…” Maşina ei era blocată. A început să ţipe la portar:

-Al cui este acest Opel? Trebuie să plec.

Portarul, de un calm dus la extrem, poate şi şocat de starea ei, îi explica să aştepte vecinul, care se urcase numai pentru aş lua ce uitase…

-Sună-l să coboare, acum să coboare!

Fără să-şi dea seama, plecase în papucii de casă. A pornit maşina. Îl privea pe portar gesticulând în faţa interfonului. Probabil încerca să-l convingă pe vecin să coboare cât mai repede. Deodată a tresărit, cineva i-a bătut uşor cu degetul în geam. A întors capul şi a văzut-o pe Rosy zâmbind.

-Credeam că o să bem cafeaua împreună?

-Un miracol s-a produs, i-a răspuns Anna şi fără să-i dea şi alte explicaţii, a demarat cu viteză sub privirea celor trei.

-S-a pierdut de tot doamna, a spus cu amărăciune în glas portarul.

-Heee, a continuat vecinul, ce crezi că un bărbat este un nimic în casă!?

-Ce om a fost...

Rosy le-a întors spatele şi s-a îndreptat spre lift. “Doi bătrâni sclerozaţi, se cred şi ei că ar fi buni la ceva“, şi-a spus nervoasă şi a trântit uşa liftului în urma ei.

Anna, din ce conducea, seninătate punea stăpânire pe sufletul ei. Cu puţin înainte de a ajunge în faţa colegiului, paradoxal în mai puţin de douzeci de minute, trecuse dintr-o extremă în cealaltă. Devenise liniştită, chiar senină şi fără să premediteze comportamentul ei vis-a vis de Hanny, a oprit în parcare, lipsită de orice plan de a-l aborda.

Hanny era aşezat pe bordura trotuarului. Servieta era lângă el, iar el cu scrisoare în mâna stătea cu capul plecat. Anna a garat maşină înainte de a ajunge lângă el. Totuşi cei câţiva paşi trebuiau să-i dea câteva fracţiuni de secundă, să-i apară demnă, dar şi plină de tandreţe. Ajunsă în faţa lui, Hanny a ridicat privirea. Ochii îi erau roşii de plâns şi alte lacrimi îi sticleau pe retină. În clipa când Anna se pregătea să-l mângâie şi să se aşeze lângă el, Hanny a izbucnit în râs. -Mam, ai plecat în papuci?

-Ce importanţă are, pentru tine aş pleca şi prin foc, a replicat Anna şi i-a tras capul spre ea.

Îi ţinea obrajii între palme şi îl săruta cu o sete disperată, voind să-i şteargă umiditatea lăsată de lacrimi pe faţă şi în suflet.

-De zece luni, nu mi-ai mai spus “mam”, mi-a fost dor şi teamă. Bine că nu mi s-a oprit inima atâtea nopţi când te priveam până la ziua cum dormeai. Copilul meu, de astăzi am să învăţat să trăiesc şi să zâmbesc numai pentru tine.

Hanny, copleşit de îmbrăţişările Annei, a îmbrăţişat-o aşa cum numai el ştia să o facă în felul lui de când era mic, şi a început să-i mângâie părul şi să-i şoptească:

-Mam, mă poţi ierta, pentru tot acest timp în care te-am urât? Lovită ca de un cuţit în inimă, a găsit forţa să-i răspundă:

-Ai crezut că mă urăşti, un copil nu-şi poate detesta mama. Ai suferit în felul tău. Lui Dumnezeu i s-a făcut milă de noi.

Şi fără să mai aştepte vreun răspuns de la el, s-a ridicat ajutându-l pe Hanny arătându-i servieta care părea aruncată cu indiferenţă. S-au urcat în maşină.

Anna bănuia ce putuse să scrie Tanius în scrisoare, aşa că, aştepta discretă să i-o citească Hanny. Înainte să întoarcă cheia în contact, i-a spus pe un ton simplu şi normal:

-Mergem la cimitir. Nu ai fost decât odată în aceste luni. Îi vom spune lui papi doar că-l vom iubi şi nu-l vom uita niciodată. În loc de răspuns, Hanny i-a adresat o întrebare:

-Tu ţi-ai găsit scrisoarea? -Ce scrisoare? îl întrebă ea frânând brusc.

-Îmi scrie să te las singură, când o vei citi! Inima Annei a început să bată şi mai tare. O durere ascuţită a început să-i cuprindă tot abdomenul. Hanny o privea curios şi încerca să-i descifreze reacţia. Conştientă, a reuşit să-şi scuture capul, în semn că “nu”.

-Atunci mergem acasă, i-a spus Hanny, cam neconvins de adevăr.

Fără să-i răspundă, Anna a luat direcţia casei. Era curioasă să-şi găsească şi ea scrisoarea. Îşi dorea să înlăture orice dubiu din sufletul lui Hanny şi în plus avea şi ea nevoie de cuvântul lui de “adio“. Au intrat în casă tăcuţi. Fiecare avea gândurile şi bănuielile lui. Anna nu era convinsă de existenţa unui cuvânt de “adio“ pentru ea. Îl suspecta pe Hanny că ar fi încercat să o verifice dacă avea idee de scrisoarea lui. În clipa când deschidea uşa de la apartament, Rosy a deschis-o pe a ei şi fără nicio ezitare l-a întrebat pe Hanny:

-Te simţi rău, ce-i cu tine?

-Nimic grav, a răspuns Anna în locul lui, şi lăsându-l pe Hanny să intre primul a avut timp să-i facă un semn acesteia, ceea ce semnifica, “pe mai târziu.”

Încă odată în ziua aceea, servieta a fost aruncată, de data aceasta în holul apartamentului. Fără să o privească pe Anna, băiatul a intrat în camera de zi şi cu o nervozitate greu de stăpânit căuta cu privirea printre rafturile pline de cărţi. Anna şi-a aprins o ţigară şi calmă aparent, îl urmărea:

-Ce cauţi? l-a întrebat.

-Caut codul civil al lui papa. Acela vechi, în franceză, pe care îl folosea şi îl lua când pleca în Franţa.

Amândoi au început să caute. Toate cărţile lui Tanius erau copertate în piele bordo. Anna l-a văzut prima şi fericită a întins mâna să-l ia.

-Mam, i-a spus Hanny, vreau să-ţi citeşti scrisoarea singură, după cum şi eu o voi păstra pe a mea, fără ca să ţi-o dau să o citeşti.

Mirată, Anna a lăsat să-i cadă cartea din mână. Din ea au căzut mai multe foi. Hanny le-a adunat şi i le-a întins.

-Mam înainte să exist, aţi fost voi amândoi.

A tuşit puţin şi a continuat:

-Sunt mândru că papa te-a iubit enorm.

A tăcut iarăşi. Lacrimile curgeau necontenit din ochii Annei.

-M-a rugat să am grijă de tine, să te iubesc şi să te respect.

A tăcut din nou, de data aceasta inconştient, Anna îşi strângea scrisorile la piept.

-Mam, ţi-am spus că te-am urât timp de zece luni.

A tăcut iarăşi, după care a continuat:

-Mam iartă-mă.

-Hanny, eu te-am iubit mereu, din prima clipă când doctorul ne-a spus că sunt însărcinată. Am aşteptat să-ţi treacă durerea. Am suferit, a continuat, aşezându-se pe primul fotoliu.

Îl privea pe Hanny şi cu privirea îl ruga să-i spună mai mult din ceea ce era scris pe coala albă de hârtie. “Ce putea să-i fi scris”? se întreba în sufletul ei.

Hanny a ieşit din cameră. Părea calm. Ochii îi erau mereu roşii şi obrajii îi erau palizi. S-a îndreptat spre bucătărie, a deschis uşa frigiderului, dar nu înainte de a lua un pahar, pe care l-a umplut cu gheaţă. A intrat în sufragerie, s-a uitat pe bar, a căutat sticla de wishky pe care-l prefera Tanius, a ridicat paharul în sus şi l-a umplut până la jumătate, după care, a turnat apă gazoasă dintr-o sticlă deja deschisă. Anna era încă cu scrisorile în mână şi le strângea la piept, când Hanny a intrat şi a pus paharul pe măsuţa de lângă ea.

-Mam, am să pun masa, singur de data aceasta, cum aveam obiceiul cu papa, pentru că erai singura fată din casă şi...a tăcut. După ce a inghiţit un nod invizibil, a continuat: Când te alintam amândoi, ca doi bărbaţi ce eram.

Telefonul sună, Anna nu vedea şi nu auzea nimic. Hanny a ridicat receptorul. Era Mia. Pentru prima dată Hanny a vorbit cu ea, nu i-a dat receptorul Annei şi a continuat să-i răspundă la întrebări, aşa cum avea obiceiul cu luni în urmă. Singura diferenţă, nu i-a spus adevărul, pentru care motiv era acasă. O simplă migrenă.

Anna a fost şi ea evazivă şi după ce i-a dat indicaţii despre un anumit doctor, a închis. Între timp, Hanny închisese uşa în urma lui. Anna a deschis tremurând scrisorile. S-a uitat la data fiecăreia şi a avut certitudinea că erau scrise înainte de a intra în spital, în zilele când se simţea foarte rău. Le-a strâns la piept şi şi-a şters obrajii de lacrimi. Le-a citit ca şi cum nu ar fi fost ale ei, impresionată şi mai mult recunoscătoare pentru faptul că i-a întors băiatul. Tot ce era scris purta deja în sufletul ei. Erau cuvintele pe care i le-a spus timp de 16 ani. O singură frază a şocat-o la sfârşitul fiecărei scrisori,”trebuie să-ţi refaci viaţa“. Şi îi explica cu mult tact că nu poate conta pe Hanny în viitor. “Copiii zboară, la fel de repede ca şi păsările. Nu aş vrea să te văd într-o zi de sus singură, bătrână, tristă şi falimentată. I-am scris asta şi lui Hanny, totul este pentru tine. Ştiu că eşti o mamă superbă. Ai grijă până îşi termină studiile. În rest, să nu faci imprudenţa să pui ceva pe numele lui, înainte să ne întâlnim. În meseria mea, am întâlnit multe mame ajunse pe drumuri. Atenţie, Donna a greşit şi într-o zi îşi va aminti de sfatul meu.” Anna a lăsat ultima scrisoare să-i alunce din mână. I se părea dur sfatul lui, în prag de moarte s-a gândit la tot. A luat ultima pagină şi a ascuns-o sub perna fotoliului. Tanius era un om deosebit, chiar şi după moarte. Era convinsă că se gândise mult înainte să scrie. Deja Donna îi povestise cam în glumă despre felul cum Tito încerca să-i ocupe biroul cel mare şi să se impună asupra Tinei. De fiecare dată Tanius asculta în tăcere, iar la sfârşit îi amintea,”ţi-am spus să-l laşi în Canada, vei avea probleme în viitor. Tina este prea tânără să stea într-o ţară din Golf, iar Tito va fi dornic de putere înainte să demareze el singur sub autoritatea unui străin.” Faptul că insista să se recăsătorească în viitor, nu o miră. Obişnuia să-i spună în glumă, “morţii nu se plâng, iar copiii nu merită sacrificii, pentru că devin egoişti şi posesivi pe mama. O consideră un bun fără valoare în timp.“ Hanny a bătut discret la uşă. Inconştient Anna a strâns scrisorile la piept.

-Nu vreau să le citesc, i-a spus.

După ce s-a aşezat în faţa ei, a continuat:

-Mam, trebuie să continuăm viaţa ca şi cum papa doar ar fi plecat.

-Asta înseamnă că suntem mereu nerăbdători să se întoarcă, i-a spus pe un ton categoric, fără să-şi dea seama.

-Am vrut să spun, ca şi cum ar trăi…

-Nu, categoric nu, a insistat Anna. Hanny a privit-o confuz. Atunci Anna a strâns scrisorile, le-a împăturit cu calm, le-a pus lângă ea pe măsuţă. Şi-a aprins o ţigară şi a continuat:

-Hanny, noi suntem singuri. Nu putem conta pe nimeni, decât pe noi. Banii care mi-au rămas de la papa şi bunurile trebuie să le păstrăm. Tu trebuie să înveţi şi să mergi în Franţa la facultate, aşa cum aveai obiceiul să-i spui lui papa. A tras din ţigară, a băut puţin din pahar şi a continuat: -Eu îmi voi căuta un “job”. Va trebui să ne împărţim sarcinile. Nu trebuie să cădeam, să lăsăm lumea să râdă de noi. Trebuie să rămânem aceeaşi familie şi să purtăm cu cinste numele pe care papa ni l-a lăsat.

Hanny o privea uimit. Se obişnuise să o vadă mereu cu ochii roşii şi ca o umbră mergând prin casă. Era convins că scrisorile lui papa îi redau forţa de acţiune cu care se obişnuise să crească. Era confuz şi după ce şi-a trecut mâna prin părul buclat ca al tatălui, a tras aer în piept şi dintr-o dată şi-a amintit de fraza spusă de papa după o discuţie aprinsă cu ea.

-“Cum vrei tu, mon general!”

-Hanny să-ţi fie clar, eu nu sunt general, papa glumea. Amândoi avem resposabilităţi şi fără să-i lase timp, s-a ridicat, a luat scrisorile şi le-a pus în cartea în care le-a găsit, apoi a pus cartea la locul ei şi i-a făcut semn să o urmeze la bucătorie.

-Mam, ai dreptate, i-a spus el cu o sclipire în ochi. Era fericit de faptul că Anna i-a dovedit că are încredere în el, nu ascunsese scrisorile.