DINCOLO DE BARIERA TRISTETII - Întîlniri nebănuite

Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2011

ÎNTÂLNIRI NEBĂNUITE

Haosul lăsat de o maşină capcană care a explodat în noaptea de 10 februarie 1985 în apropiere de locul unde locuia Donna, au determinat-o să-şi decidă plecarea cu aceeaşi grabă ca sutele de locuitori. În cele două valize mici şi-a pus ca de obicei strictul necesar, mereu aruncate la întâmplare, pline cu lucruri inutile, dar pe care le purta după ea de ani de zile, dintr-o banală obişnuinţă. Aşezată lângă şofer, îşi privea din când în când ceasul, fiind obligată să-l ţină cu degetele, pentru a putea vedea ora exactă. Era nervoasă şi de fiecare dată când îşi privea ceasul îşi trecea şi mâna repede prin părul strâns la întâmplare, care, ca o ploaie de grâu auriu i se revărsa pe gâtul alb, fiind în contrast cu negrul mat al bluzei din bumbac.

-Doamnă, mă stresaţi şi pe mine i s-a adresat şoferul, plictisit de nervozitatea vădit afişată de Donna. Pentru moment nu mai este nimic, i-a spus încurajat de tăcerea ei şi mai mult pentru el a continuat: Mai aruncă aşa câte o bombă din când în când. Să nu uităm că războiul încă nu s-a terminat.

-De s-ar lumina mai repede, i-a răspuns Donna, nemulţumită de remarca lui Fares şi cu aceeaşi nelinişte a început să-şi caute pachetul de ţigări în geantă. Să nu uiţi să uzi florile, i-a spus înainte să-şi aprindă ţigara. Fares şi-a clătinat capul şi dintr-o dată şi-a împins maşina la maximul vitezei de care era capabilă.

-Dacă ăştia nu se trezesc prea curând, i-a spus cu un aer preocupat, ajungem la frontieră în patruzeci şi cinci de minute şi de acolo luaţi un alt taxi pentru Damasc.

-Crezi că am să găsesc? l-a întrebat Donna, mai preocupată fiind de ţigara care, datorită curentului dintre cele două ferestre deschise, o împiedica să o menţină aprinsă.

-Şi totuşi, eu nu înţeleg, de ce aţi venit? a întrebat-o preocupat Fares.

După o mică pauză, cum nu primea niciun răspuns, a continuat, mai mult pentru el:

-Pentru că, tot aţi venit era mai bine să rămâneţi. Copiii se descurcă singuri acolo în deşert. Domnul Tanius nu mai este.

După o clipă de tăcere, a reluat conversaţia:

-Doamna Anna are nevoie de prezenţa dumneavoastră, cum a rămas şi ea singură, sărmana. O să muriţi pe drum, mai bine staţi şi ne descurcăm noi ca până acum: mai la subsol, mai plecăm la munte, toată lumea spune că ăsta va fi sfârşitul.

După o altă pauză fără niciun răspuns, Fares a continuat:

-Nevasta-mea mi-a spus: Spune-i măi bărbate doamnei că nu mai are douăzeci şi patru de ani ca atunci când domnul s-a însurat cu ea, să nu mai stea pe drumuri şi pe avioane, a îmbătrânit şi ea.

De data aceasta Donna a tresărit. Involuntar şi-a trecut nervoasă palma peste obraji, după care a stins ţigara şi cu o voce absentă i-a răspuns:

-Da, aşa este, Amal are dreptate. Nici voi nu mai sunteţi tineri, au trecut anii peste noi toţi, numai că, de când Rami nu mai este, m-am învăţat să nu mai stau într-un loc. Dacă nu continuam să menţinem afacerea, cu ce am fi trăit şi mai ales cum aş fi plătit şcoliile şi restul pentru copii? Donna nu ratase nici de data aceasta ocazia să-i amintească faptul că, datorită ei trăiau toţi bine, chiar şi Fares şi familia lui. Şi-a întors privirea de la el şi a început să privească preocupată peisajele pe care le lăsau în urmă, mai triste şi mai pustii ca niciodată. Şi-a amintit de Anna. Plecase fără să o sune. Era tristă şi tăcută, iar ea nu mai suporta să asiste la o durere pe care o trăise cu ani în urmă. Ştia că niciun cuvânt nu te putea consola, dar avea convingerea că Anna nu se va da bătută şi într-o zi va lua totul de la capăt. “Mi-a plăcut aici“ şi-a spus în gând şi fără nicio greutate şi-a revăzut ca pe un ecran primii ani, înainte de izbucnirea războiului civil. Îşi amintea de nopţile de vară când dansau până spre ziuă în restaurantele de pe malul mării. De atunci se contagiase cu febra hainelor frumoase, microb pe care spre nemulţumirea ei, i-l transmisese Tinei din primii ani ai copilăriei. “Unde s-au dus toţi aceşti ani, oare Rami al meu, existase cu adevărat? s-a întrebat murmurând, atrăgându-i atenţia lui Fares, care, nebănuind că întrebarea nu-i era adresată, i-a răspuns promnt:

-Ai rămas prea devreme singură, doamnă. Ţi-a lăsat domnul probleme multe, dar ţi-a lăsat şi doi copii minunaţi. Cum ţi-ai fi amintit de el în fiecare clipă, dacă nu i-ai fi avut? Fericit că îşi marcase şi el punctul lui de vedere, a continuat; nimeni nu te-a crezut capabilă că vei putea conduce singură Compania, chiar şi eu m-am îndoit.

-Fără ajutorul vostru nu aş fi putut, i-a răspuns dusă pe gânduri. Când plecam ştiam că aveţi grijă de copii... şi copleşită de atâtea amintiri îndepărtate, Donna a tăcut. Nu-i plăcea să vorbească niciodată despre trecut, avea impresia că norocul ei s-ar poticni în amintiri şi regretele ar fi împiedicat-o să ia hotărâri rapide. Din fiecare greşeală învăţase ceva, numai că acest ceva nu-l raporta la nimic. Era un fapt de care ţinea cont fără nicio implicare anterioară. Fiecare zi era o pagină nouă, cu date şi cu situaţii noi. Până şi sentimentele personale se estompau de la o zi la alta. Învăţase să lupte şi mai ales să reuşească într-o lume care nu era a ei ci a bărbaţilor, şi asta din iubire pentru copii şi din orgoliul ei de fată de la ţară. Din când în când, câte un şofer care venea din sens opus le făcea semn cu luminile farurilor, pentru a-i asigura că totul era liniştit.

-Ne-am bătut cu toţi, şi cu musulmanii şi cu palestinienii şi cu sirienii, a început Fares şi revoltat s-a foit pe scaunul lui apăsând pedala acceleraţiei, ca şi cum ea ar fi fost cauza atâtor încurcături şi probleme din Liban. Donna s-a uita la el cu milă. Ar fi vrut să-l mângâie, numai că aşa ceva nu se putea întâmpla aici. Poate semnificaţia gestului ei nu l-ar fi înţeles, aşa că, s-a mulţumit să-l privească. Fusese şoferul şi omul de încredere al lui Rami. Odată cu decesul lui i-l lăsase moştenire şi pe Fares, care din prima zi i-a spus cu timiditate: “Nu vă faceţi griji doamnă, tatăl meu a crescut pe lângă Raisul cel bătrân, eu cu domnul Rami, aşa că sunt responsabil în locul lui să vă ajut, să creşteţi copiii.“ Din clipa aceea l-a privit altfel. Dacă până atunci i se întâmplase de nenumărate ori să fie geloasă pe complicitatea dintre Rami şi Fares acum era convinsă că rămasă singură, nu-i rămânea decât să conteze pe fidelitatea şi buna voinţă a acestuia. Trecuse de mult de şasezeci de ani, cu timpul corpul masiv i se stafidise şi în locul părului negru şi des îi lucea craniul ars de soare, deasupra frunţii late şi brăzdate de riduri adânci. Numai dinţii îi erau aproape neschimbaţi. Era singurul semnalment pentru a-l recunoaşte pe Fares din tinereţe. Războiul civil îi terminase toate familia. Unii emigraseră încă din primii ani, alţii au fost ucişi din întâmplare, sau şi-au dat sângele pentru “a-i apăra pe creştini“, cum îi plăcea să spună. Nu mai rămăsese decât el cu nevasta şi cele două fete, acum şi ele plecate în Arabia Saudită, cu bărbaţii la muncă. Maşina avansa anevois spre Dahr-el Baidar. Donna privea absentă munţii stâncoşi. Odată, de mult, i-a străbătut fericită, calmând copiii în maşină. Se băteau pentru orice nimic. Sau singură într-un taxi, înfăşurată într-un şal, strângând la piept geanta plină de facturi. Era mereu cu gândul împrăştiat între copiii lăsaţi în grija lui Fares şi întâlnirile de afaceri, pe care le avea în diferite ţări arabe. Era tânără şi aparent fragilă, aşa că nu i-a fost greu să deschidă uşa la mai multe companii. La început au ascultat-o şi au primit-o cu o politeţe rezervată. Mai târziu a început să-i primească ea, severă şi determinată în biroul ei din Compania de Asigurări pe care reuşise să o deschidă în Doha. Nu era loc de niciun zâmbet. Mulţi dintre cei care se pierduseră la început în licărirea din ochii mari de culoarea mierii, regretaseră mai târziu, văzându-şi speranţele spulberate că s-ar putea bucura de vreo favoare intimă în patul ei. Donna ştia lucrul acesta, totul fusese premeditat şi cu toate că tentaţia era mare, reuşise să menţină toate relaţiile în Doha în limita profesionalismului. De cincisprezece ani era singură pe drumuri, pe avione, singură la reuniuni, singură în orele de odihnă şi tot singură în patul şi aşa destul de mare chiar pentru două persoane. De mai bine de doi ani, acceptase să-şi decline puterea în favoarea lui Tito, odată cu terminarea studiilor. Mulţi au crezut-o obosită. Nici ea nu ştia dacă era sau nu. Era ceva care-i lipsea, dar pe care nu putea să-l definească. Aşa ca o necunoscută într-o ecuaţie la care te uiţi fără să-ţi aminteşti procedeul rezolvării enigmei. I se întâmpla să stea în faţa registrelor ore întregi, verifica cifrele de afaceri, toate documentele, nu lăsa absolut nimic şi cu toate că trebuia să se ridice mulţumită că totul era mai mult decât satisfacator, simţea că undeva ratase esenţialul. -Ne apropiem, pregătiţi-vă actele, i-a spus Fares, după care a răsuflat uşurat. Donna şi-a scuturat capul, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge toate gândurile care îi năpădiseră mintea şi sufletul. “Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când plec“ şi-a spus nemulţumită de ea însăşi şi ca să-şi schimbe gândurile, a început să-şi frece gâtul, şi-a desfăcut părul, l-a scuturat cu mâinele amândouă, după care şi l-a strâns în agrafe şi a respirat uşurată.

-Să-ţi ajute Dumnezeu, să te întorci sănătos acasă, i-a spus lui Fares.

Acesta şi-a mişcat capul dintr-o parte şi într-alta, şi-a ridicat privirea spre cer şi mirat, ca şi cum făcuse o descoperire senzaţională, i-a spus:

-Nici nu am observat că s-a luminat. În mai puţin de cinci minute, mercedesul învechit al lui Fares se oprea în faţa serviciului de frontieră.

-Bine că am venit devreme, i-a spus Donna, privind mulţumită la numărul redus al maşinilor din parcare.

Ofiţerii somnoroşi, obosiţi după o noapte întreagă de serviciu îşi sorbeau cafeaua cu indiferenţă în faţa celor câţiva grăbiţi, care, într-un calm aparent îşi mişcau picioarele nemulţumiţi. Donna îşi plimba nervoasă paşaportul dintr-o mână în alta. Într-un târziu când i-a venit rândul, a îndrăznit să-l întrebe pe ofiţer:

-Credeţi că am să găsesc un taxi, să ajung până la Damasc? Înviorat de întrebarea ei, după ce a privit-o pe deasupra ochelarilor, a întrebat-o şi el la rândul lui:

-Da ce, aţi venit pe jos până aici? a izbucnit în râs ofiţerul.

Donna s-a uitat la el consternată de prostia care îi luminase mintea pentru o clipă şi să rămână pe acelaşi ton, i-a răspuns cu acelaşi aer tâmp pe care îl afişase şi el:

-Imaginează-ţi că da, iar acum am obosit şi nu mai cunosc drumul.

-Dacă vreţi, s-a grăbit o voce gravă din spatele ei să-i răspundă, puteţi să veniţi cu noi.

De data aceasta sărmanul ofiţer s-a oprit din glumă şi şi-a mişcat capul cu o semnificaţie anume pentru el. Donna s-a întors mirată şi după o privire rapidă asupra celui care a intrat în dialog, i-a răspuns: -De ce nu? Discutăm afară.

După o scurtă conversaţie între Donna şi şoferul de taxi, Fares i-a mutat valizele dintr-o maşină în alta, i-a dat ultimele sfaturi pentru drum, i-a amintit să-l sune cum ajunge în Doha şi mai ales, să nu uite să-i îmbrăţişeze pe copii din partea lui.

-Să nu ai grijă de nimic aici, atâta timp cât trăiesc, i-a strigat când taxiul se îndrepta spre punctul de frontieră.

Donna i-a făcut semn cu mâna şi mulţumită că îşi găsise atât de repede un transport spre aeroportul din Damasc s-a aşezat cât mai confortabil pe locul liber din maşină. A privit cu discreţie spre tânăra de lângă ea, care, mai mult adormită decât trează şi-a mişcat puţin capul şi a mormăit ceva, ca răspuns la salutul ei.

Până la intrarea în Damasc s-a lăsat şi ea molipsită de somnolenţa tinerei şi fără să dea importanţă discuţiei dintre şofer şi pasagerul care îi propusese să se mute în maşina lor, a dormit aproape tot drumul. La ora şapte s-a trezit înviorată. Intrau în Damasc unde aglomeraţia îi amintea de Beirut. Singura diferenţă era că aici nimeni nu îndrăznea să clacxoneze. Şi-a privit încă o dată ceasul şi cu o undă de dezamăgire şi-a amintit că avionul ei nu pleca înainte de ora 14.00 “Ce am să fac atâtea ore?,, s-a întrebat, dar şi-a amintit de mirosul plăcut al cafelei pe care o savurase ofiţerul de la frontieră. Privea prin fereastra fumurie a maşinii. Totul era perfect aici. De la o trecere la alta a ei prin Damasc, găsea locuri de nerecunoscut. Se construia, se dărâma, se plantau pomi şi flori, se mătura şi se uda, iar numărul maşinilor creştea vertiginos. Cu inima strânsă de invidie şi-a întors capul şi până la aeroport, cu buzele strânse a păstrat în minte numai oraşul de care se îndrăgostise de când pusese pentru prima dată piciorul în Liban. “La noi, totul se dărâmă. Pe noi toţi ne ocupă. Ai noştri mor şi se lăsă manipulaţi. Ne-au vândut ţara“ îşi repeta nervoasă. Dintr-o dată a zâmbit. Şi-a acoperit gura cu palma şi discret şi-a scos batista. “Dacă sărmanul tata m-ar auzi, iar mi-ar repeta faimoasa lui frază: ai devenit mai libaneză decât libanezii“ şi asta cu o anumită eleganţă în faţa ei, pentru că în spate îi spunea “arăboaica lui tata“. Îi plăcea să-i repete această frază, de câte ori îşi punea picioarele sub ea, sau ciugulea cu mâna câte-o bucată din farfurie, dar cel durea cel mai tare era când îi spunea “la mine acasă în Beirut“. În mintea lui nu concepea de ce îi spunea în casa lui “la noi în Liban“. Murise neâmpăcat. Murise cu dor de ea, murise nepricepând că nu putea să fie altceva decât erau soţul şi copiii. Nu se putea considera străină printre ei. Aici se maturizase şi nu-şi putea imagina nici până acum că ar putea fi în altă parte la ea. Era de treizeci de ani în Liban. Nu ratase niciun moment trist sau vesel din familia ei, dar nici din Liban. -Doamnă, am ajuns, i-a spus pasagerul din dreapta şoferului. A tresărit. Încetase să privească afară. Jenată că se pierduse ca de obicei în gândurile ei, Donna nu a găsit ca răspuns decât:

-A..?! Într-adevăr! după care grăbită a început să caute în geantă banii ca să-şi plătească locul din taxi.

Bănuind foiala din spate, pasagerul şi-a întors capul şi cu un zâmbet complice i-a spus:

-Taxiul este plătit.

La privirea surprinsă a Donnei, necunoscutul s-a grăbit să completeze:

-Dumneavoastra plătiţi, şi după o scurtă pauză a continuat, o ceaşcă de cafea.

-Cum doriţi, cu plăcere, propunere acceptată! i-a răspuns ea, simţind deja mirosul de cafea.

Tânăra pasageră şi-a luat prima bagajul din portbagajul maşinii. Era încă somnoroasă. I-a mulţumit generosului pasager şi cu o clipire a pleoapelor grele din cauza oboselii, a privit-o pe Donna cu un zâmbet timid, după care s-a îndreptat spre uşa aeroportului, încercând să poarte cât mai demn valiza prea voluminoasă pentru forţele ei.

-Nu aveţi bagaj? s-a trezit Donna întrebându-l pe pasager. Acesta, râzând, a ridicat geantă diplomat pe care o avea în mână şi după ce a fixat cu privirea care dintre valizele ei era mai mare, a ridicat-o, şi cu un gest galant a invitat-o în aeroport. Era pentru prima dată, după ani de zile, când se forţa să ţină pasul după un bărbat. Se simţea intimidată de îndrăzneala acestuia de a se amesteca în viaţa ei. Aeroportul era prea zgomotos pentru o oră aşa de matinală, iar oamenii se loveau unii pe alţii cu valizele voluminoase pe care le trăgeau după ei, de la un ghişeu la altul. Îl privea de la spate, satisfăcută de bunăvoinţa lui şi uitând de oboseală şi-a fixat privirea în cămaşa bleu pe care o purta şi a început să avanseze prin mulţime.

-Mergeţi în Qatar, nu-i aşa? a întrebat-o necunoscutul, când era suficient de aproape de el.

-Nu, nu, i-a răspuns, în momentul în care un tip trăgând după el o cutie imensă din carton, a împins-o puternic. Donna şi-a simţit pentru o clipă genunchii electrocutaţi din cauza şocului, dar înainte să alunece, o mână puternică a prins-o de braţ şi imediat a repus-o în starea de echilibru.

-Ăştia sunt nişte brute! i-a spus în franceză necunoscutul, care îi purta valiza. Ameţită de lovitură, de oboseală şi de vacarmul din aeroport, Donna s-a lăsat dusă de braţul lui până la primul colţ care părea evitat de cei grăbiţi.

-Rămaneţi aici, până fac confirmarea biletelor, şi cu respiraţia uşurată de efortul pe care îl făcuse, necunoscutul i-a întins mâna, zâmbind, Mansur.

Şi fără să fie atent că uitase să spună şi numele de familie, a continuat grăbit:

-Eu v-am mai văzut şi am auzit de dumneavoastră.

Şi încă o dată zâmbindu-i cu sinceritate s-a grăbit să-i dea explicaţii: -De fapt, cine nu va cunoaşte sau cine nu a auzit în Doha de prima femeie de afaceri?! Şi râzând mai mult pentru el de data aceasta, şi-a trecut palma peste gură, privind-o din cap până în picioare cu admiraţie.

Gestul lui a pus-o şi mai mult într-o stare neplăcută. De data aceasta ameţeala era mai mare, mai mult datorită complimentului sincer, decât de zgomotul făcut de călători.

-La cincisprezece ani v-am văzut pentru prima dată cu soţul, în vizită la unchiul meu. Jenat de propriul tupeu şi-a trecut mâna grăbit prin claia de păr negru şi cu un gest familial i-a luat paşaportul şi biletul de avion.

-Nu am găsit loc pentru zborul direct, i-a spus Donna, care începea să-şi regăsească încet calmul.

-Poate am să găsesc un loc de aici, zburăm împreună, i-a spus Mansur, de data aceasta mai ponderat.

Pentru o fracţiune de secundă, Donna a fost tentată să accepte, dar privindu-l în ochi, a văzut o mică licărire şi a considerat că era mai bine să evite o nouă cunoştinţă, care părea prea sigur de el.

-Nu, i-a răspuns cu o anumită îndoială, am o întâlnire importantă în Bahren. Este deja fixată. Minţea, motiv pentru care a căutat şi o justificare, de teamă că s-ar putea să nu fie destul de convingătoare. Cu o privire care o punea în dubiu pe Donna, de veridicitatea celor spuse, Mansur s-a îndepărtat şi cu aceeaşi determinare cu care îi găsise un loc mai ferit, s-a pierdut în mulţime. Fericită că scăpase de o grijă în plus, Donna şi-a aprins o ţigară şi aşezată pe una dintre valize, privea în jurul ei. Majoritatea erau muncitori, care ca şi ea, lucrau în Golf. Erau prea puţine femei şi acestea erau majoritatea înfăşurate în sador, dar ca întotdeauna erau calme şi indiferente. Lucrul acesta o enerva pe Donna şi adesea se întreba care era reţeta de reuşeau să rămână mereu calme, chiar şi atunci când doi sau mai mulţi copii se înghesuiau în jurul lor. Bărbaţii se enervau, înjurau, purtau valizele şi le făceau drum împingându-i cu brutalitate pe ceilalţi, adesea se mai răsteau şi la ele şi cu toată agitaţia din jurul lor, nimic nu reuşea să le perturbe cât de cât. “Bravo lor!“ şi-a spus Donna în gând şi fără să vrea şi-a amintit şi de femeile din Liban care în momentele cele mai triste sau dramatice se consolau în voinţa lui Dumnezeu. ”Noi româncele suntem prea agitate şi prăpăstioase“ şi-a mărturisit singură şi iarăşi şi-a amintit de ceaşca de cafea. Din cauza poftei şi din nevoia de a se dezmetici, a început să privească în toate direcţiile, încercând să localizeze un restaurant. Trecuse mai bine de o jumătate de oră când, transpirat şi cu cămaşa şifonată Mansur şi-a făcut apariţia prin mulţime şi de la distanţă i-a fluturat biletele de avion.

-Eu plec la ora 12.30, iar dumneavoastră la ora 14.00. Erau locuri pentru zborul direct. Donna nu a răspuns, s-a forţat să-i zâmbească, dar nu reuşea.

-Trebuie să bem o cafea, i-a spus lui Mansur, când acesta i-a întins biletul. De data aceasta s-au deplasat mai uşor. Mansur localizase restaurantul, aşa că nu le-a fost greu să ajungă şi mai ales să-şi găsească o masă.

-Cum am discutat! i-a strigat Donna, când Mansur s-a îndepărtat spre bar.

Aşezată confortabil, departe de vacarmul şi de aglomeraţia de la intrare, Donna a început să-l examineze pe necunoscutul care o salvase de la o aşteptare îndelungată până la găsirea unui taxi în vamă. În plus, acum se ocupa de ea. “Trebuie să fie cel puţin cu zece ani mai tânăr decât mine” şi-a spus şi încântată că se lăsa în grija unui bărbat, s-a aşezat şi mai confortabil pe scaunul din lemn, aşteptând cu mare nerăbdare ceaşcă de cafea. De la distanţă Mansur i-a zâmbit victorios. Avansa cu tava ridicată la o înălţime considerabilă, ca să poată vedea ibricul din aramă, din care vaporii plăcut mirositori erau o desfătare pentru amândoi, după oboseala drumului.

-Am comandat pentru şase persoane, i-a spus când îi turna cafea în ceaşcă.

Donna râdea. Erau într-adevăr obosiţi, aveau nevoie de mai multe ceşti ca să se învioreze şi mai ales să reziste orelor de aşteptare, înainte de a se îmbarca. Mulţumită, şi-a aprins o ţigară, după care i-a întins pachetul.

-Mulţumesc, nu fumez, i-a spus Mansur.

-Păcat, ce gust poate avea cafeaua fără o ţigară?! l-a întrebat Donna preocupată de data aceasta să-şi strângă părul în cocul improvizat şi strâns cu două agrafe în genul celor japoneze.

-V-am spus, v-am văzut pentru prima dată la vârsta de cincisprezece ani, a început Mansur cu acelaşi interes ca prima dată, aşteptând un gest de încurajare din partea Donnei. Numai că, Donna, părea că nu aude şi se delecta în continuare cu ceaşca de cafea, din care sorbea cu o plăcere copilărească licoarea maronie şi amară. Mansur a tăcut şi mirat de lipsa ei de interes şi-a ridicat sprâncenele şi şi-a fixat privirea în ochii ei. După un moment de ezitare, în care avusese destul timp să-l privească, Donna i-a răspuns: -Nu vorbesc niciodată de trecut şi după o altă clipă, i-a făcut semn cu capul să continuie. -Cum v-am spus, a început Mansur, fără să dea importanţă opiniei Donnei, eram la unchiul meu în vacanţă, şi cu o voce sigură a accentuat, aveam cincisprezece ani. Donna a părut dintr-o dată interesată de povestea lui şi mirată şi-a ridicat privirea din ceaşcă.

-Da, te ascult i-a spus de data aceasta curioasă. Într-o oră am auzit, de două ori că aveaţi cincisprezece ani.

-Aţi venit spre seară cu domnul Rami, într-o Alfa Romeo decapotabilă, a reânceput Mansur. De data aceasta vorbea calm şi rar, era ca şi cum vroia să-i puncteze fiecare cuvânt. Aveaţi părul şi mai lung şi o rochie albă, care făcea un contrast splendid cu pielea bronzată. Noi băieţii jucam cărţi la o masă pe terasă. Am început să şuşotim între noi. Înţelegeţi, cum fac adolescenţii de obicei.

Donna şi-a mişcat capul din ce în ce mai distrată. Nu-şi amintea nimic, dar a devenit curioasă.

-Unchiul meu, bănuind de ce se lăsase atâta linişte la masa noastră, s-a întors spre noi şi ne-a chemat să ne prezinte. Toţi înlemnisem şi numai după ce domnul Rami ne-a invitat insistent, am îndrăznit să ne ridicăm. Eu am fost ultimul, de fapt eram şi cel mai tânăr printre ei. Aţi dat mâna cu toţi, în schimb mie, cum eram cel mai scund şi rotofei, mi-aţi trecut mâna prin claia de păr şi i-aţi spus unchiului, fără să mă priviţi: Cu atâţia băieţi la un loc, vă vor asalta fetele intrarea. Au râs toţi, mai puţin eu.

-Probabil că eraţi numeroşi, i-a dat ca justificare tardivă Donna.

-Am fost vexat, a continuat Mansur. Am urcat la etaj în camera în care locuiam cu un văr şi de sus v-am urmărit toată seară de după perdea.

Dintr-o dată Donna a exclamat încântată:

-Cred că venisem pentru un teren, pe care de altfel Rami l-a şi cumpărat. Am construit casa de la munte, şi fericită de data aceasta i-a făcut semn să continuie. -Da, s-a grăbit şi Mansur să confirme, după care râzând, şi-a cerut scuze pentru că îi era penibil să povestească mai departe. -Nu văd ce ar putea să fie penibil în continuare?

-La vârsta aceea, a spus cu puţină ezitare Mansur,…îmi este jenă. -Te-ai îndrăgostit de mine, nu-i aşa?l-a întrebat sigură de ea, Donna. Mansur continua să râdă, rotindu-şi ochii mari în toate direcţiile. Dintr-o dată Donna a izbucnit în râs şi i-a spus:

-Te masturbai, gândindu-te la mine, nu-i aşa? Intimidat de răspunsul ei direct, Mansur încerca disperat să o opresca din râs, invocându-i argumentele adolescenţei. Donna râdea fericită. Dintr-o dată s-a oprit din râs şi i-a povestit cum la patrusprezece ani l-a auzit vorbind în somn pe Tito. Îi făcea declaraţii de iubire prietenei ei, care fiind în vârstă, nu se jena de copiii ei şi umbla adesea în furou prin casă, arătându-le sânii şi povestindu-le cum îi necăjea când erau mici dându-le să-i sugă, minţindu-i că au miere. Tina fugea la baie simulând că vomită, iar Tito fascinat de mărimea lor, rămânea cu privirea pierdută.

-Nu asta este important, i-a spus Mansur, de data aceasta şi mai jenat. Donna se simţea stăpână pe situaţie. Se uita la Mansur şi pentru o secundă, a simţit cum bărbatul de peste un metru şi optzeci şi care în opinia ei trebuia să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani se înroşea şi se fâstâcea în nişte amintiri, care probabil îi marcaseră adolescenţa.

-Important este, a reînceput Mansur, dar de data aceasta sub privirea serioasă a Donnei, că am hotărât să devin cardiolog cu speranţa că într-o zi vei veni la mine şi sub privirea mea îţi vei scoate hainele, iar eu îţi voi pune mâna pe…şi după o scurtă ezitare a îndrăznit să spună, pe inimă.

-Mic pervers, i-a replicat Donna pusă pe glumă, ţi-ai realizat promisiunea?

-Da, graţie dumneavoastră sunt profesor universitar şi în fiecare lună timp de o săptămână predau şi operez în Doha şi cu o oarecare modestie, a completat, bineînţeles şi la Beirut.

De data aceasta Donna a tăcut şi surprinsă în mod plăcut de mărturisirile doctorului Mansur, a roşit, flatată la gândul fantasmelor pe care le trezise poate şi în minţile altor bărbaţi. Fără să aibă timp să se dezmeticească, Mansur era deja în picioare şi cu aerul unui adolescent emoţionat i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. Deodată un curent i-a trecut prin tot corpul şi la fel de emoţionată ca şi el, i-a răspuns cu nostalgie:

-Ce departe sunt toţi aceşti ani, am îmbătrânit. Peste câteva luni împlinesc cincizeci şi cinci de ani, iar cei treizeci de ani din urmă, de care-mi povesteşti, am impresia că nu au existat niciodată.

Mansur se uită la ea fascinat. Donna începuse să fie jenată de privirea lui şi numai când ospătarul a cerut să-i permită să ridice ceştile şi ibricul, a respirat uşurată.

-Cred că am nevoie să caut toaleta.

Fără să aştepte un răspuns din partea lui, şi-a luat geanta şi grăbită s-a îndepărtat prin mulţime, ameţită de zgomot şi mai ales de privirea şi declaraţiile doctorului Mansur. Nu i-a fost greu să ajungă, aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se privească în oglindă. Deodată a avut impresia că o vede pe Donna, cea care cu treizeci de ani în urmă, fascinase imaginaţia unui adolescent de cincisprezece ani. S-a retras speriată. Şi-a apropiat mai bine faţa de oglindă şi de data aceasta s-a speriat de-a binelea. Ridurile din jurul ochilor i s-au părut profunde, pleoaple erau umflate, pomeţii pe care îi întreţinuse ani de zile dispăruseră şi gâtul, care o înfricoşase întodeauna, i se părea că îmbătrânise şi mai repede. “Doamne, arăt îngrozitor!“ şi-a spus dezamăgită şi primul gest a fost să-şi scoată trusa de machiaj, dar s-a oprit, gândindu-se că doctorul Mansur şi-ar fi imaginat că ar fi făcut-o pentru el. “Am înebunit şi am devenit într-o secundă ridicolă, la vârsta mea“ a murmurat nervoasă, şi a scos periuţa şi pasta de dinţi. “Trebuie să mă înviorez puţin” şi-a spus şi după ce şi-a pieptănat părul a aruncat o ultimă privire în oglindă şi a ieşit hotărâtă să nu se lase impresionată de privirea unui tip care, în mod sigur că a fost şi mai era nebun. Doctorul Mansur nu era la masă. În schimb masa era plină cu mâncare. A privit dezorientată în jur, pentru a zecea oară în decurs de câteva ore. Numai faptul că valizele ei tronau lângă masă au mai calmat-o puţin. -Este masa dumneavoastră, s-a grăbit ospătarul să-i spună. După o privire fugară la masa bine aranjată, a completat: -Domnul a plecat să se spele pe mâini. Aeroportul se calmase. Câţiva pasageri întârziaţi, alergau disperaţi de la un ghişeu la altul, iar cei de la masa de lângă ea se certau între ei, acuzându-se reciproc de nişte cheltuieli inutile. Donna asculta atentă să audă paşii doctorului, care trebuia să vină din spatele ei. La un moment dat, plictisită de atâta aşteptare şi-a turnat o ceaşcă de ceai şi derutată a început să se întrebe dacă nu ar fi mai bine să ia zborul direct, fără să mai treacă prin Bahren. La Beirut i-au spus că nu mai erau locuri, decât prin Bahren. Ezitase dacă trebuia să mai întârzie câteva zile sau să-şi grăbească întoarcerea. Acum era încă odată confuză. Dacă la început ezitase, acum încerca să se convingă că ar deveni mincinoasă în ochii doctorului şi acesta ar fi poate tentat să creadă că îşi anula întâlnirea de afaceri numai să poată zbura cu el. “Este ridicol“ şi-a spus nervoasă şi în clipa când întindea mâna spre coşul cu pâine, doctorul îi punea în faţă un teanc de reviste în franceză şi engleză. -Sa aveţi ce să citiţi până la ora 14.00 şi pe urmă în avion, i-a spus grăbit, fără să lase loc niciunui comentariu.

-Scuza-mă, mi-am turnat o ceaşcă de ceai, i-a spus Donna.

Şi ca justificare a continuat:

-Îmi era sete.

A luat revistele mulţumită, le-a pus pe scaun lângă geantă, după care şi-a ridicat privirea spre doctor şi numai când a fost sigură pe ea, i-a mulţumit cu câteva cuvinte amabile. Au început să mănânce în tăcere. Donna mânca încet, calmă, vroia ca masa să dureze până în clipa în care acest doctor căzut din senin, avea să-i spună, “scuzaţi-mă, a venit timpul să plec.“ Şi-a îndreptat privirea spre ceasul din perete şi disperată a văzut că avea mai bine de două ore până când, această minune, trebuia să se întâmple. Aşa că, dintr-o dată s-a trezit întrebându-l:

-Desigur, sunteţi căsătorit şi aveţi copii?

-Sunt divorţat, fără copii, i-a răspuns doctorul după ce şi-a turnat ceai în ceaşcă. A băut încet câteva înghiţituri, a pus ceaşca la loc pe farfurioară şi a privit-o.

-Divorţat?! l-a întrebat Donna mirată.

-Da, i-a răspuns el cu indiferenţă şi după ce şi-a îndepărtat scaunul puţin de masă, şi-a scuturat capul ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gândurile şi fără nici o jenă i-a spus:

-Am prins-o cu un prieten.

-A…, înţeleg, i-a răspuns Donna stupefiată de un răspuns atât de sincer şi direct, mai mult decât de gravitatea acestuia.

 -Nu înţelegeţi nimic, i-a spus doctorul râzând. Nu sunt făcut pentru căsătorie, nu am timp să mă implic, să suport crize de menaj, să-i fac declaraţii, când poate mă gândesc în altă parte, sunt ocupat cu… şi a tăcut brusc.

-Cu ce? l-a întrebat Donna curioasă.

-Cu meseria mea, a răspuns el promnt.

“Ce egoist“ şi-a spus Donna, după care s-au lăsat antrenaţi în speculaţii politice, aşa cum aveau obiceiul, când se întâlneau doi libanezi. Într-un târziu, când epuizaseră toate variantele posibile pentru calmarea situaţiei, doctorul Mansur s-a ridicat grăbit, mirat de rapiditatea cu care trecuseră cele câteva ore în compania Donnei, care s-a ridicat şi ea, şi cu simplitate i-a întins mâna:

-Poate ne vom revedea într-o altă călătorie, în condiţii mai bune, pe aeroportul din… Nu a mai avut timp să-şi termine fraza, neauzită de doctorul Mansur, care după ce i-a sărutat mâna, grăbit i-a lansat din mers, “pe mâine în Doha“.

Donna a rămas perplexă, uitându-se după el. Ridurile pe care şi le examinase în oglinda din toaleta aeroportului şi diferenţa de vârsta o linişteau în privinţa unei posibile întâlniri cu doctorul Mansur. S-a aşezat pe scaun şi cu un calm care o caracteriza a început să răsfoiască revistele, sorbind cu un aer mulţumit cafeaua deja răcită din ceaşcă mare, dintr-o ceramică de cea mai proastă calitate. Într-un târziu, şi-a dat seama că nu se putea concentra. De fapt citea, dar nu reţinea nimic, gândul îi fugea neîncetat la trusa de machiaj. A privit în jur şi numai după ce a reuşit să-i facă un semn ospătarului să fie atent şi la bagajul ei, s-a îndreptat pentru a doua oară spre faimoasa toaletă, în oglinda căreia avusese impresia că se regăsise cu treizeci de ani în urmă. Mergea grăbită şi se bombănea singură: ”Cât am fost de neglijentă cu frumuseţea mea, m-am uitat tot alergând dintr-o parte într-alta. Aş fi putut să o fac şi cu puţină pudră pe faţă, cu un ruj pe buze şi într-o fustă sau o rochie mai cochetă.“ Surprinsă, şi-a dat seama că trecuseră cincisprezece ani de când era văduvă şi pentru prima dată era hotărâtă să-şi încheie doliul sufletesc. A ieşit din toaletă după mai bine de o jumătate de oră. Ospătarul o căutase cu privirea prin sala mare a aeroportului de mai multe ori şi numai când s-a apropiat de masă a recunoscut-o după îmbrăcăminte. Mirat s-a apropiat de ea şi cu o admiraţie plină de naivitate şi greu de reţinut i-a spus, trăgându-i scaunul:

-Nu v-am mai recunoscut! Donna i-a mulţumit cu privirea şi încântată de sinceritatea acestuia i-a zâmbit, la fel de fâstâcită ca o adolescentă care primeşte primul compliment.

Timpul a trecut repede şi numai în clipa când s-a aşezat pe locul ei în avion şi a simţit privirea bărbaţilor din jur ţintită spre ea cu o anumită admiraţie şi rezervă, a realizat ce efect putea să aibă un pic de machiaj, chiar dacă era făcut în grabă cu gesturi ezitante după atâţia ani. “Am înnebunit în mod sigur“ şi-a spus plăcut impresionată şi cochetăria femeiei frumoase a reînviat în ea.

În avion îi plăcea să doarmă. Îşi punea ochelarii mari cu lentile închise “Greta Garbo“, îşi întorcea capul spre fereastră şi adormea mai mult de frică. Urâse întotdeauna avionul, dar era un rău necesar. Nu uita niciodată să atragă atenţia personalului, să nu o trezească decât la destinaţie. Nu o interesa mâncarea şi nici compania pasagerilor aşezaţi lângă ea. Singurul lucru pe care şi-l dorea era să doarmă, în felul acesta îşi uita frica, îşi înghiţea gândurile şi grijile şi se trezea proaspătă pentru o zi de lucru. Da, numai că de data acesta şi-a impus să nu doarmă. La Bahren nu avea decât o oră. Trebuia să se grăbească de la un nivel la altul şi să găsesca poarta de îmbarcare pentru Doha. Copiii nu ştiau nimic despre venirea ei. Nu-i rămânea decât să ia un taxi şi discret să ajungă acasă, să deschidă uşa şi în cazul că erau prezenţi să strige, “Surpriză!”, aşa cum avea obiceiul. Deja îşi imagina bucătăria plină de vase, hainele Tinei înşirate de la parter până la etaj, scrumierele pline de ţigările lui Tito şi mai ales, se aştepta să audă reproşurile acestuia despre neglijenţa şi dezordinea pe care sora lui o semăna pe unde trecea. Tina rămânea indiferentă la criticile lui Tito şi aştepta nerabdădoare ca acesta nervos să trântească uşa şi să-i poată sări în braţe mamei, care nemulţumită de agresivitatea lui, nu-i mai reproşa nimic fetei. În final Tina promitea să-şi strângă hainele, iar Donna îşi asuma responsabilitatea să menţină ordinea. Acelaşi scenariu se derula de fiecare dată, când se întorcea în Doha. Era mulţumită că Tito se ocupa cu seriozitate de Companie, şi îi trecea cu vederea micile răutăţi pe care le manifesta faţă de Tina. Bănuia că era gelos pe frumuseţea ei. Adesea îi reproşa Donnei despre înălţimea fetei în raport cu el şi mai ales că nu le semăna. Dona îi amintea că seamănă cu bunicul lui şi ca să-l consoleze îi povestea întotdeauna de puterea de caracter a acestuia şi mai ales de activitatea lui politică din timpul mandatului francez. Avusese grijă ca la moartea lui să-i păstreze ziarele, sperând că într-o zi băiatul ei să fie mândru de această moştenire şi să-l stimuleze în aş asuma responsabilităţi. Mândru era, responsabilităţi îşi asumase de când plecase în Canada, dar de consolat în ceea ce privea culoarea închisă a pielii şi de statura lui, nu s-a mulţumit niciodată. Până la Bahren, în cele 3 ore de zbor, Donna s-a gândit la copiii ei. Îi iubea pe amândoi la fel de mult, era mulţumită de ei şi îşi dorea din suflet să trăisca ziua în care avea să-şi ţină în braţe măcar primul nepot. Un singur lucru o îngrijora, lipsa complicităţii dintre ei. Tito o proteja pe Tina, dar nu cu o dragoste vădită, ci mai mult pentru a o domina. Aceasta era nepăsătoare, pusă mereu pe glume şi mai ales pe cumpărături. Era plătită ca şi ceilalţi funcţionari şi nu ezita să-şi cheltuiască salariul chiar şi pe cadouri pentru Tito. Era iubită de toţi şi adesea se antrena pe la colţuri cu câte-o secretară să-l critice pe Tito, care veşnic încruntat şi nemulţumit, arunca priviri aprinse biroului mare şi închis al Donnei. De multe ori îi reproşa că îi era necesar pentru clienţii mai importanţi, dar Donna refuză să-i răspundă şi el se jena să insiste. Era un capriciu al ei, şi poate singurul mijloc de a le aminti că totuşi marele “boss“, era tot ea. Atunci când era prezentă, clienţii o preferau ca interlocutoare, era mai flexibilă şi nu lăsa pe nimeni să plece nemulţumit, chiar dacă afacerea nu avea loc. O cunoşteau toţi în Qatar şi păstra relaţii de prietenie chiar şi cu rivalii ei. Toţi credeau că în spatele ei se găseau oameni influenţi, cu putere şi cu o curiozite bolnavă, inventau cele mai extravagante aventuri pe care le ar fi putut avea. Bănuia invidia lor şi cu un aer misterios şi vizibil discret îi lăsa să-şi întreţină poveştile care îi măcinau de ani de zile. În fapt nu era nimeni, corectitudinea ei inspirase încrederea investitorilor. Cu o curiozitate discretă, Donna a început să privească la pasagerii din jurul ei. Singurul pe care îl remarcase înainte de îmbarcare, acum dormea cu capul pe spate, sforăia încet, iar cravata arăta ca lanţul unui căţel de lux. Vecinul de lângă el, vădit deranjat de poziţia acestuia şi probabil de sforăitul lui, se foia tot timpul, sperând că îşi va schimba poziţia. Îl depăşise în confort şi ca răzbunare îşi scosese picioarele din pantofi şi nervos şi le mişca tot timpul. Alţi doi din faţă, discutau şi se contraziceau fără jenă. O pasageră tânăra încerca să-şi calmeze copilul care plângea mai mult speriat de gălăgia celor doi. Era convinsă că cei doi de lângă ea, erau poate la primul zbor sau poate stăteau cu frică în scaun ca şi ea, cu singura diferenţă că nu îndrăzneau să se mişte sau să închidă ochii. “Eu nu dorm ca să nu-mi stric machiajul“, şi-a spus-o ca o glumă în gând şi ca să fie convinsă că totul era încă perfect s-a ridicat discret şi s-a îndreptat spre toaletă. Era mulţumită de tot ce i se întâmplase în ziua aceea. Ajunsă în toaletă şi închizând uşa în urma ei şi-a spus cu voce tare, “Donna, ziua renaşterii tale s-a produs într-o toaletă, de ce nu am continua operaţia?“ Fericită de gluma pe care şi-o servise, a scos încă odată trusa de machiaj. A început cu pudră, şi-a pus un pic de fard pe pomeţii cam căzuţi în opinia ei, şi-a accentuat conturul ochilor, încă un pic de rimel şi după ce a examinat cele două rujuri l-a ales pe cel mai deschis la culoare. Şi-a examinat bluza neagră, a strâmbat din nas şi a regretat că nu-şi cumpărase câteva piese mai moderne şi tinereşti din Beirut. ”Arăt ca la 65 de ani cu hainele astea. De fapt nu sunt aşa de bătrână cum mă consider,“ şi mulţumită de înfăţişarea ei în cele câteva ore de stat pe aeroprt, şi-a desfăcut părul, l-a periat în toate direcţiile şi după ce l-a simţit că îşi găsise singur un model natural, a ieşit din toaletă, mai mult la insistenţa celui care dădea semne de nervozitate, încercând uşa. Vroia un compliment, să fie sigură că într-adevăr îi stătea bine machiajul şi părul lăsat liber pe spate. Poate Tina va remarca schimbarea şi o va încuraja. Îi trebuia un stimulent ca să poată continua să se îngrijească. Nici nu ştia când se oprise şi de ce? Îşi fixase în cap ideea că, în afară de aş vedea copii aranjaţi, nimic nu o mai interesa. Era fericită când îi aducea Tinei valiza plină de haine. Era ca şi cum le-ar fi cumpărat pentru ea.

Plină de admiraţie se aşeza în pat şi aştepta ca Tina să le îmbrace pe toate. O urmărea cum defila entuziasmată, se revedea pe ea, când Rami se întorcea din Europa cu valize pline de haine pentru ea şi copii. Tina era mică, dar era geloasă. Găsea că rochiile Donnei erau mai frumoase şi zile de-a rândul o ruga să nu poarte o anumită rochie, să o păstreze pentru ea, “când va fi mare“. “Dacă voi avea timp, am să-mi cumpăr ceva nou de îmbrăcat din Bahren şi am să-mi iau şi produse noi de machiaj. Pe acestea le port de ani de zile numai din cochetărie“, şi-a propus copleşită de un elan sinonim cu “am înnebunit“, în mintea ei. Până când a trecut punctual de frontieră şi a intrat grăbită în primul free-shop, Donna a tremurat de emoţie. Fără să se uite la preţuri şi-a umplut coşul pe care o vânzătoare îngrijorată de numărul mare al flacoanelor de parfum şi al cutiilor de machiaj, i l-a purtat, cu un aer impresionant, mergând în spatele ei.

-Am avion, în mai puţin de 30 de minute i-a spus jenată de graba cu care cumpăra. Aceasta şi-a mişcat capul în sensul că o înţelegea şi după câteva fraze spuse în arabă celei de la casă, a început să înşire toate cutiile. A ieşit grăbită să intre şi în magazinul de alături, unde mai multe obiecte de lux, de îmbrăcăminte, atrăgeau atenţia pasagerilor. Deodată s-a simţit luată în braţe şi într-o secundă capul ei se opri pe umărul unui bărbat. Nu a avut timp să se sperie pentru că mirosul unui parfum cunoscut, amestecat cu un uşor miros de transpiraţie i-au amintit de cineva. A vrut să se desprindă din braţele puternice, dar acesta o ţinea prea strâns şi îi şoptea încet la ureche, “Donna mea, mereu frumoasă şi neschimbată.”

-Shehab, a strigat şi împingându-l cu forţa, a reuşit să se desprindă din braţele lui şi să-i repete numele de la îndoială la certitudine, cu o bucurie nebună care îi creştea în voce. Abia când s-au simţit bruscaţi de trecători, s-au desprins unul de altul şi mai înainte ca Donna să poată spune ceva, Shehab a întors-o cu faţa spre scările rulante şi tragând-o după el nedumerită, i-a spus:

-Repede, să-ţi anulăm zborul. -Bagajul meu? a reuşit Donna să-l întrebe, când îi întindea biletul şi paşaportul.

-Îi trimitem un fax lui Tito şi îl va ridica mâine din aeroport.

-Nu pot, i-a spus Donna, dintr-o dată trezită la realitate. Ce vor spune copiii?, l-a întrebat îngrijorată.

Deja, Shehab dădea explicaţii funcţionarei. După câteva, “Vă rog, este foarte important pentru doamna să mai rămână încă trei zile în Bahren“, totul era aranjat. Donna a înţeles că era prea târziu să mai insiste şi resemnată s-a lăsat purtată de braţele lui spre ieşirea din aeroport. Mergea hipnotizată alături de Shehab. Avea impresia că trăia un vis. Numai când a ratat ultima scară la ieşire din aeroport, a realizat că visul era de fapt o pură realitate.

-Taxi, a strigat Shehab şi fără să fie atent la reacţia Donnei, pe care o ţinea strâns de mână, i-a indicat hotelul Hilton.

-Shehab, te rog, ce înseamnă nebuneala asta?

-Mi-ai spus, să mă întorc după zece ani, ei bine, s-au împlinit cei zece ani şi mi-am ţinut promisiunea.

Fără să mai aştepte răspunsul ei, i-a luat mâinele într-ale lui, i le-a pus în dreptul inimii şi a continuat:

-Am ajuns cu mai puţin de o oră înaintea ta, din Qatar. Am făcut toate investigaţiile posibile să aflu unde erai plecată….

-Ai fost la Companie?, l-a întrebat intrigată.

-Eu? Nu. Am trimis-o pe prietena ta, Melisa. Aşa am aflat că eşti în Beirut, iar la prânz Tina a sunat-o să-i spună că ajungi prin Bahren. -Am fost pe punctul să-mi schimb biletul în Damasc, direct pentru Doha, nu ştiu ce m-a reţinut?, i-a spus Donna şi nedumerită de atâtea evenimente care se busculau într-o singură zi, şi-a retras încet mâinele dintr-ale lui. Frecându-şi tâmplele în mişcări circulare, spera să se trezească din acesta situaţie, în avionul ei spre Doha.

 -Am ajuns, l-a auzit pe şofer spunându-le şi privind afară, şi-a luat geanta şi pungile pline de cosmetice şi a coborât din maşină, dar nu cu fermitatea care o caracteriza, ci cu convingerea că trăia o situaţie neprevăzută şi întâlnea omul pe care îl scosese din viaţa ei, aşa cum el menţionase, de mai bine de zece ani.