DINCOLO DE BARIERA TRISTEŢII - DRUM CONFUZ

Vaporul ridicase ancora şi se îndrepta spre Larnaca pe o mare calmă. Majoritatea pasagerilor intraseră în cabine. Numai Donna era încă afară şi se uita la cer, încercând să descopere steaua lui “Amal“ aşa cum îi vorbise bătrânul din Qatar. În final a hotărât să fie una aleasă de ea simbolic şi lângă aceasta cea mai apropiată să fie a ei. I-a făcut un semn cu mâna şi i-a spus în gând, “am să-ţi vorbesc în fiecare seară, până am să ajung acolo sus la tine“. A intrat în cabină târziu. Nu s-a dezbrăcat şi s-a întins pe pat. Îi părea rău că se hotărâse să plece. Era bine să lase tăcerea să se aştearnă între ei, aşa cum a fost în cei zece ani. Trebuia să-i spună pur şi simplu la telefon că nu poate şi să-l facă să înţeleagă că ar fi avut pe altcineva în Liban. Îi va fi greu când se vor despărţi să ştie că nu-l va mai vedea niciodată, după ce copiii l-au cunoscut şi apreciat. Shehab considera că timpul când vor fi împreună până la sfârşit, se apropie. Şi ea a crezut la un moment dat aşa, numai că destinul a ales altă cale. Spre ziuă a ieşit iarăşi afară. Ca şi în deşert stelele se stingeau uşor, numai că aici cerul i se părea departe. S-a uitat la steaua ei până s-a pierdut. A răsuflat uşurată şi s-a uitat la ceas. Într-o oră vaporul trebuia să ancoreze în port. Se simţea obosită şi tristă. Niciodată nu a avut timp să-l urmeze pe Shehab. Prefera să plece în Liban să-şi vadă copiii. Acum ar fi avut timp suficient şi mai ales să se odihnească. Încetase să mai aştepte telefonul Tinei şi afla ştirile de la Tito. Se mulţumea că o ştia fericită şi îi era suficient. În sinea ei o admira că avusese curajul să urmeze primul bărbat pe care l-a iubit .Şi ea îl urmase pe Rami, numai că nu a mai avut curaj a doua oară. Poate nici Tina nu va mai urma altul. Se întreba ce îi va deveni viaţa după operaţie? Nu va mai călători. Îl lăsa pe Tito responsabil peste tot. Va sta acasă şi îşi va îngriji trandafirii. Iarna va sta în faţa ferestrei, va privi ploaia 301 şi va citi. Era încă prea devreme să-şi ia adio de la muncă în altă circumstanţă, numai că acum îşi propunea să se odihnească şi mai ales să viseze. Erau ani de când nu o mai făcuse. Visa numai cifre, calcula banii până şi în somn sau se vedea alergând după copii între Qatar şi Liban, printre bombe. “Oare ce mi-am oferit în aceşti ani?“ s-a întrebat când vaporul îşi arunca ancora. “Nici nu ştiu când am terminat patruzeci şi când am intrat în cinzeci“, îşi spunea când îşi lua valiza din cabină. “Eşti singura condamnată de pe acest vapor“ îi repeta o voce în cap când a pus picorul pe chei. Briza a înviorat-o. A grăbit pasul şi s-a uitat la ceas. Era ora şase. În patru ore avea avionul spre Cairo. Îi rămânea timp destul. A luat primul taxi şi s-a îndreptat spre aeroport. Gălăgia şi numărul mare de turişti i-au atras atenţia. A intrat în restaurant şi a cerut o cafea. ”În ultimii optsprezece ani am călătorit mereu grăbită şi îngrijorată. Îmi doream să călătoresc calmă, fericită, aşa ca în vremea lui Rami“ şi-a spus cu regret. A devenit iarăşi confuză. Era convinsă că se va întoarce tristă şi Shehab va rămâne nedumerit şi poate o va considera nebună, aşa cum Tito nu ştia ce să creadă după ce se pierduse în deşert. Atunci şi-a dat seama că nu mai privise stelele de când era copil. A fost veşnic o grăbită. Se gândise la toţi şi la toate nimicurile. Satisfăcuse până şi gândurile celor din jur, numai că în vârtejul în care trăise, uitase personajul principal. Se uitase pe ea şi îşi uitase sufletul. Nu şi-a dat niciodată o clipă de răgaz, să-şi viseze visele. În deşert, de la un bătrân a învăţat ce nu a ştiut o viaţă. Trebuie să lase destinul să-şi continuie drumul. Este mai puternic decât gândirea şi deciziile noastre. Şi totuşi şi de data aceasta îi curmă drumul stelei ei. Trebuia să-l lase pe Shehab aşa cum i-a spus Anna, să decidă singur. Numai că ea nu putea, era târziu pentru ea, dar îşi lăsase copiii să-şi urmeze steaua lor. Steaua ei era de mult fără traiectorie, oricum era pierdută. De a lor nu vroia să se mai atingă. Îl lăsa pe Tito să creadă că a rămas şocată şi pe Tina să nască liniştită din privinţa ei. Tito îi spusese că Donna o aştepta în Liban cu copilul, nimic nu se schimbase între ele. Era fata ei şi o iubea ca înainte. Şi-a amintit că păsările se ascund când mor, numai că ea nu va muri încă şi nu se va ascunde. Va pleca în Canada. Va încerca să trăiască. Viaţa îi datora enorm. Nu ajunsese nici la necunoscutul din scrisoare să-i pună o floare la cimitir. Trebuia să meargă când va termina cu tratamentul. Îi era datoare şi trebuia să-i spună măcar odată “tata”. Era născută din iubire. Îi datora frumuseţea lui. Dacă ar mai fi avut şi alţi copii, nu l-ar fi căutat. Dar a murit singur, poate undeva într-un câmp având în ochi ultima întâlnire cu mama ei. Poate se gândise şi la copilul ce avea să se nască. Singură la masa din restaurant bea cafea şi îi promitea în gând necunoscutului tată că îl va căuta. Aşa va avea sufletul împăcat. Avea să-şi facă datoria faţă de toţi. Într-un târziu s-a ridicat. Pasagerii de Cairo erau chemaţi la îmbarcare. Era obosită. Toată viaţa o obosiseră gândurile. ”Poate numai ele m-au mâncat“ şi-a spus când îşi punea valiza pe cântar. În avion a închis ochii, dar nu înainte să se întrebe încă odată dacă era soluţia cea mai bună, cea pe care o luase. “Am fost o încăpăţânată, niciodată nu am ascultat de nimeni, am făcut numai ce am vrut, iar Tina îmi seamănă“ şi-a spus şi a închis ochii. S-a trezit când avionul se pregătea de aterizare. Şi-a amintit că nu-i cumpărase niciun cadou lui Shehab. Era hotărâtă să-i cumpere din aeroport. Ştia că pe el îl bucurau cărţile. Era cu ele peste tot. Uita să-şi ia schimburi, dar cărţile aveau mereu locul lor în valiză. Odată i-a spus că a lăsat vorbă nepoţilor lui, când aveau să-l îngroape, să-i strecoare în cearşaful cu care va fi înfăşurat cartea de poezii al lui Omar Khayat. Era poetul persan care i-a deschis ochii în viaţă. Dona se întreba, ce ar putea să ia cu ea? A zâmbit şi şi-a spus pe scara avionului când cobora “un pachet de ţigări“ motiv pentru care s-a grăbit să iasă cât mai repede din aeroport să-şi aprindă una. Aeroportul a speriat-o. Nu văzuse nici în Canada atâta lume şi atâta agitaţie. A ieşit afară şi cu greutate a găsit un taxi. La început s-a speriat, a crezut că este vreo manifestaţie. Pe străzi aveai impresia că era toată populaţia oraşului. Era ora când ieşeu de la lucru. A văzut Nilul şi a zâmbit. Şi-a amintit ce-i spunea Shehab despre apa acestuia. Iubea femeia şi o modelase după gustul lui. Uitase să-i cumpere un cadou din aeroport. A ajuns la hotel după mai bine de o oră. Rezervase camera prin telefon din Liban. Hotelul Hilton era plin de turişti. A urmat valetul în tăcere, cu un sentiment straniu. Avea impresia că era privită de toată lumea. Era singura care nu zâmbea. Numai ajunsă în cameră a realizat că încă o dată greşise. Niciodată nu a ştiut să-şi facă viaţa frumoasă. Tot ce a fost mai greu a ales pentru ea. Până şi în ultimul moment şi-a luat sacul cu regrete să şi-l poarte singură. A vrut să-i redea libertatea lui Shehab. Să rupă lanţul invizibil care îi lega de ani de zile. Să stea la hotel şi să-i spună la plecare tâmpenii. Să rămână supărat pe ea şi să o uite. Avea timp să-şi refacă viaţa. “Încă odată mă condam singură, ca să protejez pe cei din jur“ şi-a spus şi a intrat în cadă. Era obosită şi abia acum îşi dădea seama că nu mâncase nimic de când plecase din Liban. S-a uitat în oglindă şi şi-a imaginat că numai avea sânul drept. L-a ascuns sub prosop. Un fior i-a trecut prin tot corpul. A început să plângă şi a avut impresia că o cicatrice mare îi apărea în locul sânului. “Nu“ a strigat “mai bine mor“ şi a ieşit din baie. S-a îmbrăcat şi a coborât la restaurant. În hol a văzut o librărie unde se vindeau cărţi, ziare şi mici cadouri. A intrat şi când şi-a aruncat privirea pe raft a văzut o carte cu numele lui Shehab. A cerut-o cu toate că era în arabă. A deschis şi pe prima pagină a văzut fotografia lui. Erau două pagini în arabă, probabil era scris despre activitatea lui. A mai întors o pagină şi a simţit că inima i se opreşte. Dedicaţia era în engleză “Pentru Donna, cu toată dragostea“. A strâns-o la piept şi a scos banii din geantă. Vânzătorul surprins de gestul ei, i-a spus în engleză: -Avem şi alte cărţi de acelaşi autor. Pe toate cărţile este scrisă aceeaşi dedicaţie.

-Vreau din fiecare, i-a spus. A plecat cu cinci cărţi în braţe. S-a aşezat la masă în restaurant şi le-a răsfoit pe rând. Într-adevăr dedicaţia avea aceleaşi cuvinte. A mâncat şi s-a urcat în cameră. A sunat la recepţie şi a întrebat când avea primul avion pentru Larnaca. Vroia să fugă. “A făcut un mit din iubirea noastră“ şi-a spus. “Am să-l omor, am să-i distrug cele mai profunde sentimente. A văzut în mine idealul de femeie pe care nu l-a găsit în mama lui“. Recepţionerul a sunat. -Doamnă, aveţi avion mâine după-amiază la ora şasesprezece. La ora două trebuie să fiţi la aeroport. Vă rezerv? -Da, da. Aveţi numele meu. Vă rog, trebuie să plec. -Am înţeles doamnă, cu plăcere. Donna a respirat uşurată. Nu trebuia să-l vadă pe Shehab. Era mai bine dacă se întorcea. Avea să-l lase să-i păstreze imaginea pe care şi-o conturase de-a lungul anilor, mereu ocupată şi devotată pentru copii. Nu trebuia să sufere că-l lasă după ani de zile pentru un necunoscut care îi intrase în viaţă recent, sau că va fi mutilată, cu o jumătate de certificat de deces în mână. A plâns până a adormit cu cărţile împrăştiate în jurul ei. S-a trezit spre ziuă. A ieşit pe balcon cu pachetul de ţigări în mână. Steaua ei era în acelaşi loc unde era cu o noapte înainte. I-a zâmbit şi i-a făcut un semn discret cu mâna. Cea aleasă pentru Amal, era şi ea la locul ei. Mică, discretă, parcă se legăna pe cer. Donna a mai zâmbit odată, i-a făcut şi ei un semn şi s-a gândit la bătrânul din deşert că poate adormise cu privirea stinsă spre aceeaşi stea. ”Ce fericiţi sunt oamenii care cred în stele“ şi-a spus şi s-a întors în cameră. Stelele se stingeau în lumina soarelui. A văzut Nilul curgând calm şi a regretat că nu i-a acordat niciodată măcar o zi din viaţa ei, să se plimbe fericită cu Shehab pe malul lui. “Nicioadată nu trebuie nimic lăsat pe altădată, acest altădată nu va mai fi niciodată“ şi-a spus tristă şi a intrat în baie. După mai bine de o oră a ieşit din cadă, fără să se privească în oglindă. “Am fost o laşă pentru mine“ a oftat şi a început să se şteargă în cameră. “Şi dacă totuşi nu am să mor prea curând? s-a întrebat, dar şi-a amintit că sânul trebuie scos. Atunci şi-a scuturat capul şi a spus cu voce tare, “nu pot pleca măcar fizic fără ceva lipsă, deja mi-am ratat viaţa, plec fără multe bucurii, îmi merit destinul.“ În ultimul moment a hotărât să meargă la Universitate. Avea să stea ascunsă să nu o vadă. Vroia să-şi ia adio de la el, nu vroia să fi făcut atâta drum, fără un adio. Acum ştia unde era Cairo şi cea mai mare bucurie era că steaua ei era vizibilă aici. Putea să-l privească şi să-i vegheze somnul de sus. Când va afla într-o zi că a plecat, o va ierta. Numai că nu putea să-i arate steaua ei. “Bătrânul acela mi-a făcut mult bine, fără el aş fi fost pierdută şi dincolo de viaţă“ şi-a spus când se îmbrăca. A ieşit din hotel la ora zece. Valiza era în cameră. Nu scosese din ea decât strictul necesar. Se întorcea şi pleca la aeroport. A mers pe jos să respire aerul din Cairo. Era cald, mai cald decât în Liban. A privit Nilul de aproape. Era majestuos, dar nu o lega nimic de el. Nici o emoţie şi mai ales, nu regreta nimic. “Nu, viaţa mea nu ar fi fost aici“ şi-a spus şi a oprit un taxi. A intrat în curtea Universităţii calmă şi demnă. Nu se regăsise pe stradă între egipteni. Nu-i plăcea nici oraşul, era imens. Locul ei era în Beirut. A întrebat un student şi acesta i-a spus să-l urmeze. Mergea calmă în spatele lui. În aula Universităţii s-a aşezat în ultimul rând. S-a ridicat puţin şi l-a văzut pe Shehab. În faţa lui pe masă erau multe cărţi. Întârziase la ceremonie şi acum iscălea cărţi cu dedicaţii. A tresărit şocată, lângă el o tânără la treizeci de ani se agita şi îi atingea mereu spatele. Era frumoasă, aşa cum Shehab îi povestea că Nilul îşi modela femeile. Nu simţea nimic. O privea pe tânără mai mult decât pe el. A avut impresia că ar putea să fie gravidă. A oprit un tânăr şi l-a rugat să-i cumpere şi ei o carte. Era cartea iubirii lor pe care o iscălea în prezenţa unei tinere. Probabil că se îndoia de ea şi avea deja o viitoare soţie. A simţit că stomacul i se întoarce. A luat cartea de la tânăr şi i-a lăsat restul. A ieşit confuză. Se simţea trădată şi singură. Era trădată de toată lumea, de copii, de Shehab şi de Dumnezeu. A ajuns la hotel indiferentă. Şi-a luat bagajul şi a chemat un taxi. Era încă devreme, dar puţin îi păsa, nu o deranja dacă stătea într-un hotel, pe stradă sau într-un aeroport. Şi-a luat o revistă în aeroport la întâmplare. Când a încercat să o răsfoiască a găsit că era în arabă şi a aruncat-o la primul coş. “Asta îmi lipsea să învăţ să şi citesc“ şi-a spus şi a zâmbit. S-a aşezat pe un scaun şi a început să privească în jurul ei. Toată lumea părea grăbită. Nu s-a gândit niciodată că în alte situaţii şi ea a fost grăbită. “Timpul trece la fel, ce tâmpiţi suntem. La ce foloseşte graba?” s-a întrebat. S-a urcat în avion calmă. Şi-a amintit cât de contrariată şi confuză a venit în Cairo. Nu, acum ştia că nimic nu conta mai mult decât ea. Avea să se interneze în spital, să-i amputeze sânul, putea chiar şi pe al doilea. Nimic şi nimeni nu era mai important decât ea. Merita să trăiască, chiar dacă era numai pentru trandafirii ei din grădină. Ajunsă în Larnaca, primul lucru pe care l-a făcut când a coborât din avion, a fost să-şi caute steaua. A zărit-o numaidecât şi i-a zâmbit. Şi-a aranjat părul şi i-a făcut un semn discret cu mâna. Şi-a ridicat şi cealaltă mână şi i-a făcut un semn şi lui Amal şi iarăşi şi-a amintit de bătrânul beduin şi i-a zâmbit în gând. Dacă se va întoarce în Qatar avea să-l caute. Uitase să-i arate steaua lui. S-a întors în Liban a doua zi după-amiază. I s-a părut drumul mai scurt la întors. Îşi îndeplinise şi ultima misiune. A sunat la spital şi i-a spus doctorului că în două zile se va interna pentru operaţie. A sunat-o şi pe Anna. A lăsat-o şocată şi i-a promis că îi va povesti totul când avea să coboare de la munte. A sunat în Qatar. I-a spus lui Tito că avea să plece la Anna. Va sta cu ea la spital şi va mai rămâne acolo o săptămână sau poate două, până era capabilă să se îngrijească singură. I-a dat numărul de telefon şi i-a spus să nu o sune înainte de zece zile. Era bine şi o aştepta pe Indara în Liban. Pentru moment, Anna avea nevoie de ea. Singurul care nu a înţeles-o a fost Fares. A doua zi i-a pus valiza în portbagaj şi aşteptând-o în maşină, se întreba dacă nu cumva Donna ascundea ceva. Plecase la Cairo numai pentru două zile. Plecase agitată, dar se întorsese calmă. Numai că lui nu-i mirosea aşa de bine calmul ei. Ce îl mira foarte tare, era faptul că nu o auzise vorbind cu Tina la telefon. Se gândea că poate era îngrijorată pentru Anna, numai că acest lucru nu ar fi împiedicat-o să vorbească la telefon cu fiica ei. Şi mai ales, cine era acest Mansur care o suna de mai multe ori pe zi? Donna s-a urcat în maşină absentă. Şi-a aprins o ţigară şi i-a întins pachetul lui Fares.

-Nu mai fumez doamnă, aţi uitat?

-Nu, nu am uitat, dar am crezut că între timp ai luat-o de la început.

-Nevasta-mea mi-a spus că nu aţi lăsat nicio cămaşă de noapte în casă.

-Îţi imginezi că nu am să stau să spăl la Anna. Mi-am luat şi câteva rochii. Am să stau lângă ea la spital şi pe urmă acasă.

-Am înţeles. De ce se operează? a întrebat-o curios.

-Ce întrebare? Eşti ca femeile. Chiar vrei să le ştii pe toate?!

-Nu cumva, dumneavoastră vă operaţi?

Donna a început să râdă.

-Măi, Fares, eu te cunosc de o viaţă, de ce nu aş sta la mine?

-Eu ştiu? Prea v-aţi întors repede din Qatar, de data aceasta.

-Da, ai dreptate, i-a spus absentă, numai că tu mi-ai spus când am plecat că am îmbătrânit, să mai stau pe acasă. Tito se descurcă bine, aşa că, m-am întors pentru că Anna are nevoie de mine.

Fares a tăcut. ”Poate aşa o fi“ şi-a spus. Donna a coborât din maşină după ce i-a dat indicaţii cu privire la grădină. A intrat la Anna la fel de absentă. Rosy o aştepta. S-au îmbrăţişat şi cu toate cuvintele de încurajare ale acesteia, a rămas tăcută. Anna i-a luat valiza şi i-a dus-o în dormitor. Îi pregătise  camera şi aştepta să-şi pregătească încă odată valiza pentru spital. La ora şase trebuia să o ducă acolo pentru că a doua zi dimineaţa o pregăteau pentru operaţie. Încet, Rosy, cu glumele ei a determinat-o pe Donna să vorbească.

-De ce nu ai stat cinci zile la Cairo?

-În ultimul moment am găsit că nu trebuia să fac atâta drum. În plus m-am dus la Universitate mai mult să-l văd pe Shehab de la distanţă. Am văzut o tânără lângă el şi păreau destul de intimi. M-am gândit că poate era o relaţie între ei. În faţa lui, nu am simţit nimic, de parcă priveam un necunoscut.

Anna asculta fără să comenteze, numai Rosy i-a răspuns:

-Pentru că eşti preocupată cu sănătatea. În orice caz, eu în locul tău i-aş fi vorbit. Poate îi era o rudă? O nepoată, de ce nu? Din ce ştiu despre el, nu este tipul care să alerge după tinere. Şi de ce şi-ar fi adus prietena, dacă exista posibiltatea să mergi la lansare? Donna, iartă-mă, dar ai greşit. Eu chiar i-aş fi spus. L-aş fi lăsat să vină în Liban, să stea lângă mine şi să-mi ţină mâna. Să-mi vorbească nopatea când mă trezeam. Te pedepseşti singură. Eşti prea dură, te judeci prea mult, parcă ar trebui să dai socoteală cuiva despre ceea ce faci!

-Poate că ai dreptate. Acum este prea târziu şi nu cred că mi-ar fi plăcut să fie lângă mine. Când este soţul tău, totul se schimbă, dar un amant…

Rosy a plecat după alte mici comentarii. Se simţea bine şi aştepta să continuie tratamentul. Ca şi Donna se întreba şi ea, ”de ce tocmai eu să fiu bolnavă?” Este probabil întrebarea pe care ne-o punem fiecare dintre noi atunci când suntem bolnavi.

Seara, Anna a stat până târziu cu Donna la spital. Îi povestise tot ce se întâmplase de când plecase, până în prezent. Anna a zâmbit când i-a povestit despre întâlnirea cu bătrânul beduin. I-a zâmbit când i-a vorbit despre bătrân şi despre stele, a mângâiat-o şi ia spus:

-În privinţa asta ai fost norocoasă! Cine nu ar vrea ca într-un moment critic să întâlnească “înţelepciunea“, la care nu a avut timp niciodată să se oprească şi să o asculte. Când vei ieşi din spital, să mă ajuţi să-mi aleg şi eu o stea. Când o priveşti şi îi vorbeşti, cred că sunt singurele clipe de sinceritate, pe care le ai cu tine.

Donna a închis ochii. Anna, după câteva minute a ieşit încet din salon, i-a stins lumina şi a ştiut că a doua zi avea să fie senină înainte să intre la operaţie. A plecat de la ea cu gândul că fiecare avem nevoie să credem în minuni, în poveşti cu prinţi sau prinţese, vrăjitoare, indiferent ce imaginaţia putea creea, ca să nu ne considerăm singuri şi mai ales să hrănim copilul din sufletul nostru. Toţi uităm de el de-a lungul anilor. Şi ne întrebăm la sfârşit, de ce suntem singuri sau trişti? Adesea simţim că am uitat ceva pe parcursul vieţii, dar nu ştim ce. Uităm să fim copii din când, în când. Donna uitase şi ea de mult. Avea grijă de toţi, alerga în toate părţile şi nu numai că uitase copilul din ea sau reţinuse numai ceea ce îl duruse o viaţă, dar îşi vânduse şi sufletul în lupta ei cu viaţa.

Acasă l-a găsit pe Hanny dormind. A intrat în dormitorul ei şi cum afară era cald, a tras perdeaua şi a deschis fereastra. A privit cerul. Era înorat şi a zărit câteva stele. Vroia să creadă în poveştile bătrânului beduin. Era frumos să crezi în ceva pentru care nu erai obligat să cercetezi adevărul. A zâmbit şi s-a culcat. I-a plăcut jocul şi a găsit că Donna cu toate problemele pe care le avea, era calmă.

A doua zi a plecat devreme de acasă, inaintea lui Hanny. A plecat îngrijorată, dar nu tristă. La ieşire i-a spus:

-Cand voi avea timp şi cerul va fi senin, ne vom alege o stea fiecare şi cele care ne vor surâde mai mult, le vom considera că sunt pentru papa şi bunici.

Hanny nu i-a răspuns, numai a privit-o curios. Găsea că era o copilărie şi Anna a spus o glumă că să nu-şi arate îngrijorarea pentru Donna. La spital abia a avut timp să schimbe câteva cuvinte cu Donna. A rămas privind în urma ei. S-a aşezat pe primul scaun şi şi-a propus să nu fie tristă. Avea să treacă pe la biserica din faţa spitalului, să aprindă o lumânare şi să rămână ceva timp în biserică. Operaţia avea să dureze. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre ieşire. Toni i-a făcut un semn cu mâna de la distanţă. A traversat strada şi a intrat în biserică. Era răcoare şi mirosea a flori de primăvară. Ferestrele erau deschise şi se auzea ciripit de păsărele. Câteva femei se rugau. Ea a rămas pe ultimul rând. Într-o jumătate de oră începea slujba. Era în arabă, nu avea să înţeleagă, dar ce importanţă avea? A închis ochii şi a început să vorbească în gând cu Dumnezeu. Nu a reuşit să-i spună decât câteva cuvinte despre Donna. A deschis ochii şi a văzut femeile care veneau în grupuri de câte două. Se şuşoteau între ele. A făcut un ultim efort să se concentreze. Nu reuşea. Şi-a dat seama că îi fuge gândul la Donna. S-a sculat, a aprins o lumânare şi a ieşit. Îi era imposibil să se întoarcă la spital. Avea de aşteptat cel puţin câteva ore. A luat-o în sus pe stradă. La capătul ei începeau magazinele. Prefera să-şi petreacă timpul privind vitrinele. A mers încet să le lase timp să deschidă. A intrat în prima cofetărie şi a băut o cafea. S-a uitat pe ziar şi după o jumătate de oră s-a ridicat nervoasă şi a plecat mai departe. A luat magazinele pe rând. A intrat într-unul de lenjerie şi i-a atras atenţia un sutien mai puţin obişnuit. Vânzătoarea glumea cu clienta, s-a apropiat şi a întrebat-o despre sutien.

-Este pentru mine, nu am un sân, i-a spus clienta.

-Ah, aş vrea să văd unul pentru o prietenă, nu-l va avea pe dreptul.

Clienta a râs şi a intrat în cabină.

-Nu ştiu exact mărimea, dar cred că aş putea să-mi dau seama dacă văd unul sau mai multe.

Vânzăroarea i-a dat mai multe mărimi. În locul sânului era burete. A ales unul negru şi altul alb. A plătit şi a ieşit. “Ce femeie sinceră şi curajoasă“ şi-a spus şi s-a îndreptat spre spital. Avea să-i dea sutienele Donnei mai târziu, când se va întorce acasă. În drum i-a luat un buchet de trandafiri albi. Ştia că erau florile ei preferate. Asistenta a văzut-o şi s-a apropiat de ea.

-Operaţia s-a terminat, o pregătesc pentru reanimare. S-a trezit, dar va adormi iarăşi.

-Aştept să o văd şi să-i arăt florile, trebuie să-i spun câteva cuvinte.

-Atunci vino cu mine, i-a spus.

Anna o urmă cu respiraţia tăiată. Şi-a trecut mâna prin păr şi ambele palme pe faţă. Era un gest pe care îl faci atunci când te trezeşti prea devreme. Vroia să o vadă Donna cu puţină culoare şi relaxată. A aşteptat în faţa sălii de operaţie. Era agitată, privea pe gemuleţul de la uşă, dar nu reuşea să vadă nimic. S-a rezemat de perete şi dintr-o dată uşile s-au deschis. Era Donna. Anna nu s-a mai putut reţine şi lacrimile au început să-i curgă.

-Ai să vezi că totul este bine, a reuşit să-i spună şi după ce a sărutat-o pe frunte i-a arătat florile.

-Am să le pun în salon, i-a spus infirmiera. Mâine dacă totul este bine, o aducem acolo. Astăzi nu are rost să stai aici. Dacă vrei sună la telefon şi întreabă doctorul de gardă. Doctorul Toni te aşteaptă în cabinet, am uitat să-ţi spun.

Anna intrat în cabinetul doctorului.

-Totul este perfect, i-a spus Toni imediat ce a deschis uşa. Chiar mai bine decât ne aşteptam.

-Şi sânul? l-a întrebat ea.

-Sânul se poate reconstrui. La vârsta ei, ce importanţă mai are? Trebuie să înceapă tratamentul. Aici este problema, când îi va cădea părul, spitalizare de fiecare dată, vomă... Numai că ea este puternică, îi trebuie voinţă şi un bun moral.

-Deci o să trăiască…încă mulţi ani.

-Să sperăm că da. Anna, spune-i lui Rosy că în seara aceasta sunt de gardă. Ea nu spune nimic, dar eu ştiu că se gândeşte la prostii, ca toate femeile. Sunt patru universităţti pe care le plătesc pentru copii, nu trebuie să strâng bani?

-Rosy nu se plânge de nimic, se gândeşte că te oboseşti prea mult, i-a răspuns Anna, pe un ton convingător.

A ieşit din spital cu gândurile clare. Avea să se întoarcă seara şi îi va spune Donnei că totul era perfect. Încă un efort pentru tratament şi îşi putea relua viaţa de la capăt. Dorinţa ei era să se ocupe de trandafiri şi de grădină, o putea face în curând. Era optimistă pentru ea. Şi dacă nu părea fericită, cel puţin era mulţumită. A traversat strada şi a mai intrat încă odată în biserică. A aprins încă o lumânare şi după “un mulţumesc Doamne“ s-a întors la maşină şi s-a grăbit spre casă. Hanny trebuia să se întoarcă de la şcoală. Era obosită şi abia acum simţea că îi era foame. Rosy a deschis imediat ce a văzut-o că parca maşina. O aştepta în faţa uşii cu un platou în mână.

-Am avut bucătăreasă, i-a spus repede de teamă să nu o certe Anna. Cum a fost?

-Toni mi-a spus, “perfect“.

-O, Domne, cât mă bucur pentru ea! Aţi vorbit?

-A plâns ca şi tine, am plâns şi eu şi am să trec spre seară să o văd. Dacă este bine la noapte, mâine va fi în salon. Atunci am să stau până la prânz, am să vin să-i dau lui Hanny să mănânce şi mă întorc să stau cu ea până târziu.

-Cred că eşti obosită, ai stat cu mine, acum cu ea, bine că eşti mai tânără şi ai forţă.

-Prostuţo, nu pentru că sunt mai tânără, vă iubesc pe amândouă. Sunteţi familia mea. Am două surori, este normal să am grijă de voi.

Rosy s-a întors la ea, dar i-a spus înainte să închidă uşa:

-Bucătăreasa a gătit pentru toată săptămâna, să nu-ţi faci grijă pentru mâncare, am ţinut cont de ce îi place lui Hanny.

Anna a zâmbit. A pus platoul pe masă în bucătărie şi a intrat în dormitor. Abia acum realiza că era epuizată. A uitat de mâncare şi s-a trântit pe pat. Ştia că Hanny nu o va trezi. Nervii îi cedaseră în cele câteva ore de aşteptat. Se gândea la Donna. ”Şi totuşi este aceeaşi Donna, puternică, va trece şi peste asta, nimic nu a învins-o. Dacă aş fi fost eu, aş fi plâns fără oprire“ şi-a spus şi a închis ochii. S-a trezit târziu. Hanny o acoperise cu un pled şi învăţa. Fericit, când a văzut că s-a trezit, a luat-o în braţe.

-Mami, ai plâns în somn, uită-te la ochii tăi, ce ai visat?

-Nu-mi amintesc, i-a răspuns îndreptându-se spre oglindă. Da, cred că de bucurie. Donna este bine, aşa mi-a spus Toni.

-Te-a căutat un tip, m-a întrebat de tine şi mi-a spus ceva despre birou. Atunci am ştiut că nu o caută pe Donna şi i-am spus adevărul. Te va suna în seara aceasta, după ora zece.

Anna a tresărit. Uitase de Mike. A intrat în bucătărie şi a mâncat. Şi-a făcut o cafea şi s-a uitat la ceas.

-Hanny, am să mă întorc la spital. Nu vin târziu, ce vrei să-ţi aduc de mâncare?

-Nimic, a auzit vocea lui şi după o clipă de ezitare a intrat la el în cameră.

Anna l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.

-Mama te rog să nu vinzi biroul lui papa, până nu mă întorc eu din Franţa.

-Nu, dar trebuie să-l închiriem. Dacă stă închis se strică, la ce bun? Aşa câştigăm nişte bani, care vor fi tot ai tăi.

-Bine, i-a răspuns băiatul convins. Acum am de învăţat. Hai, pleacă, dar să te întorci devreme.

Anna a intrat în baie. Şi-a refăcut machiajul şi a îmbrăcat unul dintre taioarele noi. Şi-a ridicat părul şi s-a întors de mai multe ori să se uite în oglindă, după care a plecat. ”Îmi stă bine în verde şi-a spus când a coborât din maşină.” În drum spre spital şi-a amintit de Mike. Nu avea intenţia să se întâlnească cu el, până când Donna nu se întorcea acasă şi se simţea capabilă să stea singură câteva ore. A intrat în spital grăbită şi a întrebat de Donna. Infirmiera de gardă a întrebat-o cum o cheamă. După ce şi-a spus numele, i-a spus că doctorul Toni o aşteaptă în cabinet. A simţit că inima îi bate aiurea. S-a grăbit spre cabinet şi a intrat în acelaşi timp cu un bărbat. Toni s-a ridicat de la birou şi a venit spre ei.

-Doctor Mansur, aţi ajuns exact la timpul potrivit. Doamna este Anna. Vroiaţi să o cunoaşteţi!

Anna a respirat uşurată şi i-a întins mâna.

-Exact cum v-a descris Donna, i-a spus în timp ce-i strângea mâna.

-Şi eu am auzit despre dumneavoastră, cu singura diferenţă că nu v-a descris.

-Donna este bine, nicio problem. Doctorul este un prieten de familie al Donnei şi mi-a spus că vrea să te cunoască, să treacă să o vadă când va fi la tine şi să-ţi mulţumească pentru tot ce faci.

-Suntem prietene, a răspuns Anna. Nimic nu este niciodată prea mult, între prieteni.

-Da, aveţi dreptate, dar a fost în plus şi o curiozitate masculină, i-a raspuns doctorul zâmbind.

-Mergem să o vedem? a intervenit doctorul Toni.

Au plecat toţi trei spre reanimare. Donna dormea. Mansur a mângâiat-o încet pe oraji şi i-a şoptit:

-Donna, a venit Anna, deschide ochii.

Încet, Donna a deschis ochii. Erau sticloşi de la lacrimi.

-Te doare ceva? a întrebat-o Toni.

Ea şi-a mişcat capul în semn că nu şi a închis ochii. Anna s-a apropiat şi i-a mângâit mâna.

-Donna, mă bucur că eşti bine, nu e niciun pericol să nu îmbătrânim împreună.

Donna a redeschis ochii. Şi-a mişcat pleoapele.

-Este obosită şi de la calmante îi este somn. Să o lăsăm să doarmă, le-a spus Toni. Tensiunea este perfectă, totul este normal, să ieşim. Eu sunt de gardă, am să trec să o văd de mai multe ori până la ziuă, le-a spus când a închis uşa în urma lor.

Anna abia îşi reţinea lacrimele. Toate firele şi aparatele au speriat-o. Donna era de nerecunscut. Numai părul răvăşit pe pernă îi mai amintea de ea. Era palidă şi trasă la faţă.

Doctorul Mansur a prins-o din urmă, după ce a schimbat câteva cuvinte cu Toni şi i-a întins o batistă.

-Sub ochi, de la rimel, i-a spus.

-A, nu, merci. Am o batistă în geantă. Am să mă şterg când ajung în maşină.

-Vroiam să vă invit la o cafea, un pahar, să luăm masa împreună, i-a spus el zâmbind.

-Altădată, i-a răspuns Anna şi s-a oprit în loc.

-Astăzi sunt obosit de două ori şi pentru Donna şi pentru că am avut şi eu o operaţie şi pe urmă patru ore de curs la facultate. Aş vrea să vorbesc şi nu am cu cine, i-a spus cu un aer trist.

Anna a început să râdă. Avea o figură de copil trist când îi iei jucăria.

-Glumeşti doctore, un om atât de cunoscut, vorbeşte de singurătate?

-Hai, urmează-mă, dacă nu vrei să-ţi laşi maşina aici şi s-a îndreptat spre maşina lui.

“Alt nebun“ şi-a spus Anna şi mai mult din curiozitate l-a urmat. A plimbat-o pe mai multe străduţe, până când în sfârşit a oprit în faţa unui bistro, ascuns printre copaci, într-o curte, unde erau numai maşini de lux. Încă din parcare valetul şi portarul i-au ieşit înainte.

-Doctore, mama se simnte mult mai bine.

-Mă bucur, Ibrahim. Mansur a luat-o după umeri pe Anna, încerca să scape de cererile altor doi.

S-a întors spre ei, când Anna a păşit în restaurant:

-Măi băieţi, veniţi cu părinţii la consultaţie, tot pe gratis pentru voi, ca şi aici. În seara asta sunt cu o doamnă, nu mă deranjaţi, le-a spus râzând. Ai mai fost vreodată aici? a întrebat-o pe Anna.

-Nu. De fapt este prima dată când trec pe această stradă. Şi chiar dacă aş fi trecut, nu aş fi bănuit că există un restaurant.

-Este un fel de bistro, în stilul anilor 50 din Franţa. Vila a aparţinut unui conte francez. Moştenitorii lui au vândut-o şi proprietarul a transformat-o precum vezi.

Când au intrat, Anna a simţit că i se opreşte respiraţia. Lumina venea numai de la lumânările de pe mese sau înşirate pe barul mare din mijloc. Mesele erau din lemn maro, iar scaunele asortate din acelaşi lemn cu aceleaşi sculpturi. În colţul mesei erau mai multe lumânări de grosimi şi mărimi diferite. Pe pereţi erau tablouri cu cei mai cunoscuţi cântăreţi şi artişti ai timpului. În plafon erau câteva becuri ascunse şi care luminau spre bar. Muzica era în surdină. Majoritatea meselor erau ocupate. Ospătarul a venit imediat lângă ei şi i-a condus la o masă liberă.

-V-am păstrat-o, i-a spus. Astăzi e ziua când treceţi de obicei.

-Multumesc, i-a răspuns doctorul şi i-a făcut semn să-i tragă scaunul Annei.

-Am impresia că sunt într-un loc cu fantome.

-Aici te odihneşti după o zi grea. Lui Donna nu i-a plăcut. A spus acelaşi lucru ca şi tine. Numai că majoritatea sunt doctori, avocaţi, oameni stresaţi. Vin, beau un coniac, fumează un trabuc, mănâncă ceva deosebit şi pleca acasă. În special oameni singuri ca şi mine.

-Probabil, fiecare cum se simnte bine, i-a răspuns Anna.

-Te grăbeşti?

-În principu, da. Dar, plec singură dacă vrei să stai mai mult.

-Nu, plecăm împreună. Am înţeles de la Donna că într-un fel suntem vecini. Şi eu locuiesc în aceasi zonă. Ce bei sau ce mănânci? a întrebat-o şi ia întins lista de meniuri.

-Un pahar de vin, am mâncat când am plecat. Serveşte-te, i-a spus.

El şi-a comandat o saltă. Au stat mai mult decât prevăzuse. Mansur îi povestea despre călătorile şi întâmplările lui. I-a povestit despre Donna şi cum s-au regăsit după treizeci de ani. Era agreabil şi căuta ca interlocutorul lui să se simtă bine. Au plecat târziu. Niciunul nu vorbise despre viaţa lui privată şi mai ales despre trecut. Seara petrecută cu doctorul Mansur o relaxase. S-a întors acasă, Hanny dormea. Anna l-a acoperit şi l-a sărutat, apoi s-a întins în pat şi ea. Era ora unusprezece. Şi-a amintit de Mike şi a format numărul lui. Nu a răspuns, s-a gândit că era afară şi a închis.

Dimineaţa, Hanny a trezit-o înainte să plece la şcoală. A intrat la ea în cameră şi cu acelaşi gest tandru ca al lui Tanius, i-a mângâiat părul şi a întrebat-o:

-Mami e târziu, la ce oră pleci la spital? Anna a deschis ochii.

-Am dormit prea mult, trebuie să plec şi eu, şi s-a ridicat. Sunt obosită din cauza stresului. Aseară nu am vorbit, abia a deschis ochii. Să vedem astăzi cum se va simţi.

Hanny a privit-o, a sărutat-o şi înainte să închidă uşa i-a spus:

-Sa nu-ţi faci probleme pentru prânz. Rosy vine şi îmi aduce ca astăzi mâncare şi prăjituri. Ţi-am lăsat şi ţie în frigider.

-Bine, îţi mulţumesc şi l-a sărutat încă odată.

S-a pregătit şi a ieşit cât a putut de repede. A închis uşa şi a chemat liftul. Telefonul suna. S-a gândit o fracţiiune de secundă dacă să se întoarcă. Nu s-a întors pentru că i-a fost teamă să nu fie cineva din familia Donnei. Şoseaua era aglomerată. Era ora la care toţi plecau la servici şi copiii la şcoală. A intrat în spital grăbită. A reuşit să intre la Donna pentru câteva minute. Era trează.

-Nu am dormit toată noaptea, i-a spus. Spre ziua am avut dureri. Am încercat să mă mişc şi nu am putut, i-a spus ea. -Este normal, ai o operaţie grea, draga mea.

Anna a mângâiat-o şi i-a povestit că doctorul o invitase să bea un pahar, în restaurantul unde nu i-a plăcut nici ei. Donna a zâmbit.

-Crezi că, am să-mi revin? Am să mai pot conduce maşina şi să călătoresc?

-Donna, glumeşti?! Toată lumea suferă după operaţie.

-Dacă îmi revin, am să-mi schimb modul de viaţă. Nu m-am oprit niciodată din alergat. Voi recupera tot timpul pierdut. Am să învăţ să stau cu mine singură, fără griji. Am să-l caut pe Dumnezeu. Aveam o vorbă, “nu am timp nici să mor, dar să mai merg la biserică“. Am văzut că timp de murit se găseşte oricum.

-Vom merge împreună, i-a spus Anna.

-Doamnă, vă rog să ieşiţi, începe vizita, i-a spus o infirmieră.

-Aştept afară, i-a şoptit Anna. Am să stau cu tine toată ziua.

Donna a închis ochii. Anna s-a îndreptat spre cofetăria spitalului. A comandat o cafea şi s-a aşezat singură la o masă. Privea în jur. Erau numai oameni agitaţi, obosiţi, îngrijoraţi. Nimeni nu zâmbea. Şi-a amintit de ea şi de Tanius. S-a cutremurat şi a ieşit. S-a plimbat pe hol în faţa reanimării. Într-un târziu au ieşit şi doctorii de la vizită.

-Mâine în mod sigur o scoatem, i-a spus infirmiera. Mai intraţi pentru zece minute, i-a şoptit. Anna a intrat. Şi-a pus halatul alb din anticameră şi s-a aşezat lângă Donna. Avea ochii închişi. I-a mângâiat mâna.

-Sunt eu, i-a spus.

După câteva minute a ieşit. Donna dormea. Se îndreptă spre casă. Era cald, simţea că era obosită, dar şi-a propus să facă puţină ordine. Avea să se întoarcă la spital, după ora cinci. Rosy o aştepta ca de obicei în faţa uşii. Era fericită că îşi făcuse duş singură şi a încurajat-o în privinţa Donnei. Anna ştia că în sufletul ei era zbuciumată, dar nu spunea nimic. Râdea. “Ce auto-control are“ şi-a spus Anna. De data aceasta a intrat la Anna şi i-a spus:

-M-am plictisit să mă uit la televizor. M-am plictisit în casă. M-am plictist de viaţa pe care o duc.

Anna s-a oprit din treabă şi a privit-o. În sinea ei şi-a spus, ”te rog Rosy nu am nevoie de o criză“, dar a tăcut.

-Cum termin tratamentul şi mă fac bine, am să-mi fac viza pentru SUA. Merg să-mi văd fraţii şi odată acolo, am să încerc să rămân. Şi-a pus mâna la gură, ca şi cum vorbise prea mult.

-Rosy, toţi avem aceeaşi viaţă. Plictiseală şi nesiguranţă din cauza războiului. Toni mi-a spus că munceşte pentru că are pentru copii şi patru facultăţi de plătit.

-În ultimii cinci ani, mi-a oferit două nopţi şi astea în spital.

-Rosy, bine că este un doctor bun şi are pacienţi. Mulţi nu au nici cu ce să plătească şcolile.

-Anna, mă simnt ca o guvernantă în casă. Vreau puţină atenţie şi afecţiune. Vreau să am soţul meu, să ieşim la un restaurant, la cumpărături, să stăm seară împreună de vorbă. Când încerc să-i vorbesc, îmi spune, ”tu cu casa şi copiii, eu cu banii“. Aşa este o viaţă de familie?

-Nu ştiu. În felul tău ai dreptate, dar el e pasionat de ce face.

-Vreau să divorţez.

-Rosy, acum eşti plictisită. În două trei săptămâni am să vin cu tine la tratament. Ne oprim şi mâncăm la un restaurant. Mergem prin magazine. Ce crezi că fac celelalte femei?

-Cand am fost în spital mi-am dat seama că atunci când mori, mori singur. Nu iei cu tine decât ce ai trăit tu personal, gândurile, bucuriile pe care ţi le-ai făcut, succesul tău, până şi cântecul care ţi-a plăcut să-l asculţi. Eu de când m-am căsătorit, nu am trăit pentru mine. Toate amintirile mele se rezumă la bucătărie, casă, alergat după copii. Nicole termină facultatea anul acesta. Vrea să plece în Franţa la specializare. Carol anul viitor, cea mică în doi ani şi rămâne Camil. Dar noi, unde suntem? Eu când am să trăiesc? Când vom mai fi un cuplu. Până şi secretara lui, petrece mai mult timp cu el, decât noi? Anna a aruncat cârpa de praf şi s-a aşezat lângă ea. -Să nu plângi! i-a spus răstit. -Nu am trăit niciodată pentru mine, mereu pentru familie. Nu am făcut niciodată ce aş fi avut poftă. De exemplu, chiar când a murit tata, nu am fost să-mi văd mama şi fraţii. Ca să nu las copiii singuri!

Anna tăcea şi o privea între zâmbet şi râs.

-Eşti nervoasă, pentru că stai în casă fără activitate, ca o menajeră.

-Nu, te înşeli. Abia când am fost în pericol şi nu se ştie... Mi-am dat seama că dacă într-o zi am să mor, mor săracă.

Anna şi-a ridicat sprâncele mirată.

-Nu de bani. Săracă fără amintiri personale, fără propriile mele experienţe.

-Rosy, ne dai de mâncare în fiecare zi. Datorită ţie nu mai gătesc, i-a spus râzând.

-Anna, eu înţeleg că tu vrei să mă faci să uit. Numai că, de data aceasta trebuie să mă gândesc ce fac cu viaţa mea de familie. Toni va trebui să aleagă între munca lui şi noi. Toţi doctorii muncesc, numai că el pe undeva, a pierdut controlul.

-Aş bea o cafea, i-a spus Anna.

-Bine, fă o cafea, văd că nu mă înţelegi sau te prefaci.Tu eşti singură acum, dar ai fi acceptat să nu-l vezi pe Tanius numai când îşi schimbă şosetele şi restul de lenjerie?

Anna a intrat în bucătărie. Nu o mira criza lui Rosy. Acelaşi lucru a încercat să-i explice şi Donna. Probabil când treci pe lângă pericol, te întrebi dacă ai făcut ce trebuia pentru tine întâi şi pe urmă pentru restul. Nu din egoism, ci din dragoste pentru sufletul tău, în cazul că-l găseşti împietrit. Telefonul a sunat. Rosy a ridicat aparatul şi după “alo“, i-a dat receptorul.

-Este Mike, i-a şoptit şi i-a făcut semn că pleacă.

-Te caut de mai multe zile, i-a spus râzând. Dacă mai plec încă odată nu ne vedem şase luni la întoarcere.

-Principalul e că te-ai întors sănătos. Eu sunt ocupată.

-Da, mi-a povestit Hanny. Îmi pare rău pentru prietena ta. Cand ne vedem? a întrebat-o grăbit.

-Daca vrei în seara aceasta, după ora şase. Îmi va fi greu în următoarele zece zile, după aceea...

-Bine, te aştept.

Pregătindu-i prânzul lui Hanny, Anna se gândea la Rosy. În mod sigur avea dreptate. Nu ieşea niciodată sâmbăta sau duminica cu Toni. Era veşnic în spital. Acasă îi trebuia linişte. Se certa cu băiatul pentru muzică. I se părea că era prea tare. Cu Rosy abia dacă schimba câteva fraze. În zilele când trecea pe acasă era o linişte la ei de “cimitir“, cum obişnuia să spună Rosy. Îi plăcea să o ştie acasă. În zilele când ieşea îi telefona de zece ori înainte, să ceară amănunte şi de alte zece ori când se întorcea. Rosy se enerva, dar tăcea. Dacă era acasă, nu suna toată ziua. “Este un egoist împuţit“, şi-a spus când îi deschidea uşa lui Hanny. A plecat la ora patru îmbrăcată cu al doilea taior nou. Era turcoaz. Îşi pusese bijuteriile de la Mike şi la fiecare intersecţie îşi arunca privirea în oglindă. A găsit-o pe Donna trează. O aştepta zâmbind.

-Arăti superb, dar lasă-ţi părul pe spate, i-a spus Donna.

-A nu, mă simnt ca o adolescentă, i-a răspuns, roşindu-se de plăcere.

-În principu mâine voi fi în salon.

-Atunci, am să vin pregătită să stăm toată ziua împreună.

-Daca poţi şi vrei?!

-Bineîntels că pot şi vreau.

-Te rog să-mi aduci o iconiţă şi nişte mătănii. Am avut un vis straniu astă noapte.

-Te ascult, chiar sunt curioasă.

-Am visat o sfântă. Cred că era Sfânta Rita. Mi-a zâmbit şi o voce mi-a spus să mă rog ei. Ea este responsabilă de mine şi de copiii mei. Şi mi-a mai spus, să ajut copiii orfani.

-Un vis frumos, i-a spus Anna.

-Ştii, am realizat că în toţi aceşti ani, l-am uitat pe Dumnezeu. Cred că mi-a dat o lecţie, să-mi arate că suntem muritori. Nu luăm cu noi decât faptele şi gândurile noastre.

Anna a oftat. Şi-a amintit de Rosy. “Acelaşi gând“ şi-a spus.

-Rău nu am făcut la nimeni, numai că am uitat pe cineva care mă urmărea în tăcere. Niciodată nu i-am spus că îi mulţumesc.

-Shehab? a întrebat-o Anna surâzând.

-Nu, i-a zâmbit Donna. Mă refeream la Dumnezeu.

-Ah, am înţeles. Nici eu nu mă gândesc prea des la El. Am încetat în ziua când Tanius a aflat că are metastază. M-am supărat pe El.

-Nu vorbi prostii, fiecare avem steau noastră, adică destinul nostru. Nu este vina Lui! El are grijă de cei care rămân şi de sufletele celor care pleacă.

-Donna, ţi-am cumpărat ceva ce îţi va fi util, i-a spus mai mult să schimbe subiectul.

Donna o privi mirată.

-Două sutiene special pentru cazul tău. Am intrat într-un magazin de lengerie. O doamnă încerca pentru ea, am văzut şi m-am gândit că îţi va trebui şi ţie. Ţi-am luat două.

-Cum te gândeşti la tot. Îţi mulţumesc.

Uşa s-a deschis şi a intrat doctorul Mansur. Mereu acelaşi tip, cu părul răvăşit, mai lung decât era normal, acelaşi zâmbet de om bun şi îmbrăcat mereu sport. A săruta-o pe Donna pe frunte, s-a întors spre Anna, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o, apoi s-a aşezat.

-În America am avut un coleg, compatriot de al vostru. La început eram mirat că tot săruta mâna femeilor. Într-o zi l-am întrebat, ce semnifică la el în ţara acest gest. Mi-a spus că “înseamnă respect“. De atunci când am întâlnit o doamnă sau vreo colegă demne de respect, le-am sărut mâna.

Anna a respirat uşurată. Vroia să plece. Donna nu rămânea singură.

-Eu am să plec. Vă las să staţi de vorbă.

-Nu, mai stai, plecăm împreună. Nu am mâncat toată ziua şi vreau să am pe cineva cu mine la masă. Ieşim împreună?

-Îmi pare rău, dar în seara acesta sunt aşteptată. Trebuie să trec să vizitez o cunoştiinţă, care s-a întors din afară.

-Şi mie îmi pare rău. Poate mâine?

-Poate.

Anna a plecat grăbită. În privinţa Donnei începea să se liniştească. S-a urcat în maşină şi după ce si-a aruncat privirea în oglindă, a întors cheia în contact. Conducea grăbită, dar gândul îi fugea la Donna şi la Rosy. Credea în vise. Înainte să moară Tanius, cu o lună de zile înainte o visat-o pe mama ei, în timp ce aranja o cameră. Nu i-a spus nimic niciodată. Numai îi zâmbea. În perioda aceea Tanius se simţea bine. Chiar au crezut amândoi că începea să se vindece, ca într-o zi să se trezească rău. L-a dus la spital cu maşina ei. I-au făcut analizele şi între timp i-a scăzut tensiunea la şase. Intrase în comă. Doctorul i-a spus că niciun organ nu-i mai funcţiona. Până şi rinichii îi erau blocaţi. ”Este sfârşitul“ i-a spus verdictul fără niciun menajament. Atunci şi-a amintit visul. A trecut-o un fior.

Când a intrat la Mike în garaj, a apărut şi el. Era bronzat şi arată superb. “Este al dracului de frumos“ şi-a spus când a oprit motorul. A coborât din maşină şi s-a trezit în braţele lui. I-a tras agrafele din păr şi a început să-i şoptească:

-Mi-a fost dor de tine.

-Cand ai avut timp? l-a întrebat şi l-a îndepărtat uşor.

Au urcat la etaj.

-Ce bei? a întrebat-o.

-Un pepsi.

-Un pahar mic de şampanie? Am sticla desfăcută.

-Un pahar, da. Unde ai fost aseară? Te-am sunat la unusprezece. Nu era nimeni.

-Am dormit. Este îngrozitor când schimbi fusul orar. Îţi trebuie câteva zile să-ţi revii.

A umplut paharele şi a luat-o în dormitor. Anna ar fi vrut să stea de vorbă. Avea capul plini de gânduri. Mike era bine dispus. Era la fel de tandru şi de îndrăgostit ca prima dată. Încet, Anna a intrat în jocul lui. Îi era teamă să nu se îndrăgostească de el. Au stat până târziu. S-a uitat la ceas şi a sărit din pat.

-Este în curând miezul nopţii. Trebuie să plec, i-a spus după ce i-a dat un sărut mai mult în vânt.

-Şi cât timp va sta prietena ta la tine?

-Nu ştiu. Abia a fost operată ieri

-Pot să trec pe la tine să te văd?

-Bineînleţles, doar nu-mi este soacră sau cumnată. De ce te îmbraci?

-Nu te las la ora asta singură. Te conduc, i-a spus şi a îmbrăţişat-o.

A condus-o până la maşină şi i-a spus:

-Urmează-mă. Dacă merg cumva prea repede, semnalizezi cu farurile.

A ajuns acasă repede. Drumul era liber. Numai când a intrat în dormitor şi s-a trântit în pat şi-a dat seama că Mike îi răsucise iarăşi mintea. ”Mai bine, decât să încep să mă gândesc la sfinţi ca Donna sau ca Rosy că nu a făcut nimic pentru ea“ şi-a spus şi a adormit.

A dormit fericită, numai dimineaţa când i-a spus lui Hanny că nu va veni la prânz. Regreta că îl lasă singur două seri la rând. ”Trebuia să vin să stau cu el aseară“ şi-a spus şi a oftat. A doua zi a întârziat. În parcare şi-a amintit că uitase să-i aducă Donnei o iconiţă şi mătănii. A trecut strada şi a intrat în biserică, a cumpărat şi când a vrut să iasă, şi-a amintit că nu a aprins o lumânare. S-a întors şi a aprins două. “Mi-a spus visul ei. Dacă totuşi o fi ceva?” s-a întrebat şi a ieşit zâmbind din biserică. Donna era în salon. Infirmiera o ajuta să meargă câţiva paşi şi să intre în baie.

-Am trecut pe la biserică, i-a spus ca justificare.

Donna a sărutat-o şi s-a aşezat pe marginea patului.

-În nopatea asta m-a durut foarte tare operaţia.

-Este normal, a intervenit infirmiera.

Anna a privit-o şi i-a întins mătăniile şi o iconiţă cu Maica Domnului. Donna le-a sărutat şi le-a pus sub pernă.

-Sper să mă ajute să mă odihnesc, cel puţin în timpul zilei.

Un brancardier a venit să o ia să i se schimbe pansamentul. Anna s-a aşezat pe scaun.

-Păcat, a început infirmiera, ce femeie frumoasă!

Nu i-a răspuns, a privit-o şi şi-a mişcat numai capul, într-un gest ce însemna neputinţă. A aşteptat-o pe Donna singură, cu gândurile ei. Mike îi revenea în minte tot timpul. Când era cu el uita tot. Departe de el i se întâmpla să se gândească la relaţia lor cu teamă. Nu o interesau şi nu o impresionau cadourile lui. Avea bijuterii şi avea bani. Ea dorea stabilitate afectivă. Mike nu i-o putea oferi, era căsătorit. Singurul lucru pe care-l putea oferi unei femei erau cadourile şi relaţia sexuală. Ea aspira la mai mult. Vroia pe cineva să-i fie prieten, înainte de a-i fi amant. Donna s-a întors. Era palidă. Anna l-a ajutat pe brancardier să o ridice şi să o pună în pat.

-Nu arată aşa de rău, precum mi-am imaginat, i-a spus. Ai să te obişnuieşti, Donna. Peste câtva timp ai să regereţi că te-ai tracasat atât. Viaţa merge înainte.

-Eşti supărată? a întrebat-o, încercând să-i prindă privirea.

Anna s-a aşezat pe scaun şi a oftat. Donna continua să o privească ca şi cum aştepta un răspuns.

-Aseară am fost la Mike. Îmi este teamă că am să mă îndrăgostesc de el. Îmi place fizic, cum se comportă, cum se îmbrăca şi în pat. Am uitat de mine cu el şi am întârziat. L-am găsit pe Hanny dormind. Mă simnt vinovată.

-Atenţie, să nu te îndrăgosteşti de bărbaţi însuraţi! Îţi strici viaţa şi nu ai să mă vezi cine trece pe lângă tine.

-Tu ai rămas cu Shehab, ani de zile. Nu era căsătorit…

-Tocmai din acest motiv am fost împreună, s-a grăbit Donna să-i răspundă. Dacă ar fi fost căsătorit, am fi trăit o aventură sau poate nici asta. M-am ferit de bărbaţi căsătoriţi toată viaţa. Toţi cu alta în pat, îşi critică soţia. În faţa ei nici nu respiră sau sunt ai dracului. De obicei sunt vigilenţi acasă. Ei cunosc toate cuvintele pe care le spun femeile când îşi înşală bărbaţii, tocmai de la amante.

Anna s-a gândit la Rosy şi la Toni. A tăcut şi a lăsat-o pe Donna să-i vorbească. Aşa uita şi de operaţie şi mai ales de durere.

-Ultimul sfat, atenţie să nu-ţi pierzi capul după Mike, să nu suferi într-o zi.

“Deja, cred că l-am pierdut“, şi-a spus în gând.

-Şi eu, care credeam…

-Nu ai crezut nimic, dacă te simţi bine, iubeşte-l, nimeni nu a murit din iubire la vârsta ta, i-a spus Donna.

A luat iconiţa de sub pernă şi a rezemat-o de paharul de apă. A luat mătăniile şi a privit-o pe Anna.

-Amal, soţia lui Fares m-a învăţat în primul an când am venit. Eram gravidă cu Tito. Într-o dimineaţă am pierdut câteva picături de sânge. Doctorul mi-a recomandat să stau în pat. Atunci a venit la mine în cameră şi mi-a spus că ei, catolicii se roagă în fiecare zi cu mătăniile. Ne rugam amândouă în fiecare zi. Nu am mai avut probleme, ani de zile. Când l-am pierdut pe Rami, m-am supărat. Încet mi-am pierdut obiceiul. Acum când mă gândesc, cred că am greşit. O jumătate de oră cu Dumnezeu în fiecare zi, este singurul timp în care uiţi de griji. Este ca şi cum îţi revine forţa să mergi mai departe, senină şi curajoasă. Ştii că nu eşti singură.

-De ce nu te-ai gândit în toţi aceşti ani? a întrebat-o Anna.

-Pentru că am fost ocupată şi am gândit ca tine. La primul obstacol, l-am abandonat.

Donna a închis ochii. Obosise şi a început să se roage. Anna a ieşit afară să fumeze o ţigară. S-a îndreptat spre cofetăria spitalului şi a comandat o cafea. Se gândea la Donna. Era convinsă că numai boala a întors-o spre biserică. Rosy avea obiceiul să-i spună de câte ori era în impas, ”roagă-te la Dumnezeu să-ţi arate soluţia corectă.“ Nu s-a rugat niciodată. De unde ştia Dumnezeu ce îi era ei bine, când atâtea milioane de oameni erau mai rău decât ea?! S-a întors în cameră după o jumătate de oră. Donna se odihnea. Şi-a luat o revistă de pe măsuţa din hol şi a început să citească. Într-un târziu a închis ochii. Era obosită, dar cel mai mult o tracasau gândurile. Nici ea nu ştia de ce? Doar nu era nimic. Telefonul a sunat. S-a ridicat repede să răspundă. Era doctorul Mansur. I-a dat amănunte despre Donna. Acesta părea că avea aerul mulţumit. La sfârşit i-a spus:

-Am trei ore libere la prânz, adică în mai bine de o oră. Am să trec să o văd şi te iau să mâncăm împreună. Te aduc înapoi şi eu plec la facultate.

-Cine a fost? a întrebat-o Donna când punea receptorul în aparat.

-Doctorul tău, trece să te vadă într-o oră şi pe urmă vrea să mâncăm.

-Ce om minunat, a murmurat Donna.

-A sosit mâncarea, le-a spus infirmiera care îi aducea medicamentele şi tava cu mâncare. Cine o hrăneşte? a întrebat, privind-o pe Anna.

-Eu, numai ajută-mă înainte să o pieptănăm şi să o ridicăm. Va avea musafiri.

Donna le-a zâmbit iar infirmiera a privit-o cu subânţeles.

-Nu, nu, este un bun prieten. L-am cunoscut când era adolescent, i-a spus.

Donna a mâncat încet. Mâncarea nu-i era pe plac.

Anna i-a aranjat părul şi i-a pus puţin parfum. I-a şters faţa cu un prosop şi i-a pudrat puţin obrajii.

-Arăţi perfect, i-a spus.

-Nu-mi pot pune încă o cămaşă de noapte. Braţul este mobilizat. Mi-au scos doi ganglion.

Anna s-a ferit să o privească, dar după ton şi-a dat seama că nu o afecta mai mult decât restul operaţiei. Doctorul Mansur a intrat în salon cu părul răvăşit, cu cămaşa şifonată la spate de la scaunul maşinii, dar cu acelaşi zâmbet cald şi ochii strălucitori. Anna a avut prima senzaţie să-i treacă mâna prin păr să-l aranjeze. Era castaniu deschis şi cu onduleuri mari. Îi cădea pe fruntea lată şi îi acoperea urechile. Când el s-a aplecat să o sărute pe Donna şi-a spus zâmbind, “primul bărbat fără burtă, la vârsta lui.“ Era genul de om care emana căldură. Nu ţi-l puteai imagina că ar fi capabil să supere pe cineva sau să te superi pe el. S-a întors spre Anna şi a sărutat-o pe frunte.

-Într-o săptămâna te poţi întoarce acasă. Eşti sigură că nu vrei să urci la munte?

-Nu, până nu sunt bine, nu. Sunt convinsă că Fares le va spune copiilor. Nu vreau să-i pun pe drumuri.

După un sfert de oră, doctorul s-a uitat la ceas şi s-a ridicat: -Donna, trebuie să plec.

-Anna, am să mă odihnesc. Mergi acasă dacă vrei şi vino după ora cinci.

-Bine, dar stai singură atâta timp?

-Mă odihnesc, ţi-am spus. Vino să te sărut. Dacă poţi, aş vrea nişte fructe.

-Am să-ţi cumpăr din fiecare câte puţin, ştiu că acesta este obiceiul tău.

-Hai, plecaţi, în mod sigur lui Mansur îi este foame.

Au sărutat-o amândoi şi au ieşit. Donna i-a zâmbit când a închis uşa.

-Sper să mănânci, nu ca aseară.

-Dacă nu am pe cineva care mănâncă cu mine, nu am poftă de măncare.

-Şi băiatul meu e la fel, i-a spus Anna.

-În vacanţă am să-i spun să mă aştepte în zilele când am timp să mâncăm la noi în cartier. Aşa vom vorbi şi ne vom cunoaşte. La restaurantul militar au cea mai bună mâncare libaneză.

Anna abia ţinea pasul cu el. S-a întors şi a luat-o de mână.

-Sunt înalt şi am pasul mare, i-a spus ca o scuză.

Anna s-a urcat în maşina ei şi l-a urmat. ”Am inebunit, mă plimb după el ca un căţel, a început să mă enerveze.“ Odată ajunşi la restaurant, între glume şi poveştile lui, timpul a trecut repede. S-au ridicat de la masă la fel de grăbiţi cum au ajuns.

-Mâine la prânz, nu am să pot trece să o văd pe Donna, aşa că, te invit seara cu băiatul, să mâncăm peşte. Anna nu a avut timp să-i răspundă că deja o sărutase pe frunte şi cu paşii lui mari, mergea spre maşină. “Ce figură?!“ şi-a spus zâmbind şi a plecat spre casă. NAŞ