GLORIE COPILARIEI capitolul XVIII

Capitolul   XVIII

ASCUNZĂTOAREA DE DUPĂ SOBĂ

Dacă în clasa întâia Matei mă marcase cu câteva emoţii de neuitat, nu pot să spun că noua mea colegă, Luminiţa, a fost mai prejoss decât acesta.

Venea din provincie, unde părinţii ei erau învăţători, deci, de la început, avea avantaj faţă de noi, copii modeşti de cartier, dar cu părinţi la fel de ambiţioşi ca şi ai ei. Din primele zile a devenit vedeta clasei şi prima manevră politică i-a reuşit din plin: toţi băieţii erau cu gura căscată în faţa talentului ei şi o priveau nu numai cu admiraţie, dar şi cu oarecare veneraţie.

La sfârşitul primei săptămâni era votată de toţi, cu insistenţe pe lângă învăţătoare, să devină şefa clasei. Luminiţa, o dată ce şi-a realizat planul, a început să ne abordeze şi pe noi, care, intimidate de tupeul ei, dar mai ales de succesul pe care îl avea în faţa băieţilor şi a învăţătoarei, am cedat la fel de repede, precum un şoricel în faţa unui leopard.

De frică să nu ne vedem izolate, am început să-i “cântăm din cobză”, pline de atenţie şi admiraţie, prea distinsei noastre college, ajungând să ne facem fel şi fel de gânduri în drum spre şcoală ca să găsim o modalitate să-i câştigăm interesul.

Băieţii, de la prima oră până la plecare, erau numai zâmbete şi gesturi cavalereşti: unul îi ducea ghiozdanul şi era cea mai fericită zi din viaţa lui când îi revenea această onoare; altul ne imita când pe una când pe alta, altul se agăţa de un gard sau de un pom, să-şi arate talentul de mare şmecher sportiv; altul cine ştie ce minciună îi povestea că să-şi arate curajul şi talentul.

Plecam de la şcoală toate fetele necăjite şi supărate nu numai pe băieţi, dar chiar şi pe învăţătoare, care nu mişca nimic în clasă fără să discute cu Luminiţa.

Ne simţeam neglijate şi insignifiante, cu tot efortul pe care îl făceam să auzim şi noi un cuvânt de digerat, cel puţin din partea celui mai nătăfleţ băiat, pe care Luminiţa nici măcar nu-l recunoştea de coleg în afara şcolii.

Imediat ce una sau unul dintre elevi se încurca la lecţii, învăţătoarea o întreba pe Luminiţa, care, ce era drept, răspundea şi le ştia pe toate. Dacă se întâmpla să nu ştie nici ea, băieţii scoteau o exclamţie, ca şi cum învăţătoarea trebuia să se gândească, pentru că nu era posibil ca Luminiţa să nu ştie. Dacă era corect, atunci toţi, fericiţi ca şi cum fiecare avea nota zece, râdeau şi ne priveau în bătaie de jos.

Numai că spectacolul a început să-şi piardă spectatorii pe nesimţite. O bună parte dintre băieţi, obosiţi de atâta corvoadă şi galanterie, au început să se apropie de grupul sacrificatelor.

-Ce-i, măi, Viorel, vrei să tragic cu urechea la ce vorbim, să ne pârăşti şefei?! l-a întrebat Ileana într-o dimineaţă.

Acesta, jignit că îl respingeam cu brutalitate, în loc să fim fericite de compania lui, i-a răspuns:

-Ce, Ileana, eşti geloasă pe şefa? Nu te uiţi la tine cum eşti, mică si grasă, pe când Luminiţa este slabă şi înaltă şi mai are şi bucle. Tu ai părul ca o mâţă!

Ne uitam la el cu gura căscată şi nu ne credeam urechilor că Viorel putea să gândească aşa de urât despre fiecare dintre noi.

-Atunci du-te la ea! Ce vrei de la noi?! i-a replicat Ileana, când nu ne aşteptam să o auzim vorbind.

Fâstâcit, Viorel s-a îndepărtat de noi şi s-a lipit de peretele şcolii, preocupat să urmărească o ceartă între doi băieţi mai mari.

-S-a întâmplat ceva! ne-a şuşotit Tatiana.

-Cred că este gelos pe ceilalţi! am completat eu privindu-l în ascuns.

Bunica lui era vecină cu mine de stradă şi în zilele când o vizita, mă plimbam de zeci de ori cu Nuţa de mâna să-l văd, fără să ştiu care putea să fie motivul?

-Îi dă mai multă atenţie lui Cornel, ne-a spus Adriana, care, fricoasă cum era, nu îndrăznea să privească spre grupul vesel.

Am intrat în clasă convinse că trebuia să descoperim secretul care îl ţine ape Viorel departe de “Curtea regală a Luminiţei”.

Pe bancă trăsese fără jenă o barieră între noi. Îşi punea caietele până acolo unde găsise de cuviinţă că era jumătatea ei, chiar dacă cotul îi trecea peste linia imaginară de demarcaţie şi nu aveam curajul să-i spun. Nu că mi-ar fi fost frică de ea, dar mi-aş fi atras antipatia tuturor.

Până la sfârşitul primului trimestru, aproape zilnic, cu sau fără timiditate, câte un cavaler abandona discret grupul acesteia şi fără niciun reproş de conştiinţă, ne aborda ca şi cum ne lăsase cu o zi în urmă. Nedumerirea noastră creştea şi ea, la fel ca şi numărul mare al “fiilor risipitori” ce întregeau adevăratul rest al clasei. Pe unii i-am primit neobservaţi, altora le făceam reproşuri sau râdeam de ei; numai în ziua în care Luminiţa a apărut şi ea în grupul nostru, am înţeles că, de acum înainte, eram şi noi sub aripa ei protectoare.

Mai înaltă cu un cap decât noi, ne privea cu o autoritate indulgentă, care ne obliga să ne supunem în masă dorinţelor ei. Dacă Luminiţa îşi rotea ochii mici şi negri mai ceva decât Aşchiuţă, ştiam că ceva nu era în regulă şi grijulii să nu o supărăm, ne agitam să-i facem totul pe plac.

Prima caţă care i-a întrat în graţii a fost Tatiana, care avea cea mai frumoasă trusă de creioane colorate din toată şcoala. Ne uitam cu admiraţie la ele, dar nimeni nu îndrăznea nici măcar să le atingă! Erau cadou  de la mătuşa ei, din nu ştiu ce ţară.

Luminiţa îşi arata dinţii albi şi într-un zâmbet forţat, întindea mâna şi îi cerea culoarea de care avea nevoie. Tatiana fericită îi dădea nu numai creionul cerut, ci îi întindea toată trusa din care aceasta se servea fără nicio jenă. Eram geloasă, dar nu pe creioanele Tatianei, ci pe tupeul Luminiţei, care se folosea de ascuţitoarea mea fără măcar să mă întrebe dacă eram de accord să i-o împrumut. Din fericire prietenia lor nu a durat prea mult şi în mod intenţionat, Tatiana a început să-şi aducă la şcoală creioane de la librăria din colţul străzii de unde locuia.                                     

Într-o dimineaţă, când somnoroasă mă aşezam în  rând, pe zăpada care ne scârţia sub picioare din cauza gerului, am simţit braţul Luminiţei care mi-a înconjurat umerii şi i-am auzit vocea care îmi şuşote la ureche, să nu fim auzite în front de profesorul Cristescu:

-Astăzi am treabă cu tine după orele de şcoală.

Emoţionată mi-am clătinat capul şi am privit spre Tatiana să văd dacă ne privea. Aceasta m-a privit speriată şi fricoasă, după care şi-a întors capul la fel de repede cum şi-a luat şi Luminiţa braţul de pe umerii mei.

Am intrat în clasă şi nu am îndrăznit să-i pun vreo întrebare, dar şi ea a trecut totul sub semnul tăcerii. Numai la plecare s-a apropiat grăbită de mine şi mi-a spus.

-Ştii unde stau? Te aştept într-o oră să vii la mine să mă ajuţi să fac panoul pentru clasă.

Mi-am scuturat capul grăbită şi mai repede decât vântul, am început să fug spre casă. În mai puţin de cinci minute o convingeam pe mami să mă lase să-mi îndeplinesc obligaţiile faţă de şcoală, după care, la întoarcere, aveam să-mi pregătesc lecţiile. Eram aşa de fericită când am ieşit din curte, că abia am avut timp să-i fac un semn de la distanţă Nuţei, care, mirată, strigă după mine de răsună stradă.

        Am ajuns la Luminiţa cu inima mai să-mi iasă din piept şi era să cad pe preşul ei de la intrare. Avea o casă mare, cu multe camere, cu mobile frumoase, faţă de mine şi de restul colegelor pe care le vizitasem. M-am aşezat timid pe un scaun în bucătăria mare şi emoţionată, nu îndrăzneam să-mi scot paltonul. Ghetele le pusesem sub scaun, aşa cum mi-a spus ea, iar căciulă cu ciucure la fel de mare ca şi ea, mi-o roteam nervoasă în mână.

-Dezbracă-te şi pune totul pe scaun, să le ai la îndemână! mi-a spus.

Eu m-am supus orbeşte.

-Ştii să speli vasele? m-a întrebat cu un surâs până la urechi.

-Cred că da, i-am răspuns mai mult să-mi dau importanţă, fără să bănuiesc unde vroia să ajungă.

-Foarte bine! Până aranjez cartonul şi fotografiile, tu îmi speli farfuriile şi cana de lapte, să nu pierdem timp.

Începusem să transpir la gândul că mă puteam face de ruşine. Nu spălasem nicio jumătate de cană până atunci, nici la mine şi nici la ţară. Singura consolare era gândul că o privisem pe mami în repetate rânduri şi aveam idee de felul cum se desfăşura ritualul spălatului.

Mi-am suflecat mânecile, mi-am  pus un şorţ, care era agăţat într-un cui, asta după sfatul ei, să nu-i murdăresc de microbii de pe stradă bucătăria şi m-am pus la treabă. Am frecat şi le-am şters cu atâta pasiune că o dată puse la locul lor mi-am spus,”pentru prima şi ultima oară în viaţă când am să mai spăl vase!”

Luminiţa conducea lucrarea panoului fără niciun drept de replică din partea mea. Trebuia să ascut creioanele, să adun până la cel mai mic gunoi de jos sau de pe masă, să-i admir talentul non-stop şi să-mi ţin respiraţia în momentele dificile ale creaţiei sale.

-De unde ai adunat atâtea vederi cu zăpadă? am întrebat-o când în final, îşi trecea limba peste buze, cu un aer mulţumit.

-Părinţii mei! Mi le-au adus de la ei de la şcoală. Ei ştiu tot, nu ca învăţătoarea noastră.

M-am uitat la ea mirată şi cu un mic efort, am reuşit să-i spun:

-Este şi a ta, nu numai a noastră.

-Eu la anul am să merg la o altă şcoală în centru! Asta este pentru copiii din cartier, fără viitor, cum spune tatăl meu.

Am înghiţit în sec, pentru că nu ştiam exact unde era central; nu fusesem niciodată mai departe de Gara de Nord, iar în privinţa viitorului nu ştiam nici atât. Mi-am clătinat numai capul în semn de aprobare şi când să-mi deschid gura încă o dată, am auzit soneria de la uşa de la intrare.

-Repede i-aţi paltonul să te ascund. Au venit părinţii şi nu am voie să primesc copii din cartier în casă.

Într-o secundă m-a aruncat într-un dormitor, între soba mare de teracotă şi şifonier. Stăteam pe vine lipită de perete mai ceva decât un timbru pe o scrisoare. Paltonul mi-l ţineam strâns la piept şi inima cred că se plimba prin pliurile acestuia, aşa de tare îmi bătea. În cap îmi răsuna şuşoteala Luminiţei: “Să nu-ţi faci probleme, părinţii mei, după ce mănâncă, ies la alimentara şi atunci te scot”. Se plimbau în camera din faţa dormitorului şi auzeam frânturi din frazele lor. Deodată mi s-a pus un cârcel la un picior aşa de tare, că ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu puteam să plâng, de frică să nu fiu auzită, aşa că mi-am înghiţit lacrimile şi speriată, m-am făcut şi mai mică.  Afară începea să se întunece şi părinţii ei nu ieşeau la cumpărături. Într-un târziu, când aveam senzaţia că pipi îmi îngreunase vezica, am văzut-o pe Luminiţa ca prin vis.

-Ia-ţi ghetele! Nu a lipsit mult să le vadă mama, tâmpito, le-ai lăsat sub scaun!

-Dacă în cinci minute nu mă scoţi, să ştii că ies singură! i-am spus speriată.

-Dacă ieşi, să ştii că mama o să vină la şcoală. Te vor trata de hoaţă şi vei fi dată afară.

M-am înghesuit şi mai mult între sobă şi şifonier şi nu m-am îndoit că nu ar putea să se întâmple aşa.

Primul strop de pipi mi se strecura în pantaloni, când am bănuit că uşa de la intrare se închidea. Cu şi mai multă forţă mi-am strâns burta şi numai când Luminiţa a deschis uşa grăbită, am ştiut că noaptea aceea nu era ultima din viaţa mea.

-Te încalţi şi te îmbraci la colţ! mi-a spus repede.

Într-o secundă, ţinută de gulerul pulovărului, eram aruncată pe scările de la intrare cu indicaţia capitală, repetată pentru a doua oară.

Nu ştiam cât am stat la ea şi mai ales cât după sobă, aşa că, fără să-mi pun prea multe întrebări, fericită că eram totuşi în întunericul de pe stradă care cel puţin aparţinea tuturora, nu m-am oprit din alergat până la colţ. Şosetele din lână nu au avut timp să se ude din cauza zăpezii îngheţate, în schimb pipiul cald îmi încălzea fundul răcit în dormitorul fără căldură. Mi-am tras ghetele şi paltonul, mi-am acoperit capul cu căciula şi mai necăjită ca niciodată, m-am îndreptat spre casă. În stradă mami cu tata-mare se întrebau ce să facă şi încotro să mă caute?!

Imediat ce i-am văzut , m-am simţit în siguranţă şi toată frică mi-a ieşit la iveală sub forma unei revolte.

-Unde ai stat până acum? m-a întrebat mami îngrijorată.

Îmi era ruşine să le spun că mai mult am stat ascunsă, decât să lucrez la panou. Îmi pierdeam credilibiltatea în faţa ei, aşa că, luminată de imaginaţie, m-am trezit plângând:

-Am lipit şi tăiat la vederi toată după-amiaza, numai că, la întoarcere, m-am speriat de un câine şi am scăpat pipi.

-Ce, toată după-amiaza? Acum este ora şapte şi eşti plecată de mai bine de şase ore! mi-a replicat nelămurită.

-Să nu o mai laşi să se întoarcă pe întuneric! Uită-te la ea în ce hal este, palidă, pisată! a completat şi tata-mare care nu părea convins de explicaţiile mele.

Am intrat în casa tremurând de frig, de ruşine şi de frică. Abia târziu, după ce mi-am terminat lecţiile, am îndrăznit să-i povestesc totul mamei cu promisiunea solemnă din partea ei cva nu avea că nu-I va spune nici măcar lui tata-mare.

-Să nu te mai duci la ea în viaţa ta şi nici să nu-i mai vorbeşti!Când vin fetele la tine, eu vă pregătesc gogoşi calde şi ea te ţine  după sobă, în plină iarnă, într-o cameră fără foc, pe întuneric şi speriată să nu te prindă părinţii ei?! Îţi dai seama ce ruşine, dacă te găseau! Te tratau de hoaţă! mi-a spus mami pe un ton categoric, care m-a speriat şi mai mult.

A doua zi, Dumnezeu a hotărât pentru noi. Colega noastră, fricoasa şi miorlăita, nu a rezistat mai mult de zece minute lângă soba rece şi s-a pus pe plâns aşa de tare că a fost auzită de părinţii Luminiţei.

Era imediat scoasă în stradă sub privirea mirată a acesteia, care nici măcar nu a recunoscut-o de colegă. Ofensată şi ruşinată, i-a povestit mamei ei, care la prima oră, era în faţa clasei şi îi povestea învăţătoarei totul de la “A la Z”.

Mi-am întors capul cu obrajii arzându-mi de bucurie că nu povestisem nimănui în afară de Tatiana, dar nu mică mi-a fost mirarea, când jumătate dintre băieţi, roşii şi transpiraţi, cred că de ruşine, îşi ascundeau privirile.

-Să ştii că şi băieţii au stat după sobă! i-am şoptit Tatianei la prima recreaţie.

-Cred că din cauza aceasta, Viorel a părăsit-o primul! mi-a şuşotit şi ea.

A fost cea mai frumoasă zi de şcoală. Luminiţa arăta mai rău decât o găină plouată. Încet, pe la colţuri, am început să ne povestim aventura din strada Niagara şi nu mică ne-a fost mirarea la fiecare, când am descoperit că aproape toată clasa ne petrecusem câteva ore ascunşi de Luminiţa la ea în casă.

Încet am prins curaj şi îi împingeam cu cotul caietele, când depăşeau linia dintre noi şi tot surâzând, ce semăna mai mult a rânjitul unui lup, o priveam şi eu pe ea.

Abia la sfârşitul anului, când învăţătoare ne-a anunţat, cu părere de rău, că Luminiţa nu va mai fi colega noastră, am respirat toţi uşuraţi şi în loc să ne afişăm pe feţe un aer trist, ne-am trezit aplaudând-o.

-Să-mi ţii locul de lângă tine la toamnă! mi-a spus Tatiana cu voce tare, să fie auzită de Luminiţă, după, care, intimidate de curajul ei şi-a întors capul.

Abia în drum spre casă, când îi povesteam Nuţei cât eram de fericiţi că scăpasem de ea, am realizat cât de intimidaţi şi terorizaţi fusesem toţi în al doilea an de şcoală.

-Aşa or fi copiii din centru, cu părinţii cu şcoală! mi-a răspuns Nuţa, care, pentru prima dată, îndrăznea să-şi dea şi ea cu părerea.

-Mai bine la periferie, iar când îţi vine o colegă să-i dai o gogoaşă caldă! i-am răspuns şi eu sigură că nu putea să fie altul adevărul.