GLORIE COPILARIEI capitolul XVII

Capitolul XVII

BĂTĂIA “AR FI RUPTĂ DIN RAI”?!

Dacă vacanţa a trecut în zbor, amintirile din cele trei luni de joacă se uitau mai greu. Fusese aşa de dulce vacanţa, că mă uitam cu părere de rău la mami, care, cu aceeaşi pasiune ca toamna trecută, îmi învelea caietele cu hârtie albastră.                    

 -Nu a mâncat-o nici anul acesta câinii? m-a întrebat tata-mare cu zâmbetul lui şmecher pe sub mustaţă.

 -Da crezi că mai sunt fraieră să arunc unturacaă anul trecut? i-am răspuns cu un aer deştept.

 Tata-mare îşi trăia cu mine o perioadă din copilăria pe care nu o avusese. Îi plăcea să mă instige la nebunii şi atunci când acestea se întorceau cu câteva palme în partea ruşinoasă, sărea ca fript să-mi ia apărarea şi “ pentru mine s-ar fi certat  cu toată strada”. Numai că, din nefericire, consecinţele ieşeau la iveală când nu era prezent, aşa că spusele lui nu mai aveau nicio valoare pentru “fundul meu”, care se înroşea sub palmele lui mami. Când intra în curte şi mă vedea prea cuminte, mă întreba din priviri “ce s-a întâmplat?” în absenţa lui. În cazul că eram cuminte fără niciun motiv special, mă lăsa în pace, dar simţeam că îşi muncea mintea, cam ce farsă ar putea să-mi facă să se distreze pe socoteala mea. Dacă îi făceam semn că am “încasat ceva”, devenea nervos şi începea să certe “muierile”care au un singur copil în curte şi îl bat fără motiv,                                      

Cel mai adesea tanti Oala sărea cu gura pe el “că se amestecă în educaţia mea, el care nu ştia cât era de greu să educi un copil!”  Numai mami îi zâmbea în ambele situaţii şi îi amintea că “bătaia este ruptă din rai”.

Prima zi de şcoală a început mai greu decât cu un an în urmă, când mă întorsesem cu caietele pline de cerneală şi pătată de ruşine .                                                  

În Toamna lui 1960, când m-am întors de la şcoală, mami spăla în curte în albia de lemn. Erau rufe peste tot; şi în albie şi în lighean, care ateptau să fie spălate a doua oară. Pe pirostrii, în curte, fierbea un cazan cu cearşafuri şi feţe de pernă, albe. Era cald, cu un soare vesel pe un cer senin, care mă îndemna la o joacă nebună. După spusele lui mami trebuia să profite de căldură, să-şi aranjeze casa pentru toamnă. Nimic nu avea aerul să-mi strice programul, aşa că am mâncat repede  la masa din curte, cu faţa spre stradă. Printre crăpăturile gardului de zid urmăream agitaţia din stradă. Cameluţa se juca veselă cu Nuţa şi vorbeau tare, să-mi atragă atenţia ca să ies cât mai repede în stradă.  Noua noastră învăţătoare ne dăduse din prima zi să învăţăm “Imnul României”. În clasă cele patru strofe mi se păruseră destul de uşor de reţinut, aşa că nu am considerat că era necesar să-i spun mamei ce lecţii aveam pentru a doua zi.               

Era prima zi de şcoală şi nu vedeam nimic grav, dacă uitam, pentru o oră, ce lecţii aveam de făcut, din moment ce mami spăla. Nu se merita să-i întrerup munca, să mă asculte recitând. Cu cea mai bună intenţie când înghiţeam ultima bucată de prăjitură, închizând poarta în urma mea, cu vitejia unui haiduc, m-am aruncat în “focul jocului”.

Trecuse de ora cinci, când mami, după ce şi-a întins ultimele rufe şi-a amintit de mine. Şi-a aruncat privirea peste gard şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în curte. Eram aşa de infierbântaţi cu “leapşa” că nu m-a lăsat inima să intru la primul semn. Cred că joaca a mai durat peste o jumătate de oră, până când mi-am amintit de semnul făcut peste gard şi speriată, m-am întors acasă.                        

-Nu va dat nimic pentru mâine? m-a întrebat mami, când, obosită, m-am aşezat pe scările de la intrare.

-O nimica toată! i-am răspuns aparent indiferentă, dar cu inima cât un purice la gândul că patru strofe mă aşteptau pe prima pagină a cărţii de citire, aşa că picioarele care îmi tremurau de cât alergasem şi-au mărit şi mai mult vibraţiile.                

Mă uitam la mami, cum i se măreau ochii privindu-mă şi după cum îşi mişca mâinile înroşite de la spălat, m-am gândit că am toate şansele să i le obosesc şi mai mult. M-am sculat cu energie să mă conving că totul ar fi “apă de plaoie” şi cu voce tare, am început să citesc: ”Te slăvim Românie, pământ părintesc”, după care cu o voce mai înceată am continuat restul versurilor din prima straofă. Le-am citit de mai multe ori, sub privirea de uliu a mamei. Închideam cartea şi încercam să la recit pe toate, dar nu-mi venea în minte decât primul vers, după care un gol îmi înghiţea memoria şi nu îmi aminteam nici măcar primul cuvânt din versul următor.

 Le citeam vers dup avers, de zeci de ori, dar când le reluam pe toate, ca într-o magie, se ştergeau. Din ce intram în panică, nu mai ştiam nici să le citesc. Trecuse mai bine de o oră şi nu ştiam nici măcar primul vers din strofa a doua.   

-Treci la a treia! mi-a repetat mami cu autoritate.

Nici cu a treia şi nici cu a patra treaba nu a mers mai bine. Dacă la început ochii m-au ajutat cel puţin să citesc correct, la sfârşit numai recunoşteam nici literele. Eram frântă şi doream să-mi întind picioarele obosite de alergat şi să dorm. În clipa când ochii mi se închideau şi cartea îmi alunecă din mână, m-am trezit ridicată pe sus de mâna mamei şi după ce m-a pus dreaptă pe nenorocitele de picioare, mi-a tras câteva palme, aşa de tare la “funduleţul meu” deja obosit de câte căzături luasem la leapşă, că m-am trezit ţipând ca din gură de şarpe.  Cred că nici la covor nu bătuse niciodată cu atâta forţă, cum bătea la fundul meu. Tăticu nu era acasă, iar tata-mare se culcase devreme, aşa că, toate ajutoarele mele erau absente. Într-o secundă am realizat în ce situaţie grea mă aflam. Tanti Oala, după ce a scos capul pe uşă şi a aflat motivul, a închis-o la fel de repede, dar nu înainte să-şi dea cu părerea:                                                                        

-Trage-i bine, să se înveţe minte! Ştii proverbul: ”Ai carte, ai parte!” Chiar aşa, să alerge mai rău decât un câine toată ziua pe stradă cu mucoasle alea mici!                            

Singurul meu prieten în seara aceea a fost Cartuş, care, impresionat de ţipetele mele a început să latre la fereastra noastră, după care a plâns şi el ca un copil.                              

În final, am tăcut din cauza lui, îmi era milă de el, mai ales că toată după-amiaza, ne privise lătrându-ne cocoţat pe gard, trist şi enervat că nu putea să alerge cu noi şi mai ales, că nu îi ţinusem tovărăşie în curte.

 -La spălat şi la culcare! La ora patru am să te scol să înveţi “Imnul”!                                                 

Eram fericită că abandonase ideea să-l învăţ în seara aceea, aşa că îmi rămânea o speranţă, poate muream până dimineaţă şi nu mai aveam pentru ce să-mi fac probleme.

 Abia culcată în pat am realizat că o luasem aşa de tare la fund că, indiferent în ce poziţie stăteam, mă durea piciorul drept. Am adormit suspinând. Noaptea a trecut mai repede ca niciodată, iar la patru dimineaţa, niciun minut în plus, eram rezemată de perete şi citeam de zor ”Imnul”. Până la şase dimineaţa ştiam cele patru strofe, mai bine chiar decât pe “Tatăl nostru”. Am mai avut dreptul la încă o jumătate de oră de somn, care mi s-a părut cea mai dulce din viaţa mea de până atunci.

 La prima oră de şcoală recitam prima din clasă ”Imnul României”, dar mare mi-a fost mirarea, când, la a doua strofă, învăţătoarea nemulţumită, mi-a făcut semn să mă opresc:

 -V-am dat numai prima strofă! mi-a spus cu reproş că nu fusesem atentă în clasă la indicaţiile ei.

 Am căzut pe bancă şi numai în contact cu lemnul tare, am scos un “au”, încât noua mea colegă de banca m-a privit mirată.

 Aveam ochii plini de lacrimi, gândindu-mă la câtă bătaie încasasem şi la urmele care se vedeau încă la ora patru dimineaţa pe pulpele mele slabe. Eram aşa de necăjită, că săraca învăţătoare, la sfârşitul orei, mai mult să-mi facă placere că îmi pierdusem toată ziua să învăţ “Imnul”, mi-a spus să-l recit pe tot. L-am recitat fără tragere de inimă, mă simţeam vinovată faţă de fundul şi pulpele mele că nu deschisesem bine urechile să o aud pe învăţătoare, până unde trebuia să ştim pe de rost.

La prânz m-am întors mai infirmă decât “Peneş Curcanul” de la Plevna şi cum mi-a apărut mami în cale, am început să şchiopătez şi să mă vaiet.

 -Să ştii că am să mor! am început să strig. Când vine tăticu am să-i spun!

Strigam pe un ton ameninţător. Mami nu mi-a dat nicio importanţă, numai tanti Oala, când mi-a ridicat fusta, a fluierat a pagubă.

Seara i-am povestit lui tata-mare despre bătaie şi de neglijenţa mea. Dacă el râdea cu lacrimi, eu rânjeam ca un căţel care nu îndrăznea să-şi arate colţii, dar care l-ar fi sfâşiat pentru lipsa lui de interes faţă de partea mea ruşinoasă.                                              

Bătaia încasată dacă a trecut ca o glumă în curte, a fost în schimb motiv de scandal între mami şi tăticu. La început m-am bucurat că măcar tăticu a simţit cu mine, dar, cum focul se aprindea între ei, am început să regret şi nu ştiam cum să-i opresc.

-Dacă mai baţi fata, i-a spus ca o concluzie finală tăticu, am să te bat să intri în spital.

 A fost pentru ultima oară când am pârât-o pe mami, dar în privinţa ei, nu a fost nici pe departe ultima bătaie.

 A  doua bătaie nu a întârziat să vină şi în mai puţi de trei luni o încasăm la fel de onorabil că şi pe prima. De data aceasta pe “Tabla înmulţirii”. Eram pe la începutul lui decembrie şi zăpada întârziase încă, până într-o zi când pe fereastra clasei am văzut toţi nişte fulgi mari şi rari, care în mai puţin de câteva minute cădeau atât de deşi, că toţi chuiam de bucurie.                                                                        

În prima recreaţie hotărâm cu Nuţa şi cu Nini să facem câteva ture cu sania înainte să ne apucăm de învăţat. Bineînţeles că mami nu a fost de accord, aşa că, imediat, eu m-am apucat de lecţii, iar Nuţa cu ceilalţi copii au început primele întreceri.                                        Din ce ţipau mai tare, Cartuş îi lătra cu şi mai mare duşmănie, iar eu îmi ciuleam urchile, mai mult să disting vocile. În capul meu imiginaţia îmi reda totul ca pe un ecran: acum Nuţa se aruncă pe burtă, după ce a împins sania bine; Cameluţa, ca de obicei, se miorlăie, Gigi, din greşeală mai trântea pe cineva. Numai Nini arunca cu bulgări în geamul bunică-sii, îi plăcea să o sperie. Iar eu nu reţineam nici înmultirea cu şapte şi nici pe cea cu opt.

       După mai bine de două ore, mami a început să-şi piardă răbdarea. Dacă ea se mişca nervoasă pe scaun, eu intram în panică mai mult la gândul că, încă puţin şi ceilalţi vor intra în curţi şi voi pierde prima zi de sanie. Mami mai spera să reţin înmulţirile, în timp ce eu nu mai speram să prind câteva aruncături pe burtă pe sanie, de la colţul străzii până la calea ferată.                                                                           

       La un moment dat gura îmi spunea numai prostii, iar mintea vedea sania şi zăpada prin pereţii camerei, o dată cu noaptea care cobora cu duşmănie şi am simţit cum una dintre codiţe se ridică în sus urmând traiectoria mâinii mamei. Mintea mi-a venit la loc şi am văzut în faţa ochiilor cartea deschisă, iar urechile nu mai percepeau decât vocea mamei. În mai puţin de un minute eram luată pe sus de la masă şi după câteva palme trase în viteză şi câteva zgâlţâituri, mai ceva decât era scuturat preşul din faţa uşii, eram iarăşi la masă, cu creionul în mână şi cu un caiet vechi.

       -Le scrii de zece ori, chiar de o sută de ori, dacă este nevoie şi nu dormi până când nu le ştii ca pe “Tatăl nostru”.

       De data aceasta nu am mai plâns; mi-aş fi pierdut somnul, aşa cum pierdusem şi joacă dorită cu sania. Fără să clipesc, am început să le scriu, să le recit şi în mai puţi de o oră, stăteam lângă godinul vechi în care ardeau cărbunii cumpăraţi în toamnă. Nu eram fericită că îmi salvasem noaptea, dar nu eram nici tristă că ratasem joacă. Pe furiş îmi pipăiam fundul, mulţumită totuşi că o luasem mai uşor decât cu “Imnul”. De data aceasta eram liniştită până şi în privinţa lui tăticu; nu avea să ştie nimic.

        A doua zi, ne întorceam de la şcoală: eu, cu un “foarte bine” la aritmetică; Nuta cu câteva linii la palmă; Nini avea urechile înroşite şi de frig, dar mai ales de câtă “urechială” luase, după spusele lui. Toţi sportivii erau acum cu capul plin de griji de ce aveau să spună acasă şi numai când m-am despărţit de ei în faţa porţii noastre, le-am amintit, mai mult să mă mulţumească pe mine că, ”bătaia este ruptă din rai”. M-au privit nedumeriţi şi probabil în sinea lor au crezut că necazul lor a fost un motiv de bucurie pentru mine.

         Nu aveau cum să bănuiască niciunul că, necazul lor era recompensa mea pentru cele două faimoase bătăi. Numai tata-mare mă consola în felul lui, fără să ştie că, în naivitatea mea, credeam că,”bătaia este bună pentru oase; ţi le îndreaptă să mergi drept şi că te împinge să creşti înaltă”.                                                                          

         Ce îi puteam reproşa lui mami?! În primul rând nu mă întorceam nici ruşinată şi nici bătută de la şcoală. Învăţătoarele rupeau câteva linii pe săptămână pe mâinile aşa zişilor indisciplinaţi, fără nicio mustrare de conştiinţă nici faţă de lemn, dar nici faţă de elevi. Oricum ruşinea mea nu trecea gardul; rămânea  între “ai noştri” cum îmi explica tot tata-mare. Singurul care nu rămânea sensibil la suferinţa mea  era Cartuş. Cum simţea agitaţie în casă, nu se dezlipea de lângă uşa noastră şi dacă eu plângeam înăuntru, el o făcea pe treptele de la intrare. După ce termina cu mine, mami ieşea la el cu câte ceva în mână şi după ce îl mângâia, îi explica că nu vrea să fiu leneşă la şcoală sau să o mint că nu am lecţii. Cartuş părea convins de vorbele ei, sau poate de ce îi arunca să mănânce şi pleca mulţumit la el în coteţ. Câteodată îi băteam în ferestră şi imediat ce îşi lipea botul pe geam, mă prefăceam că plâng. Cartuş mă privea cu urechile ciulite şi după câteva ţipete şi văicăreli, mă lătra supărat şi pleca.

        Eram aşa de mirată de puterea lui de a pricepe totul, fără să poată fi păcălit, că, de multe ori mă simţeam mică şi proastă în faţa lui. Nu puţine au fost situaţiile în care mă întrebam cam cum ar fi reacţionat Cartuş dacă ar fi fost în locul meu?              

       Cartuş era adevăratul proprietar al curţii. Nimeni nu putea mişca nimic, dacă el nu era prezent. Îl iubeam toţi şi în fiecare seară, unul dintre subiectele noastre era ultima lui ispravă.

        În iarna aceea tata-mare a căzut pe gheaţă destul de tare, că a fost obligat să steam ai bine de o săptămână în pat. În fiecare dimineaţă Cartuş lătra la fereastra  lui şi până când nu-şi arăta capul de după perdea, nu se dezlipea de lângă zid. Ne întrebam toţi cum de ştia că era în pat?! De câteva ori pe zi tata-mare trebuia să facă un effort dureros, să-l asigure pe bietul Cartuş că totul era în ordine. Adesea tanti Oala îl certa şi îi arătă coteţul, dar Cartuş, fidel în iubirea lui, nu se mişca, ci numai îşi arăta colţii ameninţător. ”Ce poţi să ştii ce reacţii are un animal?” murmura ea şi ruşinată, intra în casă.                                        

       Frica ei mă distra şi fericită, îi povesteam pe şoptite lui tata-mare că, în sfârşit, există cineva pe lumea asta, căruia tanti Oala îi ştia de frică.                                                                

       Când tata-mare îşi pregătea butoiul de bere, Cartuş era alături de el şi dacă se întâmpla ca acesta să guste din lichidul tulbure şi gălbinicios, fără să-i dea şi lui, mârâia supărat, după care, cu capul aşezat pe labele din faţă, plângea ca un copil.      

       “L-ai făcut beţiv!” îi reproşa tanti Oala. Tata-mare nu-i răspundea şi pe furiş bea cu Cartuş butoiul de bere, ca doi adevăraţi prieteni. ”O cană ţie, două mie!” îi spunea când cobora în pivniţă. Numai că săracul Cartuş şi-o sorbea pe a lui dintr-o suflare şi pe urmă plângea şi îşi lăsă saliva să-i curgă din gură aşa de abundent că tata-mare nu se îndura să-l vadă suferind şi îşi împărţea a doua cană prieteneşte cu el. Dacă se îmbăta Cartuş sau nu, nu ştiu, dar ştiu că tata-mare se ameţea destul de bine, că îl mângâia şi îl săruta pe Cartuş până când acesta, plictisit, sau pleca singur, sau pleca gonit de tanti Oala, care, enervată, îl ameninţa pe tata-mare că îi va face un coteţ lângă Cartuş, pentru că “tot îl iubea mai mult decât pe ea”.

        Obosit şi supărat că nimeni nu pricepea că însemna Cartuş pentru el, o strigă pe mami înainte să intre în casă şi îi spunea:

        -Marioara, cine nu are un câine să-şi cumpere! Numai câinele te iubeşte şi îţi este devotat! Nici prietenii, nici nevasta, nici bărbatu, îi spunea tata-mare.                                                                     

         Mami îi zâmbea şi de frica lui tanti Oala, nu îndrăznea să-i răpsundă, aşa că tata-mare, convins că avea dreptate, intra în casă mulţumit că îşi marcase punctual de vedere; cel puţin în faţa ei, căci mai departe i-ar fi lipsit curajul.