GLORIE COPILĂRIEI, capitolul XIV

Editura ANAMAROL, Bucuresti

Capitolul  XIV

MATEI, UN COLEG DE NEUITAT

  Ultima zi de şcoala era un vis care dură mai bine de nouă luni şi care, în sfârşit, se raliza! În faţa noastră era vacanţa de vară, mult aşteptată atât de elevi, dar şi de profesori. În ultimele zile, iepurele fusese descoperit de tanti Oala, care spre surprinderea noastră, a fost supărată că o lipsisem de plăcerea de a se ocupa de el. Din cauza lui, Cartuş era tot timpul legat, iar motanul, era repede ameninţat, dacă îndrăznea să se apropie mai mult.

  Eram fericită, iepurele era iubit de toţi, Cartuş nu mai avea ocazia să mă lingă de câte ori avea pofta, iar vacanţa bătea la uşă cu zilele de joacă, fără grija lecţiilor şi fără obligaţia ca la ora opt să fiu în pat. Ce mă îngrijora puţin era serbarea de la sfârşitul anului, nu din cauza spectacolului, pe care îl pregătisem de atâtea luni, ci mai ales de teamă că nu aş lua premiu. Riscam să mă fac de ruşine în faţa lui tataie Gogu, care mă vedea deja “doctoriţă”, a lui tanti Oala, care mă visa “artistă” şi a prietenelor mele, care mă credeau deşteaptă şi mergeau orbeşte pe urmele mele.

  Mami lucra cu alte mame la coroniţele şi rochiile noastre pe care le confecţionau din hârtie creponată. Pentru ele era o adevărată sărbătoare, iar pentru noi era începutul cu adevărat al  vacanţei.

  În dansul pe care îl aveam să-l prezentăm, noi, fetele, eram “maci roşii”, iar băieţii erau “bondari”, decoraţi cu nişte aripi galbene din hârtie lipită de sârmă şi cu nişte antene mari, răsucite, prinse pe creştetul capului cu o bentiţă. “Macii” dansam graţios, iar “bondarii” trebuiau să vină încet, într-un zbor lin, să se aşeze lângă fiecare mac, să-i prindă mâna şi să valseze împreună. La sfârşit “macii” se ofileau, iar “bondarii” deasupra noastră, ne acopereau protector. Dansul era frumos şi în mod sigur avea o semnificaţie.

  Matei, după multe insistenţe şi plânsete, a fost şi el acceptat în programul nostru, în locul altui “bondar” care reuşise să se îmbonăvească înainte de sfârşitul anului. În fiecare zi, după-amiaza, venea la mine şi repetam amândoi sub privirea admirativă a prietenelor mele. Cu toată greutatea lui, se învârtea destul de graţios şi era aşa de mândru, că nu-i putea ajunge nimeni nici cu prăjină la nas. De când ştiam că era orfan, ţineam la el şi nu ratam nicio ocazie să nu-i iau apărarea. Niciun “mac” nu acceptase să-i fie “bondar”, aşa că, dintr-un elan de prietenie, am schimbat “bondarul” meu cu el.

  Matei vorbea despre rorlul lui în faţa celorlalţi băieţi care nu avuseseră parte de un loc, ca şi cum ar fi fost ”prim balerin”şi fără el, spectacolul s-ar fi oprit în loc. Celelalte mame îi confecţionaseră şi lui costumul şi cum avuseseră nevoie de o cantitate dublă de material, mârîiau nemulţumite. Numai învăţătoarea bănuise că îl simpatizam şi apreciase gestul meu.

  În ziua serbării, care se ţinea în sala mare de festivităţi a şcolii, părinţii nu numai că erau prezenţi, dar aduseseră cu ei toate rudele disponibile şi toţi prietenii, să le admire odraslele, care sau recitau, sau dansau, ori interpretau roluri în cele câteva piese de teatru.

  Fiecare învăţătoare răspundea de un număr din program. Eram toţi emoţionaţi, de la părinţi şi învăţătoare până la noi, artiştii. Fiecare aveam grijă de costum, pentru că, fiind din hârtie, se putea rupe mai repede decât ne puteam imagina. Dansul nostru începuse bine: ne învârteam graţioase, în vârful degetelor în cipicii negri din saten, confecţionaţi tot “acasă”. După ce ne-am terminat piruetele, ne-am oprit graţioase aşteptându-ne fiecare “bondarul”. Eram foarte liniştită în privinţa lui Matei; era primul rol din viaţa lui pe care îl luase în serios. Când a ajuns lângă mine, în vârful degetelor şi mi-a zâmbit, i-am văzut faţa roşie de emoţie, ochii strălucindi de bucurie şi transpiraţia care îi aluneca de pe frunte pe obrajii durdulii. Matei nu se încurcase la niciun pas, totul era perfect pentru noi. Eram şi eu emoţionată, sub privirea plină de admiraţie a lui Matei şi în mod sigur a celor din sală, care veniseră să mă vadă.

  Numai că bucuria noastră nu a durat prea mult. Un “bondar” din spatele nostru s-a încurcat la paşi şi după ce a derutat tot rândul, împins de altul care îşi făcea pirueta, s-a dezechilibrat şi s-a prins de petalele unui “mac”, lăsându-l într-o secundă, în chiloţeii albi. Ruşinată, fetiţa l-a tras pe Matei spre ea, să se ascundă de râsul nebun al sălii. Matei, care nu ştia ce se întâmplă în spatele lui, concentrat să se susţină suspendat pe vârfuri şi să mă învârtească plin de graţie, trezindu-se că aripile îi cădeau şi că un alt “mac” se agăţa de el, s-a dezechilibrat şi el şi fără să se gândească ce se întâmplă, s-a agăţat de fustiţa plină de petale ale altui “mac” care, într-o secundă, era şi ea în chiloţei.

  Sala era pe jos de râs, când cortina a căzut la repezeală, fără să avem timp să realizăm că printre noi erau “maci” care nu numai că se ofiliseră pierzandu-şi petalele, dar plângeau în hohote. Matei era buimac, iar bondarul “nărăvaş”, cu voce piţigăiată, îl acuza pe Matei că “din cauza lui că era prea gras şi că ocupa prea mult loc atunci când îşi făcea pirueta, îl împiedicase pe el să se învârtească.”

  Era un “bondar mincinos.” Am sărit pe el numaidecât cu alt “mac” şi în câteva secunde, învăţătoarea nu numai că ne trăgea pe toţi de urechi, dar nu reuşea să-i desfacă mâinile acestuia din “petalele” noastre.

  Ajunsesem toţi “macii” fără petale, ca să nu spun că acum plângeam toate de ruşine, găsindu-ne toate în chiloţi. Matei era trist şi pentru prima dată când nu era vinovat, nu încerca să se apere. Îmi era milă de el din mai multe motive. În primul rând pierdusem spectacolul aşa de mult pregătit şi cel mai mult, pentru că ştiam că, anul viitor, nu-mi va mai fi coleg de bancă. Abia atunci mi-am dat seama că, dintre toţi colegii, Matei era singurul la care ţineam şi pentru care mă supăram în zilele când nu-mi dădea mai multă atenţie.    

  După ce mami m-a îmbrăcat, ne-am aşezat amândoi pe treptele scării de la intrare şi fără să ne intereseze restul spectacolului, în compania Nuţei şi a Cameluţei ne-am luat, într-un fel adio!

  -Plec la unchiul meu! mi-a spus Matei.

  -Sigur şi definitiv? l-am întrebat.

  -Am să stau cu el! O să fie bine, pentru că este tractorist şi mi-a spus că o să mă plimbe cu tractorul toată ziua.

  Ne-am uitat la el cu admiraţie, mai mult să-i facem placere şi fără să ne vadă, uitându-ne una la alta, am strâmbat din nas.

  -Daca vrei îţi dau iepurele! i-am spus cu stranger de inimă de frică să nu accepte.

  -A, nu! mi-a răspuns grăbit. Dacă vrei, am să-ţi aduc altul când am să vin în vacanţă la bunica mea

  -Nu! a sărit Nuţa speriată, amintindu-şi repede de problemele pe care ni le făcuse

  -Am să-ţi scriu să vii la noi în vacanţă! mi-a spus Matei.

  -Nu am scris nicio scrisoare până acum, i-am răspuns emoţionată mai ales de privirea curioasă a Cameluţei.

Când ne-am ridicat să intrăm în sală, pentru că începeau premierile, aceasta mi-a şoptit:

  -Matei te iubeşte!

  Am roşit de plăcere şi spre mirarea ei, de data aceasta i-am răspuns:

-Cred că şi eu!

  În ziua aceea totul mi-a mers de-a-ndoasela.

  Am fost strigată la premiul trei. M-am simţit mică şi proastă şi numai după ce mi-am auzit numele de câteva ori, împinsă de mami cu lacrimi în ochi, m-am urcat pe scenă şi mi-am luat premiul. Era o carte de poveşti. Mami era fericită, dar eu plângeam pentru că o strigase înaintea mea  pe Elena, care niciodată nu recitase nicio poezie de la “cap la coadă” şi care nici nu ştia să numere şi să socotească repede.

  -Maica-sa este croitoreasă! i-a şoptit mami lui tanti Oala, care nu vedea nimic rău între a fi strigată la premiul doi sau trei.

  L-am căutat pe Matei cu privirea, cu gândul să-i ofer cartea mea, dar nu l-am văzut; sau plecase, sau poate stătea într-un colţ, trist că nu avea premiu, sau că anul viitor, va avea alţi colegi.

  Până acasă am plâns; nu ştiu dacă plângeam din cauza premiului trei sau pentru faptul că Matei pleca la ţară şi poate avea să devină şi el tractorist ca unchiul lui, în loc sa stea la bunica, să devină” cineva” sau altceva, tot “mare”.

  În fiecare zi, prietenelor le inventam despre Matei cele mai năstruşnice aventuri. Făcusem din el un adevărat erou, până într-o zi când una dintre întâmplările povestite a concis cu una dintre “Poveştile lui Păcală” pe care mama Cameluiţei i-o citise cu o seară înainte.

  -Esti o mincinoasă cu Matei al tău! mi-a spus Cameluţa supărată.

Nuţa ne privea curioasă, pentru că ei nu-i citea nimeni şi în afară de poveştile pe care le auzea de la mine, nu ştia nimic.

  -Ai dreptate, i-am spus cu jumătate de gură.

Din ziua aceea am fost pedepsită de ele. Trebuia să le citesc câte o poveste din cărţile pe care le avea mama Camelutei, care era tot învăţătoare. Ne aşezam pe bordura trotuarului, sub un pom la umbră, şi cum ele nu ştiau să citească, printre rândurile din poveşti, mai puneam şi de la mine câteva fraze, aşa cum găseam de cuviinţă sau aceloraşi poveşti de fiecare dată, le inventam un alt sfârşit.

  Tot Cameluţa mi-a descoperit şi şiretlicul ăsta! Plictisită şi nesigură de sinceritatea mea, a început să-mi aducă poveşti, pe care mama ei i le citea seara şi pe care le cunoştea pe dinafară. De data aceasta nu-mi puteam folosi imaginaţia şi trebuia să citesc frază după frază. Nuţa stătea cu gura căscată şi mă asculta pierdută de placere, numai Cameluţa, aşezată pe vine cu buzele strânse şi cu urechile ciulite, mă urmărea de frică să nu sar vreun rând şi dacă i se părea că aş fi facut vreo greşeală, sărea ca arsă numaidecât.

  Adevărul era că ne era frică de gura ei, mai ales Nuţei. Cu toate că era mai mică, se ţinea întotdeauna pe picior de egalitate cu mine, iar pe Nuţa o trata de “pui speriat” în faţa lui Nini şi al celorlalţi copii când se supărau.

  Numai când ne jucam “berese” Nuţa excela. Arunca piatră aşa de aproape de capacele de bere turtite cu ciocanul şi aşezate cu faţa în jos unele peste altele, că tot timpul mă uitam la Cameluţa şi amândouă cu degetele răsucite, îi doream în gând să “zbârcească”. Prea rar i se întâmpla să greşească şi atunci concurenţa era între mine şi Cameluţa.

  Cea mai bună dintre noi era Nuţa. În afară că se supunea orbeşte când mie, când Cameluţei, în cazul că era obligată să aleagă între noi, îşi ciulea urechile şi dispărea, lăsându-ne să credem că ai ei o chemau. Abia târziu apărea cocoţată pe gard şi săbiile între mine şi Cameluţa erau îngropate. Ieşea în stradă, cu rochiţele ei mai lungi decât era nevoie şi cu părul strâns în codiţe de unde buclele prea ondulate izbucneau afară. Era tot timpul ciufulită şi de câte ori îşi trecea mâna plină de praf prin păr, ţipam la ea că o să se umple de păduchi. Şi-o retrăgea repede şi speriată, privea dezamăgită la codiţele noastre unde nici măcar un fir nu se mişca de la locul lui.